Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu basm din folclorul sârbesc

 

                                          Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu

 

A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi şi astăzi urşi de treabă, dar să-mi daţi dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuţinat... Şi-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecaţi şi voi !

A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat şi, cum umbla aşa prin pădure, aude deodată nişte orăcăieli. Un broscoi ? Dar straşnic mai striga broscoiul.

— Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ?

Se apropie ursul pâşa-pâşa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neştiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colţat nu l-ar fi cruţat. Dacă-l lua cu el, cine ştie cum l-ar fi primit ursoaica, şi aşa destul de necăjită cu trei pui neastâmpăraţi, care o înnebuneau de cap.

— Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Şi tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună...

Ce era să facă ? A luat frumuşel în braţe puiul de om, şi tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simţea bine omuleţul în braţele ursului!

L-a dus la bârlogul lui.

— Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ?

— Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleţi neastâmpăraţi, făcând tumbe şi agățându-se de blana groasă a ursului.

Dar, când au văzut puiul de om, şi-au vârât câte o unghie în boturile umede şi n-au mai putut de mirare.

— Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica.

— Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme...

S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos.

— Ia dă-l la mine !

A zâmbit pe sub mustăţi ursul cel bun şi i l-a dat. Şi numai ce l-a simţit ursoaica în braţe, că a şi cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul şi, strângându-l cu degeţelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urşilor.

Şi i-au dat tata-ursul şi mama-ursoaica o creştere îngrijită şi l-au învăţat tot ce trebuie să ştie o făptură care trăieşte în pădure. L-au învăţat să cerceteze şi să cunoască urmele de paşi, să vâneze, să lupte şi chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învăţat. Şi a crescut fiul ursului printre urşi, iar pentru că era mai tânăr decât toţi, i-au zis Mladen[2].

— Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aş fi un urs dintre cei care trăiesc printre gheţurile de la miazănoapte ?

A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit şi s-a scărpinat, ca şi cum l-ar fi pişcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face şi a mărturisit :

— Tu, fiule Mladen, nu eşti din neamul nostru. Eşti un pui de om.

Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obişnuise să creadă că ursul e cel mai chipeş, mai înţelept şi mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla aşa, dintr-o dată, că nu era urs.

— Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni.

— Nu se poate !

— Mă duc.

A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească.

— Vezi fagul care creşte în faţa bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îţi dau voie să pleci, a mormăit ursul.

Fagul era înalt şi gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în braţe, s-a opintit şi s-a smucit. Fagul nici nu se clintise.

— Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul.

Şi a rămas Mladen mai departe în bârlog şi s-a jucat mai departe cu cei trei fraţi, care tot neastâmpărați rămăseseră, şi a ieşit la vânătoare cu ei. Dar ursuleţii i-au spus :

— Frate Mladen, dac-o fi să părăseşti bârlogul nostru, să ştii că tata o să te-ntrebe ce dorinţă ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ţi dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primeşti altceva, dar tu să nu te îndupleci.

A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen :

— Lasă-mă, tată, să plec la oameni.

— Smulge fagul.

S-a dus Mladen la fagul cel gros şi, când l-a apucat în braţe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen şi l-a învăţat să cureţe trunchiul de ramuri şi să-şi facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri şi a vrut să-şi ia rămas bun.

— Acuma pleci în lume, fiule Mladen, şi cine ştie dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Spune-ţi dorinţa şi, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc.

— Vreau limba mută, a răspuns Mladen.

A rămas încurcat ursul :

— Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva.

— Nu, eu numai limba mută o vreau.

N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise.

— Scoate limba, fiule Mladen.

A scos Mladen limba, şi la fel a făcut şi ursul de treabă. Ursul şi-a smuls apoi un fir de păr din blană şi l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap şi l-a pus pe limba lui.

— Aşa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută.

A mulţumit Mladen, şi-a luat rămas bun de la neamul urşilor şi, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii.

Şi iată că pe dram a întâlnit doi iepuri.

— Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar şti ce-l aşteaptă, ar lua cu el o ghindă.

— Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic.

S-a mirat Mladen şi a cules o ghindă. Şi a înţeles că limba mută îi îngăduia să înţeleagă limbile tuturor vieţuitoarelor. Limba urşilor o ştia el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ?

A ieşit Mladen, fiul ursului, din pădure. Şi cum a ieşit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi.

— Bună ziua, cinstiţi boieri.

— Unde ţi-i drumul, voinice ?

— Unde-am să găsesc mâncare şi-un butoi din cel mai mare.

Au început boierii să râdă de cuvintele şi de măciuca lui Mladen.

— Stai că ne vine acuşi un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, şi-om venea ce poţi. Dacă te lauzi şi nu mănânci tot ce-ţi punem în faţă, să ştii că-ţi luăm măciuca.

— Şi dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul.

— Fierul ? Ia-l, băiete.

Şi iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău !

Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruţă, şi încă o căruţă, şi alta după ea, un convoi întreg de căruţe pline cu mâncare si băutură pentru boieri.

— Să te vedem la treabă !

S-a dus Mladen la prima căruţă şi a mâncat doi viţei fripţi, după care a început să strige :

— Asta-i tot ?

S-a dus la a doua şi a mâncat cincizeci de gâşte.

— Mai aveţi ceva, boieri dumneavoastră ?

Într-a treia căruţă a găsit o sută de pui şi i-a înghiţit cât ai clipi.

Au început boierii să-şi dea coate şi să se neliniştească :

— Destul ! Să nu ţi se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e !

Ţi-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală nişte raţe, câţiva porci şi două sute de pâini. Apoi s-a pus şi a golit toate poloboacele cu rachiu. Şi încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc...

Au rămas boierii cu buzele umflate, şi Mladen a cules toate bucăţile de fier aflătoare la armele şi carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, şi drept la un fierar a nimerit.

— Topeşte grămada, fierăriile, şi făureşte-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta !

Fierarul i-a spus să vină a doua zi, şi s-a pus pe treabă. Dar ce şi-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, şi sape, şi belciuge, şi câte altele — să lucreze o lună întreagă şl să câștige bani buni.

A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii.

— Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi.

— Gata, voinice.

A luat Mladen ghioaga şi a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă şi-a aşteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înţeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit şi fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri şi a prăbuşit întreaga clădire.

— Aşa să păţească toţi hoţii, a zis Mladen şi a plecat fluierând, în timp ce fierarul îşi smulgea părul din cap.

Şi a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele păţite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie şi a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumuseţea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare şi, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, şi nu pe spinare de om.

— Aşa, fierarule !

A plecat Mladen mulţumit şi, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă.

— Încotro, voinice ?

— În lumea largă, bre.

S-a uitat faţa bisericească : voinic flăcău. Şi-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scuteşte de cei cinci pe care îi are şi face mai multă treabă decât toţi la un loc.

— Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc şi te îmbrac şi, pentru că sunt om de omenie, îţi dau şi cinci dinari pe an. Ia, ai să faci şi tu puţină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnişoare, mături şi cureţi, iei aer ducând văcuţele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci şi tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăţ leneş...

A primit Mladen. S-a dus cu popa şi, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinţia sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen munceşte, munceşte... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale.

Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieşit somnoros în curte.

— Unde-i sluga cea nouă ?

— Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă.

Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu şi mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare.

— Ce faci, netrebnicule ?

Mladen a căscat un ochi.

— Cum îndrăzneşti să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie.

A căscat Mladen şi ochiul al doilea.

— Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrăneşti şi ai să mă îmbraci. Păi de când tot aştept să vii să mă hrăneşti şi să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori !

S-a lipsit popa de aşa argat, şi Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea.

— De ce plângi, fată frumoasă ?

— Cum să nu plâng, că acuşi vine Mustăciosul...

— Şi ce-i dacă vine ?

— Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toţi ai noştri-i canoneşte şi tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, şi n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilişoarele şi mulţumeşte că ai scăpat la vreme.

S-a mirat Mladen de vorbele fetei şi s-a aşezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ?

— Dar vine ? Să n-aştept degeaba...

N-a sfârșit de vorbit, că fata a ţipat o dată :

— Uite-l! Fugi, că vine...

De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustaţă. Dar ce mustaţă ? Trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustaţă şi încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiş, şi de acolo a văzut răsărind şi cealaltă jumătate de mustaţă, cu alte trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul şi groapă rămânea unde punea piciorul.

Cum a venit, namila şi-a pus capul pe un muşuroi uriaş, lângă genunchii fetei, şi a adormit. Atunci Mladen s-a repezit şi l-a izbit cu ghioaga.

— Vezi că mă înţeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezeşte.

A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii şi i-a văzut.

— Tu erai țânțarul ?

Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai aşteptat şi a fugit ca din puşcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac?

Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea ţara unor uriaşi cu inimă bună. Un uriaş tocmai îşi săpa grădina, lângă mal.

— Cum trec dincolo, frate-meu ?

— Suie pe sapă.

S-a suit Mladen pe sapă şi omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut şi a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Şi a văzut acum un semănător din neamul uriaşilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna seminţele, mai zdrobea câteva între dinţi, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă.

— Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ?

— Intră în sac.

A intrat Mladen în sac şi s-a pitit printre seminţe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător.

— Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ?

— Uite, încolo, a răspuns semănătorul, şi Mustăciosul a luat-o la goană.

A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene şi, când şi-a vârât mâna în sac, l-a scos şi pe Mladen odată cu un pumn de seminţe. După obicei, a aruncat câteva seminţe în gură şi Mladen s-a nimerit tocmai printre seminţele cu pricina.

În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-şi caute adăpost între două măsele, şi de-acolo a văzut cum toate seminţele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită şi pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghiţitor straşnic.

— Opreşte! Opreşte! striga Mladen, cât îl ţineau puterile.

„Ia te uită, frate ! şi-a spus semănătorul. Abia am început semănatul şi să mă opresc ?“

I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare :

— Stai ! Stai !

Uimit, semănătorul se opri şi căzu pe gânduri :

„M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieşit în câmp să stau ?“

N-a fost chip să-l aducă Mladen să înţeleagă. Ce era de făcut ?

Atunci şi-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înţelesese cuvintele mulţumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar şi a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Şi ghinda s-a dovedit harnică, şi o tulpiniţă a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieşi printre buzele semănătorului.

„Ce-o mai fi şi asta ?“

Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniţă cu tot, şi aşa scăpă din închisoare şi Mladen, care se agăţase de stejărelul crescut din ghindă.

— Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite !

I-a mulţumit Mladen şi a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriaşului. A trecut nouă munţi, nouă văi şi nouăzeci şi opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci şi noua a dat peste un cal.

—Călătorule, nu ştii când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul.

-— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul.

Calul s-a bucurat şi a răspuns :

— De o sută de ani te aştept, voinice. Eu, aşa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] şi intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, şi cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, îşi va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croieşte rogu-te din pielea mea câte curele vrei şi izbăveşte-mă !

S-a mirat Mladen din nou şi a răspuns :

—Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid...

— Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeţi să faci o faptă bună ?

— Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen şi a vrut să-şi vadă de drum.

Dar calul a început să plângă şi, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat şi-a pornit mai departe. Şi numai puţin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari şi drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simţit Mladen o dorinţă nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori.

— Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori şi răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeţi şi zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, şi eu am să fiu izbăvit...

A şovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, şi dorul lui creştea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de şi-a cioplit un arc şi o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată şi a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se caţere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el.

— Cine eşti ?

— Mă numesc Lubomir şi am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăşi om şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credinţă.

S-au suit pe frânghia de curele şi-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite şi covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii şi vase de preţ, şi o sală mare, mare, în care masa era pusă şi, pe masă, înşirate tot soiul de mâncări şi băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen şi Lubomir la masă şi au început lupta cu bunătăţile din faţa lor. Goleau tăvile de aur şi sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt!

Dar zgomotul cuţitelor lovite de tăvi şi clinchetul paharelor au deşteptat un glas în liniştea castelului.

— Om bun, fie-ţi milă şi dă-mi un pahar cu apă !

S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi şi au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier.

— Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete...

A turnat Mladen un pahar şi, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier.

— Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete...

A turnat Mladen al doilea pahar şi a sărit şi a doua doagă.

— Încă un pahar, om bun. Straşnică sete...

A sărit şi doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit.

— Nu vă speriaţi, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Şi în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni şi răi, măcar că voi nu-i prea deosebiţi şi v-a căşunat că trebuie să ne tăiaţi neapărat capetele, cum daţi cu ochii de noi.

— Şi tu... eşti un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir.

— Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghiţea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă şi de dragul vostru mă mulţumesc acum cu unul singur şi vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi şi pe care mâine.

— Asta ţi-i inima bună ? a strigat mânios Mladen.

Şi unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a şi fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni).

A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite şi vasele de preţ, dar Mladen şi Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul şi blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile şi-şi dădea seama că le cam încurcase...

Dacă i-a sfărâmat Mladen şi capul al doilea, a început balaurul să strige :

— Iertaţi-mă, fraţilor, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertaţi-mă şi am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post şi rugăciune...

— Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poţi înşela în vecii vecilor !

Şi cum a zis, cum i-a zdrobit şi ultima căpățână.

S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă şi, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, şi ele se mai văd şi azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu muşchi.

— Acum ce facem ? a întrebat Lubomir.

— N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemăţii mai fac şi balaurii ăştia... N-am să mă las până nu-l răpun şi pe Mustăcios.

Au mai rămas trei zile şi trei nopţi în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ şi au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus şi s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap.

Mai plângea şi acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-şi avea izvorul în ochii fetei, şi râul avea apa sărată ca apa mării. 

— Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios.

Fata îşi ridică privirile şi-l recunoscu :

—Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul!

— E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteţ decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuţi ?

— Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ţi-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare.

S-a bucurat Mladen, şi deodată parcă i-a fost dragă fata.

— Întreabă-l unde-şi ţine puterea. Dacă-mi spui asta, ştiu eu ce-mi rămâne de făcut...

S-a învoit fata, şi voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure şi de după el s-a ivit o jumătate de mustaţă, apoi cealaltă jumătate, şi după ea şi Mustăciosul, care adulmeca văzduhul şi răcnea cât îl ţinea gura :

— Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ?

— Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poşte n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toţi i-ai înghiţit. Ţi se năzare...

S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit şi şi-a lăsat capul pe muşuroiul uriaş, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi :

— Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap şi până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine...

— Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ?

— Ia, să-mi arăţi şi mie puţină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de eşti atât de puternic...

— Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? şi unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca nişte perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie şi, când s-a liniştit, a prins a-i vorbi din nou :

— Ce bine că poţi râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te ştii atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aş pricepe şi eu de unde ţi se trage puterea ! Ne-am bate joc de toţi prostănacii care-ar râvni să-ţi vină de hac...

Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen şi Lubomir.

— Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, şi-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă !

I-a mulţumit fata pentru încredere, şi Mustăciosul a adormit. Atunci a ieşit Mladen din scorbură şi s-a apropiat.

— Am auzit ce ţi-a spus. Minte, şopti el. Balaurul din butoi e mort, şi pe el îl văd puternic ca mai-nainte.

— Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în şoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine...

A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui şi nu s-a întors decât a doua zi.

— M-ai minţit, i-a spus fata când namila şi-a lăsat capul pe muşuroi. Balaurul din butoi e mort, şi tu eşti la fel de tare ca mai-nainte.

Mustăciosul nu ştia că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător şi nădăjduia că balaurul l-ar înghiţi pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită şi s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel şi văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum şi cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc.

Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniştească, să-i abată gândurile şi să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse :

— Ei bine, puterea mea — dacă vrei să ştii — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se şi spune Fântâna Buricul-Pământului.

De unde să ştie fata că Mustăciosul anume îi răspunse aşa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, şi pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viaţa oricui ar coborî în fântână ?

Dar Mladen şi cu Lubomir nu ştiau nici ei ce-i aşteaptă. Au pornit la drum de îndată şi, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi.

— Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir.

— Să tragem la sorţi, a răspuns Mladen.

Sorţii l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul şi-a vârât picioarele în găleată şi a coborât încetişor încetişor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit.

Afară, Mladen aştepta să-i dea tovarăşul semn. A aşteptat, a aşteptat, degeaba.

— Să ştii că Lubomir a păţit ceva !

Dacă a văzut că tovarăşul nu se mai arată, şi-a făcut o făclie dintr-un brad şi a coborât şi el. Făclia lumina pereţii de piatră ai fântânii şi, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate şi mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălţat făclia şi a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă.

— Tu l-ai înghiţit pe Lubomir ?

— Şi ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine...

A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi şi l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creştet. A pierit balaurul, şi Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu şi nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost.

S-au întors ei atunci la fata de pe câmp şi i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Şi dihania a venit şi şi-a lăsat capul pe muşuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte.

— N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai minţit şi de astă dată...

Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul şi şi-a deschis inima :

— Puterea mea hapsână stă în păsările oploşite în straşnicele mele mustăţi. Aşa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aş mai fi bun de nimic.

Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o ştia mulţumită limbii mute :

— Păsări surioare, veniţi la mine şi lăsaţi-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi şi am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutaţi-mă să mântui lumea de fărădelegile lui.

Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor şi, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui şi s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar straşnicele mustăţi ale Mustăciosului odată s-au pleoştit, şi dihania a sărit în picioare, speriată.

— Valeu, ce s-a-ntâmplat ?

Mladen ieşise din scorbură şi alerga spre el. Şi atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesăţioasă care chinuise oamenii ucigându-i şi zdrobindu-le casele, care înspăimântase şi jefuise o ţară, Mustăciosul se sperie şi o luă la fugă, ţipând ca din gură de şarpe :

— Ajutor ! Săriţi i Ajutor !

De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului şi, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare şi-i ieşi prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul.

Aşa a murit Mustăciosul. Şi, cum a murit, cum s-au          ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau şi-i mulţumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viaţă.

Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp şi, însoţiţi de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toţii în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărţit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ şi până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat.

Odată cu oamenii am urcat şi eu, am privit şi-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeţi câți au suit la Mladen, că aşa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ţi-e lumea mai dragă !