Arhanghelii de Ion Agârbiceanu Volumul I
«Unde este comoara ta, acolo e şi inima ta.» MATEI, VI, 28
Partea întâi
În gangul lung şi rece al seminarului de clerici se deschiseră, aproape înir-acelaşi timp, patru uşi vopsite alb, cu cite un triunghi negru în jurul mânerelor, şi cei patru profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs. Se aşteptară, cu fetele vesele, zâmbitoare şi, pornind apoi toţi patru, începură să vorbească tare, mângâindu-şi bărbile stufoase. Trei erau aproape de aceeaşi vârstă, între 40 şi 45 de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui era pe jumătate sură. Deşi vorbeau tare, nu se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de clocot, gangul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuţi de praf fin şi-i răspândeşte prin coridor, căci profesorul cel mai îţi vârstă începu să tuşească, oprindu-se, şi tuşi până i se înlăcrămară ochii. Clericii, în lungile lor reverende, ieşeau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, alergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linişteau, îi salutau, înclinându-se adine, căci erau fără pălării, şi se strecurau repede pe lângă ei, apucând pe scări în jos spre etajul întâi. Câte uhu! se înţepenea deodată În uşa vreunei săli de curs, ridica dreapta şi făcea un «psst» prelung, făcându-i băgători de samă pe cci ce erau încă în săli că domnii profesori sunt în coridor. Dar orice chemare la ordine era zadarnică. Larma creştea mereu; acum se ridica şi de pe scări, şi din coridorul de dedesubt, se auzeau uşi izbindu-se, ferestre; se auzea cum sunt târâte din pod coşuri, geamantane. Din curte, din grădină se ridicau frinturi de cântece vesele, strigăte. În câteva minute întreg seminarul părea în plină revoluţie.
Profesorul care tuşi îşi şterse ochii cu batista. Dintre ceilalţi trei, cel mai tânăr îşi ridica în fiecare clipă pălăria. Clerici treceau mereu pe lângă ei.
— Uf, neruşinaţii, mi-au umplut plăininii! oftă cel mai în vârstă, punându-şi pe-ndelete batista uriaşă în haină.
— La canonici e nu trebuiesc cine ştie ce plămâni puternici, issime1, zâmbi unul dintre profesori.
— În vacanţa asta de Paşti se va umplea cu siguranţă locul vacant. Ştim noi cu cine, zise al doilea.
— Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prietinii mei. În zadar voiţi să mă năcăjiţi. Iacă dumnealui, iată, din dumnealui zic şi eu că va ieşi un canonic, şi bătrânul arătă spre cel mai tânăr.
— Din Iliescu? întrebară cei doi.
— Ilm… mai În grabă decât din voi! Nu-l vedeţi că-i cu mina tot la pălărie?
Iliescu se roşi puţin, voi să răspundă, dar cel cu barba sură începu să tuşească iar şi le făcu celorlalţi semn cu mina să-l urmeze pe scări. Clericii furnicau în toate părţile. Unii alergau pe scări, se izbeau de profesori.
— Aii putea să fiţi mai liniştiţi, zise Ilieâcu, aruiv- clnd o privire aspră celor trei clerici care trecură pe lângă el.
Canonicilor li se spunea: reverendissime.
Dar în aceeaşi clipă un cleric înalt, brunet, ras proaspăt, se izbi de profesorul cel bâtrâri.
— Uf, ticălosul e de Pascu, ticălosule de Pascu! zise bătrânul, oprindu-se pe scări şi punuldu-i lui Pascu mână pe umăr.
— Scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v-ain băgat de samă, zise tânărul plecându-şi capuL
— Mai înţeleg să alerge ceilalţi! Dar tu? Tu-ii pierzi capul în zadar! Eu ştiu că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi?
în vreme ce vorbea, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, -deschise portofelul şi îi puse-n palmă o hâr- tie de douăzeci de coroane.,
— Uf, ticăloşii ăştia, nu se mai satură de vacanţă! Le-a crescut mustaţa, le-a crescut mustaţa! zâmbi profesorul cel bătrân. Of! ce mai lume, domnule Iliescu, ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii, adaose apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roşi din nou şi iarăşi era gata să răspundă ceva.
Dar bătrânul îl opri deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.
— N-ai văzut pe Murăşanu, pe ticălosul ăla?
— O să-l trimit îndată, domnule profesor, zise repede, săltând pe scări, Pascu.
Şi, în câteva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea răsunau de acelaşi strigăt:
«Murăşene! Măi Muraşene! Murăşanu!»
Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului. Castani bătrâni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de april. O lumină dulce se cobora de sus din. Văzduhul albastru. Din gura arămie a leului de la fântina din mijlocul curţii picurau rar ochiuri de cristal. Larma închisă între zidurile seminarului părea un necurmat bornăit de bondari uriaşi.
— Nu-s proşti tinerii că se doresc acasă pe aşa vreme! Of! Şi nouă o să ne priască vacanfa asta cfe două săsptămâni, zise unul din cei trei profesori.
— Cred şi eu, răspunse bătrânul zâmbând, dar nu-şi lua privirile de la două vrăbii e&re, eu peni soarele îmborzoiatesăreau ciripind, de pe-o creangă pe alta.
«Te cheamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murăşene!» se auzi deodată În grădină.
Şi nuniaidecât se văzu alergând un tânăr înalt, bine legat, cu umerii largi. Era cu capul gol, şi lumina primăverii îi mângâia fruntea înaltă şi părul castaniu. Ochii, vioi, albaştri, eu priviri hotărâte, cercetau fata bătrânului de cum se opri înaintea profesorilor.
— Uitaţi-vă la el şi-mi spuneţi de nu-i ticăloşie? întrebă profesorul Marin pe colegi. Nu-i ticăloşie, domnule Iliescu? S-a şi îmbrăcat în civil! N-a ieşit bine din sala de cursuri, şi a şi lăpădat reverenda!
— Vă rog, sunt grăbit, se scuză Murăşanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-şi pună reverenda înainte de a se prezenta profesorului. Sunt foarte grăbit*, adaogă îndată: plec eu trenul de amiazi.
— Of! ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu ştiai că sunt dator popii din Văleni treizeci de coroane? începu bătrânul pe o voce tânguitoare. Nu ştii nici acum, după atâtea lecţii de morală, ce înseamnă dacă-ţi apasă conştiinţa o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecţiile dumitaâe de etică creştină, zise, întorcându-se spre profesorul cel tânăr, şi, scoţând portofelul, luă o bancnotă de douăzeci şi alta de zece coroane. Altfel, adăose repede, vârând cele două bilete în vesta clericului, creşti pagini, şi nu creştini. Apoi îşi ridică privirile pline de bunătate la Mură şa mi: Aşadar, pleci cu trenul de amiazi?
Şi când ajungi?
— Mâne la douăsprezece.
— Cum?,
— Noaptea trebuie să rămâi în față. Dimineaţa, cu căruţa mai departe.
0 noapte petrecută afară, de zid ur i le semi n arului! zise bătrânul eu voce înalta. Îl auzi, domnule Mie seu-? Se-ncep aventurile. Of, o să- te punem, pe pine şi apă vreme de o lună după ce te-i întoarce! Grele vremurifraţilor, zise el privind la profesorii care zâmbeau. Apoi îşi scoase repede ceasuL Zece. Şi jumătate, zise „, punând: ceasul veclii în buzunar; eu pofti la o- halbă de bere, adăogă clipind’ din ochiul stâng..
Cei patru, profesori ieşiră pe sub boltit ura veche a porţii seminarului.
Clericul! Murăşanu, Vas ile Murăşanu,. Porni cu capul plecat spre seminar. Cum era în anul al patru Lea. Se simţea om mare- şi-l umilea puţin faptul că profesorul; Marin îi dăduse cele treizeci de coroane în faţa celorlalţi profesori. Avea bani: de drum. Avea des- tui, căci de la Crăciun; a tot cruţat; putea foarte bine domnul Marin să «nu4 facă de râs înaintea celor laltii profesori, eu o glumă: aşa de… aşa de… Nici nu ştia tânărul cum să numească gluma profesorului eu dăleni. Adevărul era că domnul Marin; a ţinut;, ea şi. Alte dă ţi „sa nu-şi uite de, elevii lui cei mai deştepţi şi mai silitori.. Anul acesta* la cursui dfe drept canonic,. Pascu. Şi Murăşanu erau cei mai buni. Geiliaiţi trei profesori însă nu s-au gândi^ la nimic răuv îL cunoşteau, bine pe bătrânul şi ştiau că domnul Marin se crede «tatăl elevilor» „al «ticăloşilor»»..
Dac buna’ dispoziţie: îi reveni clericului Vasile iu- dală ce întră* îm 1’asin» seminaruluî^. În vuietai acela
9
ce nu se mai termina. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la lot pasul pe tinerii clerici, care umblau încă forfota, să-şi strângă lucrurile pe care le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea care, poate ca să-şi mărească bucuria, pache- tău şi lucruri de-acelea ce puteau râmâne foarte bine în seminar până la sfârşitul anului, în iunie. Slugile, care coborau pachetele, se grăbeau, vorbeau tare, câte unul scăpa vreo înjurătură. Tot mai mulţi dintre clerici apăreau în civil, îşi potriveau hainele, le priveau eu plăcere, c-un fel de dragoste. Se simţeau uşori, veseli, fericiţi.
Vasile Mură şa nu intră intr-una din sălile de studii Vreo zece clerici şedeau înaintea oglinzilor cât palma, răzimate pe măsuţe, şi se râdeau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de dezordinea: ce era în sală. Cărţi, scaune, gazete, petece de hirtii, vreo inâneeă de palton, o jumătate de pantalon chiar se puteau vedea pe podele. Cei care se râdeau povesteau cu vocea închisă, întinzându-şi gâturile, făcind strâmbături ciudate, înaintea oglinzilor. Briciurile străluceau în lumina primăverii, ce se revărsa prin cele patru ferestre mari. Vasile Murăşanu trecu în şir pe la cei ce se râdeau şi bagă de samă că nici unui nu se atingea de mustaţă. Erau tot clerici din anul al patrulea, ea şi el, şi acelaşi glas tainic le spunea tuturor că e necesar să aibă o umbră de mustaţă pe când vor ajunge acasă. De altfel, la unii umbra aceea de sub nas era destul de groasă, destul de deasă. Cu sâptâmâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulţi nu-şi mai ră- seseră mustaţa. Între aceştia era şi Vasile Murăşanu, dar, el; fiind blond, mustaţa lui nu se prea observa, spre marea, lui părere de rău. Se încredinţă despre asta chiar acum, în faţa oglinzii. Un fel de umilire, ca şi mai înainte în curte, îi umplu sufletul, şi el începu clin nou să pacheteze. Nu mai avea însă decât două cărţi de aşezat în geamantan. Le puse, ş-apoi şezu pe scaun. Mai avea o jumătate de ceas până să plece-la gară.
— Uf, să-i fi luat dracul de papistasi! strigă deodată. Cu vocea groasă, adâncă. Un cleric trunchi os, cu faţa pătrată, cu capul mare. Aruncând briciul după cuptor.
O clipă toate briciurile rămaseră nemişcate. *
— Iar te-ai tăiat, Veniarnine? întrebară dcodaâif mai multe glasuri.
De şi-ar fi tăiat grumajii cine-a iscodit mai întâi tortura asta! strigă cel numit Veniamin şi întoarse o faţă foarte neagră spre clerici. Sub bărbie avea o dungă roşie de sânge.
— Te-ai tăiat binişor, zise Vasile Murăşanu, care se apropie, zâmbind, de Veniamin.
— M-am, tăiat! Ia să-mi spui tu, că te ţii om învăţat, pentru ce. Mama dracului, atâta hârştco-hârşteo? Nu-i seminar romwiesc? N om purta noi bărbi şi mustaţă, ca toţi popii?
Să nu le placă fetelor de noi, Veniarnine, răspunse râzâhd Vasile.
— Şi pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însura noi? Dacă papistaşii nu se însoară şi n-au motive să. Placă fetiţelor, radă-se de trei ori pe zi, până îşi vor despoia pielea! Dar noi? Dar eu? Ei, s-o ia dracu de maimuţărie! făcu el cu totul înfierbântat. Cine-mi dă un brici, da’ ştii, unu flacără, nu alta? adaose îndată, căutând la cei din sală.
— Îndată-l ai pe-al meu, Veniarnine, răspunse un cleric subţirel, care abia avea eâţiva fulgi în loc de barbă. Ţi-am spus să-ţi comanzi un brici de la Solin- gen, ăla nu te dă de minciună.
— Nu, aş avea şi eu barba ta, zise Veriiamiii.
Într-adevăr, clericul acesta avea namai 24 de ani, dar îi creştea într-o jumătate de zi o perie deasă, neagră şi aspră, încât dacă, din glumă, îşi freca barba de tobrazul unui cleric, acela ţipa -ca muşcat de şarpe. De altfel, era negru la faţă, şi aceasta îl mai scutea de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuia să se săpunească. Clericii aşteptau cu plăcere clipa aceea şi râdeau cu lacrămi pmă ce lui Veni amin îi reuşea să-şi lucească pielea.
În sala de studii întrau mereu clerici.
— Servus!
— Sărbători fericitei
Nu-ţi uita de promisiune!
— H aida-hai!
— Un ou încondeiat de pe da voi să-mi aduci!
— Grăbeşte când îţi spun; o să scăpăm trenul.
Vasile Murăşanu se grăbi să-şi ieie geamantanul.
Dar când să iasă, vreo şase clerici aduceau, cu alai, pe al şaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare şi-l siliră să intre pe cel de-al şaptelea în sala de studiu.
— Uitaţi-vă la el, nenorocitul, priviţi-l! Va fi siliţ să meargă acasă în reverendă. Trăiască Petrişor! strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care părea foarte nenorocit.
Era scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari şi plini. Vesta de Ia costumul cel negru nu şi-o putu încheia decât cu mare silă în nasturele întii de deasupra, în jos trebuia să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta şi cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plezni.
— Ia uitaţi-vă, măi, poate aveţi ceva rezervă să mi se potrivească, începu eu o voce de om deznădăjduit Petrişor.
Fusese până acum, cu alaiul după el, prin toate sălile de studii, prin toate dormitoarele, repetând mereu aceeaşi. Rugăminte. Clericii rideau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar niciuna nu i se potrivea. Cântară şi cei de aici, dar toate-i fură prea strimte.
Petrâşor oftă şi-şi lăsă braţele moi de-a lungul trupului scurt şi rotund.
— O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm vice- rector J strigă un cleric din coridor, bătând din palme.
Ăsta nu-i semn rău, afişe Veniamin, care chiar în clipa asta îşi ştersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate jpe toţi; calcă a protopop de pe acum!
În iarma şi în vălmăşeala ce nu se mai curma, Vasile Murăşanu îşi luă geamantanul, ieşi în coridor, coborî scările şi se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un fecioraş., Îi apăsă în palmă trei bani de cile douăzeci.
Să-l duci până la gară, Pătrut, îi zise vesel.
— Îndată, domnişorule, răspunse zâmbind Pătrut. Mai am două, dar al d urnita le e uşor. Numaidecât 1e aduse şi se repezi pe scări.
Clericul ieşi în piaţă, trecu pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, care târ- guiau repede. Deodată îşi aduse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că. Banii abia-i ajungeau de drum, dar acum avea cele treizeci de coroane de la profesorul Marin. Nu se mai simţea umilit de darul acela, ci, dimpotrivă, li părea bine. Întră repede într-^o prăvălie şi, după câteva minute, ieşi cu trei pachetele. Era foarte agitat şi porni repede spre librărie. În prăvălia în care fusese, oricât era de grăbit, a băgat de samă că unii clerici cumpără lucruri care nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frăţiorilor mai mici de acasă. «Aşadar, mai fac şi alţii aşa îşi zise, mângâiat şi fericit, că-şi poate împlini un gin. D care-l urmărea de mult. «Eu o să-i cumpăr o carte». Îşi zise hotărât, apropiindu-se de librărie.
Cu săptămmi înainte s-a gândit să-i facă o mică surpriză domnişoarei Elenuţa Rodean când se va întoarce acasă de Paşti. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi păru prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum, în civil, şi afară, în libertate, yâzând apoi că şi alţii fac tot aşa, el se hotărî repede, şi ho- tărârea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abia-i veni hotărî re a aceasta, şi numajdecât ştiu şi ce carte avea să cumpere, deşi mai nainte nu se gândise. La ea. Întră În librărie şi ceru un volum de nuvele, foarte citit pe vremea aceea.
Cu ochii plini de lumină, ieşi în stradă; volumul acela, cum îl ţinea subsuoară, îi împrăştia o căldură dulce în tot trupul. Simţi deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum. Îi părea chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mergând spre gară, mângâia, din când în când, coperta cu sfială. Adevărat că. Iezind din librărie, simţi o uşoară mustrare, o neînsemnata învinuire. Dar acest glas depărtat, mai mult al seminarului decât al conştiinţei lui, se topi în grabă, nii se mai auzi.:
Aceşti clerici, ieri încă, păreau departe de toată grija cea lumească: ascultară nemişcaţi, cu capelele plecate, liturghia, urmară diferitele cursuri, se plimbară liniştiţi în lungile lor haine negre prin gangurile reci. Azi furnicau pe trotuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate şi de tinerele. Erau chiar mulţi care îşi duceau, în răstimpuri, nuna la mustaţă. Nu era niciun păcat în tot ce făceau acum, ci, dimpotrivă, toate micile lor ştrengării păreau mai mult cele din urmă flori, poate, ale nevinovăţiei de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut aşa de veseli, nu le-ar fi luat-o în nume de rău. Ştia şi el că viaţa nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abia de aici încolo se începe. Totuşi, multe lucruri nu li se puteau permite în seminar. Aici trebuia să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ea din tinerii aceştia să iasă preoţi tari în credinţă şi speranţă, care să poată întări şi pe alţii. O; e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea şi întărirea acelei conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru eâştigarea acelui razim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simţiminte! Largi simpatii nehotărâte inundă, de la o anumită vârstă. Sufletele clericilor, ca ale oricăror tineri. Şi pentru limpezirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, viaţa de seminar nu poate face nimic, ori foarte puţin. Simţimintele acelea care, vai, nu privesc defel viaţa cerească, ci cea pământească, cresc şi fără voia superiorilor, şi ei n-au nici vreme, nici chip ca să le ducă într-o singură albie, şi numai din motivul sunt foarte deosebite, aproape câţi tineri. Deci, pentru păstrarea uniformităţii, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta, în unele cazuri, să fie primejdioasă. Sunt tineri care se gândesc c-o anumită sfială la ceea ce le este oprit, pentru care interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceştia reuşesc să stabilească o punte de trecere între viaţa obişnuită de seminar şi aceea pe care, de la o anumită vârstă, încep s-o viseze; reuşesc să armonizeze sentimentele lor şi dorinţele eu poruncile vii ale credinţei. Aceştia sunt, de obicei, ele vii cei mai bun» „şi în iot cazul» cei care nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.
Dar sunt, şi tineri pentru care opreliştea e o atâţare, care se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit şi-l văd mai vrednic de dorit. Aceştia nu prea pot stabili o armonie între viafa de seminar şi cea dorită de âi> şii,. Ori, cel puţin, armonia nu o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung „de obicei, pe aceştia din urmă. Dar pentru superiori e, tofeuşiv foarte greu să-şi facă o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranţele puse în eutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, obişnuit la transgresiuni în seminar, a ajuns un preot model.
Vasile Murăşanu era dintre clericii care reuşeau să stabilească armonia pomenită, fără însă ca să treacă în exagerări. Aşa, de pildă, el nu se simţi cu nimic vinovat pentru faptul că, înainte de vacanta Paştilor, vreo patru rfăptămâni nu şi-a mai ras mustaţa. Pentru ce nu. Şi-o rădea, avea eonştiinţa curată, nu se putea înşela: să vadă ce impresie va face asupra domnişoarei Elenuţa Rodea». Dar faptul acesta nu-l ţinea de păcat şi nu se simţea vinovat chiar înşelând pe superiori, silindu» se să-şi ascundă înaintea lor tuleiele blonde.
…Cum se apropia de gară, Ie mângâia din când în când şi era foarte mulţumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre şi înţepau. Află pe Patruf, îi mai dădu douăzeci de bani, îşi luă geamantanul şi se apropie de ghişeul de bilete. Era înghesuială mare, clericii se pierdeau în mulţimea celuilalt public. Vasile Murăşanu se văzu în currnd între două domnişoare cu pălării mari, negre, cu feţele albe şi zâmbitoare. De-o jumătate de an nu mai fusese în apropierea unei fete decât după ee cunfpără volumul de nuvele.
Atunci, cu cartea subsuoară, simţi foarte aproape pe Elenuţa Eodean. Dar nu era vie, lângă el, ea; acestea două. El simţi cum se roşeşte deodată, cum i. Se aprinde obrazul. Şi; cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care chiar atunci se aplecă* înaintea ferestruţii ghişeului. Cum privea lă chelia aceea, pământiej îşi făcea mustrări aspre că s-a roşit aşa, din bun senin, şi îi părea chiar că a. Păcătuit împotriva Elenutei! A fost un adevărat zbucium, pentru el până reuşi să scape din îmbulzeală cu biletul în mină şi’să alerge pe peron. Abia a ieşit în lume, ş, i lumea începea să-l înăbuşe! Cu mişcări destul de ridicole; se plimba pe peron, cercând să se liniştească, şi fii fericit când simţi că-i* scade căldura din obraji. Întâlni colegi şi începură să povestească veseli, râzând. Unii murmurau încet frânturi de cân- tece,. Bătând pe asfaltul peronului tacturi uşoare cu piciorul. Dar şi Murăşanu şi alţii nu puteau să nu arunce priviri fugare domnişoarelor care se zăreau prin mulţime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor ele aveau o atracţie deosebită. Vasile Murăşanu observă numaidecât felul lor de-a vorbi, clar, dnicc, gâdilitor, cu totul deosebit de-al celorlalţi călători „de-al cucoanelor chiar. Şi. Fără nicio sfială, îşi zise că-i place ciripitul acela* Era doar aşa de curat!
Bufnind pe nări, tâşnind fuioare lungi de aburi., trenul se opri înaintea peronului. Câteva. Clipe nu se mai putu vedea decât o mare învălmăşeală de oameni şi de geamantane. Spre nenorocul lui, Vasile MunV şanu aâjunse întmin vagon în care erau tot străini. Uh loc mai era liber; dar Vasile nu intră, ci rămase pe coridbrii 1 vagonului. O clipă se gândi să se coboare, sii cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putu hotărî de teama să nu scape trenul. El călătorise de foarte puţine ori cu trenul – câipi vfenea la şcoală şi când se ducea acasă – şi chiar drumurile acesteă le făcea în răstimpuri destul deîndepărtate, aşa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ţăranul faţă de monstrul acesta negru.
Nici nu avu vreme să se gândeaseâ mult, se auzi un fluierat prelung, şi trenul porni. Vasile Murăşanu avu o tresărire de adâncă bucurie, de plăcere: mergea acasă! Era trecut de 23 de ani „adeseori în ceasurile de studiu îşi făcuse planuri serioase, bărbăteşti —L credea el – asupra viitorului, şi, totuşi, bucuria ce-o simţi acum era copilărească!, dulce, uşoară, ca o alintare. Gara, casele din oraş, stâlpii/de telegraf zburau în urma lui, şi el simţea, uşor, deliciul apropierii de casa părintească. Căci în clipele dintâi el nu se gândea decât la ai lui, la părinţi, la cele două surori mari; la frăţiorul mai mic, la casa, la curtea, la grădina lor. Şi la gândul că le vă revedea în curând. O căldură, o moleşite plăcută i se răspândeau în tot trupul, ca: şi când ar fi iarăşi băiat de 6 ani şi ar adormi în mân- gâierile mamei, care-şi poartă domol degetele prin părul lui.
Se apropie de-un geăm deschis. Un nesfârşit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene de pod- beâl, fugea în urma trenului în apropiere, se rotea în depărtări ceva mai mari. Numai puţine arături proaspete înnegreau pe alocuri. Ca o împăcare se cobora lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrăţişa cu pământul într-o ceaţă viorie.
Descarcați volumul I și II de mai jos
