Sotul meu, Michael de Amos Oz
1.
Am început să scriu paginile acestea, deoarece mulţi dintre cei pe care i-am iubit sunt morţi. Am început să scriu paginile acestea, deoarece când eram tânără aveam o uriaşă forţă de a iubi, iar acum această forţă a început să moară. Şi eu nu vreau să mor.
Am împlinit treizeci de ani şi sunt căsătorită. Soţul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. Eram studentă în anul întâi la Universitatea Ebraică, pe vremea când încă se mai ţineau cursuri la colegiul Terra Sancta.
Iată cum ne-am întâlnit:
Era într-o zi de iarnă şi, pe la nouă dimineaţa, coborând scările, am alunecat. Un tânăr necunoscut m-a susţinut, prinzându-mă de braţ. Avea o mâna sigură şi totuşi reţinută. I-am zărit degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu o tentă uşor mai închisă la articulaţii. Se repezise să mă prindă şi am rămas sprijinită de braţul lui până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E umilitor să cazi aşa, deodată, în faţa unor străini: te aştepţi să întâlneşti priviri curioase şi zâmbete maliţioase. Eram stânjenită şi pentru că simţeam mâna tânărului necunoscut mare şi caldă. Aşa cum mă susţinea, căldura degetelor pătrundea prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o împletise mama. Era iarnă la Ierusalim
A vrut să ştie dacă m-am lovit.
I-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit glezna.
Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid şi intimidant. M-am înroşit. Nu l-am refuzat atunci când m-a invitat la barul de la parterul colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra Sancta este o mănăstire creştină ce fusese închiriată Universităţii Ebraice după războiul din 1948, când clădirile de pe muntele Scopus fuseseră distruse. Era o construcţie rece, cu coridoarele înalte şi largi. Mă simţeam tulburată, lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. Nu eram în stare să-l privesc în faţă şi să-i cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât vedeam, că are chipul prelung, slab şi smead.
— Hai să ne aşezăm, spuse el.
Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu prieten îşi întoarse capul, am văzut că părul îi era tăiat scurt şi că nu se bărbierise egal. Pe ici, pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră câţiva ţepi negricioşi. Nu ştiu de ce amănuntul acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele lui care se jucau cu o linguriţă păreau însufleţite de o viaţă proprie. Şi linguriţei îi plăcea să fie atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine şi îi rămăseseră câţiva ţepi.
Se numea Michael Gonen. Era student în anul trei la geologie. Se născuse şi crescuse în Holon.
— E frig în Ierusalimul ăsta al tău.
— Ierusalimul meu? De unde ştii că sunt din Ierusalim?
M-a rugat să-l iert dacă se înşelase, deşi el credea că nu se înşelase. Învăţase să-i distingă pe cei din Ierusalim dintr-o singură privire. Pe când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii mei. Ai lui erau cenuşii. Am observat în ei o licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. I-am spus că ghicise. Eram într-adevăr din Ierusalim.
— Să ghicesc? Da' de unde!
Se prefăcu jignit, dar colţurile gurii îi zâmbeau. Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din Ierusalim. Să vadă? Se învăţau oare asemenea lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînţeles că nu. De fapt învăţase asta de la pisici. De la pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înşală niciodată în privinţa oamenilor.
— Am impresia că eşti un om fericit, i-am spus eu veselă.
Am început să râd şi râsul m-a dat de gol.
După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l însoţesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să se proiecteze nişte filme documentare despre Marea Moartă şi deşertul Arava.
În drumul nostru am trecut pe lângă locul unde alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins din nou braţul cu mâna stingă, de parcă aş fi fost în pericol să alunec din nou pe treapta respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei albastre, îi simţeam fiecare deget în parte. A tuşit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi surprinse privirea şi se înroşi. Se înroşi până la urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre.
— Toarnă cu găleata, spuse Michael.
— Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării şi eu cu entuziasm, de parcă aş fi descoperit brusc că suntem rude.
Michael şovăi, apoi adăugă :
— Dis-de-dimineaţă am constatat că e ceaţă şi că suflă un vânt puternic.
— În Ierusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns eu veselă, accentuând „Ierusalimul meu" ca să-i reamintesc de primele lui cuvinte.
Aş fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi şi doi. Cât de bine îmi aduc aminte!
În documentarul ştiinţific am văzut cum se evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, cristale de un alb scânteietor, deasupra nămolului cenuşiu. Mineralele din cristale erau asemenea unor vinişoare delicate şi fragile. Nămolul cenuşiu se cliva treptat sub ochii noştri întrucât documentarul prezenta procesele naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau însoţite de comentarii. Ferestrele fuseseră acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu pătrundă înăuntru. De altfel lumina acelei zile era palidă şi mohorâtă. Un conferenţiar bătrân făcea din când în când câte o observaţie, dădea explicaţii pe care eu nu le înţelegeam. Vocea îi era domoală şi sonoră. Îmi amintea vocea doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie când aveam nouă ani.
Cu ajutorul unui arătător, indica mereu elementele mai semnificative din imagini, ca mintea studenţilor să nu se îndepărteze de la subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să observ amănunte lipsite de importanţă, ca de pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de deşert care apăreau mereu pe ecran în preajma instalaţiilor de extras carbonat de potasiu. În lumina scăzută a fasciculului magic puteam examina în voie şi trăsăturile, braţul, arătătorul bătrânului conferenţiar, îmi amintea de o poză dintr-una dintre cărţile mele preferate; mă ducea cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau Moby Dick.
De afară se auzeau uneori bubuituri răguşite de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă atenţia că ne-a adus o veste importantă.
Răposatul meu tată obişnuia să spună : Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei nu pot hotărî ce să-şi dorească. Eu nu sunt un om deosebit de tare.
Michael şi cu mine ne-am dat întâlnire pentru aceeaşi seară la cafeneaua Atara din stradă Ben Yehuda. Afară se dezlănţuise furtuna, lovind furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului.
Restricţiile alimentare erau încă în vigoare. Ni s-a servit un surogat de cafea şi nişte pliculeţe minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip spiritual. Probabil nu ştiuse el cum s-o spună. Îmi făcea însă plăcere că se străduieşte, eram încântată că-l vedeam încordat din cauza prezenţei mele. De dragul meu ieşea din carapace şi încerca să fie amuzant şi să se amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram că, dacă voi mai creşte, voi deveni bărbat, şi nu femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam numai cu băieţii şi citeam cărţi scrise pentru băieţi. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă cocoţam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la marginea unui cartier numit Katamon. Alături de noi cobora în pantă un teren viran plin de pietroaie, de ciulini şi de fiare vechi. Jos, în vale, se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, Halii şi Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu eram prinţesă, ei îmi formau escorta, dacă eu pretindeam că sunt comandant de oşti, ei erau ofiţerii, când eram explorator, făceau pe cărăuşii băştinaşi, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot împreună exploram străzi îndepărtate, hoinăream prin păduri, flămânzi şi gâfâind de oboseală, îi hărţuiam pe copiii ortodocşilor, strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură pe poliţiştii britanici. Ne ţineam după ei ca apoi s-o luăm la goană, ne ascundeam şi apoi brusc apăream la un pas de ei. Gemenii erau supuşii mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă.
Michael spuse:
— Eşti timidă, nu-i aşa?
După ce şi-a băut cafeaua, a scos o pipă din buzunarul hainei şi a pus-o pe masă, între noi. Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea reiată, cu un pulover roşu, lălâu, cum obişnuiau să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-şi dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i părusem mai feminină în rochia de lină albastră pe care o purtasem de dimineaţă. Cel puţin aşa avea el impresia.
— Şi tu păreai altfel azi-dimineaţă, am ripostat eu.
Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. Obrajii îi erau aprinşi din cauza frigului biciuitor de afară. Trupul lui era zvelt şi osos. Luă pipa neaprinsă şi începu să deseneze contururi pe faţa de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa îmi dădeau o senzaţie de linişte. Cuprins probabil brusc de remuşcări pentru observaţia făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca şi cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. Rosti cuvintele cu ochii aţintiţi la pipă. Nu sunt destul de tare, dar tot sunt mai tare decât tânărul acesta.
— Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi.
— N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la transmisiuni. Operator radio în regimentul Cârmei.
