Ziua de după mâine de Allan Folsom

Allan Folsom s-a născut pe 9 decembrie 1941, în Boston, Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor și producător, a scris scenarii pentru seriale și filme de televiziune. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia sa. Ziua de după mâine este primul său roman, publicat în 1994, care a ajuns într-un timp foarte scurt pe locul trei în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Au urmat Day of Confession (1999), The Exile (2004) și The Machiavelli Convenant (Legământul Machiavelli, 2006, apărut la Editura Paralela 45 în 2009).

1.

Paris, luni, 3 octombrie

Ora 17:40

Braseria Stella, Strada St.-Antoine

Paul Osborn stătea de unul singur în zarva încețoșată a aglomerației de după orele de serviciu, fixând cu privirile un pahar cu vin roșu. Era obosit, supărat și confuz. Fără vreun motiv anume, își ridică privirile. În acel moment, simți cum i se taie răsuflarea. De partea cealaltă a încăperii se afla individul care-l omorâse pe tatăl său. Așa ceva era de neconceput, și totuși nu era nicio îndoială. Niciuna. Era un chip care i se întipărise în memorie pentru totdeauna: ochii înfundați în orbite, maxilarul pătrățos, urechile care ieșeau în afară aproape la un unghi de nouăzeci de grade, cicatricea zimțată de sub ochiul stâng, care se deplasa în jos, tăindu-i obrazul, până la buza de sus. Cicatricea nu mai era atât de pronunțată acum, însă era totuși la locul ei. Ca și Osborn, acesta era singur. Avea o țigară în mâna dreaptă, iar cu stânga ținea căuș o ceașcă de cafea, concentrându-se pe ziarul de lângă braț. Avea cel puțin cincizeci de ani, poate chiar mai mult.

Din locul în care stătea Osborn, era greu să-ți dai seama cât era de înalt. Poate că avea un metru șaptezeci și șapte sau un metru optzeci. Era îndesat. Avea probabil în jur de optzeci și unu, optzeci și două de kilograme. Avea gâtul gros și trupul îi era musculos. Tenul îi era palid și avea părul scurt și cârlionțat, negru, presărat cu fire cărunte. După ce-și stinse țigara, individul își aprinse alta imediat, privind înspre Osborn în acest timp. Apoi stinse chibritul și reveni la ziarul pe care-l avea în față.

Osborn simți cum îi tresare inima în piept și sângele începu să-i clocotească prin vene. Deodată, se trezi din nou în Boston, în 1966. Nu împlinise încă zece ani și mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Era o după-amiază de primăvară timpurie, însorită, dar încă rece. Tatăl său, îmbrăcat într-un costum elegant, plecase devreme de la birou pentru a se întâlni cu fiul său în stația de metrou Park Street. De acolo traversaseră un colț al parcului Common și se întorseseră pe Winter Street, amestecându-se în îmbulzeala cumpărătorilor. Se duceau la Grogin’s Sporting Goods, unde aveau reduceri de prețuri. Băiatul economisise toată iarna banii de buzunar ca să-și ia o mănușă nouă de baseball, o mănușă de first baseman[1], model Trapper. Tatăl său îi promisese să pună de la el încă pe-atât. Împreună aveau treizeci și doi de dolari. Se vedea deja magazinul, și tatăl său zâmbea, când apăruse individul cu cicatrice și cu maxilarul pătrat, și-l lovise. Ieșise din mulțime și înfipsese un cuțit de măcelărie în stomacul tatălui său. În timp ce făcea acest lucru, se uitase în jur, și-l văzuse pe băiat, care nu avea nici cea mai mică idee ce se întâmpla. În clipa aceea li se întâlniseră privirile. Pe urmă individul plecase mai departe, iar tatăl său căzuse grămadă la pământ.

Încă mai simțea ce simțise atunci, cum rămăsese pe trotuar atât de singur, cu toți străinii care se adunau grămadă să vadă ce se întâmplase, cu tatăl său privindu-l de jos neajutorat, fără să înțeleagă, cu sângele prelingându-i-se printre degetele care căutaseră instinctiv să scoată arma, dar care, în schimb, înțepeniseră acolo.

Douăzeci și opt de ani mai târziu, pe un alt continent, amintirea îi reveni intens, zdruncinându-l. Paul Osborn simți cum îl cuprinde mânia. Se ridică imediat și traversă încăperea. O fracțiune de secundă mai târziu, cei doi bărbați, împreună cu mesele și scaunele din jur, se izbiră de podea. Simți degetele încolăcindu-i-se în jurul unui gât cu pielea flască și un smoc de barbă de pe gât care îi înțepa una din palme. În aceeași clipă, își simți cealaltă mână izbind cu sălbăticie. Pumnul îi scăpase de sub control, zdrobind carnea și oasele, hotărât să alunge viața din ele. În jurul lui, oamenii țipau, dar nu-i păsa. Singura lui dorință era să distrugă pentru totdeauna ce prinsese în strânsoarea degetelor.

Deodată simți niște brațe sub bărbie, și altele la subsuoară, care-l ridicară în picioare și îl dădură deoparte. Se repezi înapoi. O clipă mai târziu se izbi de ceva dur și se prăbuși la pământ, vag conștient de faptul că niște farfurii cădeau prin jur. Pe urmă auzi pe cineva țipând în franceză să fie chemată poliția. Își ridică privirile și văzu trei ospătari cu cămăși albe și veste negre care stăteau aplecați deasupra lui. În spatele acestora, individul se ridica nesigur, trăgând aer în piept, cu sângele țâșnindu-i pe nas. Văzându-se în picioare, păru să-și dea seama ce se întâmplase și se uită cu groază la atacatorul său. Refuzând un șervet pe care i-l întinsese cineva, se strecură rapid prin mulțime și o zbughi afară pe ușa din față. Într-o clipă, Osborn fu în picioare. Ospătarii încremeniră în fața lui, blocându-i drumul.

— Dați-vă naibii la o parte, țipă el.

Ei nici nu se clintiră. Dacă ar fi fost la New York sau la Los Angeles, ar fi strigat că individul era un criminal și să fie chemată poliția. Însă aici era la Paris, unde de-abia se descurca să comande o cafea. Incapabil să comunice, făcu singurul lucru de care era în stare: atacă. Primul ospătar se mișcă să-l înșface, dar Osborn era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu zece kilograme mai greu și alerga de parcă ar fi avut în mână o minge de fotbal. Își lăsă umărul în jos și îl împinse cu putere în pieptul acestuia, răsucindu-l într-o parte către ceilalți, astfel încât se răsturnară toți cu o izbitură zgomotoasă de tot hazul, căzând, lipsiți de apărare, unul peste celălalt, într-o zonă mică de serviciu situată între bucătărie și intrarea principală. Apoi Osborn ieși pe ușa din față și dispăru într-o clipă.

Afară era întuneric și ploua. Aglomerația de la ora de vârf umplea străzile. Osborn încercă să-i ocolească pe oameni, examinând cu ochii trotuarul din fața lui, cu inima bătându-i nebunește în piept. În direcția asta fugise individul, unde naiba era acum? Era pe punctul de a-l pierde, știa acest lucru. Pe urmă îl zări, la o oarecare distanță în fața lui, deplasându-se pe strada Fourcy înspre Sena.

Osborn grăbi pasul. Încă mai era furios, dar explozia violentă îi consumase cea mai mare parte din mânia criminală, și rațiunea începuse să-i revină. Uciderea tatălui său avusese loc în Statele Unite, unde nu exista niciun statut de limitare a crimelor. Dar oare acest lucru era adevărat și aici, în Franța? Aveau cele două țări un tratat comun de extrădare? Și dacă individul era francez, oare guvernul francez și-ar fi trimis unul din propriii săi cetățeni în Statele Unite ca să fie judecat acolo pentru crimă?

La mică distanță în fața lui, individul se uită înapoi. Osborn se ascunse în îmbulzeala de pietoni. Mai bine să-l lase să creadă că scăpase, să se liniștească puțin și să mai renunțe la prudență. Apoi, când acesta își va lăsa garda în jos, îl va prinde de unul singur.

Semaforul își schimbă culoarea, traficul se opri, la fel și mulțimea. Osborn stătea în spatele unei femei cu umbrelă, iar individul nu era la o distanță mai mare de șase metri de el. Îi văzu din nou chipul cu claritate. Nu exista niciun dubiu. Îl mai văzuse în coșmarurile sale timp de douăzeci și opt de ani. Putea să-l deseneze și prin somn. În timp ce stătea acolo, furia începu să-i clocotească din nou prin vene.

Lumina semaforului se schimbă din nou, și individul traversă strada înaintea mulțimii. Ajungând pe celălalt trotuar, aruncă o privire înapoi, nu văzu nimic și merse mai departe. De acum ajunseseră pe Pont Marie, podul care traversa Île St.-Louis. La dreapta lor se afla Catedrala Notre Dame. După câteva minute vor ajunge pe partea cealaltă a Senei, pe malul stâng.

Deocamdată Osborn era în avantaj. Se uită în față, căutând o stradă laterală sau o alee unde ar putea să-l scoată pe individ de sub privirile oamenilor. Nu era deloc ușor. Dacă se mișca prea repede, risca să atragă atenția asupra lui. Însă trebuia să meargă înainte, altfel risca să-l piardă, în caz că individul ar fi cotit-o brusc pe o stradă nevăzută sau ar fi luat un taxi.

Ploaia cădea mai puternic și lumina galbenă orbitoare de la farurile mașinilor pariziene care treceau pe stradă îl împiedica și mai tare să vadă. În față, individul o luă la dreapta pe Bulevardul St.-Germain și traversă brusc strada. Unde naiba se ducea? Apoi Osborn văzu: spre stația de metrou. Dacă intra acolo, va dispărea într-o clipă. Osborn începu să alerge, împingând oamenii în mod grosolan în drumul său. Trecu strada brusc prin fața mașinilor. Claxoanele îl făcură pe individ să se uite în urmă. Acesta încremeni o clipă în locul în care se afla, pe urmă se grăbi mai departe. Osborn știu că fusese zărit și că individul își dăduse seama că era urmărit. Aproape că zbură pe treptele care duceau spre intrarea în stația de metrou. La capătul lor îl văzu pe individ cum își ia bilet de la mașina automată, apoi se împinse prin mulțime către mica barieră rotitoare. Uitându-se înapoi, individul îl zări pe Osborn cum fugea cu iuțeală în jos pe scări. Își duse mâna în față, introduse biletul în mecanismul de la mica barieră care nu mai opuse rezistență și îl lăsă să treacă dincolo de ea. Acesta o luă brusc la dreapta și dispăru după colț.

Nu mai era vreme de bilet sau de barieră. Osborn împinse cu cotul o tânără să se dea din fața lui, sări peste bariera rotitoare, se feri de un tip negru, înalt, și se îndreptă către linia ferată. Un metrou se afla deja în stație. Îl văzu pe individ cum urcă în el. Ușile se închiseră brusc, și metroul o luă din loc. Osborn mai alergă vreo câțiva pași, pe urmă se opri, cu pieptul săltându-i, fără suflare. Nu mai rămăsese nimic în afară de șinele lucioase și de tunelul gol. Individul dispăruse.