Costea Pădurarul de Ion Agarbiceanu povesti pentru copii de citit

 

 

COSTEA PĂDURARUL

 

 

 

 

     La poalele pădurii, în cotitura adîncă a drumu­lui de ţară, unde azi nu mai sînt decît cărămizi risipite şi un petec de zid înflorit de buruieni, înainte vreme răsărea dintre stejarii şi carpenii umbroşi o casă de piatră, cu mult temei la încheieturi, cu păreţi veşnic proaspăt văruiţi. În jur, un zid puternic, înalt, stătea păzind, înţepenit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, pie­tros.

Cînd, pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul cailor, asurzeau pe călătorii din căruţa de poştă, porţile grele se cutremurau de-o izbitură de săcure, apoi, scîrţîind, se desfăceau, negre, ca nişte aripi uriaşe. În mijloc se ivea un romîn straşnic, cu braţele încrucişate, cu pum­­nii noduroşi, cu ochii aprinşi, încruntaţi sub sprîncenele dese, îmbinate. Cînd căruţa de poştă se apropia, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte, ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clătindu-se, pornea spre grajduri. Tre­buiau scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai de­parte. Poştarul mergea înlăuntru, abia descurcîndu-se din ţoaie, să tragă la măsea cîteva ţuici şi să-şi umple sticla ce-o deşertase la drumul jumătate.

— Noroc şi sănătate, bade Costeo! Nu ţi-a bătut cineva la poartă, noaptea, de cînd n-am mai fost pe aici?

— Nu mi-a bătut.

— Dar, aşa, vrun chiot de pistoale n-ai auzit?

— N-am auzit.

— Atunci, e bine! Nu vă temeţi, jupînaşiîor, că nu ne-a ieşi nici dracu înainte, zicea, întorcîndu-se către cele două părechi de negustori, care înlemniseră în căruţă cînd badea Costea răcnise la un cal ce da să muşte.

Cînd isprăvea cu căruţa, badea Costea îşi avînta puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă, de va mai veni vreun drumeţ, va aştepta la poarta zăvorîtă; de-abia i se vor mai odihni ciolanele ostenite.

E greu de răzbit şi cu pădurea, şi cu crîşmă! De cîte ori nu i-a spus-o stăpînului! Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun eu? Tatăl şi moşul dumitale tot slujba asta au purtat-o, şi nu s-au plîns. Dumneata să fii mai fără vlagă? Dar vezi, n-ai avea de ce ţine porţile veşnic zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa dumi­tale e fată cuminte şi se va fi pricepînd şi ea să mă­soare o jumătate de vin. Iar hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării.»

Dar acum, de doi ani, domnul Vilmoş doarme cu faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură, iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, care, pînă a trăit tatăl său, venea acasă numai din an în an. Acum se aşezase în sat şi-şi vedea de lanurile grele, de ogoarele grase, de turmele albe de oi şi de vite. Lui, badea Costea nu i-a zis nimic; vedea că, gazdă nouă, are lipsă de oameni de încredere. Va face cum va putea, şi călă­torii vor mai aştepta la porţile zăvorîte.

Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cusăturile înflorate, între straturile de viorele, de rezedă, de sulu- mină ar fi stat cu ziua de cap şi nu i s-ar fi urît. Aşa, cîteodată numai, cînd pădurile mari de pe coastele din jur murmurau tainic, în liniştea însărării, ofta fără să ştie de ce, şi ochii-i vorbitori, umezi, ca două stele înlăcrămate, priveau fără de ţintă în depărtări. Între straturile de flori, cu cusătura în poală, sta aşa, pier­dută. Tîrziu, îşi aduna giulgiul, îşi anina vreo floare în părul bogat şi se trezea în casă, înaintea oglinzii vechi, cu mînile de-a lungul trupului subţirel, fraged. Cele două părechi de ochi albaştri se adînceau în priviri duioase, şi, în urmă, lacrămi argintii străluceau în ge­nele lungi din oglindă. Afară, în răcoarea curată, pe podmol, fusul se-nvîitea apoi domol, şi glasul copilei, fermecat de doruri neînţelese, tremura în liniştea însă­rării, tulburător de inimi, plin de căldură. Pădurile mari, întunecate, îl adăposteau subt bolţile lor tăinuite.

Badea Costea, de era pe vreo muche de pădure, se răzima de-un stejar înalt, deschidea ochii mari, ca de spaimă, apoi, tîrziu, ofta, şi pleoapele i se închideau încet şi grele. Asculta nemişcat pînă mureau undele tremurate, line ale cîntecului. De era aproape de casă, ori la poartă chiar, se oprea ca în mijlocul bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar, o lacrămă îi scăpa de sub genele lungi, dar atunci sprîncenele stufoase i se încruntau, şi Costea deschidea întărîtat poarta. Pînă-n sară vorbea răstit cu fata şi nimic nu-l mulţumea. După cină, însă, cînd rămînea singur cu copila între zidurile groase ale făgădăului, inima prindea să i se încălzească.

— Tu, Aniţă, tu, eu ştiu că ţi-a fost urît astăzi! Aşa-i că ţi-a fost urît?

— Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n-am rămas astăzi întîiaşi oară singură acasă!

— Ţi-a fost. Da’ las’, că nu voi mai sta atîta prin pădure. Ce am eu, Aniţă, cu lemnele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu i le fure! Ba încă, dacă i le-ar tăia într-o noapte pe toate, ce pagubă-ar avea? Atîta că n-ar mai avea unde s-alerge toată ziua ca un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi va pune capul. Că e prea turbat. Domnul Vilmoş nu era aşa. De s-ar însura odată dracului, să mai steie pe-acasă!

Copila asculta dusă pe gînduri. Pe domnişorul Petrea nu-l cunoştea. Dar i se părea că-l vede cum aleargă călare prin pădure şi că aude cum troznesc uscăturile sub copitele calului. Ba, iată, acum îi vine în minte. Odată, mai în primăvară, — era o zi să te-nalţi în văzduh, — în tăietura de pe coasta Cornului, un călă­reţ în haine strîmte, verzi îşi învîrtea calul negru ca tăciunele, împintenîndu-l să sară în două picioare. Auzise de la oameni că sara, la curte, erau întinşi în pridvorul caselor boiereşti trei mistreţi de toată groaza, ca trei viţei. Apoi ăsta va fi fost domnişorul. Dar putea să fie! Ce-i păsa ei?

Într-o duminică, Aniţa îşi puse năframa cu pui al­baştri peste iia de zăpadă, cu mîneci largi, înflorate, cu fodori bogaţi, şi-şi îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori vinete şi galbene. După multă trudă, în urmă, prinse copcia dedesubt. Mai în sus, sînul plin, tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămătură, aproape goi, îi luase pe umărul stîng şi porni în strălucirile de argint ale soarelui ce se ridicase peste coasta Cornului. Badea Costea îi mai spuse o dată, cînd ieşi pe portiţă, să nu-şi uite de sare şi de un chil de carne. Apoi portiţa se în­chise, prinzînd coada lui Burcuş, ce se luase după stăpîna sprintenă. A schelălăit el ce-a schelălăit, dar după ce Costea s-a răstit o dată, cătrănit, s-a tras subt un şopron.

Cînd era să treacă Aniţa dealul şi să coboare înspre satul ascuns în pomături, — doar biserica se vedea mai desluşit, cuvioasă, ca o babă adusă de spate, cu ochii mici, fără luciri, — numa iată: pe calea afundă, de la dreapta, venea în trap grabnic un cal înspumat. Călă­reţul, în haine strîmte, verzi, se tot făcea că vrea să se ridice în picioare, dar în clipa următoare se lăsa iar pe şaua galbenă, de piele, crescută parcă pe spinarea murgului. Aniţa se opri în marginea drumului. Calul, cu gîtul încordat, se opri şi el, frămîntînd pămîntul înaintea ei. Aniţa se trase speriată înapoi.

— N-ai grijă, fetiţo, poţi trece pe subt frîu, că nu face nimic. E blînd ca o oaie! şi prinse a-l mîngîia pe grumajii încordaţi.

Fata sta cu capul plecat şi nu cuteza să se mişte.

— Şi unde te duci tu, drăguţă, aşa de dimineaţă?

— La biserică, domnişorule.

Cînd a zis «domnişorule», s-a cutremurat toată: îl vedea pe-acela de care i-a vorbit tată-său, dar nu aici, înaintea ei, ci acolo, în tăietura de pe coasta Cornului, cum îşi împintena calul să sară în două picioare. Acesta trebuie să fie! Simţea acum că-i tremură genunchii şi că picioarele n-o mai ţin. Ce avea cu el? Nimic! Dar o luară căldurile de la piept şi i se ridicară la cap. I se părea că se topeşte, încet, încet, ca o luminiţă. Întru tîrziu, i se păru că aude tropote ce se depărtează şi-şi ridică privirile albastre. Dar îşi plecă repede capul. Pri­virile lui negre, pline de văpăi, ce pîndeau de sus, îi trecură prin ochii umezi şi i se opriră parcă în inimă, ca două puncte de foc şi de lumină. Şi stăteau acolo nemişcate.

— Adică la biserică te duci, fetiţo? Dumnezeu să-ţi ajute! Vezi, eu nu prea merg la biserică. Noi nici nu avem biserică aici, în sat. Dar bine, de unde vii tu acuma?

— De-acasă, de unde să vin?

— Doar nu vei fi fata lui badea Costea?!

— Ba a lui.

— Hm! Nu mă mir că-şi ţine porţile zăvorîte...

Cu beţigaşul de trestie, arse o dată murguşorul, care porni furtună. Apoi se-ntoarse iar în galop.

— Mi-am uitat să-ţi zic ziua bună! Dumnezeu să-ţi ajute!

— Să, domnişorule!

Călăreţul arse acum de două ori cu beţigaşul de trestie trupul rotund ca un pepene al murgului şi zbucni în goană nebună. Aniţei, pornind, i se păru că lunecă prin văzduh.

Din slujbă Aniţa nu auzi nimica. Numai pe popă îl vedea, în nouraşi de fum luminoşi, cum cădelniţează. Sara, se duse acasă fără sare.

Badea Costea, văzînd-o că nu-şi mai poate opri plînsul, încercă s-o mîngîie:

— Ci las-o dracului de sare, tu fată hăi, că nu ne-om prăpădi noi! Maică-ta nu era ca tine, era mai tare de suflet. Tu ştii una: să plîngi.

Aniţa plîngea cu hohote şi cu sughiţuri.

— Femeie, şi pace! Dacă porneşte odată, apoi să te ţii! şi ieşi afară, trîntind cu putere uşa.

în grajd ţesălă bine pe băieţandrul ce se culcase fără să ţesăle caii. Ieşi afară şi umblă cu paşi largi prin curte. Se aşeză apoi pe podmol, dar nu avea stare. Deodată se opri în mijlocul curţii şi-şi şterse cu mîneca două lacrămi mari, ce-i izvorîră din ochii încruntaţi. Pe alţii i-ar fi putut privi în zvîrcolirile morţii, dar pe Aniţa numai supărată să o fi văzut, şi i se tulbura toată firea, i se părea că-şi pierde rostul vieţii. Lelea Ana murise de cînd era copila de trei ani. El i-a închis ochii, aci, în făgădău. Şi a fost harnică, şi ascultătoare, şi cît îi era de dragă şi ei Aniţa! Acuma, colo subt părul din gră­dină, cu crucea de stejar la cap, stă de-atîţia ani, ţinînd îngropată toată tihna lui şi toată îndestularea fericită ce se sălăşluise odată aici, în făgădăul de lîngă drumul ţării. De-atunci viaţa lui era luminată numai de ochii albaştri ai Aniţei.

Aniţei a doua zi îi trecuse supărarea. Dar badea Costea o săptămînă în capăt s-a sfădit cu toată lumea ce dădu pe la el. Băieţandrul de la grajduri nu mai ştia pe care oase să doarmă noaptea.

Aniţa, acasă, cu cusătura aleasă, cu caierele de lînă albă ca zăpada, cu straturile înflorite, îşi petrecea vre­mea ca şi mai înainte, dar totuşi, spor nu mai avea atîta. Trandafirii din obrajii de lapte i se veştejeau, iar ochii îi erau tot mai visători. Cele două puncte de foc, lu­minoase, care în duminica aceea, în deal, îi pătrunse­seră prin ferestrele înlăcrămate ale sufletului şi i se opriseră în inimă, le simţea şi acum. Şi din lumina lor bogată se desprindea mereu chipul întreg al domnişo­rului. În hainele verzi, strimte, părea crescut pe cal. Părul negru, creţ şi mustaţa tînără, trasă cu condeiul deasupra gurii mici... Şi obrajii... Doamne, obrajii! Să-i tai c-un fir de păr! Şi glasul acela curat, argintiu!

Aniţei i se părea că se topeşte încet-încet, ca o lu­miniţă de ceară. Auzea tropotul nebun, şi apoi, deodată, parcă-l vedea pe domnişorul întorcîndu-se în goană şi şoptindu-i la ureche: «Mi-am şi uitat să-ţi zic rămas bun. Dumnezeu să-ţi ajute!» Şi ploaia de copite cădea iar departe. Şi Aniţa atunci îşi uda cîrpa înflorată şi-şi ascundea obrăjorii, să se răcorească de para în care ardeau. Aşa nu-i era urît. Cînd venea badea Costea acasă, era veşnic voioasă. Dar omul acesta, cu privirile crunte, cu sprîncenele îmbinate, băgase totuşi ceva de samă, şi iar începu să se certe cu toată lumea ce dădea pe-acolo, şi Niculiţă de la cai iar se văieta de coaste şi de spinare.

Stătea s-apuce soarele după deal. Umbrele cuprinse­seră pînă la piept pădurea bătrînă, ce-şi tremura lin smaraldul argintat de pe culmile luminate încă. Un că­lăreţ trecu în goana murgului fără splină pe dinaintea făgădăului. La capătul de jos al grajdului răzbi să-şi oprească în loc calul plin de spume, dar o curea de frîu se rupse. Se ridică în picioare pe şa şi privi în curtea pustie. Aniţa nu ştia nimic, dar Costea, de pe o muche împădurită, vedea tot. Ochi bine şi-l cunoscu. O mînă rece, de gheaţă, îi prinse inima şi i-o strînse ghem. Apoi o năduşeală mare îi umflă vinele subt pielea păroasă, ca nişte sfori vinete. Stătu aşa, înţepenit locului, fără să ştie la ce se gîndeşte. Apoi tuşi tare de răsunară pă­durile în jur şi porni repede la vale, strîngînd cu mîna stîngă patul puştii. În drum dădu de-o veveriţă codată, în vîrful unui stejar. Ochi repede, şi veveriţa căzu trăznită, izbindu-se îndesat de-o rădăcină ieşită a ste­jarului. Cînd ajunse la făgădău, călăreţul era jos şi cerca să lege frîul rupt.

— Bună sara, bade Costeo! Dar harnic pădurar mai eşti! Uite, drumeţii stau cu paguba în drum, şi nu pot căpăta ajutor dinlăuntru!

— Dumneata ziceai ieri, în Valea-Rea, că azi te duci în tîrg. Eu de unde să fi ştiut că te vei abate pe-aici? De altfel o mînă de muiere ce ajutor să-ţi deie?!

— Nu te supăra, bade Costeo! Am zis şi eu, iaca, num-aşa! Nu mi-a fi nimic! Mi-ajută numai să-mi tocmesc frîul. O sulă ai?

— Am, domnişorule.

— Dar ian spune dumneata, fata unde ţi-e? Iar e încuiată după ziduri? Îţi spun drept că-i strică atîta pază.

Costea rămase trăznit. De unde îi cunoştea el fata? îl măsură din creştet pînă-n tălpi cu o privire cruntă şi, fără voie, puşca era să-i salte pe umăr. Îi veni ca mai nainte, cînd dase de veveriţă.

— Vezi, domnişorule, eu ştiu ce fac! Eu ştiu! Da’ dumneata ce vreai?

— Şi eu ştiu, Costeo! Ai drept s-o păzeşti, e a dumneatale doar! Şi-apoi, nu afli oriunde fată ca ea! Intr-o duminică am văzut-o cînd mergea la biserică şi-ţi spun că m-am bucurat din suflet cînd mi-a spus că e a dumitale.

— Mda, te-ai bucurat!

— Cum nu! Cînd pădurarul meu are aşa bujor de copilă?! Am vrut să-i fac cinste, dar nu aveam nimic mai detreabă la mine.

— Ai vrut să-i faci cinste?! Hm!... Ai vrut să-i faci cinste!...

— Cînd va mai veni prin sat, spune-i să se abată pe la curte.

— Pe la curte!... Ba nu, boierule! Aniţa nu va merge mai mult în sat! Ori, ian stăi! Ştii ce, domnişo­rule Petrea? Să-ţi spun o vorbă. Una ca o sută. Ascultă-mă... Ei bine, vină în curte să dregem întîi frîul. Am sulă şi ac, aţă ne dă fata. Cum dracu să n-am sulă?! Şi cîte nu mai am!

Ochii-i sclipiră tăios, ca oţelul, sprîncenele i se-mbi- nară în încruntarea frunţii, mîna stîngă strînse patul puştii, pe cînd dreapta descuia portiţa.

Boierul Petre simţi un sloi de gheaţă în mijlocul spa­telui. Un tremur îi zgudui tot trupul. Ce are Costea şi ce vrea cu el?

Aniţa nu ieşi din casă; ochii lui Costea o pironiră pe laviţă, cu cusătura în mînă. Dar ea ştia că «domni­şorul» era în curte; şi-i era de-ajuns; îl vedea mai bine şi mai bucuros aşa, fără să-l vadă.

După ce drese frîul, Costea se înţepeni înaintea iui Petre.

— Auzi, boierule, o vorbă ca o sută! Mie să-mi dai drumul să mă duc! Dacă nu, mă duc ş-aşa! Pîn-a trăit tatăl dumitale, i-am zis de mai multe ori să-mi deie drumul. Şi nu m-am dus, că alta era atunci. Acum nu mai pot sta.

Petre îl privi cu ochi mari, întrebători. Ce să fie cu Costea?

— Auzi, bade, să mă crezi că nu te-nţeleg. Neam de neamul dumitale odihneşte aici, şi dumneata: «Hai că mă duc, şi dacă nu mă laşi, mă duc oricum!»

— Apoi aşa, boierule, cum am zis! Mi s-a făcut şi mie de ducă. Ş-apoi mă duc, să fii cu stea de aur în frunte!

Ochii i se înroşiră şi pumnii noduroşi i se încleştară.

Petre iar simţi sloiul de gheaţă în mijlocul spatelui, şi, iar, un tremur ca de friguri îi zgudui tot trupul. Îi veni deodată în minte moşu-său: îşi dase sufletul sugru­mat de un om groaznic la mînie, argat la curte, care, apoi, spînzură şi el în furci. Faţa i se albi ca păretele. Ce avea Costea de era mînios, nu ştia, dar furtuna ve­dea el bine că e gata să izbucnească. Sări în şa.

— Apoi bine, Costeo, te vei mai socoti. Pînă după Sfînta Mărie va mai trebui să stai, să-mi capăt om în loc, iar de-aci încolo, voia dumitale!

— Da, boierule, voia mea! Socoata mea-i gata de-acum şi-ţi spun să-ţi afli om în loc.

Petre porni în trap grăbit, şi ploaia de copite răsună un timp deasupra făgădăului, apoi zvonul ei se stinse.

Pădurarul, după ce închise poarta, se aşeză pe pod- mol, fără să se poată gîndi la ceva. Întru tîrziu, îi veni în minte duminica în care Aniţa plecase-n sat, la bi­serică. Şi-l vedea pe domnişor cum a întîlnit-o în drum, cum a stat de vorbă cu ea, cum a sorbit-o din ochi. Năduşelile îl luară din nou pe badea Costea. Un junghi i se înfipse în piept, un tăiş de oţel: Aniţa nu i-a spus nimic! Dar nimic! O vorbă legănată măcar! Ci ea a tăcut! A ştiut ea de ce tace! Da, Aniţa, copila lui de şaisprezece ani, vorbeşte cu domnişori pe drum, sin- guri-singurei, şi lui, tatălui, o vorbă legănată nu-i spune! Ce plăteşte dar grija ce i-o poartă? Nimic, nimic, nimic! Şi Aniţa nu samănă cu maică-sa! Nu! Cer şi pămînt! O, Doamne!

Sara se lăsa răcoroasă şi plină de pace adîncă. Se auzea, nedesluşit, numai murmurul veşnic al pădurilor. O buhnă cheuna din cînd în cînd din vreo scorbură putredă. Deasupra, pe bolta întunecată, florile de argint se presărară, trimiţînd printre genele ochiului, închis de jumătate, raze subţiri, albe, strălucitoare. Dinspre gră­dină venea freamătul părului mare, sub care odihnea gospodina harnică, de odinioară, a acestor case. Lui Costea i se păru că aude cum îi şopteşte cineva din inima lui, dar glasurile le auzea cu urechea. Şi-i spunea multe. «Nu fi aşa pripit, Costeo! Gîndeşte-te cum ai fost şi tu în tinereţe! Adă-ţi aminte, Costeo! Aniţa e fată mare acum, şi inima nu o-nchizi cu zaruri şi cu ziduri. Poate să-i placă de vrun ficior din sat, poate de domnişorul... Da, da, de domnişorul Petre. Ăsta încă nu-i păcat. Da’ tu, Costea, eşti prea firetic. Zici că nu samănă cu maică-sa?... Ian gîndeşte-te, Costeo: unde v-aţi întîlnit voi mai întîi, unde ne-am văzut noi mai întîi?»

Costea se deşteptă. O vedea limpede pe nevastă-sa. Albă, ca de ceară, trecu pe dinainte-i, şi se pierdu sub crengile păriilui bătrîn. Dînsa i-a vorbit oare?

Aniţei nu-i zise o vorbă legănată. Şi aşa mîne e duminică şi prinderea postului de Sfîntă Mărie. Pînă la Sfînta Mărie nu e atîta. Atunci va merge cu fată cu tot în sat. Mîne, însă, va rămîne Niculiţă acasă, şi ei vor merge amîndoi să prindă postul la frate-său, Manoilă.

În sat, după prînz, Aniţa merse cu verişoară-sa la joc. Costea rămase la Manoilă, cu paharele înainte.

— Aşa, frate, vin şi eu în sat. M-am săturat de atîta singurătate acolo. Apoi, mai ales pentru Aniţa. Vezi, ţie, ca la un frate-ţi spun, că altuia cui să-i spun? Mie mi-e groază de boierul cel tinăr, să nu cad în vrun păcat cu el pentru copilă. Îs o viţă blăstămată, Manoilă, cum ştii tu bine. Că doar nici pe Petrea ăsta nu l-a avut cu baroniţa lui, ci cu o fată de rumîn, de-a noastră. De-aceea, cată numa bine la el, ai jura că-i domn de-ai noştri.

— Aşa, Costeo, aşa! Şi-s prăpădite şi fetele. În sat sînt care umblă după el. Da’ ţ-ai găsit! Nu-şi face treabă cu ele; glumeşte şi rîde, ş-atîta tot. Eu îţi spun că n-aş crede să fie om rău.

— Aşa crezi, Manoile? Apoi să-ţi spun eu că nu-i aşa. Nu, Manoile, nu! Tată-său cum a fost? Grozav ş-al dracului. Da’ să-l vezi tu ce ochi are! Aniţa de ce-a îngălbinit ca ceara? Lasă-mă, Manoile, lasă-mă!

După ce mai goliră dupăolaltă vreo trei pahare, începură din nou vorba.

— Ştii tu, mă, Costeo frate, ce-ţi spun eu? Tu să nu te prinzi cu boieru, ci să rămîi la pădure. Ori, cel puţin, stai fără nici o vorbă pînă la Sfînta Mărie. Doară atîta vreme vei mai putea tu griji, cum ai grijit pînă acum! Da’ drept să-ţi spun, frate, atîta pază, după cît mă taie

pe mine capul, n-are nici un rost. Inima, pînă simte soarele, bate. Cînd nu-l mai simte, s-a gătat. Aici în sat este unu, Ionu Diacului, care moare după fată. Şi Aniţa, după cît am înţăles din gurile femeieşti, încă îl ocheşte. Să deie Dumnezeu să tragem la toamnă o nuntă de să-i meargă vestea!

— Da, să-i meargă vestea!

Vinul se deşerta repede şi glăjile se umpleau din nou. Limbile se dezlegară tot mai bine şi se deşteptară amintirile vechi întunecînd cu lumina lor pe cele de acum: viaţa lor de feciori, traiul tihnit de la pădure, apoi cele două ospeţe, — al lui Costea şi al lui Mano- ilă, — şi copiii lor şi tot rostul gospodăriei lor.

Aniţa se-ntoarse de la joc, înflorită-n obraz. Cînd o văzu, Costea zîmbi fericit.

— Vezi, aşa-mi place, copilă, aşa cum ai fost mai nainte! Las’ veştejeala pe sama doamnelor! şi o cinsti cu un păhărel de vin, întîia oară în viaţa lui.

Cînd ieşiră să plece, Costea, clătinîndu-se, tot se mai întoarse o dată şi-i spuse lui Manoilă, şoptindu-i:

— Ştii, eu le cunosc neamul. Tatăl lui a fost grozav şi al dracului, Petrea e turbat şi al dracului! Mă, e sînge din neamul Urseştilor! Mi-e groază că întru în vrun păcat!

 

 

Mistreţi au fost în pădurile astea totdeauna şi destui, dar ca în vara aceea nu se prăsiseră nicicînd. Pe unde te-ntorceai, rîmături, poteci întregi şi frecături — cum au ieşit din scaldă. Şi n-a alergat după ei domnişorul Petrea, nu? Dar oamenii, toţi, ziceau că şi-a ieşit din

fire. Şi-a adus prieteni din străini, — o mulţime. — şi, două săptămîni în cap, au tot bătut cînii, au tot răcnit şi chiuit hăitaşii şi au tot răpăit puştile, — cînd mai înfundat, cînd mai deschis, — de gîndeai că se vor prăpădi pădurile cu totul. Badea Costea trebuia să fie cu ei, să arate potecile, să spună bătăturile şi bălţile unde se scaldă colţaţii. Aniţa, singură acasă, avea multă grabă. Două ii noi-nouţe avea să le coase cu flori de mătasă şi să facă betele chindisite, după nişte forme noi, ce le adusese din sat. Şi cînd alegea florile albastre şi roşii printre şirele dese, îi răsărea în faţă chipul domni­şorului. Dar nu aşa, numai ca o icoană, — cum i se arăta mai nainte, — de care nu cuteza să se atingă, ci să o privească numai din depărtare. S-a mai întîlnit cu el doar de trei ori, de la duminica ceea de pe deal, şi, în rîndul al treilea, cutezase să-l privească în ochi mai multă vreme. Şi, în rîndul acesta, i se părea că a căpă­tat şi ea ceva din fiinţa lui: îndrăzneală şi cutezanţă; ceva din «tulburarea» lui Petrea, cum zicea badea Costea. Pădurarul înţelegea multe, dar nu zicea nimic. Ci, cît ţinu goana după mistreţi, se ivea din cînd în cînd la poalele pădurii, ca o arătare întunecată, apoi pădurea îl înghiţea din nou. Şi se arăta tot atunci cînd Petrea alunga vînatul ce-ncerca să scape din pădure, să treacă drumul ţării. Cîteodată ieşeau aproape laolaltă, şi ochii li se întîlneau. Dar privirile tăicioase, de oţel, ale pădurarului întorceau curînd, spre inima pădurii, pe domnişorul în haine strîmte.

După două săptămîni, goanele nebune conteniră, dar Petrea ţinea să-şi ospăteze prietenii aici în pădure, în Poiana-Sărată, înainte de a-i trimite pe-acasă, cu căruţa cea cu patru cai negri ca tăciunele. Se gătiră mîncări, se-aduseră vinuri şi muzicanţi din oraşul vecin.

Poiana cu iarbă mătăsoasă, rară, aşternută cu muşchi, era plină de lume în sîmbăta dinaintea Sfintei Mării, în depărtări, bolta albastră se-apleca în smaraldul de frunze. Deasupra, peste coroanele grele de frunză bo­gată, căldura licărea tăişuri argintii de săbii nevăzute. Numai mierlele fluierau, cînd ici, cînd colo, ca hai­ducii. Roiurile de musculiţe sticleau puncte de argint în lumina mare. Cîni nu aduseseră azi, dar parcă hăpăiturile din zilele trecute rămăseseră ascunse, tăinuite în desimea pădurii, căci, din cînd în cînd, treceau vii pe deasupra poienii, şi oaspeţii îşi încordau gîturile înspre părţile de unde venea lătratul. Alţii, mai sprinteni, erau gata să alerge într-acolo. Valuri rătăcite de vînt clăteau, din cînd în cînd, coroanele largi şi se pierdeau, cu suspirfUri frînte, în depărtări.

Badea Costea trebuia să fie şi el aici, să ajute. A ajutat şi, apoi, s-a pus pe coaste, în marginea poienii. Şi se gîndea cum are să-şi ducă mîne toată averea în sat şi cum are să lase pădurile. Petrea i-a zis şi azi să ră- mîie. Dar să crape el de năcaz, şi nu mai stă! Au şi adunat aproape toate ce au să ducă, şi Aniţa, azi, mai adună ce-a mai rămas. O boare lină adia din cînd în cînd cu suflu cald. Şi-i venea în minte de cînd era copil şi umbla cu oile pe-aici. Cîte buciume nu şi-a făcut din scoarţa mîzgoasă a fragezilor arţari! Şi-apoi, visurile lui de flăcău tot pe-aicea şi le-a risipit! Simţi cît de legată e viaţa lui de pădurile astea. Dar cînd îi venea în minte Petrea, aşa turbat şi-al dracului, sprîncenele stufoase i se-ncruntau, şi ochii-i sclipeau oţelii. Trebuia să plece, da, trebuia!

Oaspeţii din poiană mîncară ce mîncară, şi apoi se puseră să toarne pe gîtlejurile uscate glăji întregi de vin. Întru tîrziu, se apucară să cînte după ţigani nişte cîntece repezite, zdrîncărite. Slugile de curte se toc­miră bine şi ele, şi se apucaseră să-şi arate cheful tră- gînd o horă.

Petrea, însă, nu se îmbătă. Turna-n pahar, îndemna la cîntat, se-nvîrtea în toate părţile, cu mustaţa lui încondeiată, răsucită acum la sfîrcuri. Deodată, dădu cu ochii de Costea la marginea poienii.

— Pentru Dumnezeu, nene, d-apoi dumneata, acolo? Las-o focului supărarea, vino şi-ţi petrece azi, că mîne te poţi duce unde voieşti; mi-am găsit pădurar pe Prisăcanul. Bun va fi, ce zici?

— Bun, domnule, cum nu, acela-i tare cît un bou!

— Apoi da, va fi bine! Ci vină de cinsteşte şi dum­neata un păhărel. Dacă nu de plăcere, cel puţin să-mi faci azi voia.

— Bine, să-ţi fac astăzi voia!

L-a dus înaintea prietenilor şi le-a zis aşa, ro- mîneşte:

— Măi fraţilor! Voi aţi auzit din poveşti cum se păzeau fetele de-mpăraţi. Dar iaca! Costea Buzdug e numai pădurarul meu, şi are, măi, nu o fată de-mpărat, ci o zînă, dar de păzit, tot aşa o păzeşte. Care din voi va merge să fure zîna din palatul badii Costea, îi dau căruţa mea cu patru cai! în sănătatea Aniţei să bem, fraţilor!

Atîta se vede că înţeleseră şi străinii, că toţi dădură paharele peste cap cînd îl văzură pe Petrea că bea. Acesta le tălmăci apoi vorbele pe limba lor. Pădurarul, însă, iarăşi simţi mîna cea de gheaţă cum îi strînge inima ghem. Şi cum era paharul plin, în mîna stîngă, căzu în hîrburi peste ţelina bătucită.

— Ci lasă-i dracului, bade Costeo, crezi că au înţăles ceva din cîte-am spus?

Dar crîşmarul de la făgădăul de pe drumul ţării se învîrti în călcîiul drept şi se duse iar la marginea poienii.

Cînd sosi ojina cea bună, mulţi dintre vînătorii de ieri mînau prin vis mistreţii, întinşi pe iarba moale. Deodată, numai se auzi un urlet înfiorător de lup, apoi a doua oară tot acelaşi. Venea dinspre poalele pădurii. Cîţi mai rămăseseră treji ascultau întins. Urletul se auzi din nou, şi mai grozav.

— Lup să fie oare?

— Alta ce? Numa miră-te, lume, cum a putut scăpa din atîtea goane!

Vreo doi din slugile boiereşti merseră să întrebe pe Costea.

— Vezi bine că-i lup, dar încă de cei bătrîni.

— Măi, grijiţi, că va fi Toderaş, că ăla-i al dracului; ştie face ca toate lighioanele. Şi uite că de-o jumătate de ceas nu mai e pe-aici.

— Nu-i Toderaş, Vasile; face el, face, da’ totuşi, nu-i necurat, să-şi fi schimbat gîtul în beregată de lup!... Aşa-i, ăsta e lup cum te văd eu pe tine că eşti om.

Petrea îşi strînse bine hainele, avîntă puşca pe umăr, umplu buzunarele cu patroane şi, aruncînd o privire tulbure spre marginea poienii, unde sta Costea, se pierdu în pădure. Zicea că-l va aduce viu sau mort. N-ar fi fost, de altfel, nici o mirare pentru el, că mai făcuse isprăvi şi mai şi.

Urletul se auzi iar, răzbind pînă departe, şi tot aşa, în răstimpuri, urla potaia de să se spargă, nu alta. Trecuse un ceas de cînd se dusese Petrea, şi o jumătate de cînd lupul nu mai urla. Domnii aveau ceas şi nu­mărau anume, să vadă cînd se va întoarce cu dihania. Tîrziu, iacătă-l numai pe Toderaş că izvorăşte dintre nişte tufe. Cînd îi spuseră că chiar stăpînul a plecat după lup, se tăvăli pe jos de rîs.

— V-am spus eu că Toderaş urlă! Vai, lua-te-ar în bîtă, îndrăcitule, să ştii că-ţi vei auzi buchile!

Pînă îl dăscăliră ei pe Toderaş, Costea se făcu ne­văzut din marginea poienii, şi-acum era departe, pe muchea de pe coasta Cornului, de unde se vedea bine făgădăul. Aştepta acolo fulgerat. Tîrziu, i se păru că vede o umbră neagră ce lunecă peste drumul ţării, ve­nind din făgădău. Numai i se păru? Nu, căci iată, la poalele pădurii, încotro uriaşe mai nainte lupul, un om, îmbrăcat în haine strîmte. Era el.

Costea porneşte şi aleargă, ca pe şes, printre trupi- nele mari, prin huceagul des şi nu se mai opreşte pînă în inima părăului, lîngă huzdoapele peste care trebuia să treacă cel ce întrase în pădure. Şi deodată, în codrii bătrîni se risipi un urlet de lup flămînd. Urletul se pornea din nou, cînd se pierdea în depărtări cel dintîi. Şi aşa clocotea pădurea, ca de vijelie. Cel ce întrase în pădure se apropie cu puşca întinsă. Lupul să fi fost la o sută de paşi de ţeve, şi tot mai urla încă. În urmă, văzînd că fiara nu iese, dădu să tragă după urlet. Ţeli,

dar, cînd să trăznească, puşca-i căzu din braţe, şi Petrea căzu lovit de glonţ drept în frunte.

Cei din poiană chiotiră de bucurie şi tăbărîră cu toţi pe Toderaş:

— Să te ieie dracu, mincinosule! Ai zis că tu ai urlat! Dar Toderaş, auzind detunătura, îşi repezi privirile spre marginea poienii, unde zăcuse Costea, şi, văzînd că nu-i acolo, cu capul gol, numai cu oţelele în mînă, alergă ca un smintit spre locul de unde venise împuşcă­tura...

 

1 9 0 5