Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

 

Sadoveanu, Mihail - Creanga de aur C01

 

 

 

 

 

 

sadoveanu

                

                                           

 

 

 

 

                                       

 

 

 

                             Mihail Sadoveanu

 

 

 

CREANGA DE AUR

 

CAPITOLUL I

E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie

În august 1926 profesorul nostru a organizat caravana ca şi-n ceilalţi ani, cu aceiaşi oameni şi aceleaşi animale.

Ne-am continuat cercetările hotărâţi, din simpatie pentru el, să-i suportăm din nou distracţiile şi capriciile.

Domnu’ Stamatin (aşa îi ziceam, deoarece era cu mult mai în vârstă decât noi) se prezenta ca un fel de ţârcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce, care se uita foarte de aproape şi atent prin ochelarii lui, disjungând şi reclădind elementele; cu toate acestea era de mirare în ce distracţii comice cădea uneori.

„Era cam săltat“, cum spuneau de­sigur muntenii care ne întovărăşeau.

„E venit de pe ceea lume“, am auzit eu pe unul şoptind şi ghiontind cu cotul pe cel de alăturea.

Ciudate, deasemeni pentru un savant ca el, mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri. Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morţi.

Era un om interesant, în orice caz, şi lui i se datoreşte povestea care urmează. E o datorie de pietate să-l pomenesc aici. Destinul i-a fost să piară într-o râpă a acelor locuri sălbatice, într-o altă expediţie, cea din 1930, la care n-am mai luat parte.

Atunci, în august 1926, după ce am trecut de Obârşii, brădetul şi muntele au părut a se pustii cu desăvârşire. Din unele poieni înalte se vedea Oltul, din altele am văzut Mureşul; pe urmă am avut impresia că ne desfacem total de vederea şi sunetul lor; n-am mai privit decât cerul şi n-am mai auzit decât şuietul sihlei.

Până pe unde răzbeam noi, n-ajungeau ciobanii cu turmele, căci aşezările oamenilor erau prea depărtate.

Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adânc „în ţara necunoscută“.

În unele părţi călări, în altele pedeştri, ciocănind stâncile şi adunând sfărâmăturile pentru colecţiile lui, suirăm astfel şi coborârăm cătră Călimani.

Într-o după-amiază, am poposit lângă o arcadă de calcar, mascată de ferigi şi jnepeni.

— Îmi închipui, ne zise Stamatin, că niciodată n-aţi văzut, în alte părţi, locuri aşa de frumoase prin măreţia posomorâtă pe care şi-au păstrat-o din vremea când, după convulsiile geologice, s-au fixat în această formă nouă. Aici strigă în cetini, în luna lui aprilie, urogalus, cocoşul cel negru cu optsprezece pene în evantaiul cozii. În amurg, aveţi s-auziţi boncăluind pe cervus carpaticus. Pot să vă arăt, dacă doriţi, pe povârnişul unei râpe, hăţaşul pe unde am văzut trecând, cu soaţele lui, un bison bonasus, despre care se spune că ar fi dispărut din munţii noştri. Să ştiţi că nu-i adevărat; în aceste singurătăţi stăruiesc şi alte înfăţişări de demult. Aşezaţi-vă în preajma focului, grăbiţi-vă a scoate conservele şi a pregăti ceaiul, ca să aveţi pe urmă timp să priviţi în jur şi s-ascultaţi glasurile misterioase care mă cheamă necontenit. Am credinţa că aici am să-mi isprăvesc cariera. Oasele mele, desigur, trebuie să se adune cu ale unor strămoşi. De câte ori pătrund în această regiune nevinovată, mă simt emoţionat şi devin liric, ca un primitiv. Să nu râdeţi de mine, nici să mă judecaţi rău, dacă mă veţi auzi descântând şi invocând ceea ce, pentru dumneavoastră, e de mult pierit, iar pentru mine e încă viu.

După ce i-am cerat să se explice, l-am lăsat să vorbească.

— Dumneavoastră aţi crezut, zâmbi el, că eu sunt un simplu adunător de roce. E adevărat că, din această îndeletnicire, mi-am făcut o profesie; disciplina ei m-a dus, însă, pe cărări cotite, în altă parte. Deprinzându-mă a cerceta scoarţa pământului şi a trage concluzii, a restaura un ev de acum o mie de milenii din câteva oase împrăştiate, am ajuns să-mi pun probleme de aceeaşi natură, scurmând altfel de sedimente. Nu ştiu pentru ce motive se străduiesc folcloriştii, care adună mii de pagini de maculatură în colecţii. N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din asemenea epave ale oceanului-timp. Metodele mele, însă, m-au îndemnat foarte de timpuriu, de pe când eram tânăr ca dumneavoastră, să caut argumentul acestor paleologhii, datini şi eresuri ale populaţiilor din Carpaţi. Am ajuns la nişte concluzii fireşti, care unora li s-ar părea totuşi surprinzătoare. Am ajuns să preţuiesc şi să iubesc aceste alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia, găsind în ele însăşi gândirea strămoşilor mei şi însuşi sufletul lor. Religia nouă, care n-are decât zece veacuri, nu s-a putut substitui puterilor trecutului decât în parte şi superficial. Poporul încă practică legea veche. De aceea, să nu vi se pară de mirare dacă voi invoca umbra severă a Bătrânului preot păgân care a sălăşluit cândva sub bolta unei asemenea peşteri. Pentru dumneavoastră poate fi o fantasmagorie; pentru mine e o realitate. Duhul lui trăieşte încă în mine, cum a trăit în atâtea generaţii succesive; deci eu văd şi simt fiinţa lui în această regiune a lui Dumnezeu. Neapărat, asemenea fiinţă misterioasă nu poate apărea decât credincioşilor şi poeţilor. Puneţi-mă în această categorie inferioară, dacă voiţi; e momentul când cred şi văd.

Întâia oară am luat contact cu acest mag respectabil şi astrolog iscusit într-o zi de sfârşit de martie, la echinocţiul uneia din primăverile trecute. Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupră-i fâlfâia, gonindu-se în roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb...

Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile.

La întrebările mele, continuă profesorul privindu-ne sarcastic prin ochelarii lui de miop, a dat răspunsurile cele mai bune, punând în mişcare, fără să înţeleg cum, alcătuirile statornice ale lui Dumnezeu.

Trebuie să vă spun (căci asta am găsit la sfârşitul drumului meu cotit), trebuie să vă spun că străbunii mei de la Burebista şi mai de demult stăteau, ca să zic aşa, c-o inimă nouă în faţa minunilor. De aceea înţelepţii de-atunci au comunicat cu Divinitatea altfel decât în civilizaţia dumneavoastră. Acolo unde dumneavoastră raţionaţi şi încercaţi a trece spre adevăr prin silogisme şi ipoteze, înţeleptul de demult avea o cale deschisă, o împărtăşire directă, o însuşire de a pătrunde nesilit în miezul lucrurilor. Aspectele lumii şi fenomenele naturii magul le prezenta în embleme; le punea deci o cheie veşnică. După aceeaşi metodă, subt simbol, adevărul cel mai abstract putea deveni sensibil; o propoziţie uscată se mişca în imagini; astfel, necunoscuturile se îmblânzeau, zidirile neanimate şi entităţile morale se poetizau; metafizica se înfăţişa într-o horă de zeiţe.

Să ştiţi, băieţi, de la acel mag de demult, care a sălăşluit în aceste locuri, au rămas mamelor noastre poveştile cu care ne-au încântat în seri de iarnă. În ele se cuprindeam adevăruri permanente. Nici noi, nici ele nu ştiam; eram împreună copii şi ne amuzam cu sclipirile lor de juvaiere.

Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoaşterilor spirituale. Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor.

La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri, instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient - le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţială; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuiesc redobândite pe calea ştiinţei experimentale.

Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte încă în trecut; toţi copiii lui care intră la universitate sar veacurile, desfăcându-se de el, dezrădăcinându-se şi murind.

Ceteam acestea în înfăţişările bătrânului mag, pe când, la picioarele lui, şarpele uroboros, încolăcindu-se cu coada la gură, îmi comunica semnul eternităţii şi al ciclurilor.

Duhul magului e o realitate vie nu numai în civilizaţia preistorică a pământenilor noştri. Îl găsiţi şi-n lumea dumneavoastră modernă, ceea ce nu trebuie să vă mire prea mult: ultimul sediment e subţire şi fragil. Calendarul lumii nouă a rămas al astrologului şi al magului de altădată.

Semnele zodiacale ale lunilor, anotimpurile, săptămânile şi numele zilelor au fost citite de înţeleptul meu din peşteră în cartea naturii într-o vreme când omul avea alt sistem numeric şi au rămas consemnate în painjenii criptografici pe care dumneavoastră nu vă mai osteniţi a-i dezlega.

Părinţii noştri geţi şi elini, domnilor, au învăţat de la Egipet şi de la Babilon cele douăsprezece simboluri şi cele şapte simboluri, şi pătrarele, şi imaginile constelaţiilor, şi toate câte trebuiesc pentru a ceti în eternitate şi în clipa trecătoare. Numele zilelor săptămânii sunt de-acolo. Nomenclatura religioasă a Elinilor nu-i decât o tălmăcire a străvechilor numiri egiptene.

Cele şapte planete care stăpânesc cerul şi pământul, precum şi destinele muritorilor, îşi aveau notaţia şi numele de origine la Memfis: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Mart, Joe, Saturn.

Ziua fiind împărţită în patru sferturi, se consacra fiecare pătrar de zi uneia din aceste planete, succesiv şi în ordinea lor de bază. Deci, după primul pătrar închinat Lunei, căutaţi tot a patra planetă şi veţi afla zilele săptămânei.

Priviţi tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca aceasta lucie de calcar:

 

Luna

- Mercur

- Venus

- Soarele;

Mart

- Joe

- Saturn

- Luna;

Mercur

- Venus

- Soarele

- Mart;

Joe

- Saturn

- Luna

- Mercur;

Venus

- Soarele

- Mart

- Joe;

Saturn

- Luna

- Mercur

- Venus;

Soarele

- Mart

- Joe

- Saturn;

 

 

Raporturile acestea numerice cuprind şi alte ascunzişuri pe care nu le-am putut descifra, ori, dacă le-am descifrat, nu găsesc necesar să vi le comunic. Esenţialul e să înţelegeţi că ordinea de timp a bătrânului meu din acest munte stăpâneşte asupra aeroplanului dumnealor şi asupra aparatului dumneavoastră de radio.

Cugetând la toate acestea şi aşteptând să sosească într-un molid un exemplar de tetrao-urogalus, contemplam, din pragul peşterii, constelaţiile.

A doua zi soarele trebuia să-şi înceapă cariera anuală. La 23 martie, în semnul Berbecelui, ziua e în creştere. Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul; gheţurile pocnesc, zăporul se umflă, colţul de iarbă răsare, fin ca şi vârful lui crai-nou.

Dacă n-ar fi aşa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; căci cunoştea şi el acel fenomen, rezultat al uneia din multele mişcări ale pământului şi care se cheamă precesiunea echinocţiilor. Axa pământului nu se învârte în aceeaşi direcţie, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de spirală de titirez faţă de polul ceresc. Deci soarele nu revine în acelaşi punct în toţi anii. În locul exact unde s-a arătat, anul acesta, la 23 martie, datorită precesiunii echinocţiilor nu va mai reveni decât peste douăzeci şi cinci de mii opt sute şaizeci şi opt de ani.

În vremea lui, adică a bătrânului, soarele îşi începea într-adevăr cariera anuală în zodia Berbecelui. Astăzi, de fapt, se arată subt semnul Peştilor; însă calendarul dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice.

În rânduielile lui de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră de-acum. Prăznuiau şi oamenii timpului său Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor şi plugarilor trecutului, tot la aceeaşi dată de 25 martie. În aceeaşi zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului, din părţile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, în elină, lucrător de pământ; şi lucrătorul de pământ, cu ajutorul suliţei soarelui, biruieşte balaurul iernii şi al inerţiei solului. Mai mult: la aceleaşi epoci schimbătoare şi consacrate se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în întunericul de mormânt al peşterii trei zile. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri şi flori, prin daruri de miei şi ouă roşii. Bătrânii mei care dorm în ţintirimul de la Hangu n-au ştiut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit şi veşnicia vieţii, dar au repetat cu sfinţenie gestul generaţiilor. Ca şi atunci, când soarele sta în mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în straie albe se întristează prin post şi opresc nunţile înaintea Învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Iisus e soarele inimii lor. În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înţelese de mulţime.

Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii frăţeşti îmi devin astfel cu mult mai scumpe; îmi evocă imaginea ma­mei care-mi şoptea basme şi murmura descântece rămase de la dânsul.

Deci, sfârşi domnu Stamati cu voce joasă şi puţintel ostenită, m-am închinat bătrânului şi l-am respectat, văzând în el pe strămoşii mei; şi mi-am închipuit că ficţiunea aceasta poetică, pe care v-o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite. Acelea sunt într-adevăr ficţiuni, cu atât mai goale cu cât mai mult pretind să se substituie studiului precis; pe când sentimentul meu e o realitate care nu va pieri o dată cu mine.

 

*

În tot timpul acestui lung monolog, interesantă mi s-a părut atitudinea muntenilor care ne însoţeau.

Ascultau cu luare-aminte foarte încordată, fără să înţeleagă nimic bineînţeles; însă erau pătrunşi de glasul patetic al profesorului în aşa măsură, încât cei mai mulţi aveau ochii în lacrimi.

„Tabelul“ său, domnu Stamatin îl întocmise cu semnele convenţionale pe care le mai păstrează almanahurile şi gromovnicele; muntenii noştri au rămas mult timp lângă stânca de calcar, studiindu-le cu mirare şi respect. Pe când ei se lăsau pătrunşi de trecut inconştient pe această cale obscură, eu ceteam adevărurile domnului Stamatin în burhaiele care lunecau din ponoare spre piscuri luminate pieziş de soare, în minunile încremenite ale singurătăţii, şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu.

După ce profesorul nostru şi-a împlinit timpul şi prorocia, adăogându-se în chip aşa de dramatic la strămoşi, s-a găsit între hârtiile lui un manuscris ce-mi era adresat, din încâlcitele meandre ale căruia extrag istorisirea ce urmează. Cu toate ciudăţeniile pe care domnu Stamatin le-a întreţăsut în ea, şi povestea aceasta e, în definitiv, o poveste de dragoste.

 

 

 

 

 

 

 

Attachments