În ajun de Ivan Turgheniev

 

 

 

 

 

                                                          În ajun

                                                                                I

 

      Pe malul râului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strâmb, având o frunte lată şi un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-şi cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarăşul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească, o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încântătoare… îşi rotea ochii, zâmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, îşi înfăşurase gâtul subţire cu o eşarfa albastră. Iar o pălărie boţită de pai zăcea alături în iarbă.

Pe lângă dânsul, tovarăşul său părea un om îmbătrânit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până şi în poziţia mâinilor şi a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuşi, îţi dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrângea bunătate şi deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin.

— De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? Începu Şubin. Aşa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele şi baţi din călcâie – uite aşa! Ai iarba sub nas: când te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi încolo. Zău că-i mai bine aşa! Că tu ţi-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat^[1] după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii!

Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane) şi, fără să aştepte răspunsul, urmă:

— Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atât de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de ţânţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngâmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai?

— Cum? Rosti Bersenev, tresărind.

— Cum! Îl îngână Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi.

— Admiram natura. Priveşte cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.)

— Da, ce admirabil colorit, adeveri Şubin. Zi-i natură, şi pace!

Bersenev clătină din cap.

— Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist.

— Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi!

— Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău?

— Care basorelief?

— Copilul cu ţapul.

— La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrâni, la antici – şi am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct, şi stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Şi Şubin îşi scoase limba.

— Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi…

— Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, şi asta doar de puţină vreme…

El se întoarse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap.

Tăcerea dură câteva clipe. Liniştea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă aţipise.

— Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova?

— Nu.

— A înnebunit de-a binelea bătrânul. Şade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul, aşa de prosteşte… Chiar ţi-i oarecum să-ţi arunci ochii la dânşii… Ei, poftim! Şi când te gândeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan^[2]. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt.

— Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează?

— Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiţi la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Când colo, îţi dai seama că-i greu de tot… îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nicio trăsătură a feţei. I se schimbă însă necontenit numai expresia ochilor – ceea ce-i transformă întreaga figură. Spune şi tu, ce trebuie să facă atunci sculptorul, şi încă unul prost? E o fiinţă miraculoasă, stranie, adăugă el după câteva clipe de tăcere.

— Da, e o fată neobişnuită, repetă şi Bersenev.

— Şi când te gândeşti că-i fiica lui Nikolai Artemievici Stahov! După asta poftim de te pronunţă asupra descendenţei, a neamului. Şi, lucru curios, ea-i într-adevăr fiica lui, seamănă cu dânsul ca două picături de apă.

Dar seamănă şi cu maică-sa, cu Anna Vasilievna. Pe Anna Vasilievna o respect din toată inima, doar e binefăcătoarea mea. Trebuie însă să recunosc că are cap de găină. De unde atunci la Elena un asemenea suflet? Cine a aprins în ea flacăra asta? Uite încă o problemă pentru tine, filosofiile!

Dar „filosoful”, ca şi mai înainte, nu răspunse niciun cuvânt. De altfel, Bersenev nu păcătuia îndeobşte prin elocvenţă; iar când vorbea, se exprima greoi, cu poticneli, gesticulând fără rost cu mâinile. De data aceasta parcă pusese stăpânire pe sufletul lui o linişte aparte, ca un amestec de osteneală şi de tristeţe. Se stabilise de curând la ţară după o muncă îndelungată şi epuizantă, care-i răpise multe ceasuri pe zi. Inactivitatea, beatitudinea şi aerul curat, satisfacţia de a-şi fi atins scopul, convorbirea capricioasă şi liberă cu un prieten, amintirea fiinţei dragi ce i se trezise brusc în minte – toate impresiile acestea deosebite, şi, în acelaşi timp, ai fi zis asemănătoare se contopeau acum într-un singur sentiment, care pe de o parte îl liniştea, iar pe de altă parte îl tulbura şi-l obosea… Era un tânăr foarte sensibil din fire. Sub tei era răcoare şi linişte. Zumzetul muştelor şi al albinelor, când intrau în cercul de umbră, răsuna parcă mai surd. Iarba măruntă şi curată, verde ca smaraldul, fără ape aurii, nici nu se clintea. Firavele stele înalte stăteau nemişcate, ca vrăjite. Micile ciorchine de flori galbene de pe ramurile de jos ale teiului încremeniseră ca moarte. O mireasmă dulceagă îţi pătrundea cu fiecare răsuflare în fundul pieptului, care se desfată respirând-o. In depărtare, peste pârâu, totul scapără, arzând parcă, până hăt în zare. Din când în când se înfiripa câte o adiere de vânt, care fărâmiţa strălucirea de pe câmp, sporind-o. Iar un abur lucitor juca la faţa pământului. Nu se auzea nici glas de păsări: ele nu cântă în toiul arşiţei. Numai greierii ţârâiau pretutindeni, şi simţeai o plăcere să asculţi acest zvon fierbinte al vieţii, şezând tihnit la răcoare: te trăgea la somn şi te ademenea la visare.

— N-ai observat ce sentiment straniu trezeşte în noi natura? începu deodată Bersenev, însufleţindu-şi discursul prin gestul mâinilor. Totul într-însa este atât de perfect şi de limpede; vreau să spun, i-aşa de satisfăcută de sine însăşi! Iar noi o înţelegem şi suntem încântaţi, dar în acelaşi timp – cel puţin aşa simt eu – firea îmi deşteaptă în suflet o oarecare nelinişte, o alarmă, chiar o tristeţe. Oare de ce? Nu cumva înaintea ei, când stăm faţă în faţă, ne dăm mai bine seama de imperfecţiunea şi de neclaritatea noastră? Sau poate nu ne ajunge mulţumirea de sine a naturii, ci dorim altceva, cum să spun, de care noi avem nevoie, iar firea, nu?

— Hm, replică Şubin, am să-ţi spun, Andrei Petrovici, de unde vin toate acestea. Tu mi-ai redat sentimentele unui solitar, care nu trăieşte, ci priveşte numai şi se lasă pradă emoţiilor. De ce să te mărgineşti la a privi? Trăieşte tu însuţi şi totul o să fie cum trebuie. Oricât ai bate la uşa naturii, nu-ţi va răspunde cu un cuvânt inteligibil, fiindcă ea-i mută. Va fremăta şi va da zvon ca o strună; dar să nu te aştepţi la cântec de la dânsa. De aceea te sfătuiesc, nobile prieten, să-ţi găseşti o aleasă a inimii – şi toată tristeţea ta va dispărea ca prin farmec. Iată de ce „avem nevoie”, cum zici tu. Doar alarma asta, tristeţea asta nu-i decât, pur şi simplu, un fel de foame. Dacă-i dai stomacului hrana necesară, totul intră numaidecât în ordine. Ocupă-ţi locul tău în spaţiu. Fii „corp”, frăţioare! Şi ce-i aceea natura? Ce vrea ea? Ascultă şi tu: dragostea… ce cuvânt mare şi învăpăiat! Natura… ce expresie rece, didactică! De aceea (şi Şubin începu să cânte): Trăiască Maria Petrovna!^[3], sau nu aşa, adăugă el: Nu Maria Petrovna, dar n-are importanţă! Vous me comprenez^[4]

.

Bersenev se săltă puţin şi-şi sprijini bărbia în mâinile sale împreunate.

— De ce eşti ironic? rosti el, fără să se uite la tovarăşul său. Ce rost au zeflemelile? Într-adevăr, ai dreptate: dragostea este un cuvânt mare, un sentiment mare. Dar despre ce dragoste vorbeşti tu?

Şubin se săltă şi el puţin.

— Despre ce dragoste? Despre oricare – numai dragoste să fie. De altfel, drept să-ţi spun, după mine nu sunt diferite feluri de dragoste. Dacă te-ai îndrăgostit…

— Din tot sufletul, îi împlini vorba Bersenev.

— Desigur, asta se înţelege de la sine: sufletul doar nu-i un măr, pe care să-l tai în felii. Dacă eşti îndrăgostit, dreptatea e de partea ta. Iar mie nici nu-mi trece prin gând să glumesc. Inima mi-e cuprinsă acum de atâta duioşie, de atâtea emoţii… Am vrut să-ţi explic de ce natura ne impresionează, cum spui, atât de mult. Fiindcă ea trezeşte în noi nevoia de a iubi, pe care nu ne-o poate satisface. Natura ne mână pe nesimţite spre alte îmbrăţişări, vii; dar noi n-o înţelegem şi aşteptăm ceva de la ea însăşi. Ah, Andrei, Andrei, totul e minunat. Şi soarele, şi cerul, tot ce ne înconjoară – sunt o minune. Iar tu tânjeşti. Dar dacă în momentele acestea ai ţine în mâna ta mâna femeii iubite, dacă mâna asta şi femeia aceasta ar fi ale tale…dacă ai privi totul cu ochii ei şi ai simţi nu cu sufletul tău solitar, ci cu sufletul ei, atunci natura n-ar mai trezi în tine, Andrei, tristeţe şi nelinişte. Atunci n-ai mai sta să-i remarci frumuseţile. Firea însăşi s-ar bucura şi ar cânta, ba ţi-ar îngâna imnul tău, fiindcă tu ai fi dat grai naturii mute!

Şubin sări în picioare şi făcu câţiva paşi înainte şi înapoi. Iar Bersenev îşi plecă capul în pământ şi o uşoară îmbujorare îi acoperi faţa.

— Nu-s în totul de aceeaşi părere cu tine, începu el. Nu totdeauna natura ne vorbeşte de… dragoste. (Rosti cuvântul acesta după o clipă de şovăire.) Natura ne şi ameninţă. Ne aminteşte de tainele sale înfiorătoare, pe care nu le poţi pătrunde. Ea trebuie doar să ne îmbrăţişeze şi pe noi. Nu ne îmbrăţişează mereu? Ascunde într-însa şi viaţa, şi moartea. Prin glasul ei ne vorbeşte tot atât de puternic moartea, ca şi viaţa.

— Şi-n dragoste găsim moarte, îl întrerupse Şubin.

— În afară de asta, urmă Bersenev, când mă duc, de pildă, primăvara în pădure, într-o dumbravă înverzită, şi mi se pare că aud cornul romantic al lui Oberon (Bersenev se simţi puţin stingherit când pronunţă cuvintele acestea), oare şi atunci…

— Asta-i tot sete de dragoste, sete de fericire – altceva nimic! Îi tăie vorba Şubin. Am auzit şi eu modulaţiile acestea, cunosc înduioşarea şi frigurile aşteptării, care-ţi subjugă sufletul, sub baldachinul pădurii, în inima ei, sau în fapt de seară, pe câmp deschis, când scăpată soarele şi când se ridică un abur de pe râu, dincolo de tufărişuri. Dar eu doresc şi aştept fericirea şi de la pădure, şi de la pământ, şi de la cer, de la fiecare nouraş sau fir de iarbă. De pretutindeni îi simt apropierea şi îi aud chemarea. „Doamne, eşti lumină, bucurie!” Astfel am început o poezie. Nu-i aşa că primul vers e frumos?! Dar pe-al doilea nu l-am putut găsi. Fericire! Fericire! Câtă vreme nu ne-a trecut viaţa şi suntem în deplină putere, cât timp ne găsim la urcuşul muntelui, nu la scoborâş… La naiba, adăugă Şubin într-un avânt neaşteptat, suntem tineri şi nu suntem nici sluţi, nici proşti. Trebuie să cucerim fericirea!

Îşi scutură cârlionţii şi, plin de încredere în sine, se uită, aproape sfidător, în sus, la cer. Bersenev îl urmări cu privirea.

— Ca şi cum n-ar exista nimic mai presus de fericire! Rosti el cu glas scăzut.

— De pildă, ce? îl întrebă Şubin şi se opri.

— Uite, de pildă, noi amândoi suntem tineri, cum spui, şi – să zicem – oameni cumsecade, şi fiecare dorim fericirea. Dar oare acest cuvânt „fericire” ne uneşte, ne înflăcărează şi ne face să ne dăm mâna cu încredere? Sau vorba asta ascunde un gând egoist, care mai mult dezbină?

— Dar tu cunoşti cuvinte care unesc?

— Da. Sunt destule. Le ştii şi tu.

— Zău? Spune-mi-le şi mie.

— Să zicem arta – doar eşti artist… apoi patria, ştiinţa, libertatea, dreptatea…

— Dar dragostea? Întrebă Şubin.

— Şi dragostea e un cuvânt care uneşte, dar nu dragostea după care eşti însetat astăzi. Nu dragostea-desfătare, ci dragostea-jertfă.^[5]

Şubin se posomorî.

— Asta-i bună pentru nemţi. Eu însă vreau să iubesc pentru mine. Ţin să fiu pe primul plan.

— Pe primul plan… repetă Bersenev. Mie însă mi se pare că sensul vieţii noastre este să fii pe planul al doilea.

— Dacă toată lumea ar proceda după sfatul tău, rosti Şubin cu o strâmbătură, atunci nimeni pe pământ n-ar mai mânca ananaşi: toţi i-ar oferi altora.

— Înseamnă că ananaşii nu sunt necesari. De altfel, fii fără grijă, oricând se vor găsi amatori care să smulgă chiar şi pâinea de la gura altuia.

Amândoi prietenii tăcură.

— Zilele acestea m-am întâlnit iarăşi cu Insarov, începu Bersenev. L-am invitat, la mine. Ţin foarte mult să ţi-l prezint ţie… şi familiei Stahov.

— Cine-i Insarov? A, da… e sârbul sau bulgarul despre care mi-ai vorbit? Patriotul acela? Nu el ţi-o fi strecurat gândurile acestea filosofice?

— Se prea poate.

— E într-adevăr o personalitate extraordinară?

— Da.

— Inteligent? Talentat?

— Inteligent?… Da! Talentat? Nu ştiu, nu cred.

— Nu? Atunci ce găseşti remarcabil la dânsul?

— Ai să vezi. Dar acuma cred că-i timpul să plecăm. Anna Vasilievna îmi închipui că ne aşteaptă. Cât e ceasul?

— Trecut de două. Haidem. Ce zăpuşeală! Convorbirea asta mi-a aprins sângele din vine. Şi tu ai avut un moment… Nu degeaba-s artist. Prind orice amănunt. Mărturiseşte-mi: ţi-e sufletul plin de o femeie?

Şubin vru să se uite drept în ochii lui Bersenev, dar acesta se întoarse şi ieşi din umbra teiului. Şubin porni după dânsul, legănându-se graţios pe picioarele sale mici.

Bersenev călca greoi, cu umerii ridicaţi, cu gâtul întins înainte. Totuşi părea o persoană mai distinsă, mai gentleman decât Şubin, am zice – dacă vorba asta n-ar fi atât de banalizată la noi.