Etapa destalinizării formale (1953-1964)
S-a defășurat anevoie, cu presiuni puternice din partea propagandei de partid. Moartea lui Stalin din 1953 i-a urmat prima revoluție antibolșevică din Ungaria, 1956, când tancurile contrarevoluționare și trupele sovietice au invadat Ungaria și au „uitat” multă vreme să părăsească această țară, măcar de la noi s-au retras complet în anul 1958.
Declarația PRM din aprilie 1964 a dus la o oarecare independență externă a țării, dar cel puțin până la moartea lui DEj, ea n-a fost urmată de o destalinizare reală, preconizată de urmașul lui Stalin, N.S.Hrușciov. În România o adevărată destalinizare și de eliberare a țării nu s-a putut produce decât după Revoluția din 1989.
Un exemplu de literatură aservită din această perioadă este romanul Bărăgan (1954-1955) de V.M. Galan. Unele scrieri de Marin Preda, Eugen Barbu sau Petre Dumitriu au fost tolerate, dar n-au putut apărea fără concesii făcute literaturii controlate de partid. Unii scriitori au profitat de perioada aparentului dezgheț stalinist și au reuși să publice cărți importante scutite de balastul ideologic comunist: George Călinescu („Bietul Ioanide” - 1954), Radu Tudoran (Toate pânzele sus - 1955), Marin Preda (Moromeții - 1955), iar volumul II în 1967), Titus Popovici (Străinul - 1955), Petre Dumitriu (Cronică de familie - 1967).
Apărut în 1953, Bietul Ioanide evocă o perioadă controversată a istoriei românești, cea a mișcării legionare, fiind unul dintre cele mai rezistente romane ale epocii prin prezentarea de tip balzacian a mediului intelectual, academic. Toate pânzele sus!, apărut în 1954, s-a sustras presiunii ideologice prin faptul că era un roman de aventuri ce urmărea călătoria gaeletei „Speranța” spre Țara de Foc. Soluția salvatoare miza pe caracterul fictiv, imaginativ al literaturii și recursul la modalități subversive de minune a realității în proză cu intruziuni fantastice, evazionism, refugiul în exotic, regresiuni în spațiu și timp, lipsite de interes pentru mesajul public.
În poezie, primul care a încercat o resurecție a lirismului autentic, nesubordonat ideologiei comuniste, a fost tânărul poet Nicolae Labiș (1935-1956), numit de criticul Eugen Simion „buzduganul unei generații”. Debutul editorial s-a produs cu puțin timp înainte ca „pasărea cu clonț de rubin”, cum numește el moartea într-o poezie scrisă în spital să-l răoească din viață. În 1956 îi apare palcheta de versuri „Primele iubiri”, iar postum, în 1958, i se publică volumul „Lupta cu inerția”.
Generația care a urmat după Nicolae Labiș, numită convențional generația `60, va milita pentru aceeași libertate de inspirație și creație ca a albatrosului ucis, cu aripile sfărâmate, folosind titlul unei poezii de Nicolae Labiș, influențată de Albastrosul lui Baudelaire din „Florile răului” În 1960, Nichita Stănescu (1933 - 1983) publică o plachetă de versuri, „Sensul iubirii”, urmată de „O viziune a sentimentelor” (1964), „11 elegii” (1966), „Roșu vertical”, „Alfa”, „Oul și sfera”, toate publicate în 1967, „Necuvintele” (1969), În dulcele clasic (1970), „Măreția frigului” (1972), „Epica Magna” (1978), „Noduri și semne” (1982), volume de poezii prin care inițiază o mișcare poetică neomodernistă, la care adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu și alții.
În plan cultural are loc un proces de depolitizare a literaturii chiar dacă prin forme ermetice, opac încifrate de reflectare a realității. În același spirit de mascare a eului liric, Marin Sorescu (1936 - 1996) publică în anul 1964 un volum de parodii, „Singur printre poeți”, urmat de „Poeme” (1966), „Moartea ceasului” (1967), „Tinerețea lui Don Quijote” (1868), „Tușiți” (1969), „Suflete, bune la toate” (1969), „La lilieci” I, II, III (1972, 1973, 1979), „Astfel” (1973), „Descântarea” (1975), „Fântâni în mare” (1982). Poemele sale stau sub semnul ironiei și umorului, deși fantezia asociativă debordantă a poetului modernist ascunde o grimasă tragică. Ca dramaturg, este autorul unei capodopere „Iona”, care împreună cu „Paracliserul” și „Matca”, formează trilogia dramatică „Setea muntelul de sare”. A scris și romane: „Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii” și eseuri: „Insomnii”, Teoria sferelor de influență”, „Starea de destin”.
Reprezentat al generației resurecționale și al paradoxului în literatură este și Ion Gheorghe, născut în 1935. Opera poetică, eliberată de restul stihurilor prolecultiste e cuprinsă în „Pâine și adevăr”, roman în versuri, (1957); „Căile pământului” (1960), „Cariatida” (1964), „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968”, „Cavalerul trac” (1969), „Mai mult ca plânsul” (1970, „Megalitice” (1972), „Elegii politice” (1982) etc.
Cel mai important dintre poeții care au debutat în jurul anului 1960, într-o perioadă de relativă destalinisare a țării, a fost Nichita Stănescu. Împreunăă cu alți colegi de generație au reușit să imprime literaturii române o nouă direcție estetică, neaservită comenzii politice, intrată în istoria literaturii române cu numele de neomodernistă, fiindcă urma după modernismul interbelic. Calea curentului neomodernist a fost deschisă încă din 1941 prin apariția revistei „Albatros” condusă de Geo Dumitrescu. Anul 1943 constituie o nouă etapă în evoluția fenomenului neomodernist. Odată cu înființarea Cercului literar de la Sibiu. Actul de înființare e scris de Ion Negoițescu și semnat de Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca, afirmând intenția de a se întoarce către modernismul interbelic Nicolae Stănescu inițiază o mișcare poetică neomodernistă a unei întregi generații, numită „șaizecistă”, la care vor adera Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, etc.
Neomodernismul, după cum se știe, a fost o orientare literară a anilor `60 - `70, inițiată de un grup de tineri poeți, care au revenit la lirism după periaoda realismului socialist, când poezia era pusă în slujba ideologiei comuniste. Neomodernistii au recucerit subiectivitatea, senzorialul, afectivitatea, abordate într-o formă inedită prin puterea expresivă a limbajului.
Primul poet neomodernist, prin unele aspecte ale creației sale, este considerat, după cum am mai amintit, Nicolae Labiș. Adevărații neomoderniști sunt însă Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînndoat legătura diontre noua poezie și lirica interbelică.
Tot în 1964, câțiva poeți care frecventau cenaclul „Luceafărul” condus de Eugen Barbu, preluat apoi de Mircea Radu Paraschivescu, au constituit un grup al scriitorilor onirici format la început din Dumitru Țepenag și Leonid Dimov, cărora li se vor adăuga Vintilă Ivănescu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Daiel Turcea și altii.
Cu rădăcini vagi în literatura onirică universală, în special în zona romantismului german, considerat de alți critici un curent înrudit cu suprarealismul, dar și destul de apropiat de noul roman francez, grupul onirist a fost repede interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag silit să se exileze la Paris. Au rămas de la onirici volumele „Lunga călătorie a prizonierului” de Sorin Titel, povestirile și romanele lui Dumitru Țepeneag, „Zadarnică e arta fugii”, „Nunțile necesare” sau „Cartea de vise” și alte poeme de Leonid Dimov.
În perioada imediat următoare e relativei liberalizări (1964 - 1971) debutează cu volume de proză reprezentanții Școlii de la Târgoviște, dar fiindcă ei au continuat să scrie și după 1971, fiind considerați premergători ai postmodernismului românesc, îi vom prezenta la scriitorii din ultima etapă a literaturii române sun comunism (1971 - 1989)
