Legământul Machiavelli de Allan Folsom
1
WASHINGTON, D.C.
SPITALUL UNIVERSITAR GEORGE WASHINGTON,
SECŢIA DE TERAPIE INTENSIVĂ. 10:10 P.M.
Bătăile încete ale inimii lui Nicholas Marten răsunau precum o tobă îngropată undeva înăuntrul lui, iar expiraţia şi inspiraţia lui parcă erau din coloana sonoră a unui film. La fel era şi zgomotul respiraţiei chinuite a lui Caroline care zăcea în patul lângă care stătea el.
Poate pentru a zecea oară în mai puţin de cinci minute se uită iarăşi la ea. Ochii ei erau tot închişi, iar mâna i se odihnea delicată într-a lui. După cât de vie părea mâna aceea, ar fi putut foarte bine să fie o mănuşă. Nimic altceva.
Oare de cât timp era în Washington? Două zile? Trei? Venise cu avionul din Manchester, Anglia, unde locuia, imediat după ce Caroline l-a sunat şi i-a cerut să vină. Din clipa în care i-a auzit vocea a ştiut că se întâmplase ceva groaznic. Vocea ei trăda groaza, spaima, neajutorarea. Apoi Caroline i-a spus despre ce era vorba: contactase o infecţie stafilococică foarte agresivă şi incurabilă. I se mai dădeau doar câteva zile de trăit.
Însă nu era doar şoc şi groază în vocea ei. Mai era ceva. Mânie. Cineva îi făcuse ceva, a spus ea, şoptind dintr-odată de parcă îi era teamă că ar fi putut fi auzită. N-avea importanţă ce spuneau sau ce aveau să mai spună doctorii, Caroline era sigură că infecţia care o ucidea fusese cauzată de o bacterie ce i-a fost administrată în mod deliberat. Chiar în acel moment, judecând după zgomotele din fundal, cineva a intrat în salon. Caroline încheie brusc discuţia rugându-l insistent să vină la Washington. Apoi a închis.
El nu ştia ce să creadă. Ştia doar că ea era teribil de înspăimântată şi că situaţia în care se afla era înrăutăţită de moartea recentă a soţului ei şi a fiului lor de doisprezece ani. Cursa specială în care se aflau cei doi se prăbuşise în largul coastelor Californiei. Stresul fizic şi emoţional adus de aceste tragice evenimente păreau s-o fi copleşit pe Caroline, iar Marten, lipsit de alte informaţii, nu avea cum să-şi dea seama dacă exista vreun temei pentru suspiciunile ei sau nu. Totuşi, aceasta era realitatea: Caroline era grav bolnavă şi voia să-l aibă lângă ea. Din câte şi-a dat el seama auzindu-i vocea, a ştiut că trebuia să ajungă acolo cât de repede putea.
Ceea ce a şi făcut. N-a trecut nicio zi, că a şi luat avionul din Manchester spre Londra, unde s-a îmbarcat în cursa spre Washington, D.C. Din aeroportul internaţional Dulles, a luat un taxi care l-a dus direct la spital. Abia mai târziu şi-a luat o cameră la un hotel aflat în apropiere. Caroline ştia cine era el cu adevărat şi la ce riscuri enorme îl expunea cerându-i să se întoarcă în SUA, însă asta era o chestiune pe care nici n-au mai discutat-o. Nu era necesar. Caroline nu i-ar fi cerut să vină dacă nu ar fi fost vorba de ceva foarte grav.
Aşa că el s-a întors în mare grabă în ţara de unde fugise cu patru ani înainte, temându-se pentru viaţa lui şi a surorii sale. S-a întors, după atâţia ani şi după ce el şi Caroline urmaseră drumuri atât de diferite, pentru că ea fusese şi încă mai era singura şi adevărata dragoste a vieţii lui. O iubea mai profund decât pe oricare altă femeie pe care o cunoscuse vreodată şi o iubea într-un mod aparte, pe care nu l-ar fi putut descrie. Ştia însă că, deşi ea avea o căsnicie fericită, deja de mulţi ani, într-un fel negrăit, în adâncul ei, şi ea simţea aceeaşi dragoste pentru el.
Uşa salonului se deschise brusc, iar Marten aruncă o privire tăioasă către noii veniţi: o asistentă zdravănă, urmată de doi bărbaţi în costume negre. Primul dintre ei, lat în umeri şi cu părul creţ, părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani.
— Va trebui să plecaţi, domnule, i-a spus acesta respectuos lui Marten.
— Vine preşedintele, adăugă sec asistenta, pe un ton aspru şi autoritar de parcă tocmai fusese numită şefa celor doi „costumaţi”, de parcă fusese primită în rândurile Serviciului Secret.
În aceeaşi clipă, Marten simţi mâna lui Caroline strângând-o pe a lui. Îşi plecă privirea spre ea şi-i văzu ochii deschişi. Erau mari şi limpezi şi se uitau într-ai lui ca în ziua aceea când s-au întâlnit prima oară, pe când aveau amândoi şaisprezece ani şi erau la liceu.
— Te iubesc, îi şopti ea.
— Şi eu te iubesc, îi răspunse el tot în şoaptă.
Pentru încă o jumătate de secundă, Caroline se uită la el, apoi ochii i s-au închis, iar mâna îi căzu moale într-o parte.
— Vă rog, domnule, trebuie să plecaţi. Acum, spuse primul „costumat”.
În exact acelaşi moment, un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul argintiu şi îmbrăcat într-un costum albastru-închis trecu pragul salonului. Nu era nicio îndoială asupra identităţii lui – era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite.
Marten îl privi direct în ochi.
— Vă rog, spuse el cu blândeţe, vă rog să mă lăsaţi o clipă singur cu ea… Tocmai a… – cuvântul i se opri în gât – … murit…
Cei doi s-au privit ochi în ochi pentru un foarte scurt moment.
— Sigur, spuse preşedintele calm şi respectuos.
Apoi, făcându-le semn gardienilor săi din Serviciul Secret, se întoarse şi părăsi încăperea.
