I. S. TURGHENIEV
I.C. Turgheniev la vânătoare
(1879)
HORI ŞI CALINACI
Cine a avut vreodată prilejul să treacă din judeţul Bolhov în judeţul Jizdra, a fost, fără îndoială, izbit de deosebirea mare dintre neamul de oameni din gubernia Oriol şi cel din Caluga. Ţăranul din Oriol e mic de statură, umblă adus de spate, priveşte pe sub sprâncene posomorât, trăieşte în izbe mizerabile de plop, face boieresc[1], cu negoţul nu se ocupă, mănâncă prost, poartă opinci de scoarţă. Ţăranul din Caluga, supus la obroc[2] în locul boierescului, trăieşte în izbe mari de brad, e înalt, cu privire veselă şi îndrăzneaţă, cu faţa luminată, face negoţ cu unt şi păcură, şi, în zilele de sărbătoare, umblă încălţat cu cizme. Satele din Oriol (vorbim de partea răsăriteană a guberniei) se întind de obicei printre arături lângă râpe prefăcute în bălţi mlăştinoase. În afară de câteva răchite, bune totdeauna la ceva, şi doi-trei mesteceni firavi, niciun copac cât vezi cu ochii de jur împrejur. Izbă lângă izbă, acoperite cu paie putrede… Satele din Caluga, dimpotrivă, cea mai mare parte sunt înconjurate de păduri. Casele sunt despărţite una de alta, frumos clădite, acoperite cu şindrilă. Poarta se închide bine, gardul din fundu’, ogrăzii n-are spărturi, nu se prăvale pe-o coastă, nu îndeamnă înăuntru toţi porcii de pe drum…
Şi unui vânător i-i mai plăcut în gubernia Caluga. În Oriol, ultimele păduri şi desişuri au să dispară peste vreo cinci ani, iar de bălţi, nici pomeneală. În Caluga dimpotrivă, terenurile de vânătoare se întind pe sute de verste, şi, pe zeci de verste, smârcurile. Acolo încă n-a fost exterminat nobilul cucoş de pădure, nici blândele becaţine, iar guralivele potârnichi înveselesc şi sperie pe vânător şi câine cu zborul lor năprasnic.
Umblând la vânătoare în judeţul Jizdra, am întâlnit pe câmp şi am făcut cunoştinţă cu un mic proprietar din Caluga, anume Polutîchin, vânător pasionat, şi prin urmare, un om admirabil. Ce-i drept, avea şi câteva slăbiciuni: de pildă, cerea în căsătorie pe toate fetele bogate din gubernie, şi, îndată ce i se refuza mâna şi accesul în familie, cu inima zdrobită se tânguia tuturor prietenilor şi cunoscuţilor, continuând să trimită părinţilor domnişoarei, piersici verzi şi alte cruzături din livada lui; îi plăcea să povestească mereu aceeaşi anecdotă, care, cu toate calităţile pe care i le atribuia domnul Polutîchin, nu făcuse niciodată pe nimeni să râdă; admira operele lui Achim Nahimov şi romanul Pinna; era bâlbâit; îşi botezase câinele Astronom; în loc de fiecare, spunea fitecine; introdusese la el acasă bucătăria franţuzească, al cărei secret – după părerea bucătarului său – consta în completa transformare a gustului natural al fiecărui fel de mâncare. Carnea – preparată de acest maistru – semăna a peşte; peştele – a ciuperci; macaroanele – a praf de puşcă. În schimb, nicio bucată de morcov nu era pusă în supă decât în formă de romb, ori de trapez.
Dar, lăsând la o parte aceste câteva neînsemnate defecte, domnul Polutîchin era – cum am mai spus – un om admirabil.
Chiar în prima zi când ne-am cunoscut, domnul Polutîchin m-a invitat să rămân peste noapte la el.
— Până la mine sunt mai bine de cinci verste. Pe jos e cam departe. Să mergem întâi la Hori. (Cititorul să-mi îngăduie să nu-i mai redau bâlbâiala).
— Cine-i acela Hori?
— Un ţăran de-al meu… Stă aproape.
Ne-am îndreptat într-acolo. În mijlocul pădurii, într-o poiană defrişată şi acum cultivată, se ridica, izolată, gospodăria lui Hori. Această gospodărie se compunea din câteva clădiri de lemn de brad, legate între ele cu garduri. În faţa casei principale se întindea un pridvor sprijinit pe stâlpi subţiri. Intrarăm.
Ne întâmpină un flăcău de vreo douăzeci de ani, înalt şi voinic.
— Hei, Fedia! Acasă-i Hori? îl întrebă domnul Polutîchin.
— Nu. E dus la târg, răspunse băietanul zâmbind şi arătând un şir de dinţi albi ca zăpada. Porunciţi să înham la căruţă?
— Da, frăţioare, căruţa. Şi adă-ne cvas.
Intrarăm în casă. Pe pereţii curaţi de bârne, nu era lipită nicio litografie; în colţ, în faţa unei icoane grele îmbrăcate în argint, ardea candela; masa de tei fusese de curând geluită şi spălată. Printre grinzi şi pe la canaturile ferestrelor nu se fugăreau şvabii şi nici nu încercau să se ascundă melancolicii gândaci negri. Băiatul apăru îndată cu o cană albă plină cu cvas bun, cu un dărăb de pâine de grâu şi cu vreo doisprezece castraveţi muraţi, într-o scafă. Aşeză toate aceste provizii pe masă, şi, rezemat de uşă, rămase privindu-ne zâmbind. Nici nu isprăviserăm bine gustarea şi se auzi căruţa în faţa prispei. Ieşirăm. Un băieţandru de vreo cincisprezece ani, cu părul creţ şi obrajii rumeni, făcea pe vizitiul, stăpânind cu greu un armăsar pag, bine hrănit. În jurul căruţei se adunaseră şase flăcăi voinici; toţi semănau cu Fedia.
— Toţi sunt copiii lui Hori! îmi atrase atenţia Polutîchin.
— Toţi sunt pui de dihor, adăugă Fedia, care ieşise pe prispă în urma noastră. Şi încă nu-s toţi. Potap e la pădure şi Sidor s-a dus cu bătrânul la târg. Bagă de samă, Vasia, continuă el, întorcându-se către vizitiu, să mâi cu putere: doar duci pe boier. Numai la hopuri, ia sama, încet: că strici şi căruţa şi zdruncini şi măruntaiele boiereşti.
Dihoraşii ceilalţi râseră de gluma lui Fedia.
— Urcaţi-l pe Astronom! strigă solemn domnul Polutîchin.
Fedia ridică vesel în aer câinele care rânjea în silă şi-l aşeză în fundul căruţei. Vasia îndemnă caii. Căruţa porni.
— Uite şi biroul administraţiei mele, spuse deodată domnul Polutîchin, arătându-mi o căsuţă scundă. Vreţi să intrăm?
— Cu plăcere.
— Acuma e gol, adăugă domnul Polutîchin, coborându-se. Dar face să fie văzută.
Cancelaria se compunea din două camere goale. Păzitorul, un moşneag chior, veni în fugă din fundul curţii.
— Bună ziua, Minaici, strigă domnul Polutîchin; dar nu văd apă de băut!
Moşneagul cel chior dispăru şi se întoarse în clipă cu o sticlă cu apă şi două pahare.
— Gustaţi, îmi spuse Polutîchin, e o apă minunată, de izvor.
Am băut amândoi câte un pahar, în care timp moşneagul ni se ploconea până la pământ.
— Ei, acuma cred că putem pleca, exclamă noul meu prieten. În cancelaria aceasta am vândut eu negustorului Aleluiev, pe preţ bun, patru deseatine de pădure.
Ne-am suit în căruţă şi peste o jumătate de ceas intram la curte.
— Spune-mi, te rog, l-am întrebat eu pe domnul Polutîchin în vremea cinei, de ce Hori trăieşte deoparte de ceilalţi ţărani ai dumitale?
— Iată de ce: e un om deştept. Acum douăzeci şi cinci de ani i-a ars izba; se înfăţişează la răposatul tată-meu şi-i spune: „Îngăduiţi, Nicolai Cuzmici, să-mi fac casă în pădure la dumneavoastră, lângă baltă. Am să vă plătesc un obroc bun”. „Dar pentru ce vrei să te aşezi lângă o mlaştină?” „Iaca aşa; numai cât dumneavoastră, batiuşca Nicolai Cuzmici, binevoiţi să nu mă mai puneţi la nicio muncă şi hotărâţi singur obrocul cât credeţi de cuviinţă”. „Cincizeci de ruble pe an!” „Prea bine”. „Dar bagă de samă, la mine nu merge să rămâi în urmă cu plata!” „Ştiut lucru, nu rămân…” Şi iaca aşa s-a aşezat lângă baltă. De atunci l-au şi poreclit oamenii Hori, adică dihor.
— Şi s-a înstărit? întrebai eu.
— S-a înstărit. Acuma îmi plăteşte un obroc de o sută de ruble, pe care eu am de gând să i-l mai măresc. De câte ori nu i-am spus: răscumpără-te, Hori, de ce nu te răscumperi? Dar el, ticălosul, vrea să mă convingă că n-are cu ce: „N-am bani”, zice… Aşi, vorbe!
A doua zi, îndată după ceai, am pornit la vânat. Trecând prin sat, domnul Polutîchin porunci vizitiului să oprească, la o căsuţă joasă şi strigă cu voce sonoră: „Calinîci!” „Îndată, batiuşca, îndată, răsună o voce din ogradă, îmi leg opincile”. Am pornit la pas. La marginea satului, ne-a ajuns din urmă un om de vreo patruzeci de ani, înalt, slab, cu capul mic dat pe spate. Era Calinîci. De la prima aruncătură de ochi, mi-a plăcut faţa lui blândă şi smolită, cu ciupituri rare de vărsat. Calinîci (după cum am aflat mai târziu) întovărăşea în fiecare zi pe boier la vânătoare, îi purta geanta, câteodată şi puşca, observa unde zbura vânatul, făcea rost de apă, culegea fragi, clădea colibe pentru adăpost, da fuga să aducă droşca; fără el, domnul Polutîchin nu putea face niciun pas. Calinîci era omul cel mai vesel şi mai blajin cu putinţă; toată vremea îngâna un cântec, privea fără păsare în jur, vorbea cam pe nas; când zâmbea, închidea pe jumătate ochii albaştri şi foarte des îşi apuca cu degetele barba rară şi ascuţită. Nu mergea repede, dar făcea paşi mari, sprijinindu-se uşor într-un băţ Lung şi subţire. În cursul zilei a stat de mai multe ori de vorbă cu mine şi mi-a făcut diferite servicii, dar fără slugărnicie. După stăpânu-său, însă, umbla ca după un copil. Când arşiţa nesuferită a amiezii ne-a silit să ne căutăm adăpost, Calinîci ne-a condus la prisaca lui, în cel mai ascuns afund al pădurii. Ne-a deschis o căsuţă cu pereţii împodobiţi cu mănunchiuri uscate de buruieni parfumate; ne-a aşternut culcuş de fân proaspăt. Apoi şi-a pus în cap un fel de sac cu sită, a luat o custură, o oală şi tăciuni, şi s-a dus în prisacă să ne taie un fagure. După ce am mâncat mierea caldă şi transparentă, am băut apă de izvor şi am adormit în bâzâitul monoton al albinelor şi freamătul viu al frunzelor. O boare de vânt m-a trezit… Am deschis ochii şi am văzut pe Calinîci: stătea pe pragul uşii întredeschise şi cioplea o lingură de lemn cu cuţitul. M-am uitat mult timp cu plăcere la faţa lui blândă şi limpede ca cerul în asfinţit. Domnul Polutîchin s-a trezit şi el. Dar nu ne-am grăbit să ne sculăm. E atât de plăcut să stai întins în fân după un drum lung şi un somn adânc! Trupul ţi-e moleşit, o abureală uşoară îţi colorează faţa, ochii ţi se închid de o lene dulce. După o bucată de vreme, ne-am sculat şi am plecat din nou să hoinărim până seara. La cină, iar am adus vorba despre Hori şi despre Calinîci. „Calinîci e un ţăran de treabă, îmi spuse domnul Polutîchin, harnic şi săritor; totuşi, gospodăria nu şi-o poate ţine în bună rânduială: îl încurc eu. În fiecare zi îl iau cu mine la vânt… Ce gospodărie mai poate face? Spune şi dumneata”. I-am dat dreptate şi ne-am dus la culcare.
A doua zi domnul Polutîchin a trebuit să se ducă la oraş pentru procesul cu vecinul Piciucov. Acel Piciucov îi încălcase o bucată de teren şi-i bătuse şi o femeie. M-am dus la vânătoare singur, şi către sară m-am oprit la Hori. Mi-a ieşit înainte, în pragul izbei, un bătrân chel, scund, lat în spate şi voinic – Hori în persoană. L-am privit atent. Trăsăturile lui aminteau pe Socrate: aceeaşi frunte înaltă şi bombată, aceiaşi ochi mititei, acelaşi nas cârn. Am intrat cu el în casă. Fedia mi-a adus lapte şi pâine neagră. Hori s-a aşezat pe laiţă, mângâindu-şi domol barba creată. A intrat în vorbă cu mine. Se vedea că-şi dă importanţă, vorbea şi se mişca măsurat, zâmbind din când în când pe sub mustăţile-i lungi.
Am vorbit despre semănături, despre recolte, despre viaţa ţărănească… Părea că-i cu totul de părerea mea. Dar la sfârşit a început să-mi fie neîndemână; simţeam că spun altceva decât ce trebuie… Nu ştiu cum se făcea asta. Hori se exprima câteodată ocolit, probabil din prudenţă… Iată o mică probă a conversaţiei noastre:
— Ascultă, Hori, îi spun eu, de ce nu te răscumperi de la stăpânul tău?
— Da pentru ce să mă răscumpăr? Acuma îmi cunosc stăpânul şi ştiu cât am de plată… Avem un stăpân bun.
— Dar tot e mai bine liber, insist eu.
Hori mă priveşte dintr-o parte.
— Asta aşa-i.
— Atunci de ce nu te răscumperi?
Hori clatină de cap:
— Cu ce vrei, batiuşca, să mă răscumpăr?
— Ei, lasă, moşule, că ştim noi…
— Cum e Hori liber, cum îl asupresc cei fără barbă, mormăie el cu voce scăzută, ca pentru sine.
— Rade-ţi şi tu barba.
— Barba? Barba-i iarbă: poţi s-o coseşti.
— Ei, atunci ce mai aştepţi?
— Drept e că Hori ar trece între negustori. Negustorii trăiesc bine şi au şi barbă.
— Tocmai, doar şi tu te ocupi cu negustoria, nu-i aşa? întreb eu.
— Da, vindem, ba câte oleacă de unt, ba câte oleacă de păcură… Nu porunceşti, batiuşca, să înham la căruţă?
„Minte stăpână, la limbă frână”, mi-am spus eu în sinea mea.
— Nu, n-am nevoie de căruţă, i-am răspuns eu la întrebare. Mâne am de gând să vânez prin partea locului, şi, dacă îngădui, aş rămâne să dorm aici în şura cu fân.
— Bucuros! Dar ai să poţi dormi în şură? Să dau poruncă gospodinelor din casă să-ţi puie un cearşaf şi-o pernă. Hei, gospodinelor! strigă el ridicându-se de pe laiţă, veniţi încoace vreuna dintre voi!… Iar tu, Fedia, du-te cu dânsele. Ştii cât de proaste sunt femeile…
Peste un sfert de ceas, Fedia m-a condus cu felinarul la şură. M-am trântit pe fânul plin de miresme; câinele mi s-a încovrigat la picioare. Fedia mi-a urat noapte bună, uşa a scârţâit şi s-a închis după dânsul. N-am putut adormi multă vreme. O vacă s-a apropiat de uşa şurii, răsuflând din greu. Câinele a mârâit-o cu demnitate. Un porc a trecut pe aproape, grohăind melancolic; undeva, un cal a început să mestece fân şi să sforăie… În sfârşit am adormit.
În zori m-a trezit Fedia. Îmi era foarte simpatic, acest băiat deştept şi vesel. De altfel, după cât am putut băga de seamă, el era şi preferatul bătrânului. Se tachinau reciproc cu foarte multă dragoste.
Bătrânul mi-a ieşit înainte. Ori pentru că petrecusem o noapte sub acoperişul lui, ori poate din altă pricină, Hori s-a arătat cu mult mai prietenos faţă de mine decât în ajun.
— Gata samovarul, mi-a strigat zâmbind; poftim la ceai!
Ne-am aşezat la masă. O femeie voinică, una dintre nurorile lui, a adus o oală cu lapte. Toţi băieţii au intrat în izbă, unul după altul.
— Ai flăcăi voinici! am spus eu bătrânului.
— Da, răspunse Hori, muşcând o fărâmiţă de zahăr, mi se pare că n-au a se plânge nici de mine, nici de babă.
— Şi stau toţi la tine?
— Toţi. Aşa vor ei.
— Şi-s toţi însuraţi?
— Numai haimanaua asta nu vrea să se însoare, răspunse Hori arătând spre Fedia, care sta, ca de-obicei, rezemat de uşă. Iar Vasia e încă tânăr, poate să mai aştepte.
— Dar de ce să mă însor? replică Fedia; mi-i bine şi aşa. Ce-mi trebuie nevastă? Să am cu cine mă sfădi?
— Lasă, tu… Ştiu eu câte parale faci! Porţi inele de argint… Toată vremea după fustele fetelor de la curte… „Dă-mi pace, neruşinatule!” adăugă bătrânul, imitând vocea acelor fete. Da, ştiu eu câte parale faci, alintatule!
— Şi femeia la ce-i bună?
— Femeia munceşte, spuse cu gravitate Hori. Femeia-i sluga bărbatului.
— Da ce-mi trebuie mie slugă?
— Păi da, îţi place să scoţi cărbunii cu mâna altuia. Cunoaştem noi cine sunteţi voi, ăştia, neînsuraţii.
— Însoară-mă, dacă-i aşa. Ei, de ce-ai amuţit?
— Destul, destul, caraghiosule! Vezi că supărăm pe boier. Te însor eu, nu te teme. Nu-l băga în samă, batiuşca: e copil, n-are încă minte.
Fedia clătina din cap…
Afară răsună o voce cunoscută:
— Acasă-i Hori?
Numaidecât intră în izbă Calinîci cu un mănunchi de fragi în mână, pe care îi culesese pentru prietenul său Hori. Bătrânul îl salută cu bucurie. Eu m-am uitat cu mirare la Calinîci: mărturisesc că nu mă aşteptam la asemenea „gingăşii” de la un ţăran.
În ziua aceea am plecat la vânătoare cu patru ceasuri mai târziu ca de obicei, şi următoarele trei zile le-am petrecut la Hori. Noile mele cunoştinţe mă interesau. Nu ştiu cu ce le câştigasem încrederea, dar acuma stăteau de vorbă cu mine fără sfială. Îmi plăcea să-i ascult şi-i observam. Cei doi prieteni nu semănau deloc unul cu altul. Hori era un om de nădejde, practic, un cap administrativ, un raţionalist. Calinîci, dimpotrivă, făcea parte din categoria idealiştilor, a romanticilor, a entuziaştilor şi visătorilor. Hori avea simţul realului: îşi întemeiase gospodărie, strânsese un mic capital, era în bună înţelegere cu stăpânul său şi cu celelalte autorităţi, pe când Calinîci umbla cu opinci de scoarţă şi abia o scotea la capăt. Hori ridicase o familie mare, supusă şi unită. Calinîci trăise cândva cu o femeie de care îi fusese frică, şi n-avusese niciun copil. Hori ştia prea bine câte parale face domnul Polutîchin. Calinîci era plin de veneraţie faţă de stăpânul său. Hori îl iubea pe Calinîci şi-l ocrotea; Calinîci iubea şi respecta pe Hori. Hori vorbea puţin, zâmbea şi cugeta în sinea lui; Calinîci se exprima înflăcărat, cu toate că nu avea darul oratoriei ca unii lucrători de prin fabrici… Însă Calinîci era înzestrat cu însuşiri speciale pe care le recunoştea şi Hori. De pildă, descânta de vărsătură de sânge, de spaimă, de turbă, de limbrici; stupii lui mergeau bine, căci avea mână uşoară. Eram de faţă când Hori l-a rugat să vâre în grajd un cal atunci cumpărat, şi Calinîci, cu seriozitate şi încredere în sine, a îndeplinit rugămintea scepticului său prieten. Calinîci era mai aproape de natură; Hori, mai aproape de oameni, – de societate; Calinîci nu-şi bătea capul să despice lucrurile şi credea oricui orbeşte; Hori ajunsese să privească viaţa de la înălţimea ironiei. Văzuse multe, cunoscuse multe, şi am învăţat şi eu destule de la dânsul. Astfel, am aflat, din povestirile lui, că în fiecare vară, înainte de a începe cositul, se iveşte în sate o anume teleguţă. În acea teleguţă stă un individ în caftan, care vinde coase. Cui cumpără pe bani gata, îi ia o rublă douăzeci şi cinci de copeici până la o rublă şi jumătate, bani de hârtie; cui cumpără pe datorie – trei ori patru ruble. Bineînţeles, toţi ţăranii cumpără pe datorie. Peste două-trei săptămâni, individul apare din nou şi cere banii. Ţăranul şi-a strâns ovăzul chiar atunci, are cu ce plăti: se duce cu negustorul la crâşmă şi acolo îşi achită datoria. Unii moşieri au găsit cu cale să cumpere ei coase cu bani peşin şi să le dea ţăranilor pe datorie, la acelaşi preţ, dar oamenii s-au arătat nemulţumiţi, ba chiar amărâţi: erau lipsiţi de-o distracţie, căci le plăcea să ciocăne coasa ca să-i asculte sunetul, s-o învârtă în mâni, întrebând şi iar întrebând pe târgoveţul cel şmecher: „Ia spune drept, aşa-i că nu prea face parale coasa asta?” Aceeaşi poveste se repetă şi la cumpăratul secerilor, numai că de data asta se amestecă femeile, silindu-l uneori pe târgoveţ să le ia la bătaie ca să le înveţe minte. Cel mai mult însă au de pătimit femeile în altă împrejurare. Furnizorii de materiale de la fabricile de hârtie încredinţează cumpărarea zdrenţelor unei tagme de oameni porecliţi în unele judeţe „hultani”. Un astfel de „hultan” primeşte de la neguţător vreo două sute de ruble hârtii şi pleacă în căutarea prăzii. Spre deosebire însă de nobila pasăre al cărei nume îl poartă, nu atacă făţiş şi cu îndrăzneală, ci, dimpotrivă, recurge la prefăcătorie şi vicleşug. Lăsându-şi căruţa în tufărişurile din marginea satului, o ia prin spatele caselor, pe ulicioarele dosnice, ca un trecător oarecare ori ca unul care umblă fără treabă. Femeile îl simt îndată în preajmă şi se furişează în întâmpinarea lui. Cât ai clipi, tocmeala-i gata. Pentru câţiva bănuţi de aramă femeia dă „hultanului” toate zdrenţele din casă, ba adesea chiar cămaşa bărbatului şi fusta ei. În vremea din urmă au mai descoperit că pot fi în câştig furându-şi, vorba ceea, singure căciula: adică prinzând a vinde fir de cânepă, fapt ce aduce o însemnată lărgire şi perfecţionare a industriei „hultanilor”. Dar şi ţăranii, pe de altă parte, s-au făcut şi ei mai şmecheri, şi, la cea mai mică bănuială, la cel dintâi zvon că s-ar fi ivit „hultanul” prin partea locului, purced cu grabă şi hotărâre la luarea măsurilor preventive şi corecţionale cuvenite.
Şi, într-adevăr, cum să nu-ţi faci sânge rău? E treaba bărbaţilor vânzarea cânepei toarse, pe care n-o vând la oraş, căci asta ar însemna un drum până colo, ci neguţătorilor veniţi în sat, care neavând balanţă, socotesc pudul la patruzeci de pumni – şi doar ştiţi ce pumn şi ce palmă poate avea ţăranul rus, mai cu samă când îşi dă puţină osteneală!
Ca om fără experienţă, care n-a trăit la ţară, am avut prilejul să aud multe poveşti asemănătoare. Hori, însă, nu povestea întruna, ci-mi punea şi fel de fel de întrebări. Aflând că am umblat prin străinătăţi, setea lui de a cunoaşte a sporit. Nici Calinîci nu se lăsa mai prejos. Pe el, însă, îl uimeau mai cu seamă descrierile naturii, munţii, căderile de apă, clădirile nemaivăzute, oraşele măreţe; pe Hori îl interesau problemele administrative şi de stat. Le lua pe rând: „Dar cutare lucru, cum o fi la dânşii, la fel ca la noi, ori altfel?… Ia spune, batiuşca… cum e?…” – „Doamne, Doamne”, se minuna Calinîci, în vreme ce povesteam. Hori tăcea, încruntându-şi sprâncenele-i stufoase, şi numai când şi când punea câte-o întrebare: „Adicătelea, cutare lucru n-ar merge la noi; dar cutare s-ar potrivi; ar fi bună rânduială!” N-aş putea şi nici nu-i nevoie să vă repet toate întrebările lui; dar, din convorbirile noastre, am rămas cu convingerea – la care cred că cititorii mei nu se aşteaptă — că Petru cel Mare a fost rus cu adevărat mai ales prin reformele sale. Rusul are atâta încredere în tăria şi puterea lui, că nu-i vine greu să-şi calce pe suflet. De trecut nu se prea sinchiseşte şi priveşte cu îndrăzneală înainte. Ce-i bine – aceea îi place; ce-i cuminte – aceea vrea, şi nu se întreabă de unde vine. Bunul lui simţ e gata să-şi bată joc de mintea aridă a neamţului; totuşi, Hori spunea: „Or fi ei nemţii o naţie de oameni ciudaţi — dar nu m-aş da îndărăt să învăţ câte ceva de la dânşii”. Din pricina situaţiei lui excepţionale, căci de fapt era liber, Hori îmi spunea multe lucruri pe care nu le-aş fi aflat nici în ruptul capului, sau, cum spun ţăranii, nu le-aş fi tras nici cu cleştele din gura altuia. Într-adevăr, era conştient de situaţia lui. Stând cu Hori la sfat, am putut preţui pentru întâia oară vorba aşezată şi simplă a ţăranului rus. Într-un fel cunoştea destul de multe lucruri, deşi n-avea ştiinţă de carte. Calinîci ştia carte. „Iaca, s-a prins învăţătura de-un zurliu ca dânsul, îmi spunea într-un rând Hori, şi nici albinele nu s-a pomenit să-i moară vreodată”. „Dar copiii tăi ştiu carte?” Hori a tăcut o vreme… „Fedia ştie”. „Dar ceilalţi?” „Ceilalţi nu ştiu”. „Cum asta?” Bătrânul n-a răspuns şi a schimbat vorba. Deşi inteligent, avea şi el multe prejudecăţi şi păreri preconcepute. Pe femei, de pildă, le dispreţuia din adâncul sufletului, şi, în clipe de veselie, le lua în batjocură, făcând haz pe socoteala lor. Nevastă-sa, o babă harţăgoasă, sta cât e ziulica de mare pe cuptor şi nu mai contenea cu bombănelile şi ocările. Feciorii n-o luau în seamă; nurorile, însă, trăiau veşnic cu frica în sân. Se vede că nu degeaba spune soacra într-un cântec rusesc: „Halal, fecior gospodar, are soaţă tinerică şi n-o bate că i-i frică!…” Într-o zi am vrut să iau apărarea nurorilor, cercând să-l înduioşez pe Hori. „Nu vă bateţi capul cu asemenea fleacuri, mi-a răspuns el fără a se tulbura; lăsaţi pe muieri să se certe între ele… Dacă cerci să le împaci, iese şi mai rău; ş-apoi nici nu face să-ţi spurci mâinile”.
Câteodată baba se da jos de pe cuptor, chemând câinele din tindă: „Cuţu, cuţu!” Ş-apoi se repezea asupra lui cu vătraiul, lovindu-l peste spinarea costelivă; alteori se aşeza sub şopron şi se lua la harţă cu toţi trecătorii. Dar de frica bărbatului ştia, şi la porunca lui se aburca iute la locul ei, pe cuptor.
Deosebit de interesant, însă, era să asculţi sfada dintre Calinîci şi Hori, când venea vorba de domnul Polutîchin. „Te poftesc să nu te legi de dânsul, Hori!” spunea Calinîci. „Aş vrea să ştiu de ce nu-ţi dă şi ţie o pereche de cizme?” îi răspundea celălalt. „Parcă mare lucru, nişte cizme!… Ce nevoie are ţăranul de cizme?…” „Eu nu-s ţăran? Dar ia uite…” şi Hori ridica un picior, arătând lui Calinîci o cizmă croită parcă din piele de mamut. „Ei, parcă tu eşti de-ai noştri!” îi întorcea Calinîci vorba. „Batâr să-ţi fi dat nişte opinci de scoarţă. Doar umbli cu dânsul la vânătoare: în fiecare zi rupi câte o pereche”. „Ba îmi dă bani de opinci”. „Da, cum nu, ţi-a dat bacşiş zece copeici acum un an”. Înciudat, Calinîci îi întorcea spatele, iar Hori se prăpădea de râs şi ochii mici dispăreau cu desăvârşire.
Calinîci cânta cu voce destul de plăcută, întovărăşindu-se din balalaică. Hori asculta cât asculta, apoi, lăsându-şi deodată capul pe-un umăr, prindea a-i ţine isonul cu o voce jalnică. Îi plăcea mai ales cântecul: „Soartă, soartă!” Fedia nu scăpa atunci prilejul să-l ia peste picior pe taică-său. „Ce ţi-a venit de jeleşti aşa, moşule?” Dar Hori, sprijinindu-şi obrazul în palmă, închidea ochii şi urma să se tânguie de soarta lui. Altfel, nu se afla om mai harnic ca dânsul; mereu robotea la câte ceva, ba dregea căruţa, ba ridica un gard, ba cerceta hamurile. Totuşi, nu prea făcea caz de curăţenie; la observaţiile mele mi-a răspuns odată că „izba trebuie să miroase a locuinţă”.
— Uite ce curat e la prisaca lui Calinîci, i-am spus eu.
— Altfel n-ar mai trăi albinele, batiuşca, mi-a răspuns el oftând.
— Dar, ia spune, m-a întrebat el altădată, moşie ai?
— Am.
— Departe-i de-aici?
— La vreo sută de verste.
— Şi ce faci, batiuşca, stai la moşie?
— Da, acolo stau.
— Şi zi, umbli mai mult cu puşca?
— Mărturisesc că aşa este.
— Apoi bine faci, batiuşca: împuşcă sănătos cucoşi de pădure şi schimbă starostele cât mai des.
A patra zi către sară, domnul Polutîchin a trimis căruţa după mine. Îmi părea rău că mă despart de bătrân. M-am urcat în căruţă, împreună cu Calinîci. „Ei, rămâi sănătos, Hori, i-am spus. Rămâi cu bine. Fedia”. „Mergi sănătos, batiuşca, mergi sănătos, şi mai poftim pe la noi”.
Am plecat. Asfinţitul abia începuse a se rumeni. „Frumoasă vreme are să fie mâne”, am observat eu, privind cerul luminos. „Ba mâne plouă, mi-a răspuns Calinîci: uite cum se bălăcesc raţele şi iarba răspândeşte mireasmă tare”. Am intrat în tufărişuri. Calinîci prinse a îngâna un cântec, săltând pe capră, cu privirea pierdută în zarea amurgului…
A doua zi am părăsit casa primitoare a domnului Polutîchin.
[1] Boieresc – muncă gratuită impusă ţăranilor în folosul moşierilor. (N. trad.)
[2] Obroc – dare în bani sau în natură, în Rusia ţaristă, în condiţiile iobăgiei. (N. trad.)
