DONBAS
de Jacques Stefanesco
CAPITOLUL I
Am fost arestat în Braşov, în drum spre şcoală. Abia începuse să se lumineze şi străzile reci, de un cenuşiu întunecat, erau aproape goale. La colţul străzii, lîngă curtea şcolii, am văzut cîţiva soldaţi ruşi înarmaţi şi un translator român în civil, împingând pe cineva într-un camion al poliţiei. M-au zărit şi translatorul a strigat:
- Un' te duci?
- La şcoală.
- Vino! Trebuie să te ducem undeva. După aia poţi să te duci la şcoală.
M-a înşfăcat şi soldaţii l-au ajutat să mă împingă către camion. M-am smucit din mâinile lor şi am sărit singur pe platformă. Era întuneric beznă înăuntru, dar am simţit privirile câtorva inşi.
Am fost duşi la Cinematograful ”Axa”. Era tixit de lume care forfotea printre scaune. Cîţiva se aşezaseră şi asta îmi părea foarte straniu, căci nu rula nici un film. Am privit în zadar în jurul meu, căutînd pe cineva cunoscut. Un puternic sentiment de nesiguranţă şi teamă plutea în aer. Nimeni nu întreba nimic despre ceea ce se-ntîmpla. Răspunsurile zăceau în golul din stomacul fiecăruia, dar toţi încercam să le ignorăm, de teama de a nu le transforma în realitate. Fiecare încerca să treacă cât mai nebăgat în seamă cu putinţă, mişcîndu-se domol, vorbind încet, fără să gesticuleze. Teama îngheţase simţurile, gândurile, mişcările.
Am stat acolo multă vreme, aşteptînd nehotărît, dar nu mi-a adresat nimeni nici un cuvînt. M-am aşezat pe un scaun, mi-am tras capul între umeri şi m-am gândit la multele prilejuri în care stătusem în acelaşi cinematograf, bucurîndu-mă de filmul de după-amiază. Gândurile au coborît din ce în ce mai mult în timp şi îmi amintesc că la un moment dat am început să mă întreb nelămurit ce film avea să urmeze.
Câteva ore mai tîrziu, un translator s-a urcat pe scenă şi a anunţat cu o voce puternică, că vom fi încărcaţi în camioane şi duşi la barăcile de la marginea oraşului. Un camion şi un autobuz au făcut cam zece drumuri fiecare. În barăci lumea a început să plîngă şi să se roage şi în general să facă mult zgomot. Unii cîntau imnuri religioase. Către seară am fost duşi cu mai multe camioane la gară unde am fost transferaţi într-un tren de treizeci de vagoane de marfă. Am intrat în vagoane pe la coada trenului pentru că în faţa lui, pe peronul gării, se afla o muţime uriaşă de oameni. Cînd ne-am urcat am fost număraţi. Eram patruzeci şi şase de persoane, bărbaţi şi femei, în vagonul meu.
Cam la vreo cincisprezece metri de tren, un cordon de gărzi ruseşti ţineau în loc o muţime de oameni care strigau şi plîngeau. Împingând de zor, mi-am făcut loc la una dintre cele două ferestre mici. L-am zărit imediat pe tata, înalt, cu un cap deasupra mării de oameni. Am fluierat ascuţit. M-a văzut imediat şi şi-a croit drum prin muţime pînă cînd a ajuns drept în faţa mea. Ochii noştri s-au întîlnit şi nu s-au mai desprins. L-am simţit luptîndu-se să-şi stăpînească lacrimile. Nu-l văzusem niciodată aşa pînă atunci. Am încercat să par încrezător, ca să înţeleagă că-mi voi putea purta singur de grijă. După două minute am fost dat brutal la o parte de ceilaţi, care căutau şi ei un chip cunoscut. Deîndată ce m-am îndepărtat de fereastră mi-au dat lacrimile. Singura mea mîngîiere era că ştiam că tata nu mă putea vedea plîngând. Ar fi fost prea mult pentru el. Printre lacrimi puteam să-i văd pe ceilaţi înghesuindu-se la fereastră, fluturînd frenetic din mâini şi încercînd să strige ceva prietenilor şi rudelor de afară, frîngându-şi mâinile şi plîngând. Apoi, cu o smucitură, trenul se puse în mişcare şi un vaier ascuţit se ridică din vagoane şi din muţimea de afară.
Aveam cincisprezece ani şi am descoperit că sunt cel mai tînăr deţinut din vagonul meu, dar nu şi cel mai scund, pentru că aveam un metru şi optzeci şi cinci şi optzeci şi unu de kilograme. În vagon se mai aflau doi ingineri, un doctor şi fratele unuia dintre profesorii de la şcoala mea. Pe cei mai muţi dintre restul deportaţilor îi văzusem întîmplător, fie pe stradă, fie auzisem despre ei. M-a izbit ciudăţenia faptului că nici doctorul şi nici inginerii nu încercaseră să facă ceva ca să instaureze vreun fel de ordine printre aceşti oameni care se văitau într-una. Ca bărbaţi cu o anume poziţie socială trebuiau măcar să încerce să-i consoleze, în special pe femeile care boceau şi care făceau cel mai mare zgomot. Începusem deja să-mi pierd respectul faţă de oameni. Îi credeam pe toţi nespus de slabi.
Imaginea tatei îmi revenea într-una înaintea ochilor. M-am forţat să o alung din minte şi m-am aşezat într-un coţ ca să pot cugeta la situaţia mea. Nu era nimeni acolo pe care să-l cunosc îndeajuns ca să vorbesc cu el despre asta şi m-am simţit teribil de singur în mijlocul acestui haos.
În ciuda tuturor acestor lucruri încă mai era o scînteie de speraţă ca destinaţia trenului să nu fie un lagăr de muncă forţată sovietic, dar speranţa e speranţă iar logica e logică. Am hotărît că, indiferent unde aveau să ne ducă, acolo trăiau şi munceau aţi oameni. Avea să fie doar o problemă de adaptare. Apoi m-am gândit la evadare. Citisem cărţi şi auzisem istorisiri despre evadări din lagărele de prizonieri şi capul meu era plin de planuri despre tuneluri şi sute de diferite moduri de a înşela gardienii şi poliţia. Voi trăi şi voi vedea.
Eram plin de curiozitate în privinţa Uniunii Sovietice. În ultima vreme auziserăm o muţime de lucruri bune despre asta. Era începutul lui patruzeci şi cinci şi trupele ruseşti ocupaseră România de patru luni. România fusese aliata Germaniei şi, dintr-o dată, întorsese armele cînd ruşii trecuseră graniţa în urma trupelor armatei germane care se retrăgea din faţa lor. Soldaţii cantonaţi în Braşov erau nişte sălbatici. Serile bîntuiau străzile bînd şi cîntînd, jefuiau magazine şi aprindeau focuri în mijlocul străzii la care-şi găteau puii furaţi. Cîţiva dintre soldaţi erau femei şi una dintre ele ieşise într-o seară pe stradă purtînd o pijama de mătase, pe care o cumpărase într-un magazin de lenjerie de lux. Toţi o crezuseră nebună şi în cele din urmă cineva i-a spus că acele lucruri erau doar pentru dormit. Am aflat că n-aveau aşa ceva în Rusia şi totuşi se spunea că era Paradisul Muncitorilor.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o foame cumplită. Muţi dintre deţinuţi fuseseră ridicaţi de acasă şi putuseră să ia cu ei hrană, săpun, prosoape sau îmbrăcăminte. Tot ce aveam cu mine erau trei cărţi: o Istorie a României, o Geografie şi o Istorie a Germaniei. Puţin mai tîrziu fratele profesorului mi-a oferit puţină pîine şi cîrnaţi. Am spus "Nu, muţumesc!", dar mai tîrziu, noaptea, m-a mai îmbiat o dată şi am fost foarte bucuros să mănînc ceva. În ziua următoare ruşii au început să ne dea raţii de pîine şi supă.
Era ianuarie şi un frig aspru. Un godin aprovizionat cu o mică raţie de cărbune era singura noastră sursă de căldură şi frigul se strecura prin sutele de crăpături ale pereţlor. Dormeam cu rîndul. De fiecare parte a vagonului se aflau două rînduri de scînduri care puteau găzdui cam douăzeci de oameni. Cînd cineva se întorcea, cei cinci tovarăşi de pat trebuiau să se întoarcă şi ei. Era acel fel de somn pe care îl dormi în călătoriile lungi cu trenul sau autobuzul. Ce conta, de fapt, era că pentru şase ore îţi scuteai picioarele de greutatea trupului. După asta deveneai atît de nervos încât nu mai puteai suporta şi trebuia să te ridici în picioare şi să te mişti.
În trei zile am ajuns la graniţa rusească şi a trebuit să ne mutăm în alt tren, pentru că distanţa dintre şine e diferită în Rusia. Cele două trenuri erau trase alături, la vreo zece metri distanţă unul de celălalt şi deţinuţii erau trecuţi dintr-o parte în cealaltă pe rînd, în ordinea vagoanelor. M-am gândit să mă ascund sub priciuri, dar cînd vagonul nostru a fost golit, am fost număraţi pe măsură ce ieşeam şi i-am văzut pe gardieni verificînd interiorul vagoanelor înainte de a urca. Am fost lăsaţi peste noapte în trenul rusesc şi dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, am pornit. Trenul s-a tîrît în susul unui deal şi la o curbă am putut vedea prin fereastră, departe, înaintea noastră, locomotiva. Era un tren foarte lung. Se pare că adăugaseră încă patruzeci sau cincizeci de vagoane în câteva dintre gările în care ne opriserăm. Mă întrebam încotro ne îndreptam. Ţinutul era plat şi dezolant, kilometru după kilometru. Din cînd în cînd treceam pe lîngă câte un sat mic, înconjurat de cîmpuri pustii, acoperite cu zăpadă.
În a doua săptămînă, în timp ce ne găseam înzăpeziţi pe o linie secundară, cîţiva dintre bărbaţi au început să joace cărţi. După ce au încercat câteva jocuri, s-au hotărît la "21". Se vede că îi atrăgea ceva din hotărîrea jocului. Mă fascina să-i privesc. Atmosfera s-a schimbat imediat - din cea a unui transport de deportaţi, în cea a unui cazino. Pentru un timp toţi s-au strîns în jurul jucătorilor, schimbînd în şoaptă păreri despre o carte sau alta şi, pentru prima dată într-o săptămînă, lîngă sobă s-a făcut un loc liber. Am deschis uşiţa şi am privit cărbunii strălucind şi arzînd cu flăcări albastre. Am descoperit destul de surprins că nu mai văzusem arzînd cărbuni. Atunci m-am simţit din nou copil, acasă, în serile lungi de iarnă, cu buştenii arzînd în căminul enorm, cu uriaşul de tata şi mama şi surorile. O voce îmi întrerupse gândurile:
- Închide uşa sobei, puştiule, o să ardă mai bine!
Am închis uşiţa şi am dat locul altcuiva. Din lipsă de altă preocupare mi-am îndreptat atenţia către jocul de cărţi. Mizele ajungau foarte sus. Se întîmpla să am în buzunare douăzeci de mii de lei, adică aproape o sută şaizeci şi cinci de dolari înainte de război, pe care-i cîştigasem la aşa-numita piaţă neagră. Fusesem unul dintre nenumăraţii tineri care profitau de ocaziile pe care inflaţia le creează la vreme de război, în special în ţările ocupate. De câteva luni de cînd ruşii ocupaseră Braşovul tot auzisem la şcoală sute de discuţii despe comerţul cu ofiţerii ruşi. Unui băiat i se dăduseră treizeci de mii de lei pentru bicicleta lui. Părea o sumă enormă de bani, deşi aproape totul costa de cel puţin o sută de ori preţul lui normal. De obicei, o bicicletă se vindea cu o mie de lei. Auzisem că ofiţerul care cumpărase bicicleta căuta un acordeon. Ăsta era un adevărat noroc, căci aveam un acordeon minunat pe care mi-l dăduse tata cînd împlinisem paisprezece ani. Mă gândisem că dacă-l puteam vinde pentru o sumă mare, mi-ar fi fost uşor să cumpăr altul şi să-mi mai şi rămînă ceva pe deasupra. Mă dusesem la ofiţerul cu pricina şi ne înţelesesem îndată pentru o sută de mii de lei. Primisem banii în cea mai mare parte în monede de argint de o sută şi cinci sute de lei - îmi luase o oră să-i număr. Ascunsesem optzeci de mii acasă şi încă nu mă hotărîsem ce să fac, cînd fusesem arestat cu restul în buzunar. Dar în timpul celor patru sau cinci zile câte trecuseră, mă bîntuise un sentiment de vinovăţie, pentru că nu-mi consultasem părinţii mai înainte. Mă gândisem că dacă le-aş fi arătat un acordeon mai mare, plus optzeci de mii de lei, m-ar fi felicitat. Dar nu prea eram sigur.
După ce m-am gândit la asta şi mi-am pipăit o vreme banii din buzunare, am hotărît să-mi încerc norocul. Am cîştigat, am pierdut şi am cîştigat din nou. La un moment dat am tras optsprezece şi am pus toţi banii mei pe masă. Trei partide mai tîrziu avam patru sute de mii. Am pierdut iute cea mai mare parte a lor şi apoi i-am cîştigat la loc, ba chiar şi aţii pe de-asupra şi am sfîrşit cu cinci sute de mii. Într-o situaţie obişnuită aş fi fost foarte fericit, dar, în timp ce mă uitam la bani, mă îndoiam că o să-mi folosească la ceva în Rusia, fiindcă, probabil, aveau să ne ia lucrurile la sosire.
După ce s-a terminat partida, o femeie a început să îngîne un cîntec bisericesc, deprimant. O altă femeie i se alătură şi în curînd tristeţea se aşternu peste vagon, dar doi dintre jucătorii mai dezgheţaţi salvară situaţia lălăind câteva cîntece de cîrciumă.[1]aa În toiul balamucului ăsta, am aţipit.
Cam la două-trei zile ne opream şi paznicii lăsau cîţiva oameni să iasă, să aducă mîncare şi apă. Fiecare vagon avea dreptul la două găleţi de apă, iar fiecare grup de cinci oameni împărţea o pîine pe zi. În plus, se distribuia nişte supă subţire de varză şi kaşa - terci de secară. De fiecare dată mă ofeream voluntar pentru aceste corvezi, pentru că mă scăpau puţin de neîntreruptele văicăreli. Trebuia să mă îndepărtez de ele, chiar dacă zăpada se înăţa pînă la genunchi iar eu purtam o pereche de pantofi uşori, negri. Cînd ajungeam înapoi la vagon picioarele îmi erau ude leoarcă. După o săptămîna pantofii deveniră albi şi începură să crape pe la cusături. Am început să mă îngrijorez, închipuindu-mi cum ar fi fost să rămîn descuţ tot restul iernii.
Merita să iei parte la corvezi în special cînd ne opream în micile sate sau orăşele. În timp ce ne îndreptam către punctele de distribuire a mîncării, cercetam oamenii pe care îi întîlneam căci, după propaganda comunistă, intrasem în Paradisul Muncii. Dar n-am văzut nimic altceva decât oameni cu chipuri coţuroase care scuipau spre noi de fiecare dată cînd aveau ocazia. Cîţiva dintre bărbaţi erau atît de pricepuţi la sportul ăsta că, în ciuda faptului că mă aflam de partea ţintelor, am fost obligat să le admir iscusinţa. La început însă nu mă puteam dumiri de ce ne urau atît. Treptat am înţeles că, pentru aceşti oameni, deţinuţii reprezentau duşmanul care le jefuise şi devastase pămîntul. Deci, în mînia lor neputincioasă, ei îşi scuipau, literalmente, ura. Cei care ne urau mai mult scuipau cel mai prost, căci, ca de obicei, emoţia încurca lucrurile.
De fiecare dată cînd aveam ocazia, mă duceam la fereastra vagonului şi priveam vastul ţinut neted. Nu era împărţit în pătrate de garduri şi drumuri în felul în care este cea mai mare parte a Europei. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedeau altceva decât cîmpii acoperite de zăpadă.
Drumul a durat trei săptămîni. Întunericul se înstăpînea pe la trei şi jumătate sau patru după-amiaza. Câteodată eram lăsaţi două sau chiar trei zile pe o linie secundară. Frigul era teribil şi tremuratul ne storcea toată energia. Dinţii mei clănţăneau cât era noaptea de lungă. Dimineaţa, istovit de această încordare continuă, încercam să-mi pun sîngele în mişcare rotindu-mă prin vagon. Dar toată lumea încerca să facă acelaşi lucru şi trupurile noastre se înghionteau într-una. Abia aşteptam corvezile, deşi picioarele mele o încasau zdravăn de fiecare dată cînd ieşeam în zăpadă. Nesfîrşitul stat în picioare, schimbîndu-mi greutatea trupului de pe un picior pe altul, rareori aşezat, aproape fără să dorm, oră după oră, zi după zi, era prea greu de îndurat.
Ce-mi zgândărea cel mai mult nervii erau rugăciunile cu voce tare ale acestor oameni deja bătuţi de soartă. O, cum se mai rugau! Se rugau Domnului, lui Iisus Cristos şi Fecioarei Maria să-i ajute, să-i ducă înapoi acasă, dar nimeni nu părea să-i audă pentru că încet, dar sigur, ne adînceam mai mult şi mai mult în Rusia, pînă cînd, într-o zi, am trecut uriaşul rîu Nipru. Am putut să privesc timp de cinci minute Dniepropetrovskul; era un oraş mare, împărţit de rîu în două părţi - de Est şi de Vest. Oraşul arăta exact ca şi oamenii: neîngrijit, urît, risipit, cenuşiu.
Citiți mai departe după ce descărcați cartea de la atasamente
