„Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.”
Din însemnările unui gospodar agronom
I
În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat.
— Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas.
— Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă.
— Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit.
— Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov?
— Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii.
Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa.
Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă.
— L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov.
— L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă.
Ostrodumov scuipă într-o parte.
— Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el.
Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise:
— Îi e urât.
— Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte!
— Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp.
— A sosit… alaltăieri.
— Aţi citit-o?
Ostrodumov dădu din cap.
— Ei… şi…
— Ce să fie? În curând va trebui să plecăm.
Maşurina scoase ţigara din gură.
— Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine.
— Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă.
— În scrisoare?
— Da, în scrisoare.
Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene.
— Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie.
— Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei?
Maşurina căzu pe gânduri.
— Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine.
— Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov.
— Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina.
— Da. Vrei s-o citeşti?
— Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu.
— Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti…
— Da nici nu mă îndoiesc.
Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des.
În antreu răsună zgomot de paşi.
— Iată-l, şopti Maşurina.
Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov.
Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie.
— Ce-o mai fi şi asta? începu el cu voce piţigăiată. Un duet? De ce nu un trio? Dar tenorul prim unde-i?
— Nejdanov, vrei să spui, domnule Paklin? îl întrebă cu seriozitate Ostrodumov.
— Întocmai, domnule Ostrodumov! Nejdanov.
— Probabil că va sosi curând, domnule Paklin.
— Mă bucur, domnule Ostrodumov.
Omuleţul şchiop se adresă Maşurinei care, încruntată, continua să pufăie tacticos din ţigară.
— Ce mai faci, multstimată… multstimată… Tii, ce necaz mi-e! Totdeauna uit numele dumitale patronimic.
Maşurina strânse din umeri.
— Nici nu-i nevoie să-l ştii! Numele de familie îl cunoşti. Ce-ţi trebuie mai mult? Şi ce rost are întrebarea asta: ce mai faci? Doar vezi că trăiesc.
— Just, foarte just! exclamă Paklin, umflându-şi nările şi mişcând din sprâncene; dacă n-ai trăi, supusul dumitale servitor n-ar fi avut plăcerea să te vadă aici şi să discute cu dumneata! Atribuie întrebarea mea unui obicei prost şi învechit. Iar în privinţa numelui după tată… Ştii, e cam greu să spui de-a dreptul: Maşurina! Ştiu eu că dumneata nici scrisorile nu le semnezi altfel decât Bonaparte: – vreau să zic: Maşurina! Totuşi, când stai de vorbă cu cineva…
— Dar cine te roagă să stai de vorbă cu mine?
Paklin începu să râdă nervos, ca şi cum s-ar fi înecat.
— Ei bine, draga mea, dă-mi mâna; nu te supăra, ştiu că eşti foarte bună – eu de asemenea sunt bun… Ei?
Şi Paklin întinse mâna… Maşurina îi aruncă o privire mohorâtă, totuşi îi dădu şi ea mâna.
— Dacă vrei neapărat să-mi ştii numele, grăi ea tot posomorâtă, poftim: mă cheamă Fiokla.
— Iar pe mine Pimen, adăugi cu voce de bas Ostrodumov.
— Ah! Uite, ceva foarte… foarte instructiv! Dar atunci – o Fiokla! Şi dumneata, o Pimene! spuneţi-mi, de ce vă purtaţi amândoi aşa duşmănos cu mine, şi întotdeauna aşa de duşmănos, pe câtă vreme eu…
— Maşurina, îl întrerupse Ostrodumov, găseşte, şi asta nu e numai părerea ei, că nu te poţi bizui pe dumneata, fiindcă totdeauna priveşti lucrurile prin latura lor ridicolă.
Paklin se răsuci brusc pe călcâie.
— Iat-o, asta e veşnica greşeală a celor care mă judecă, multstimate Pimen! Mai întâi, nu râd întotdeauna; iar al doilea – asta nu strică-nimănui: de bizuit te poţi bizui pe mine, fapt dovedit prin încrederea măgulitoare de care nu numai o dată m-am bucurat, chiar în rândurile voastre! Sunt un om cinstit, multstimate Pimen!
Ostrodumov mormăi ceva printre dinţi, iar Paklin clătină din cap şi repetă, de astă dată fără urmă de surâs:
— Nu, nu râd întotdeauna! Nu sunt deloc un om vesel! Priviţi-mă!
Ostrodumov îl privi. Într-adevăr, când Paklin nu râdea, când tăcea şi era serios, faţa lui căpăta o expresie de tristeţe, amestecată cu teamă; dar devenea din nou comică şi chiar maliţioasă îndată ce deschidea iarăşi gura. Ostrodumov nu spuse însă nimic.
Paklin se adresă din nou Maşurinei:
— Ei, dar cu învăţătura cum mai merge? Faci progrese în arta dumitale cu adevărat filantropică? Se pare că-i destul de greu să ajuţi un cetăţean neexperimentat să-şi facă prima apariţie în lume!
— Nu, nu-i greu, de vreme ce cetăţeanul nu-i cu mult mai mare ca dumneata, domniile Paklin, răspunse Maşurina, care abia îşi dăduse examenul de moaşă, şi zâmbi mulţumită de sine.
Cu vreun an şi jumătate în urmă, părăsindu-şi familia ei nobilă şi săracă din sudul Rusiei, sosise la Petersburg cu şase ruble de argint în buzunare; intrase la o maternitate şi printr-o muncă fără preget obţinuse diploma dorită. Era fată… şi încă o fată foarte virtuoasă. Nu-i lucru de mirare, ar zice ton sceptic, aducându-şi aminte de cele ce am spus înainte despre înfăţişarea ei. Lucru uimitor şi rar, ne îngăduim a zice noi.
Auzindu-i răspunsul, Paklin începu iarăşi să râdă.
— Eşti grozavă, draga mea! exclamă el. Mi-o ziseşi! Aşa îmi trebuie! De ce am rămas pitic?! Da unde o fi dispărut gazda noastră?
Paklin schimbase dinadins subiectul discuţiei. Nu putea să se împace deloc cu statura lui de o şchioapă şi cu trupuşorul lui sfrijit. Era foarte sensibil la asta, căci îi plăceau femeile la nebunie. Ce n-ar fi dat să le placă şi el lor! Conştiinţa înfăţişării lui îl rodea mai mult decât originea lui modestă şi situaţia de neinvidiat pe care o avea în societate. Tatăl lui Paklin, simplu târgoveţ, ajunsese prin tot felul de învârteli la funcţia de consilier onorific; era expert în procese şi om de afaceri. Administrase moşii, case şi reuşise să strângă o sumă frumuşică; dar spre sfârşitul vieţii dăduse în darul beţiei, aşa că la moartea lui nu rămase nimic. Tânărul Paklin (numele lui era Sila…[1] Sila Samsonici, ceea ce i se părea o bătaie de joc) îşi făcuse studiile la o şcoală comercială, unde învăţase la perfecţie limba germană. După ce trecu prin greutăţi destul de mari, nimeri în cele din urmă într-un birou particular, unde i se plăteau 1500 ruble de argint pe an. Cu aceşti bani trăiau el, o mătuşă bolnavă şi o soră gheboasă. Pe vremea când se petrec cele povestite de noi, Paklin intrase în al douăzeci şi optulea an al vieţii lui. Cunoştea o mulţime de studenţi tineri, cărora le devenise simpatic datorită vioiciunii lui cinice, tonului ironic al vorbirii încrezute, pentru cultura lui unilaterală, dar incontestabilă şi lipsită de pedanterie. Rareori se întâmpla să-l ia cineva peste picior. Într-o zi, întârzie puţin la o adunare politică… De cum intră, începu să se scuze cu febrilitate… „Fricos era sărmanul Paklin”, începu să fredoneze cineva într-un colţ, şi toţi pufniră în râs. Până la urmă a râs şi el, cu toate că în sufletul lui se simţea jignit. „A nimerit-o bine pungaşul!” îşi zise. Cu Nejdanov făcuse cunoştinţă la birtul grecesc, unde se ducea să prânzească şi unde exprima câteodată păreri foarte libere şi îndrăzneţe. Căuta să convingă pe toţi că motivul principal al atitudinii lui democratice era faptul că la birtul grecesc se serveau mâncăruri prost gătite, ceea ce-i irita ficatul.
— Da… într-adevăr… unde-o fi dispărut gazda noastră repetă Paklin. Îmi pare că de la un timp încoace nu-i în apele lui. Nu cumva o fi îndrăgostit, Doamne fereşte?!
Maşurina se încruntă.
— S-a dus la bibliotecă după cărţi, iar ca să se îndrăgostească n-are nici timp, nici de cine.
„De dumneata!” era cât pe ce să-i scape lui Paklin.
— Doresc să-l văd, spuse el tare, pentru că trebuie să vorbesc cu el într-o chestiune importantă.
— În care chestiune? se amestecă Ostrodumov. În chestiunea noastră?
— Poate şi în a voastră… adică a noastră, comună.
Ostrodumov mormăi ceva. Avea oarecare îndoieli în suflet, totuşi se gândi: „Dracu mai ştie! Aşa cum se bagă el peste tot!”
— În sfârşit, iată-l că vine, zice deodată Maşurina şi în ochii ei mici şi urâţi, îndreptaţi spre uşa antreului, licări ceva cald şi gingaş, o luminoasă scânteie lăuntrică.
Uşa se deschise şi, de data aceasta, intră un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, cu şapca pe cap, cu o legătură de cărţi sub braţ. Era Nejdanov.
[1] Forță (rusă).
