Relații semantice între cuvinte

 

            Sinonimie

    Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens. Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice.

Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.  Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică: 

a ridica (o greutate)              = a sălta = a înălţa;  a ridica (mânecile)               = a sufleca;  a ridica (o casă)                    = a zidi = a construi; 

a ridica (masele)                   = a mobiliza = a strânge = a aduna;  a ridica (preţurile)                = a creşte = a urca = a  mări;  a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula;  a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta;  a (se) ridica (la luptă)           = a se răzvrăti, a se  răscula.

 

            Tipologia sinonimelor  

Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: 

1. sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi definiţie semantică): 

 azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; 

2. sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens graduală:    teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa");

        c) sinonime  care  au  câte  o  componentă  de  sens  diferită:

           duşumea  =   podea 

• trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi"; 
• trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite  contexte; 

d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ:    cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular 

• se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură"; 
• se regrupează  prin  trăsături  de  sens diferite (uneori neglijabile):
• cald „grad  nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic";
• fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură".

 

          Antonimie            

 

Definiție: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)

Există  o   antonimie  logică, obiectivă,  care  este  implicată  în  lucruri din realitatea extralingvistică:

noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara,

şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere  subiectivă.

       De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri").

 

Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.           

 

Clasificarea antonimelor:

• 1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.56): 
• antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie; 
• antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece:
• antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; 
• antonime contrarii: a urca / a coborî; 
• antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc.

 

• 2. în  funcţie de structura cuvântului: 
•  
• antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a veni  apleca; 
• antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc. 

Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc.

 

            Omonimie  

Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.

Nivele de reprezentare: 

 - lexical (omonimie lexicală):    lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte". - gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):    el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.);    un (nişte)=   articol nehotărât;    un (doi)=   numeral;    un (altul)=   adjectiv pronominal.  - sintactic:  chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat". Cauzele omonimiei lexicale:

1. convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):   casă (< lat. casa) =   „clădire  destinată pentru a servi de locuinţă omului";   casă (< it. cassa) =   „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde  se fac plăţi".   lin (< lat. lenis)=   „domol, uşor";   lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".
2. divergenţă  semantică (apariţia  unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de  sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea):    calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în  anumite organe   ale omului (renal, vezicular etc.)";    calcul (< lat. calculus) = „socoteală,  operaţie matematică".

 

Diferenţierea sensurilor se face prin formele  diferite de plural (omonimie parţială):    calcul / calculi = „pietricele";    calcu / calcule = „socoteli".  c) derivarea lexicală:   sunătoare = „nume de plantă";    sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix  -ător);   fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix  colectiv  -arie);   fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se   vinde fier" (fierar + sufix nume  de loc  -ie).

 

            Omonimele  

            Definiție: sunt cuvinte înregistrate în articole de  dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile  cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).  

 

Clasificarea omonimelor:

A. După  gradul de identitate formală: 

1. omonime  totale (au toate formele identice): 

  mai adverb; 

  mai  substantiv  = „lună calendaristică";   coş (coşuri)      = „obiect împletit din papură, rafie  sau nuiele";   coş  (coşuri)      = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".

2. omonime parţiale (sunt  identice numai unele forme flexionare): 

 

• diferenţiere  semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,  cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri. 
• diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa  morfologică: cer (substantiv);  cer(verb, indicativ prezent). 

 

B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de  posibilitatea de a se întâlni în   aceleaşi domenii sau contexte): 

 a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat  pentru a se evita   confuzia de sens): 

  păcurar =  „vânzător de păcură",     păcurar = „păstor", 

  caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2  = „păstor" cu „cioban",    rămânând ca „păcurar" să denumească  „vânzătorul de păcură".  b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): 

  a afecta = „a atribui o sumă de  bani" („Guvernul a afectat suma de   ...pentru...");    a afecta = „a manifesta o stare  sufletească negativă ca urmare a unui   eveniment neplăcut" („Este afectat de vestea primită"). 

 

C. După  apartenenţa morfologică:

a) omonime  lexico-gramaticale: 

• aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; 

                                                                    cer = verb;                                                                      vine = substantiv, forma de plural de la vână;                                                                      vine = verb. 

• provin din conversiune: absolut  (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);                                             muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)

 

Observaţie: 

 

Omonimele lexico-gramaticale provenite din  conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în  care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul  omonimiei este acceptat numai în  cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi  sensul lexical, nu numai valoarea morfologică. 

 

b) gramaticale (aparţin  aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare  diferite):      lucrează  = verb  intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;      lucrează = verb  indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;     lucrează = verb  imperativ, pers. a II-a, sg.

 

          Polisemia 

         Cuvintele polisemantice sunt acele cuvinte care au două sau mai multe sensuri.

Aproximativ 80% din lexicul activ sunt cuvinte polisemantice.

       Stabilirea calității de cuvânt polisemantic se face prin analiza comparată a contextelor în care cuvântul respectiv este folosit. Toate contextele distincte în care regăsim cuvântul pot atribui tot atâtea sensuri distincte cuvântului respectiv.

          Atunci când un cuvânt este frecvent folosit în numeroase contexte și are multe sensuri, spunem despre el că are parte de o inflație semantică (pletoră semantică). Fenomenul de inflație semantică este întâlnit la multe cuvinte din vocabularul fundamental. Spre exemplu, cuvinte precum gură, cap, mână, face, fi, lua au fiecare din ele peste zece sensuri principale, cărora li se adaugă alte sensuri secundare.

          În tabelul următor sunt enumerate câteva contexte în care apare cuvântul polisemantic cap și sensurile pe care le primește în aceste contexte.

 

 

 

           Cuvintele nu denumesc un singur aspect din realitate, ci categorii diferite de aspecte, rezultate din asociații convenționale. Spre exemplu, cuvântul prag are două sensuri, care trimit la două categorii de obiecte: „partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți‖ și „ridicătură de teren în formă de prag, treaptă de stâncă greu de trecut‖. Pentru vorbitorii limbii române există o asemănare între cele două categorii de obiecte care permite folosire aceluiași cuvânt pentru ambele realități. Pe baza acestei asemănări, convențional, de la sensul de bază al cuvântului prag „partea de jos a tocului ușii‖, s-a format al doilea sens derivat „ridicătură de teren‖.

          O altă cauză a polisemiei poate fi și influența unor cuvinte străine. Sensurile derivate ale unor cuvinte pot fi împrumutate și folosite precum în limba străină din care au fost copiate. Spre exemplu, cuvântul pânză cu înțelesul „țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă‖ a primit după modelul împrumutat din limba franceză (fr. toile) sensul de „bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; tablou‖.

 

         Paronimie

         Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de formă se reduce la numai un  sunet sau două).

Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice".

Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire: 

• substantive: (abilitate -  agilitate); 
• adjective: (etic - epic); 
• verbe: (a deconta - a decanta).

• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide):    anti- / ante-;      pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo-

 

Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar -  locator. 

 

Triplete paronimice: atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva  a reliefa - a revela.

 

      Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care  constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale:  „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este mai mare. 

 

       Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera 

„atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.

 

 

 Arhaismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte sau expresii care au dispărut din limba comună ori au încetat să mai fie folosite (scoase din uz).

       Odată cu evoluția societății și vocabularul limbii vorbite în acea societate se dezvoltă prin îmbogățirea cu neologisme. O parte din cuvintele vechi sunt uitate și dispar din vorbirea uzuală, deoarece obiectul de referință al cuvintelor (noțiunea, instituția, funcția etc.) dispare sau sunt folosite variante mai noi (sinonime).

• cuvinte care nu mai au obiect de referință în prezent: agă, arnăut, comis, clucer, diac, giubea, hatman, haraci, logofăt, medelnicer, pașă, postelnic, serdar, spătărie, tui etc
• cuvinte înlocuite prin sinonime: herb > stemă, slobozenie > libertate, buche > literă, pizmă > invidie, ocârmuire > guvernare, zapis > document, zlătar > aurar, iscoadă > spion, pojarnic > pompier, catadicsi > a considera

 

Arhaismele sunt de mai mult feluri: lexicale, fonetice, morfologice, sintactice și semantice.

 

Arhaisme lexicale

Arhaismele lexicale sunt cuvintele vechi care au dispărut odată cu realitățile social-politice în care au fost produse și folosite: argat, armaș, bir, caimacan, chezaș, chezășie, clacă, dijmă, grămătic, ienicer, logofăt, pârcălab, polcovnic, spătar, stolnic, vistavoi, vornic etc.

 

Arhaisme fonetice

Arhaismele fonetice sunt forme vechi ale unor cuvinte, cu pronunție învechită, folosite și în prezent în mod frecvent, dar cu o pronunție actualizată: hitlean > viclean, a îmbla > a umbla, împle > a umple, lăcaș > locaș, părete > perete, pre > pe, a rumpe > a rupe, samă > seamă, sară > seară etc.

 

Arhaisme gramaticale

Arhaismele gramaticale sunt compuse din forme gramaticale (morfologice) și structuri sintactice învechite și ieșite din uz.

• arhaisme morfologice: aripe, greșeale, grădine, inime, lunge, mânuri, palaturi, plânsem, ruinuri, șezum, văzum; s-a fost dus
• arhaisme sintactice: tu stăpân vieții mele, preot deșteptării noastre, El este nepot Mariei, somnul vameș vieții (dativ adnominal, funcție de atribut)
•  
• Arhaisme semantice

Arhaismele semantice sunt cuvinte care au dispărut din uzul curent cu sensul învechit. Ele mai pot fi folosite, dar cu un sens schimbat, iar uneori cu valori stilistice.

• sensuri învechite dispărute: limbă (=popor), mândru (= înțelept), tăbărî ( = a așeza tabără), a săruta (=a saluta), mișel (=sărman, sărac), nemernic (=pribeag,

străin), moșie (=patrie), carte (=scrisoare), a certa (= a pedepsi), a hotărî (= a trage hotar)

• folosite cu sens schimbat rost (=cioc, gură) > a spune pe de rost, a ști pe de rost, a lua pe cineva la rost; valoare stilistică: Și încet cu mâna ridicată / Sprâncenele, din rostu-i rar / Duios cuvintele răsar

 

      În unele locuțiuni și expresii, în care sunt folosite arhaisme semantice, vorbitorii nu mai sesizează sensul propriu al cuvântului vechi folosit:

• a trage la aghioase (aghios = imn religios), a nu ști buche (buche = literă), a rămâne lefter (lefter = liber), a da ortul popii (ort = ban, monedă)

 

     Chiar dacă nu mai sunt folosite în mod curent, arhaismele pot fi folosite și în prezent cu valori stilistice, pentru a da o anumită culoare textului, în evocarea unor oameni, a obiceiurilor și mai ales a evenimentelor din trecutul istoric.

 

Regionalismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte cu o răspândire geografică limitată, cunoscute de vorbitorii dintr-o anumită arie.

 

      Evoluția pe termen mai lung a regionalismelor poate fi diferită. O parte din ele vor intra în limba literară și o vor îmbogăți, prin adaosul de noi valori stilistice și semantice, iar altele vor ieși din uz, trecând în categoria arhaismelor.

 

       Regionalismele se împart după natura lor în lexicale, fonetice, gramaticale, semantice.

 

Regionalisme lexicale

Regionalismele lexicale sunt cuvintele folosite doar într-o anumită regiune a țării (au o arie de circulație restrânsă) și care au sinonime în limba literară.

• bai (=supărare), barabulă (=cartof), curechi (=varză), dadă (=soră mai mare), sabău (=croitor) 

 

Regionalisme fonetice

      Regionalismele fonetice (variante regionale) sunt forme cu circulație restrânsă ale unor cuvinte din limba literară, pronunțate diferit față de norma literară și sunt specifice unei anumite zone geografice.

• bage (=bade), dește (=degete), frace (=frate), gios (=jos), mâne (=mâine), păianjeni (=păienjeni), șin și (=cinci)

 

Regionalisme gramaticale

Regionalismele gramaticale sunt forme flexionare (morfologice) sau structuri sintactice specifice unei anumite regiuni.

• regionalisme morfologice: o făcut, o fost, a mele
• regionalisme sintactice: ei merge, e toți

 

Regionalisme semantice

 

Regionalismele semantice (de sens) sunt formate din sensurile cuvintelor folosite doar în anumite

regiuni ale țării.

• carte (=scrisoare)

 

O altă clasificare a regionalismelor, întâlnită în hărți și atlase lingvistice, are în vedere aria geografică de răspândire. După acest criteriu avem regionalisme moldovenești (moldovenisme), muntenești, ardelenești. Există și regionalisme de mai mică circulație cum sunt cele din Oltenia, Banat, Dobrogea sau Maramureș.

 

Exemple de regionalisme:

• moldovenești: agud, barabulă, bojdeucă, buhai, ciubotă/ciubotar, colb, curechi, cușmă, dugheană, harbuz, oleacă, ogradă, păpușoi, perjă, postmagi, strujan, șleah, zăplaz etc.
• muntenești: alde, ciurdă, dadă, deliu, ghioroc, groștei, pehlivan, pogon, a se șurupi, teci (=păstăi) etc.
• ardelenești: bai, ai (=usturoi), bolund, cătană, cucuruz, duhan/a duhăni (tutun/a fuma), făgădău, grof, iugăr, laibăr, lepedeu, pălincă, sămădău etc.
• din Oltenia: muică, țest, țol, lubeniță, juvete etc.
• din Banat: frunce, munce, șură etc.
• din Dobrogea: geamie, tui etc.
• din Maramureș: clop, horincă etc.

 

Regionalisme vs. cuvinte populare

Regionalismele nu trebuie confundate cu cuvintele populare, care sunt fapte lingvistice generale.

 

Acesta din urmă sunt cuvinte cu circulație generală (sau aproape generală), deci nu sunt limitate la o anumită arie geografică.

• muiere (=soție), mâță (=pisică), grumaz (=gât)

De reținut este că o serie de elemente populare sunt forme neliterare, adică pronunțări incorecte ale unor cuvinte existente și care trebuie combătute pentru a impune forma corectă recomandată de DEX sau DOOM. (cumpanie, ghivetă, stății, genunchi, mingie etc.)

 

Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală:  bonjour, madam', O.K., weekend, look. Elementele  de  jargon  au  fost  adesea  satirizate   de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.

 

Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urât) etc.

 

Neologismele parte din masa vocabularului, sunt cuvinte noi împrumutate recent dintr-o limbă străină sau create prin mijloace proprii limbii (derivare, compunere). Dintr-o altă perspectivă, neologismele reprezintă un indicator direct și imediat al schimbărilor survenite în viața materială și spirituală a unui popor. Lingviștii au estimat că în limba română există aproximativ 50.000 de neologisme, în acest număr nefiind incluși termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. În categoria neologismelor sunt incluse cuvintele noi intrate în limba română după anul 1850, perioadă în care a avut loc un împrumut masiv de cuvinte îndeosebi din limba franceză, deci indirect din latina savantă.

• limba  latină savantă:  colocviu,  biblic,  literă, fabulă, pictură etc;
• din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;
• din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;
• din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;
• din limba engleză: star, derbi, penalti etc

Împrumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism; amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces; prăpastie - abis etc.

 

CÂMPUL LEXICAL

            Prin câmp lexico-semantic înțelegem un fragment de lexic relativ autonom și izolat format din cuvinte care se află într-o relație de ierarhizare, stabilită pe baza înrudirii noționale sau denotative. Noțiunea de câmp lexico-semantic poate fi întâlnită și sub denumirea de subansamblu lexico-semantic, dar și câmp lexical sau câmp semantic.

Spre exemplu, câmpul lexico-semantic al cuvântului locuință este alcătuit dintr-o submulțime de cuvinte precum:

• casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort etc.

 

     Rudenia dintre cuvintele câmpului semantic de mai sus se bazează pe primele două seme comune (trăsături semantice comune):  „loc construit‖, „pentru a fi locuit‖.

   În termeni de unități semantice minimale, cuvintele unui câmp lexico-semantic se delimitează în urma stabilirii trăsăturilor semantice (seme) comune și trăsăturilor semantice (seme) diferențiatoare.

     

Prin analiza componențială au fost izolate fragmente lexicale (câmpuri lexico-semantice) care pot avea de la câteva zeci de elemente înrudite (50 de nume de rudenie), mergând până la câteva sute de termeni (200 de termeni cromatici).

     

Spre exemplu, câmpul lexical al cuvântului rudă are ca seme comune rudă, rudă de sânge, rudă prin alianță, iar ca seme diferențiatoare sexul, direcția ascendentă, direcția descendentă, linia directă, linia colaterală, momentul realizării și este format din:

• cumnat, cumnată, cuscru, fiu, fiică, frate, ginere, mamă, mătușă, mire, mireasă, nepot, nepoată, noră, soacră, soră, soț, soție, tată, unchi, văr, vară etc.

 

Elementele care formează un câmp semantic au aceeași clasă gramaticală. Câmpurile semantice de mai sus ale cuvintelor rudă și locuință sunt formate din substantive. Alte câmpuri, cum ar fi cel al numelor de culoare sunt adjective, iar cele ale fenomenelor sonore sunt verbe.