Bunica de Ion Agîrbiceanu povesti pentru copii

                                                                        BUNICA

Bunica în casă, bunica afară, bunica peste tot locul! Lumea, zorită de griji, se împiedecă la tot pasul de ea, dar bunica frămîntă şi răzbeşte, şi duce la capăt bun trebşoara de care s-a apucat. Bărbia galbenă, în­creţită, se razimă, cu ştergarul alb înnodat subt ea, de pieptul tras înăuntru, iar deasupra bărbiei, gura largă stă smerit închisă, păzită de nasul lung, fără culoare. Cele două puncte de argint-viu care licăresc mereu din fundul capului par două luminiţe depărtate, ce bat în stingere. Pe obrajii vechi, din mijloc, pornesc încreţi­turile, — o mulţime, — şi trag spre coada ochiului. Altele, izvorînd de la îmbinarea nasului cu umerii obrajilor, se răsfiră pe toată faţa, ca tot atîtea rîuleţe. Ştergarul alb e tras pînă peste frunte. Nici un fir din cuviosul argint al bătrîneţelor nu scapă de subt acope- rămîntul lui. Cele două dungi uşoare de sprîncene rare se tot ascund şi iară ies de subt învelişul alb.

Pîş-pîş-pîş. Bunica-i toată grabă, dar picioarele se mişcă greoaie, iar capul, voind să se împrietenească tot mai mult cu pămîntul, se ceartă cu pieptul, să se cu­funde mai tare. Iarna o omoară cizmele, — nu mai ştie de-s picioarele ei, ori ale cui, — iar vara, cele două tălpi late, îmbrăcate cu piele uscată, parcă tot pot mă­sura mai pe netîrîitelea paşii mărunţi ai bătrînei. La rădăcina degetelor mari, două umflături, ca două nuci, lasă şi ele urmă pe nisipul curţii.

De cînd s-a pomenit şi ea pe lumea asta, Doamne! Mătuşile, de pe-o vreme, s-au furişat rînd pe rînd în cimitirul de pe Dealul-Mare, să fure somnul pămîntu- lui, să străjuiască clopotniţa veche, şi, în duminici şi zile mari, să-ngîne prin vis dangătul cald al aramei sfinţite, ce le-a stors atîtea păraie de lacrămi, cît au trăit în lumea asta de patimi. Bunica a rămas în satul plin de obraji trandafirii şi de ochi negri, cum rămîne un ciot văpsit de vremi într-o pădure tînără. Pînă la o vreme s-a tot mirat, — cum de nu se mai abate moar­tea şi pe la poarta ei? — dar acum nu se mai miră, că nici nu-şi mai poate da bine sama de mai trăieşte au ba. Atîta numai, că se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască, îşi pun pecetea pe nisipul curţii.

Curtea asta, cînd a venit ea în sat, nu era curte; creşteau troscoţel şi spini de cei mari şi păşteau gîştele în toată întinderea ei, precum şi în cuprinsul altor ogrăzi, de mai la deal. «Cum se-nmulţeşte lumea, Doamne, Doamne! — se gîndea de multe ori bătrîna, — trăbă că odată nu vor mai încăpea oamenii pe pă­mînt!» în fetia ei, cînd venea la praznice mai mari, de la pădurea din Valea-Rea, unde neamul lor are o progădiţă întreagă, să fi fost la cincizeci de colibe spe- rioase, pierdute în pometuri, în tot satul, şi acum, iată, acum e orăşel gata.

Hei! dar cît argint n-a curs de-atunci pe rîuleţul de munte, ce lunecă alb, în bătaia soarelui tînăr, umplînd de şoapte duioase lunca umbrită de iarba-naltă, ce curge în valuri la bătaia vîntului!

Şi cît de drag îi era bunicii rîuleţul ăsta! Pe malul lui înflorit venea la praznice în sat, cîntînd cu el ală­turea, oprindu-se din vreme în vreme să-şi mai toc­mească în oglinda lui năframa cu pui albaştri. Unde cărăruia se dezlipea de mal şi apuca spre clopotniţa din Dealul-Mare, peste luncă, fata tînără de-atunci, îmbujorată de farmecul unei aşteptări neînţelese, ză­bovea mai mult ca de obicei. Îşi lua năframa cu pui albaştri, îşi tocmea pletele negre, bogate, şi se împodo­bea apoi din nou, cum se pricepea mai frumos. Cîte nu-i scorniseră gurile rele cînd a prins să se ridice şi ea între fete! Că-i sălbatecă, că nu ştie să-şi pună o haină, şi altele, multe...

În bisericuţa de lemn, în tinda femeilor, îşi afla locul cel mai ascuns, unde şi fumul alb de tămîie abia pătrundea. Din iconiţa de deasupra capului, arhan­ghelul de la uşa raiului o privea triumfător. Vreo trei ani a tot venit la biserică, iar după-amiaza, la horele pline de pălării cu cănaci, de ii cu altiţe, de murmur de strune, de ochi tineri şi de veselie. Drumul pe malul rîuleţului, cînd venea de-acasă, îi părea tot mai scurt, în suflet i se făcea tot mai multă lumină, iar gîndurile dulci i se-amestecau tot mai des cu doruri neînţelese. Cînd se-ntorcea iar către casa tupilată la poalele pă­durii, nu avea spor la mers, şi drumul îi era nespus de lung.

În sfîrşit, fata rămase la o mătuşă, şi, peste trei săptămîni, cel mai frumos om din sat avea nevastă în casă pe fata crescută la pădure, sălbatecă pe jumătate.

La doi ani, în capul satului, unde păşteau gîştele, se trase un gard nou în jurul unui loc, şi o casă nouă, de piatră, se ivise ca în poveste, cu păreţi albi ca laptele, cu tablele de la ferestre văpsite verde.

Şi apoi s-a pornit gospodăria, cu temei, şi treburile mergeau strună, toate. Belşugul vieţii a tot curs şi s-a tot adunat, pînă a sosit o vreme cînd a trebuit să se mai şi împrăştie: să măriţi patru fete şi să însori patru feciori nu merge numai aşa, cu una, cu două!

La un an după măritarea celei din urmă fete, — co­pilul cel mai tînăr, — soţul de luptă al pădurencei, îm- plinindu-şi chemarea lui, zdrobit de strapaţele vieţii, merse să se odihnească în progadia unde odihnesc atîţia eroi necunoscuţi.

Văduva rămase în grija fiului mai tînăr, însurat aici, acasă...

Anii veniră şi trecură unul după altul, punînd tot mai multă zăpadă în părul bunicii, şi, în braţele ei uscate, cîte un nepoţel, să-l crească mare, ca şi pe cei­lalţi. Bunica îşi uita tot mai mult de sine, cuprinsă cu daraverile mici şi cu grija nepoţitor, pînă s-a trezit nu­mai odată ajunsă la mintea copiilor...

Dar nepoţii se ridicaseră, îşi făcuseră vînt, feciorii la hotar, fetele la cusut, la prietene, la război, la şezători, şi bunica a rămas singură, singură-cuc. Prin urechi îi ţiuie a pustiu, şi numai un motan vechi, cu părul roş, cu nasul ca de lemn, îi mai dă tîrcoale, din cînd în cînd, miorlăind şi împiedecînd-o.

— Ucigă-te toaca! zice bătrîna scuipînd în sîn, şi dă să-l ajungă cu piciorul, dar motanul piere deodată subt pat, sau afară, sau se urcă în grabă pe mărul din curte.

Bunica îşi face cruce, se freacă la ochi, mai scuipă o dată în sîn, ştiind, de bună samă, c-a avut de lucru cu « ducă-se-pe-pustii».

Bunica în casă, bunica afară, bunica pretutindeni. Pîş-pîş-pîş — aşa cum poate, cînd la o treabă, cînd la alta, dar locul n-o rabdă să se mai ogoiască.

— Bunică, bunică, de ce nu mai stai în casă, că, iată, vor da boii peste dumneata! ziceau nepoţii, fugind să abată pe Păun cel împungaci.

Bătrîna îi învredniceşte cu-o jumătate de privire şi tuşeşte o dată: semn că a auzit. Dar, de la treabă, nu se mişcă.

— Ci lasă, maică, că nu le-ajungi, las’, că le iau eu; griji, că le strici!

Dar, prea tîrziu! Căci, pe cînd bunica se înălţa pe scăunaş să ajungă la a doua ridicătură a blidarului, să ieie două tăiere albe cu flori roşii, atinse două cănuţe agăţate în cuier, mai la vale, care se vărsară în hîrburi pe faţa casei.

Nurorii îi vine să crape de năcaz, dar nu crapă, că două cănuţe ce-s? Nu-s un corn de ţară. Bunica cla­tină din cap şi merge, — pîş-pîş-pîş, — la vatră, suflînd praful de pe cele două tăiere.

Totdeauna se scoală înaintea găinilor, dar duminica e în picioare de la miezul nopţii. Veşmintele de săr­bătoare le pune lîngă pat încă de sîmbătă sara. Înainte de revărsat e gata-păpuşă, cu cojociţa gălbie, cu şter­garul alb, tivit cu negru. În zori e în grădină, de-şi ia o tufă întreagă de busuioc şi călăpăr. Apoi iese la poartă şi şade pe laviţa de plop alb, pînă ce ocheşte soarele de după coastă, cînd porneşte încet-încet la bi­serică, într-o mînă cu florile, într-alta cu băţul luciu.

Pe treptele de la uşă, mîncate de brazde adînci, în bătaia soarelui, o află totdeauna clopotarul cînd vine să tragă de utrenie.

De fată a mers tot singură la închinat, şi acum, după ce s-au ridicat nepoţii, iar venea tot singură.

În biserică scaunul bătrîneţelor o aşteaptă subt aceeaşi icoană, a heruvimului din uşa raiului, unde stătuse ca fată. Îndrăgise locul acela, şi dacă era alt­undeva, slujba nu-i părea slujbă, iar cîntările dulci îi păreau vorbe răstite... Sfinţii închipuiţi prin bisericuţa de lemn, vechi şi ei, aproape şterşi, o cunosc cu toţii, şi parc-ar bor­borosi ceva în bărbile lor încîlcite, afu­mate, mirîndu-se cum trec toate în lumea asta.

La ieşire, apoi, trebuie să se bocească pe la mormin­tele tuturor rubedeniilor şi prietenelor. Cînd ajunge acasă, e hăt după amiază. Se aşează pe scăunaşul cu trei picioare, îşi face cruce, desface cu smerenie ştergura albă şi ia cornul de prescură. Atîta-i hrana ei de du­minică.

În zilele de lucru, bunica-i în casă, bunica-i afară, bunica-i pretutindeni. Ce-a făcut ieri şi alaltăieri face şi azi, va face şi mîne şi poimîne, pînă ce vor afla-o odată, în vreun ungher, că nu mai suflă... Şi va rămîne doar pe cîtăva vreme pe nisipul curţii pecetea tălpi­lor ei late, îmbrăcate în piele uscată, ca de broască. Şi se vor şterge şi-acelea, ca toate-n draga asta de lume...

1 9 0 4