Viewing Single Post
AnnaE
#0

 

 

                                                                                               42 de ganduri profunde de Mark Vernon

 

                           

VIAŢA FERICITĂ

 

1

„Întreabă-te dacă eşti fericit şi vei înceta să fii.”

 

John Stuart Mill

 

 

Ai putea crede că fiinţele umane pot cădea de acord asupra anumitor probleme. Şi nu despre lucruri de felul dacă un sandviş vegetarian cu drojdie de bere este delicios sau dezgustător sau dacă pantalonii evazaţi au fost creaţi de un geniu sau de un criminal al modei. Ci despre probleme de alt gen, ca de pildă ce înseamnă să fii fericit. Bineînţeles, această problemă necesită reflecţie. Numai că, după 250 000 de ani de existenţă, 2 500 de ani de filosofie şi 25 de neasemuiţi, bogaţi şi revoluţionari ani de internet, nu ar fi deplasat să credem că s-a ajuns la un consens. La urma urmelor, zâmbetul – semn al fericirii – este universal, iar asupra fericirii s-ar cuveni să nu existe controverse, din moment ce ea reprezintă autentica motivaţie pentru a trăi.

În orice caz, istoria fericirii este o saga a tristeţii. Au existat întotdeauna optimişti: hedoniştii, care au echivalat fericirea cu plăcerea, încercând să o maximalizeze pe cea din urmă. Aristip din Cyrene s-a numărat printre aceia care au făcut din căutarea plăcerii scopul operei sale. Şi a fost inteligent. Nimeni altul decât Socrate l-a admonestat aspru, atrăgându-i atenţia asupra faptului că un hedonism fără limite are să-l transforme în sclavul dorinţei sale, îndepărtându-l în cele din urmă de fericire.

Răspunsul lui Aristip a fost simplu şi tranşant. Scopul său era de a se bucura chiar de mai multe plăceri decât ar fi putut să-i caute dorinţele, exercitându-şi astfel autoritatea asupra acestora din urmă şi nu invers.

Abordarea sa a avut totuşi un punct slab. Plăcerea excesivă poate conduce nu doar la durere, ci chiar şi la moarte. Admiratorul lui Aristip, Dionysos I din Siracuza, a descoperit acest lucru atunci când şi-a dat duhul, cu ocazia unei încântătoare dar fatale competiţii de băut. Drept urmare, un alt discipol de-al lui Aristip, Hegesias, a întors pe dos filosofia acestuia: a propus ca evitarea durerii, nu satisfacerea plăcerilor să constituie adevărata fericire. Din moment ce plăcerea şi durerea pot fi atât de apropiate, rămâne de urmat o singură cale raţională – eliminarea ambelor: sinuciderea. Această concluzie i-a adus lui Hegesias eticheta de „orator al morţii”. Trebuie să fi fost un vorbitor convingător, pentru că în urma lecturilor sale publice pe care le-a susţinut la Alexandria o sumedenie de auditori s-au sinucis. Chiar dacă studenţii au murit împăcaţi, fericirea lor de tip kamikaze a avut şi ea un preţ: nefericirea profesorilor lor, care au fost atât de tulburaţi încât l-au alungat pe Hegesias. De atunci, autorităţile morale au subliniat faptul că plăcerea nu este ceva care poate fi urmărit vrând-nevrând. Hedonismul stânjeneşte fericirea altora.

De asemenea, se pune întrebarea în ce măsură poate influenţa cineva fericirea celorlalţi. Cu siguranţă, acest factor depinde de o multitudine de factori asupra cărora cineva nu poate exercita decât un control minimal, uneori chiar imposibil; disponibilitatea mâncării şi băuturii, dragostea prietenilor şi a familiei sau lipsa fărădelegilor ori a dezastrelor. Chiar şi în zilele noastre, unele dintre aceste necesităţi nu pot fi asigurate pentru cel puţin două treimi din populaţia lumii. Pentru restul, restrângerea acestora planează ca o posibilă ameninţare. Drept urmare, susţin cinicii, să ne concentrăm asupra vieţii interioare şi să devenim auto-suficienţi, chiar dacă astfel renunţăm la bucuria traiului alături de ceilalţi. Sau, spun stoicii, ne putem lăsa furaţi de curent, ceea ce este în regulă atâta vreme cât acesta are viteza traficului urban.

Creştinismul a radicalizat şi mai mult problema. Într-o bună zi, Sfântul Augustin, personajul emblematic al teologiei creştine timpurii, a trecut pe lângă un cerşetor aflat pe stradă, la Milano. Şi-a amintit cu precizie întâmplarea, deoarece omul cu pricina râdea şi glumea. O adâncă tristeţe s-a cuibării în sufletul sfântului: se descurca bine în viaţă; chiar în ziua cu pricina scrisese un discurs care trebuia să ajungă nici mai mult nici mai puţin decât în mâinile împăratului. Era doldora de ambiţie şi energie, nu doar ca urmare a reuşitelor sale pământeşti, ci şi datorită păcii şi fericirii care îl învăluiau. Şi totuşi, văzându-l cum zâmbea pe acel bărbat sărac lipit, şi-a întors faţa către semenii săi aflaţi în mizerie şi suferinţă. Cerşetorul acela, care nu avea absolut nimic, era fericit; el nu. Mai rău, chiar dacă Augustin ştia că fericirea cerşetorului era iluzorie – pricinuită probabil de băutură sau de nebunie – aceasta i-a sugerat că drumul pe care o apucase era pur şi simplu născocit şi înşelător şi nu îi va oferi niciodată posibilitatea de a dobândi simplitatea care ar trebui să se afle în miezul fericirii. Mai târziu şi-a dat seama că fericirea era aidoma soarelui şi setei. Pe cel dintâi nu-l poţi privi de-a dreptul, pe cea de-a doua nu ţi-o poţi potoli o dată pentru totdeauna.

De ce oare? Augustin s-a gândit că fiinţei umane îi este interzis accesul la divinitate. Surprins de povestea Căderii, păcatul originar săvârşit de către Adam şi Eva se manifesta în mândria de care dădeau dovadă toţi urmaşii lor. Neîncrederea în Dumnezeu a avut ca rezultat întreaga istorie a răului omenesc. Bărbaţii şi femeile sunt prinşi într-o spirală vicioasă, care îi azvârle în toate părţile, la voia întâmplării, sub cerurile acoperite de nori negri. Situaţia este atât de gravă, încât Augustin a ajuns la concluzia că fericirea nu putea fi obţinută în această viaţă mundană. Numai după moarte şi după dispariţia sinelui egoist ar putea să nutrească cineva speranţe rezonabile că ar putea obţine satisfacţie şi numai în cazul în care a fost mântuit de către Dumnezeu. Aruncă o privire asupra lumii înconjurătoare: nu trebuie să te numeri printre creştini pentru a recunoaşte că pesimismul lui Augustin are un filon viguros.

Nu toţi creştinii sunt de acord în această privinţă. În timpul Iluminismului, gânditorii s-au revoltat împotriva acestei teologii. La baza optimismului lor renăscut s-a aflat ceea ce ei au considerat a fi progresul uman. Fie datorită unor recolte mai îmbelşugate, a unei populaţii mai numeroase sau unor progrese intelectuale vizibile, „suma bunăstării se află într-o creştere necontenită”, scria Jeremy Bentham. Cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni nu mai constituia o posibilitate, ci un imperativ. Secolul al XVIII-lea a fost declarat cel mai fericit de către optimiştii veacului respectiv. S-a ajuns la concluzia că fericirea nu era doar un lucru de care ar fi fost bine să te bucuri, ci un drept.

În orice caz, această percepţie a sorţii lor era la fel de evanescentă ca şi fericirea cerşetorului milanez. Adepţii din prezent ai lui Bentham vor admite, asemenea aproape contemporanului său Jean-Jacques Rousseau, că este posibil ca progresul să nu favorizeze fericirea, existând mai degrabă şanse să o submineze, în nu mai puţin de trei moduri. În primul rând, progresul are la bază o serie de factori, cum ar fi competitivitatea, care provoacă anxietate. În al doilea rând, el alimentează satisfacerea dorinţelor, încurajând, de exemplu, spiritul de acaparare, ceea ce are ca rezultat apariţia insatisfacţiilor. În al treilea rând, progresul creează aşteptări, cum ar fi dorinţa de fericire, care produce nelinişte. „În toiul acestui preaplin alcătuit din filosofie, umanitate, amabilitate şi aforisme sublime avem doar un simplu exterior iluzoriu şi frivol: onoare fără virtute, judecăţi fără înţelepciune şi plăcere fără fericire”, a remarcat Rousseau.

Dacă am avea nişte cât de mici certitudini referitoare la fericire, poate că am putea să încercăm o strategie alternativă pentru limpezirea problemei. Poate că putem stabili repere despre ceea ce este nefericirea. Să luăm în considerare victima unei boli nemiloase, murind în chinuri groaznice, căreia doctorii nu i-au alinat suferinţa. Cu siguranţă că acest caz ar constitui un exemplu incontestabil al nefericirii, nu-i aşa? Ei bine, nu, a afirmat Epicur, care a rostit acest verdict cu mare autoritate, ţinând seama de faptul că şi-a petrecut ultimele zile torturat de dureri cumplite provocate de pietrele de la rinichi, fără să fi avut la dispoziţie nici măcar o aspirină. Oricum, el nu a zăcut pe patul de moarte văicărindu-se şi dorindu-şi ca durerile de rinichi să înceteze, ceea ce i-ar fi putut aduce o milostivă izbăvire. A rămas voios. Lucrurile îngrozitoare sunt uşor de îndurat, a susţinut el, deoarece lucrurile care aduc fericire vieţii sunt atât de plăcute încât sunt în stare să copleşească orice suferinţă, aşa cum o pătură înăbuşă un foc; nu a trebuit decât să se gândească la bucuriile aduse de conversaţiile cu prietenii pentru ca durerea să pălească. Într-adevăr, pentru că memoria a avut asemenea putere, fericirea adusă de acestea a fost adâncă şi profundă. El a fost îngrijit de calmul dat de mulţumire. Drept urmare, chiar dacă pacea lui Epicur pare neverosimilă, nefericirea nu poate fi considerată un candidat serios în vederea atingerii unei înţelegeri lipsite de echivoc. Şi, totuşi, poate că ne spune de fapt ceva – la drept vorbind, chiar trei lucruri.

În primul rând, faptul că te gândeşti la fericire nu te face fericit. Aşa cum învăţatul nu te face neapărat mai înţelept, studierea fericirii nu-ţi va aduce în mod automat un zâmbet pe chip. Să ne gândim la fumătorii care vor să se lase. Ei decid să dea dovadă de responsabilitate, să evite locurile în care obişnuiau să-şi aprindă câte o ţigară, să-şi umple cu altceva momentele în care simt de obicei impulsul de a fuma şi să spună adio credincioşilor, dar distructivilor lor prieteni cilindrici. Este un act de voinţă. „Tocmai m-am lăsat” este tot ceea ce vor să spună după aceea. Dar aici apare o chichiţă. În momentul în care se întreabă cum vor face faţă, văd rezolvarea în perspectivă. De câte ori au mai încercat să facă acest pas mai înainte? Cât de greu poate să fie? Cât de lungă şi searbădă pare să fie viaţa fără ţigări! Sartre a remarcat faptul că acest pas, de la hotărârea de a renunţa la punerea în discuţie a renunţatului, reprezintă o deplasare de la persoana întâi la persoana a treia. Făcând această mişcare, individul nu se mai situează în clipa prezentă, când renunţatul la fumat este relativ floare la ureche, din moment ce nu trebuie decât să fie pus în aplicare chiar atunci. Mai curând fumătorii se văd pe ei înşişi ducându-şi traiul mai departe şi întrebându-se cum mama naibii vor rezista. Poate că acesta este motivul pentru care oamenii afirmă că nu pot să fie niciodată nişte nefumători, dar că se vor număra întotdeauna printre fumătorii care încearcă să se lase. Discuţia despre fericire are exact acelaşi efect. Fericirea este o stare de care nu eşti conştient; atrăgând prea mult atenţia asupra ei ajungi să o faci mai greu de dobândit. Altfel spus, folosind cuvintele lui John Stuart Mill: „Întreabă-te dacă eşti fericit şi vei înceta să fii”.

În al doilea rând, fericirea nu este ceea ce poţi avea impresia că este. Pare să fie un gest firesc acela de a pune semnul egal între fericire şi plăcere, până în momentul în care devine limpede că plăcerea este trecătoare şi că fericirea depinde de lucruri care nu au nici în clin nici în mânecă cu plăcerea, precum demnitatea şi angajamentul. Aristotel a înţeles acest lucru. El a atras atenţia asupra faptului că fericirea nu este o experienţă, ci o activitate mai asemănătoare cu prietenia decât cu plăcerea. Cu alte cuvinte, fericirea este aidoma dragostei: în acelaşi mod în care îţi poţi iubi partenerul, fără a nutri sentimente romantice constante, poţi să fii fericit, indiferent de modul în care te simţi într-un anumit moment.

De asemenea, fericirea se poate afla într-o strânsă legătură cu durerea. Procrearea constituie o acţiune pe care cei mai mulţi oameni o vor categorisi instinctiv printre cele mai mari bucurii ale vieţii, dar cercetările arată că de fapt copiii produc în aceeaşi măsură anxietate şi bucurie. La drept vorbind, balanţa este înclinată mai curând în defavoarea plăcerii părinţilor. Acest lucru nu înseamnă că, de fapt, copiii nu constituie o mare realizare, ci mai degrabă are legătură cu o înţelegere mai amplă a fericirii, care să includă dăruirea, speranţa şi dragostea. Reluând, acest tip de fericire conturează un întreg stil de viaţă. Fericirea ca plăcere şi plăcerea se află în cel mai bun caz într-o relaţie ocazională, indirectă, cu aceste mari realizări. Filosofii Greciei antice au înţeles acest lucru. Ei au încorporat inefabilitatea fericirii în cuvântul prin care o desemnau: eudaimonia. „Eu” înseamnă bun, iar „daimon” zeu sau spirit. Acesta nu este un mod de a spune că fericirea este ceva de natură divină, ci şi că, asemenea zeilor, este ceva necunoscut, incert, neclar.

Acestor prime două paradoxuri legate de fericire li se adaugă un al treilea: fericirea este rezultatul unei vieţi. La un prim nivel, acest punct de vedere frizează evidenţa. Nimeni nu este fericit într-un gol. Suntem fericiţi pentru că suntem ceea ce suntem şi deoarece facem ceea ce facem; pentru că iubim pe cineva sau deoarece suntem undeva. Drept urmare, să te întrebi serios cum să te numeri printre cei fericiţi înseamnă să formulezi implicit o altă întrebare: cum ar trebui să trăiesc? Aceasta ar trebui să fie preocuparea de căpetenie.

Caracterul indirect al fericirii nu se opreşte aici pentru că, dacă duci un anumit gen de viaţă numai pentru a fi fericit, nu vei ajunge în postura dorită. Să luăm în considerare câteva dintre lucrurile pe care cărţile motivaţionale ţi le sugerează să le faci pentru a fi fericit: fă-ţi prieteni, converteşte-te la o religie sau urmăreşte nişte scopuri. Aceste lucruri sunt sugerate deoarece există dovezi că persoanele religioase, care au prieteni sau au scopuri pe care încearcă să le îndeplinească se numără printre cei mai fericiţi oameni în viaţă. În orice caz, transformarea acestei observaţii într-o recomandare este un mod de a pune căruţa înaintea cailor. Credincioşii nu sunt religioşi pentru a se bucura de fericire, ci pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Prietenii nu dau dovadă de sociabilitate pentru a fi fericiţi, ci pentru că se plac unii pe alţii. Oamenii nu urmăresc scopuri pentru a accede la fericire, ci deoarece consideră că viaţa are un sens şi drept urmare merită să caute să îndeplinească anumite obiective. În toate aceste cazuri, respectivele persoane sunt, indirect, fericite.

Unde ne-ar duce acest mod de viaţă? Sextus Empiricus, scepticul, ne-a istorisit o întâmplare care ar putea să ne fie de ajutor. Aceasta se referă la un pictor, Apelles, care lucra la un tablou care înfăţişa un cal. Toate au mers ca pe roate, până în momentul în care a trebuit să picteze transpiraţia înspumată din jurul botului calului. Apelles a apelat la mai multe tehnici, dar de fiecare dată a fost nemulţumit de rezultatul obţinut. În cele din urmă, enervat, a înşfăcat buretele cu care îşi curăţa pensulele şi a aruncat cu el în tablou. Buretele s-a întâmplat să nimerească chiar bolul calului, după care a căzut, lăsând în urmă o perfectă amprentă de spumă.

Fericirea este descoperită din întâmplare. Şansa o poţi avea doar trăind.

2

„Are toate avantajele creştinismului

şi ale alcoolului şi niciunul dintre defectele acestora.”

 

Aldous Huxley despre drogul

plăcerii „perfecte”, trupul, în

Minunata lume nouă

 

 

 

 

 

 

 

 

Attachments