AnnaE
#0

 

Fima de Amos Oz

 

 

1

Făgăduinţa şi compasiunea

 

Cu cinci nopţi înaintea nenorocirii, Fima avu dimineaţa în jurnalul său. Era un carnet maroniu, care zăcea veşnic sub grămada dezordonată de ziare şi reviste vechi, la picioarele patului. Îşi luase obiceiul să noteze în el tot ce văzuse peste noapte, stând încă în pat, în timp ce primele raze de lumină ale zorilor răzbăteau prin crăpăturile obloanelor. Chiar dacă nu văzuse nimic sau uitase ce văzuse, aprindea totuşi veioza, mijea ochii, se ridica în capul oaselor, aşeza pe genunchii ridicaţi o revistă mai groasă, ca să-i slujească drept masă de scris, apoi nota ceva în genul:

„Douăzeci decembrie - noapte fără vise".

„Patru ianuarie - ceva despre o vulpe şi o scară, dar amănuntele au dispărut."

Obişnuia să scrie datele în litere, nu în cifre.

Apoi se scula să meargă la baie, se întorcea şi se culca din nou până când de-afară începea să se audă gânguritul porumbeilor, însoţit de câte un lătrat de câine sau de ciripitul uimit al vreunei notă la cinci şi jumătate sau: păsărele, care suna de parcă nu-şi credea ochilor ce vedea. Fima îşi promitea să se scoale imediat, în două-trei minute, un sfert de oră cel mult, dar adormea uneori din nou şi nu se trezea până pe la opt-nouă, fiindcă nu începea lucrul la clinică decât pe la ora unu. Somnul i se părea mai cinstit decât veghea. Deşi ajunsese de mult la concluzia că adevărul e intangibil, voia să se distanţeze cât mai mult de micile minciuni care îi umpleau viaţa zilnică asemenea unui praf fin, ce pătrundea până în cele mai tainice spărturi.

Luni, dis-de-dimineaţă, când nişte licăriri tulburi, portocalii începură să se strecoare printre crăpăturile jaluzelelor, se ridică în capul oaselor şi notă:

„O femeie, mai curând atrăgătoare decât frumoasă, s-a apropiat de mine; nu a venit la biroul de recepţie, ci a apărut de undeva din spatele meu, fără să dea atenţie anunţului NUMAI PERSONALUL AUTORIZAT. Am zis: «îmi pare rău, toate întrebările se pun la birou». A râs şi a spus: «Am auzit, Efraim, am auzit». Am zis:

«Doamnă, dacă nu ieşiţi, voi fi silit să folosesc clopoţelul» (deşi nu am aşa ceva). Auzind cuvintele astea a început să râdă din nou, un râs delicat şi plăcut, ca apa proaspătă susurând într-un izvor. Avea umeri înguşti, gâtul uşor ridat, însă pieptul şi pântecele erau frumos rotunjite, iar pulpele strânse în ciorapi de mătase cu modele circulare. Combinaţia de rotunjime şi vulnerabilitate era atrăgătoare şi înduioşătoare totodată. Sau poate emoţionant era doar contrastul dintre chipul de învăţătoare obosită şi trupul bine proporţionat. «Am o fetiţă de la tine», a spus, «a venit timpul s-o cunoşti».

Deşi ştiam că nu aveam voie să-mi părăsesc postul şi că era periculos să o urmez, mai ales desculţ, fiindcă deodată m-am pomenit fără pantofi, în mintea mea s-a ivit un fel de semnal interior: dacă îşi va da părul pe umărul stâng, cu mâna stângă, atunci va trebui s-o urmez. Ea ştia lucrul ăsta; cu o mişcare uşoară şi-a adus părul în faţă, până i s-a revărsat peste rochie şi i-a acoperit sânul stâng, apoi a spus: «Vino». Am urmat-o pe câteva străzi şi alei, pe scări şi pe porţi, apoi prin curţi pietruite din oraşul spaniol Valladolid, dar de fapt era, mai mult sau mai puţin, cartierul buharilor de-aici, din Ierusalim.

Cu toate că femeia în rochie copilărească de bumbac şi ciorapi sexy îmi era complet străină şi era prima oară când dădeam ochii cu ea, voiam totuşi să văd fetiţa. Ne-am continuat deci drumul prin intrări de case care dădeau în curţi dosnice, pline de frânghii cu rufe întinse la uscat, am mai străbătut câteva alei, după care am ajuns într-un fel de piaţă foarte veche, luminată de un felinar spălat de ploaie. Fiindcă începuse să plouă, nu tare, nu în rafale, aproape fără stropi, era mai mult un fel de pâclă ce plutea în văzduhul care se întuneca tot mai mult. N-am întâlnit nici un suflet viu pe drum.

Nici măcar o pisică. Şi iată că femeia s-a oprit dintr-odată într-un pasaj ce purta urmele unei măreţii apuse, semăna cu intrarea într-un palat oriental, dar probabil că era doar un tunel care lega două curţi ce musteau de apă, cu cutii poştale distruse şi dale fărâmicioase, şi scoţându-mi ceasul de la mână, a arătat spre o pătură militară zdrenţuită, aflată într-o nişă de sub scări, de parcă luarea ceasului prevestea o anumită nuditate, iar acum trebuia să am o fetiţă cu ea, şi am întrebat unde ne aflam şi unde erau copiii, fiindcă pe drum fiica s-a transformat nu ştiu cum în mai mulţi copii.

Femeia a spus: «Karla[1]». N-am reuşit să înţeleg dacă acesta era numele fetiţei sau al femeii care îmi punea mâinile pe sânii ei, sau dacă îi era frig din cauza goliciunii fetiţelor slabe, sau era o invitaţie să o îmbrăţişez şi să o încălzesc. Când am strâns-o în braţe a început să tremure toată, nu de dorinţă, ci de deznădejde şi mi-a şoptit:

«Nu-ţi fie teamă, Efraim, cunosc un drum şi am să te trec nevătămat în partea ariană». In vis, şoapta ei părea plină de făgăduinţă şi compasiune, iar eu am continuat să am încredere în ea şi să o urmez cu o bucurie extatică şi nu am fost deloc surprins când, în vis, femeia s-a transformat în mama mea şi nu am întrebat-o unde era partea ariană. Până am ajuns pe malul apei. Pe ţărm stătea un bărbat cu mustaţă blondă, tunsă milităreşte, cu picioarele larg desfăcute, îmbrăcat într-o uniformă închisă la culoare, care a spus: «Trebuie să separi».

Astfel m-am lămurit că îi era frig din cauza apei şi că n-aveam s-o mai văd niciodată. M-am trezit cuprins de tristeţe şi, nici măcar acum, când am terminat de scris, tristeţea nu m-a părăsit."

 

 

 

[1] Karla - nume propriu feminin. Se poate traduce în limba ebraică prin „ei îi este frig" (kar = frig, la = ei)

 

 

 

 

 

 

 

Attachments
Fima de Amos Oz.doc 1.56 Mb . 39 Views