Compunerea narativă
Compunerea narativă are la bază narațiunea, mod de expunere, ce constă într-o succesiune de întâmplări, fixate într-un anumit timp și spațiu.
-întâmplările sunt legate cauzal și urmăresc momentele subiectului-expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul;
-prezența reperelor spațio-temporale;
-relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
-îți imaginezi un element declanșator al evenimentelor (un conflict, o intrigă);
-personajele participante la acțiune să fie adecvate contextului și nu le dai nume proprii decât dacă ți se specifică acest lucru;
-creezi cel puțin un moment de suspans (un punct culminant) povestești apoi cum s-a soluționat conflictul (în deznodământ);
-poți folosi interogații retorice (,,Ce se auzea în depărtare?, Ce trebuia să facă?’’), semne punctuație cu rol stilistic (punctele de suspensie, semnul exclamării), redarea unor elemente non-verbale (,,Zâmbetul lui forțat trăda că ceva nu era în ordine…’’)
-finalul compunerii poate conține impresia despre întâmplarea povestită, un enunț moralizator (,,Acea întâmplare m-a marcat profund și m-a ajutat să înțeleg…’’)
Compunerea narativă - Model
O întâmplare în vacanţa de vară
Expozitiunea reprezintă momentul introductiv în care se prezintă locul, timpul acţiunii şi personajele
• Descrie cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Creează atmosfera în care se va desfăşura acţiunea.
• Foloseşte indici de timp: odată, demult de tot, într-o zi, aseară etc.
• Foloseşte indici de loc: undeva, acolo, unde
• Prezintă personajul prin nume şi descriere în câteva cuvinte.
„Din dulci amintiri, evoc o întâmplare care a reusit să mă fascineze şi care a contat enorm pentru mine, deoarece am descoperit lucuri minunate şi am simtit că sunt iubit, iar suprizele vin când nu te astepti... Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merinde.”
Intriga reprezintă momentul care strică echilibrul şi declanşează acţiunea.
• Marchează acest moment prin indicii: deodată, pe când, în timp ce etc.
„Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, deodată, ceva mi-a atras atentia. Cum putea să fie posibil asa ceva?’’
Desfăsurarea actiunii
• Prezintă faptele în ordine logică.
• Nu te pierde în detalii care ţi-ar putea abate atenţia de la firul narativ.
• Încearcă să creezi suspansul şi să ţii trează atenţia cititorului.
• Inventează întâmplări prin care să faci acţiunea să avanseze.
„Dintr-o dată, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer. Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făceau simţite prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemnau la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţea doar când te uitai la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit.’’
Punctul culminant (momentul de maximă intensitate)
• Poate fi marcat prin utilizarea indicelui lexical « dar ».
• Creează tensiune la nivelul textului.
• Accentuează stările personajului.
„Dar, dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă voia să-mi spună ceva. Ce ar fi putut să îmi spună un câine? Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe.’’
Deznodământul se restabileşte echilibrul şi acţiunea se termină.
• Repetă indicii de loc folosiţi la începutul compunerii tale.
„A fost cea mai grozavă vacanţă pe care am petrecut-o la bunici, dintre toate cele pe care le-am avut până acum. Mi-am propus să mai merg la acestia şi în vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.’’
O întâmplare reală/imaginară petrecută la munte
Expoziţiunea
Cu bucurie în suflet/Din dulci amintiri evoc o întâmplare care a reuşit să-mi schimbe viziunea asupra lumii, dar şi anumite impresii despre viaţă. Era o zi mirobolantă de toamnă, iar tata a decis să vizităm muntele Oaș. Împreună cu dragii mei părinţi, am ajuns la poalele regatului muntos. Muntele vulcanic face parte din grupa de nord a Carpaţilor Orientali. Era un peisaj nemaipomenit care urma să mă înghită sau care voia să mă ajute să-i descifrez misterele care se ascundeau pe acolo.
Intriga
Deodată, părinţii mei se simţeau obosiţi, iar eu eram curios să văd dacă aş fi putut să mă împrietenesc cu natura ce stăpânea acel tărâm, însă un lucru mi-a atras atenţia. Cum putea fi posibil aşa ceva?
Desfăşurarea acţiunii
Susurul apei ce străbătea un râu reuşise să mă atragă în mrejele sale, însă admiraţia pe care o aveam nu mă putea opri din loc. Cu cât mă apropiam de rău, cu atât mă simţeam mai straniu şi vedeam cum mă îndepărtez de cabana în care se aflau părinţii mei. O adiere a vântului mi-a mângâiat chipul zâmbitor şi m-a făcut să simţ un fior. Am început să alerg, nu mă puteam opri, abia respiram. Am fost oprit de către cineva. Capătul râului despărţea muntele în două tărâmuri, nicidecum, nu-şi avea sfârşitul într-un lac, vărsându-se pe versantul acestuia, aşa cum mi se scurgea mie pe obraz o lacrimă de emoţie. Privind mai atent la tărâmul din faţa mea, mi-am observant părinţii care mă strigau şi care-mi făceau semne ca să traversez. Eram derutat, confuz, abia auzeam câteva litere, iar imaginea lor era înceţoşată. Voiam să traversez, dar ceva mă ţinea în loc. Era copilăria, cu farmecul ei aparte, care mă ruga să nu o părăsesc. Dincolo ,,domnea’’ adolescenta, cu alte perspective şi impunea într-un mod obligatoriu, maturizarea. Trebuia să iau o decizie cât mai repede posibil. Nu ştiam ce să fac, nu voiam să-mi părăsesc lumea fascinantă a copilăriei, însă timpul nu putea să mă ţină în loc.
Punctul culminant
Deodată, am auzit un strigăt, era mama care dorea să mă trezesc din visare şi să mă îndrept către cabană, deoarece aveam de parcurs anumite itinerarii. Abia atunci mi-am dat seama că vântul a fost cel care m-a făcut să visez, să contemplez şi care mi-a anticipat destinul, anunţându-mă, într-un mod discret că voi ieşi din lumea copilăriei cât de curând.
Deznodământul
A fost o zi minunată, petrecută la poalele munţilor, împreună cu minunata mea familie, o zi pe pe care nu o voi uita şi care m-a ajutat să înţeleg că orice clipă merită trăită la maximum, dar cu mare grijă.
O întâmplare în timpul unei călătorii
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o într-un loc mirobolant. Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era programat în itinerarul excursiei de vara trecută, la poalele dealului pe a cărui culme se vedea Cetatea Deva.
Când ghidul ne-a arătat funicularul care ducea la cetate, oboseala ne-a trecut imediat. Ne-am suit plini de emoție în cabina care a pornit lent pe șinele înclinate la peste 45 de grade. Ajunși sus, am pornit pe traseul format din punți de lemn suspendate peste ziduri și peste stânci abrupte. Peste tot erau plasate anunțuri: „Atenție, vipere!” Am ajuns pe o platformă, în punctul cel mai înalt al cetății, de unde priveliștea era uimitoare. M-am lăsat purtat pe aripile imaginației și nici nu am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu. Rămăsesem singur pe platformă.
Am zărit funicularul în care se agitau veseli colegii mei, coborând încet spre oraș. Era ultima cursă! Brusc, toate luminile din cetate s-au stins. Funicularul ajunsese jos, iar curentul electric se oprise, probabil, automat. Am început să strig, dar eram mult prea departe și dacă strigătele mele deșteptau viperele adormite…? Înghețasem de spaimă! Tocmai plănuiam unde să mă ascund peste noapte când luminile s-au reaprins, iar funicularul a repornit încet către culme. Îmi observaseră lipsa!
Am ajuns cu bine la autocar, iar din teribila experiență a izvorât cea mai palpitantă povestire de aventuri pentru revista școlii.
Drumeții cu peripeții
Într-o zi însorită din vacanța de primăvară, am organizat împreună cu domnul diriginte o excursie la Bușteni pentru a culege plante pentru ierbar.
Traseul de câteva ore s-a dovedit o aventură în toate regula! Plecaserăm pe jos din stațiune de aproape un sfert de oră, când unul dintre colegi a luat-o înainte cu scopul de a ne face o surpriză…botanică. Domnul diriginte l-a lăsat să se îndepărteze știindu-l descurcăreț. După câteva minute, ne-am oprit să-l așteptăm la locul stabilit, dar…nimic. Unde putea să fi fost? Am început să-l strigăm, să-l căutăm cu binoclul. Deodată, o colegă a descoperit șapca lui Dan căzută la marginea unei râpi. Ne-am apropiat și am auzit un glas stins care cerea ajutor; era colegul nostru care alunecase în prăpastie, dar își agățase rucsacul de niște buturugi. Cu forțele unite, am reușit să-l salvăm, iar când l-am scos i-a întins victorios trofeul doamnului diriginte: o ciupercă rară numită ,,mușchiul luminos’’ pe care ținuse neapărat să o culeagă de pe marginea prăpastiei.
Ne-am continuat drumeția, bucuroși că totul se terminase cu bine, iar noi eram fericiți că Dan nu a pățit nimic.
Emoții și aer curat
Îmi amintesc cu drag de una dintre excursiile pe care le–am organizat împreună cu profesoara noastră de limba și literatura română, care ne era și dirigintă. Totdeauna, alegea cu grijă traseul care acum avea ca destinație cabana „Trei Brazi’”, din Predeal. Drumul a fost destul de plăcut, mereu, mă binedispune Valea Prahovei, cu peisajele ei pitorești. Aproape de ora 12:00 eram deja sus pe platou. Aici însă ne aștepta o mică surpriză. Ghidul nostru ne-a anunțat că nu acesta era punctul terminus, și cu rucsacul în spate , am luat-o pe jos spre „Cabana Secuilor”.
Copiii s-au răspândit veseli pe cărarea șerpuitoare, presărată pe margini cu flori multicolore, care ne îmbiau la popas. Ne uitam fermecați la ,,Colții Morarului’’, niște munți nespuși de frumoși, strălucind alb în lumina soarelui. Nimeni și nimic părea să nu ne tulbure buna-dispoziție. Deodată, însă un zgomot puternic și scârșnetul unor frâne chiar în spatele nostru făcură să ne înghețe sângele în vene. Am întors capul într-o fracțiune de secundă și i-am văzut pe doi dintre colegii mei rostogolindu-se în șanțul de la marginea potecii, în timp ce pasagerii ATV-ului au coborât grăbiți. Abia am avut timp să încerc să-mi dau seama ce se întâmplase. Fuseseră accidentați?! Cât de grav erau răniți?
Din fericire, din iarbă s-au ridicat teferi cei doi norocoși care avuseseră prezență de spirit și se feriseră la timp din calea unui teribilist care confundase poteca montană cu un traseu de curse…
O întâmplare la librărie
Cu ghiozdanul în spate, zâmbind soarelui de dimineață, care numai pentru mine apăruse așa de devreme, am pornit către școală, felicitându-mă în gând pentru comportamentul meu din ziua trecută, care o făcuse pe mama să fie generoasă așa că azi, banuții pe care îi aveam în buzunar îmi dădeau convingerea că cel puțin o ciocolată cu alune de la bufetul școlii va fi doar a mea.
În drum, m-am hotărât să mă opresc la librăria de la colt pentru a vedea dacă al doilea volum al seriei polițiste pe care o devoram se afla deja pe raft. Când am intrat, privirea mi-a fost atrasă de un băiețel de vreo zece ani, care purta în spate ca și mine un ghiozdan, mult mai uzat, însă ceea ce m-a făcut să intuiesc că nu era străin de greutățile financiare. Când vânzătoarea i-a spus prețul caietului și al creioanelor, copilul s-a scotocit în buzunar și i-a întins câteva monede, insuficiente. Glasul strident al femeii care îl refuza și tristețea din ochii micuțului m-au făcut să am gestul aproape automat de a interveni și de a-i oferi bănuții mei de buzunar.
Fericirea de pe fața băiatului și convingerea că am făcut un gest frumos mi-au lăsat un gust dulce, mai dulce decât al oricărei ciocolate cu alune…
O întâmplare în Ajun
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o seară magică pe care am petrecut-o alături de frumoasa mea familie. Era Ajunul, iar noi îl așteptam emoționați pe Moș Crăciun, la noi acasă.
Deodată, am auzit soneria. Să fi fost posibil așa ceva? Era chiar Moș Crăciun. Ne-am bucurat enorm și am încercat să îl primim călduros. Voiam să știu dacă mi-a adus ceea ce îmi doream. A trebuit să îi recit o poezie și să îi cânt un colind. Aveam emoții, nu știam dacă voi reuși, însă cu ajutorul mamei, care a fost alături de mine, am fost la înălțime și l-am impresionat pe Moș. Fiecare membru din familia mea a primit cadoul dorit. Ne uitam fermecați la bătrânul Crăciun. Deodată, mi s-a părut ceva suspect. Crezând că-i o glumă, l-am întrebat pe acesta dacă este prietenul meu Ianis, fiindcă semăna leit cu el. Răspunsul acestuia m-a înghețat la propriu. Un val de aer rece m-a cuprins, transformându-mă într-o stană de gheață invizibilă pentru cei din jur. Pentru istețimea de care am dat dovadă, moșul m-a apreciat enorm și mi-a spus că voi fi preferatul lui, iar de acum încolo, va avea grijă să primesc orice îmi doresc.
A fost o seară mirobolantă pe care nu o voi uita niciodată, iar din toată această întâmplare am învățat că frumosul se naște când nu te aștepți.
O întâmplare în lumea roboților
Cine nu și-ar dori să trăiască pentru câteva ore într-o altă lume? Mi-aduc aminte că era o zi mohorâtă, iar fratele meu a decis să ieșim dintr-o monotonie care își făcuse simțită prezența.
Deodată, am constat un lucru neobișnuit. Cum era posibil așa ceva? Fratele meu se deghizase într-un robot. Am început să râd și nu-l credeam în stare să dea în mintea copiilor. L-am acceptat și l-am urmat unde voia el să mergem. Ajunși acolo, după două ore de mers, în fața noastră se desfășura un festival al roboților. Știam că aceasta era una dintre pasiunile lui, dar să transforme acest ideal într-o realitate, desigur, mi se părea imposibil. Mă uitam surprins de ceea ce vedeam, de formele diferite ale acestora și de costumele care erau unice. Sunetele pe care le emiteau nu erau deranjante. Încercam să mă obișnuiesc cu ideea că sunt într-o lume realistă, fără sentimente și fără oameni. Timpul trecea și parcă eu mă acomodam cu ideea că nu este imposibil să trăiești în lumea roboților.
La un moment dat, mi-am făcut curaj și m-am apropiat de un uriaș. Era robotul cel mai mare. I-am zâmbit și l-am întrebat de ce există, dacă nu gândește, nu simte și nu vorbește. A fost un șoc pentru mine să aflu în acea clipă că acel robot vorbea și era precum un om. Mi-a demonstrat că poate să-mi gândească și să-mi găsească soluții la orice problemă pe care o aveam.
Am plecat încântat și nu-mi venea a crede ce clipe de neuitat am petrecut într-o lume a roboților. A fost o zi pe care nu o voi uita și din care am învățat că e bine să nu judeci un aspect până nu îi afli misterele.
O întâmplare reală/imaginară petrecută cu ocazia zilei de 1 Mai
Cu amuzament, îmi amintesc de una dintre cele mai distractive zile din viața mea. Era 1 Mai, Ziua Muncii, iar toată lumea avea liber. Părinții mei erau plecați de acasă.
Deodată, o idee mi-a venit. Să fi fost capabil de așa ceva? Mi-am sunat prietenul cel mai bun și-am spus să treacă urgent pe la mine. Nu înțelegea agitația mea din voce. Credea că s-a întâmplat ceva rău. Andrei a ajuns în cel mai scurt timp. I-am comunicat că doream cu orice preț să mergem la mare. Era deschis sezonul estival. Nu-i venea să creadă. Era imposibil un asemenea lucru, mai ales că nu aveam permisiunea părinților. N-am stat pe gânduri și-am început să ne împachetăm lucrurile importante, necesare și să plecăm spre gară. Ne-am dat seama că singurii bani pe care-i aveam erau alocațiile .
Ajunși la gară, cu mare tristețe în suflet, am putut constata că fericirea nu era de partea noastră. Să fi fost posibil așa ceva? Mătușa mea era la același ghișeu cu mine. În cele din urmă, ea a sunat-o pe mama pentru a o înștiința…
Am fost nevoiți să revenim acasă și să le oferim explicațiile adecvate familiilor noastre pentru „nebunia’” pe care urma să o săvârșim. Le-am povestit, le-am cerut scuze pentru tot disconfortul creat și le-am promis că nu se va mai întâmpla una ca aceasta fără știrea lor.
A fost o zi amuzantă, dar și cu multă teamă, din care am învățat că nu sunt la vârsta în care să fiu responsabil de a lua decizii de unul singur.
O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul orei de limba și literatura română
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de una dintre cele frumoase ore pe care le-am petrecut la școală. Era o zi frumoasă de primăvară, iar noi ne pregăteam de ora de limba și literatura română. Cu toții eram curioși de noua lecție pe care doamna profesor urma să ne-o predea.
Deodată, ceva s-a petrecut. Să fi fost posibil așa ceva? Doamna profesor a apărut însoțită de poeta Ana Blandiana. Nu ne venea să credem. Abia atunci am înțeles că ora va fi dedicată poeziei contemporane. Ne-a rugat să facem liniște și să o ascultăm pe distinsa poetă, dar să și adresăm întrebări în ceea ce privește curiozitățile noastre despre arta sa. Aveam emoții, iar glasul poetei transmitea căldură și liniște. Ne-a recitat câteva poezii, însă noi i-am demonstrat că o iubim, aducându-i la cunoștință toate informațiile pe care le știam despre dumneaei.
Timpul trecea, iar noi nu voiam să se termine aceste clipe. La final, am fost bucuros, deoarece am reușit să-mi împlinesc un vis, acela de a primi un autograf și o carte cadou. Ajuns în fața doamnei Blandiana ceva s-a întâmplat. Nu puteam să înțeleg. Am leșinat de emoție. Doamna profesor împreună cu colegii mei m-au dus la cabinet. Mi-am revenit și am putut participa până la final la mirobolantul eveniment.
A fost o zi fascinantă pe care nu o voi uita și din care am înțeles că visul poate deveni realitate, dar e bine să știi să-ți păstrezi emoțiile.
O întâmplare petrecută în timpul unei activități realizate în echipă
Cu tristețe, îmi amintesc de una dintre activitățile pe care le-am petrecut în săptămâna ,,Scoala Altfel’’. Doamna profesor de sport a decis să organizeze o activitate aparte în care să fim implicate două echipe.
Ajunși în sala de sport, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În fața noastră se aflau niște echipamente și mingi de volei. Abia atunci, am conștientizat că urma să participăm la un meci. Membrii echipei au fost numiți, iar noi aveam emoții. Aveam încredere că vom câștiga, mai ales că jucam alături de colege pasionate de un asemenea sport. Timpul trecea, iar noi ne bucuram, fiindcă conduceam cu scorul șapte la patru. Din depărtare, se auzeau strigăte și susțineri din partea suporterilor care erau alături de noi. Începuse și a doua repriză. Emoțiile creșteau, ne doream să ieșim câștigătoare.
Deodată, am auzit un țipăt. Nu-mi venea să cred. Colega mea Maria a fost accidentată, nevoit, de o altă jucătoare, întrucât meciul a fost oprit pentru câteva minute. Își fracturase piciorul și a fost nevoie de intervenția unui doctor. Am fost nevoiți să reîncepem meciul, dar, din păcate, am fost învinse, deoarece nu ne-am mai putut concentra.
A fost o zi tristă pentru mine și pentru Maria, o zi în care așteptam să ne aducă fericire, dar am învățat că atenția este esențială, iar graba strică treaba.
O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul unei nopți
Cu aceeași confuzie, îmi amintesc vag de o noapte pe care am petrecut-o la poalele muntelui Călimani. Eram împreună cu cea mai bună prietenă și am decis să facem o plimbare de seară. Nu ne-am așteptat ca timpul să treacă atât de repede. Ajunse acolo, un animal ne-a captat atenția. Să fi fost posibil așa ceva?
Era un urs rătăcit și speriat. Ne-am îngrozit și nu știam cum să reacționăm. Sara a propus să o luăm la fugă, sperând că vom scăpa de fiară. Nu am mai stat pe gânduri și-am început să alergăm. Simțeam că oboseam, iar picioarele ni se topeau. Am parcurs în goană doi kilometri. Ursul ne pierduse. Ne-am oprit și-am respirat ușurate. Ne bucuram enorm că puteam să facem promenada liniștite, mai ales că noaptea era prielnică pentru povești și ne simțeam protejate de minunata lună.
În timp ce Sara îmi povestea despre ultima activitate extrașcolară, un zgomot puternic s-a auzit. Nu ne venea să credem. Cum s-a putut întâmpla una ca aceasta? Minunatul urs dăduse de noi. Înțepeniserăm de frică. Nu mai aveam cum să fugim. Am început să cânt ușor și încet, iar animalul a-nțeles că nu reprezentăm un pericol și și-a luat rămas bun de la noi, salutându-ne cu lăbuța. Îl vedeam trist. Abia atunci am înțeles că voia să ne împrietenim. Ne-am dus după el și-am decis să petrecem câteva ore împreună.
A fost o noapte tensionată, temătoare pentru noi două, însă plăcută, deoarece ne-am făcut un prieten nou și am învățat că animalele nu contituie întotdeauna un pericol.
Făgăduința
Ultimele raze roșiatice ale amurgului îmbrățișau zarea, iar tipsia de argint a lunii a apărut misterioasă pe boltă. Pâlcurile de arini din pădurea de lângă sat păreau din ce în ce mai dese și întunericul pătrunzător făceau ca în sufletul lui Andrei să încolțească treptat teama.
Trecuse de mult ceasul când trebuia să se fi întors acasă și se simțea tot mai istovit, grămada de surcele îi apăsa spinarea, iar drumeagul prin pădure cotea prin desișuri neștiute. Mergea instinctiv, aproape haotic, încercând să găsească poteca potrivită, iar în mintea copilului de opt ani stăruia un singur gând: ,,oare voi reuși?’’ Îi făcuse făgăduință bunicii pe care, în ciuda oboselii, ținea să o ducă la bun sfârșit. Lemnele uscate pe care le strânsese vor fi ajutorul nesperat cu care bătrâna va face focul și va pregăti mâncare pentru frații mai mici. Toate acestea se învălmășeau în cugetul lui Andrei care tresări ca dintr-un vis urât când zgomote și foșnete caudate se auzeau nedeslușit împrejur. Ce era de făcut? Inima îi înghețase de frică! O binecuvântare divină i s-a părut copilului glasul vecinului său Sebastian care se întorcea târziu de la târg și scurtase drumul prin pădure.
În căldura blândă a vetrei obrajii lui Andrei erau roșii de bucurie și mai ales de mândria că a reușit să-și țină promisiunea, iar acum putea să-și privească frățiorii sătui, dormind liniștiți, la adăpost de orice urât, de zgomote și de foșnete…
O întâmplare din vacanță de vară
În vacanța de vară a anului școlar trecut, am fost la buncii mei, în comuna Dimitrie Cantemir, unde merg adesea pentru că acolo am mulți prieteni, iar peisajul este superb.
Într-o dimineață, ne-am hotărât să mergem toți la scăldat la pârâul de la marginea satului. Când distracția era în toi, un prieten a aruncat mingea departe, pe deasupra noastră și a căzut în apă. Alexandru, care era mai aproape de mal, s-a dus repede după ea. Înota voinicește, contra curentului, iar apa curgea repede la vale. La un moment dat, nu i-am mai zărit decât capul. Speriați, am rupt-o la fugă de-a lungul malului și când am ajuns în dreptul lui, ne-am aruncat cu toții în apă să-l salvăm…Cu un zâmbet deloc potrivit pentru situația în care se afla, Alexandru s-a mai zbătut câteva secunde, apoi a țâșnit vijelios din apa care abia îi trecea de genunchi…Ne-a explicat apoi că era imposibil să lase să se apropie ora prânzului fără să avem parte de o farsă din partea lui.
Îl știam poznaș, dar parcă isprava asta le întrecuse pe toate. Ne-am întors spre locul de joacă, punând la cale o răzbunare cruntă, dar gândurile negre ne-au fost alungate repede de chemarea blândă a bunicii care ne îmbia să-i gustăm plăcintele calde.
O întâmplare plină de învățăminte
Locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, într-un pitoresc sătuc de deal, în Moldova, aflat la confluența dintre două epoci diferite: trecutul și prezentul. Satul îi aparținea lui Dimitrie Cantemir. Eram mândru să știu că bunicii locuiau acolo. Nu aveam mai mult de șase ani și toată ziua băteam coclaurile dealurilor în căutare de plante și de insecte diferite. Rareori, mă încumetam să mă îndepărtez fără să fiu însoțit de cineva, dar și atunci mă urma Bobiță, credinciosul câine al casei.
Într-o zi de iarnă târzie, când primăvara începea să-și arate semnele, am pornit cu unul dintre prietenii mei, Mihai, spre un adăpost al unor vaci pentru a vedea dacă mai au fân de mâncare. Știam bine drumul, mai fusesem de multe ori, nici nu era departe. Am ajuns cu bine, vacile mai aveau fân și erau atât de blânde, încât aproape că ne lăsau să le atingem botul catifelat. Trebuia să ne grăbim, fiindcă zăboviserăm ceva timp la adăpost și curând soarele avea să coboare după deal, lăsându-ne în întuneric. Dar altceva s-a întâmplat! Brusc, s-a lăsat o ceață groasă, de puteai s-o tai cu toporul. Nu se mai vedea la doi pași, nu știam pe unde să mai mergem. Deși era un copil al acelor meleaguri și Mihai intrase în panică. Deodată, s-a auzit un urlet...sau un lătrat? În imaginația noastră, lupii erau aproape, gata să ne sfâșie...! Câteva secunde bune au trecut până să ne dăm seama că apariția îmblănită era nimeni altul decât Bobiță alături de care bunicii porniseră în căutarea noastră.
De atunci înainte, am ținut cont de sfatul bunicilor care ne-au spus ca altă dată să nu mai întârziem după ora patru pe deal, fiindcă sunt pericole numeroase atât pentru oamenii mari, cât și pentru copii.
O întamplare petrecută într-un muzeu
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o alături de colegii mei și de doamna dirigintă la Muzeul Antipa din București. Ideea a aparținut doamnei, iar noi ne-am bucurat din plin. Ajunși acolo, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În fața noastră, porțile ferecate și o clădire gigantică ne îndemnau să pășim în interiorul acesteia. Intrați acolo, fosilele și obiectele vechi ne-au captat atenția. În colectivul nostru se afla un băiat neastâmpărat, pe nume Alex. În timp ce ne plimbam printre toate fosilele, minunându-ne, George care era cel mai fascinat, își băga nasul peste tot. Am văzut o vază foarte veche din lut și care era frumos decorată, însă colegul nostru, curios, băgă capul înăuntru, cu toate că supraveghetorii i-au făcut semne să nu mai atingă nimic. Am văzut fosilele unui dinozaur foarte mare, care era foarte fascinant, iar minunatul Alex s-a gândit să urce pe postamentul unde se aflau fosilele. El trase de o fosilă ca să se poată urca și, deodată, totul se dezechilibra și căzu, iar unele dintre acestea se și rupseră. Cu toții am rămas tăcuți, iar doamnei diriginte îi era jenă de fapta săvârșită de tânărul nostru. În acel moment, au venit oamenii care se ocupau de muzeu și i-au luat numărul de telefon al părinților lui Alex de la doamna dirigintă pentru a-i chema la muzeu. Părinții lui sosiseră și au trebuit să plătească toate pagubele, iar colegul nostru neastâmpărat, de atunci, a devenit un sfânt.
A fost o zi tensionată, temătoare pentru clasa noastră, însă plăcută, deoarece am învățat că într-o vizită trebuie să fim liniștiți și educați.
O întâmplare petrecută la Grădina Zoologică
Îmi amintesc și acum de ziua în care am fost împreună cu părinții mei, la un final de săptămână, la Grădina Zoologică din oraș. Ajunși acolo, un lucru mi-a atras atenția. Să fi fost posibil așa ceva? Erau mai multe sectoare în care erau diverse animale, care de care mai frumoase și înfiorătoare (lei, crocodili, șerpi gigantici). Furat de frumusețea maimuțelor și luând exemplu de la ceilalți oameni prezenți la zoo, m-am apropiat de cușcă pentru a face o o poză unei maimuțe mici, care se dădea într-un leagăn improvizat. Privind prin obiectiv, pentru a prinde cât mai bine maimuța în cadru, nu am băgat de seamă că dintr-o parte a cuștii o maimuță se apropia pe furiș de mine. Într-o fracțiune de secundă, până să reușesc să apăs pe buton pentru a face poza, maimuța, care deja era lângă mine, a pus mâna pe aparatul foto și mi l-a smuls din mână. Maimuța a început să alerge cu aparatul meu, iar împreună cu părintții mei am strigat la aceasta, cu gândul că, poate de țipetele noastre, ne va returna obiectul însușit pe nedrept.
La un moment dat, apăru un îngrijitor, care era alertat de strigătele noastre. Ne-a certat pentru ceea ce am făcut, iar după câteva minute de negocieri cu maimuța și după ce a încercat să o momească cu fructele cu care era înarmat, îngrijitorul reușește să o ademenească pe maimuță și să-mi recupereze aparatul. Acesta mi-a înmânat camera și eu i-am mulțumit pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat. Nu avea nicio stricăciune, iar curios, am dorit să văd dacă reușisem să imortalizez maimuța pentru care mă apropiasem de gard. Am observat că nu era nimic fotografiat, însă, în schimb, maimuța își făcuse o serie de fotografii atunci când râdea de disperea mea. Am început să râdem cu toții și ne-am îndreptat spre ieșire, amuzați și bucuroși că totul se terminase cu bine.
O întâmplare în timpul unei călătorii
Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era programat în itinerarul excursiei de vara trecută în satul Vutcani, localitate care apaține județului Vaslui. Când ghidul ne-a arătat că această comună era situată într-o boltă, oboseala ne-a trecut imediat și eram curioși să cunoaștem satul preotului celebru Vasile Vasilache. Timpul a zburat foarte repede, iar ajunși acolo, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? La coborârea în sat, desigur, se vedea frumoasa biserică reconstruită în care arhimandritul a slujit în ea. Era o bucurie pentru noi să știm că pășim pragul unei clădiri care data din anii 1900. M-am lăsat purtat pe aripile imaginației și nici nu am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu. Rămăsesem singur pe platforma clădirii. Am zărit un preot care ieșea din casa parohială. Bucuros, clar, m-am îndreptat spre el pentru a afla mai multe lucruri despre viața preotului Vasilache. Am adunat grupul și am intrat în biserică. Părintele Ștefănache ne-a făcut cunoștință cu viața arhimandritului și ne-a prezentat cartea ,,Gânduri despre Vutcani și vutcăneni’’, o frumoasă și documentată monografie a comunei în care ne aflam.
Deodată, am auzit un țipăt. Unul dintre colegii mei era urcat în clopotnița bisericii. Am înghețat de spaimă. Nu voia să coboare, însă părintele l-a convins să o facă, deoarece urma și mai aveam de vizitat: școlile, căminul, biblioteca, Muzeul Țăranului, dar și meleagurile sale liniștite.
După ce am vizitat toate obiectivele pe care ni le-am propus, ne-am îndreptat bucuroși către autocar, iar din această călătorie a izvorât cea mai frumoasă amintire pe care voi dori să o păstrez în sufletul meu pentru tot restul vieții.
Material realizat de Prof Cristea