Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu
Nicoară Potcoavă, apărut în anul 1952, este o versiune superiaoră a romanului istoric de debut al lui Mihail Sadoveanu, Șoimii (1904). Elaborată după aproape cinzeci de ani, într-o viziune istorică nouă a raportului om-societate, autorul rescrie cu evidentă maturitate ideologică și artistică destinul tragic al unei personalități cu largi semnificații generale, psihologice și sociale.
Calitățile fundamentale unanim recunoscute ale romanului sunt veridicitatea evocării istorice, pregnanța documentară, rarefierea atmosferei legendare, preziciunea delimitărilor spațiale și temporale, lărgirea conflictului social, interesul pentru analiza și adâncirea psihologică, etică, morală sau filozofică. Ideea etică dominantă care organizează întreaga narațiune este răzbunarea.
În luptele de la Cahul și Roșcani armata lui Ion Vodă cel Cumplit este decimată iar înfricoșătorul leu de la poarta orientală a imperiului este sfârtecat de cămile. Nicoară Potcoavă, fratele mucenicului libertății, grupând în jurul său câțiva supraviețuitori și prieteni credincioși face legământ să se răzbune pe boierul Irimia Golia și pe domnul nepatriot Petru-Șchiopul, pentru a instala la cârma țării un paloș al dreptății.. în drum spre Moldova, Nicoară și tovarășii săi poposesc Davidenilor unde și el și fratee Alexandru se îndrăgostesc de Ilinca, nepoata boierului Davideanu și fiica trădătorului Golia. Prima acțiune eșuează. Dar Nicoară Potcoavă, executorul unei nobile acțiuni justițiare, având în gradînalt conștiința sensului istoric al acțiunilor sale, va ști să găsească în sine, în ciuda oricăror opreliști, puterea de a lupta până la îndeplinirea turcilor și spre bucuria întregii țări, în 1577, Nicoară Potcoavă se va înscăuna ca domn. Prețul plătit va fi prea mare: moartea Ilincăi, nebunia și moartea fratelui Alexandru, răzbunarea și instalarea dreptății a fost atins, eroul putea să iasă de pe scena istoriei și să intre în legendă și mit.
În Nicoară Potcoavă, comparativ cu Șoimii, accentul este transferat de pe conflictul erotic pe conflictul social, mult mai divers și extins. Se păstrează în roman un dublu conflict. Pe de o parte, conflictul exterior dintre Nicoară, Irimia și domnitorul nepatriot, și conflictul social dintre răzeși și boierii hrăpăreți, dar și conflictul național dintre țară și sentiment. Mijlocul principal de analiză a personajelor este antiteza caracterologică.
Alexandru, personaj romantic, puternic, dominat de sentiment, este un temperament năvalnic, nestăpânit. Dominat de demonul neliniștii erotice de la prima întâlnire cu Ilinca, mezinul va avea porniri spontane, nesăbuite și crude. Răzbunările sale au, în general, o determinare subiectivă, egoistă, individuală. Rob al sentimentului și fragil sufletește, Alexandru nu va suporta vestea morții iubtei sale care îl dezechilibrează și alienează, provocând drama de proporții antice de la finele romanului. Bătrânul căpitan, sfătosul și filozoful Petrea Gânj de fapt tatăl neștiut al fraților Potcoavă, este un rege Lear al paternității ascunse. Nicoară Potcoavă, în schimb, este un înțelept echilibrat posedând în sinte atributele înalte ale unui conducător: vitejie, patriotism, diplomație, cumpătare. El are o înțelegere superioară a onoarei, demnității și eroismului. Blând, melancolic, reflexiv și trist, hărțuit de imaginile întretăiate ale iubitei și fratelui ucis, Nicoară face efortui disperate pentru a se cunoaște și înfrânge pe sine.
Romanul începe și se sfârșește simetric cu o întâlnire și discuții, depărtări de amintiri, povești la hanul lui Gorașcu Haramin. Bădița Nechita, un luptător din oastea lui Nicoară, povestește în final cum acesta a fost prins și ucis.
Metoda analitică sadoveniană este una clasică, tradițională, așa cum ne-am obișnuit cu ea încă de la Racine încoace, și constă în exteriorizarea stărilor sufletești în gesturi, reacții, atitudini, comportamente. Procedeul artistic cel mai frecvent, aproape unic de analiză psihologică la Sadoveanu este notarea reacțiilor fizice și transformările mimice sau fiziologice care se manifestă în ruma unor tăiri intense ale personajelor. Organul relevant, cel mai expresiv și des solicitat sunt ochii. La Sadoveanu, mai mult decât la alți scriitori, ochii sunt niște ferestre larg deschise către tainele sufletului. Am ales, în ordinea în care apar în roman, expresiile cele mai felurite și sugestive care însoțesc trăirile sufletești ale eroului: „Lui Potcoavă îi luceau ochii de arșița ce-avea în el”, „Nu-mi plac ochii măriei-sale Nicoară”, „...arșița ochilor, obrazul pălit, fața palită, ochii învăpăiați, obrazul s-a rumenit, glas mai slab”. „Acei ochi așteptau, având lumina unui râmnic liniștit, ca într-o zi fără soare”. Oștenii se interesau de starea sănătății hatmanului după înfățișarea ochilor: „Care vi-i vestea, prietinilor, și cum îs ochii stăpânului nostru astăzi?”
„....Ochii înseninați, față luminată, ochi limpezi.” „În apa ochilor lui Potcoavă se aprinse o rază a soarelui său lăuntric”, „...să-i înnegureze ochii, săi răstească glasul, ochii înnegurați”. După întâmplarea cu lupul sur „hatmanul avea o față pălită de mâhnire, însă îmblânzită”, iar la scena crudă a morții din final „Nicoară s-a răsucit cu privirile uscate”.
Alături de ochi sunt notate de câteva ori înfățisările schimbătoare ale feței și variațiile de intensitate ale glasului.
Sentimentul de monotonie, durere sufletească, plictisală, angoasa așteptării implinirii erotice ale mezinului Alexandru sunt proiectate în natură sau vis:
„- Bădiță Nicoară....plouă și plouă....
- Ți-i urât?
- Mi-i urât de moarte, nu pot dormi; umblu de colo-colo și n-am ce face...Plouă și plouă...”
Impresionată și plină de poezie este scena vânătoarei, când Nicoară, tulburat sufletește de scrisoare Olimbiadei, cruță lupul sur, hăituit și sleit de puteri ce le-a ieși în cale. El descoperă în ruletul deznădăjduit și spaima paroxistă a lupului ceva omenesc, iar gestul milei cruțătoare îi aduce o ușurare și eliberare: „...Lupul cel singuratic primise în ființa lui o parte din povara lui Nicoară”.
Răzesii moldoveni, scoși din ocina strămoșească sunt niște bieți pribegi în propria lor țară, dezmoșteniți și înstrăinați. În speranța unei izbăviri viitoare unii-l însoțesc pe Nicoară, alții aleg schivnicia sau haiducia. Din această neprețuită sare e pământului se reliefează figura luminoasă a lui radu Suliță, Ilie Caraiman, Alex Totânac Vulpe, Agatanghel, Ghiță Botgros, Strămutare etc. dar i-a fost dat acestui popor nefericit hodina vântului și tihna valurilor. Sentimentul anxios al pribegiei, singurătății și al înstrăinării, prezent și în poezia dezradăcinării lui Octavian Goga, este radată în romanul lui Sadoiveanu, printre altele, cu ajutorul substantivelor abstracte. dacă încercăm o simplă statistică a substantivelor vom constata o frecvență covărșitoare a cuvintelor care exprimă idei și sentimente morale (răzbunare, dreptate, diată,legământ, jurământ, slobozie, libertate, avânt, hotărâre) sau psihologice (durere, tristețe, singurătate, străinătăți, Piază-Rea, milă, mâhnire, nădejde, amărăciune, pribegie, imbră, moarte, mângâiere, deznădejde, restriște). Altă serie de substantive abstracte creează impresia de nemărginire, întindere spațială, incomensurabilă sau adâncime temporală (depărtări, întinderi, străinătăți, zarea, adâncuri, străfund, depărtarea anilor)
Unele cumulează în același timp valori spaiale, temporale, etice sai psihologice: străinătăți, pustia, singurătate. Prin conținutul lor abstract, larg generalizator și forma plurală, limitat însă la sfera afectivă a înstrăinării sau moral-etică a răzbunării, substantivele abstracte dobândesc o mare putere de expresivitate.
Efecte stilistice remarcabile știe să obțină Sadoveanu și din alternarea flexiunii temporale a verbelor. Folosirea imperfectului narativ într-o scenă a „ospățului de plecare”, de exemplu, alături de perfectul simplu sau compus și prezentul istoric dă relief povestirii, organizează elementele ei pe planuri temporale de perspectivă în funcție de importanța ce li se atribuie. „Cei patru călăreți au pus pinteni și s-au dus învăluiți în pulberi. Abia atunci a îndrăznit popa Floarea să scoată capul din pridvor. Sființia-sa auzise toate și se înfricoșase ca de un sfârșit al lumii.
Când au ajuns la casa cea mică a lui Iorgu Samson, cei patru au găsit prânarea gata; și sta în capul acestei mese de despărțire însuși măria-sa Nicoară, cu mazâlul Andrei la dreapta sa. „Era o adunare de bărbați. Slujea Caraiman mâncările, iar logofătul dregea băutura....”
Varietatea episoadelor și sentimentelor, acțiunilor și reflecțiilor se organizează ca un câmp magnetic în jurul ideii etice de bază a romanului: răzbunarea și instaurarea dreptății. Această idee organizează întreaga narațiune, subordonează mijloacele compoziționale și de stil, determină arhitectura și ritmul romanului. Hanul este un mijloc compozițional foarte frecvent în narațiunile lui Sadoveanu. Acțiunea romanului începe și se sfârșește la hanul lui Gorașcu Haramin. Prima întâlnire este ca un prolog, sau generic de film unde se prezintă protagoniștii. Aici, se întâlnesc oamenii, care cu o plăcere irezistibilă de a vorbi leagă firele povestirii. Ultimul capitol, epilogul, plasat șla același han, creează un halo dureros, încheie povestea vieții acelora ce s-au trecut ca o apă, sugerând deopotrivă ideea filozofică a permanenței, statorniciei și curgerii.
Prin conținutul său generos patriotic, acuitatea conflictului, limpezimea ideologică și măestria artistică Nicoară Potcoavă este o capodoperă a romanului nostru de evocare istorică.