Abis de Colin Forbes

Abis de Colin Forbes

PROLOG

– Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land Rover-ului alunecând în noroi.

– Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve.

Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, şi ei erau sus, pe dealurile din Purbeck[1], apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.

Philip se gândi că Dorset-ul[2], în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului.

În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mişcare nesfârşită.

– Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor[3], remarcă Philip. La baza văii – puţin mai mare decât o trecătoare largă – se găsea o casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el.

– Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi şi apucându-se de maşină.

– Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, îşi spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.

– Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreaţă, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.

– Înapoi, la locul tău. Eu conduc, şi cu asta, basta.

– Fii încăpăţânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, şi tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman’s Tout? Ce înseamnă Tout?

– Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.

Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, şi continuă să urce mai sus şi mai sus.

– Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia – drept dinspre mare. Lasă trapa jos.

Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă.

– Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.

– Pentru mine e suficient de aproape.

– Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.

În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de granit. Părea părăsită, şi de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.

Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din faţă.

Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.

Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el”, gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi poate construi. Doar dacă...

Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul ochiului, prinse o licărire şi din interiorul ţărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.

– Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi întunecată? întrebă el.

– Nu, n-am văzut.

– Eşti sigură?

– Da. Ai ajuns la marginea falezei?

– E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit.

– De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!

El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un semicerc şi coborî înapoi pe urmele de pe drum.

Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se instală din nou.

– Opreşte, pentru Dumnezeu! ţipă el.

Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al generalului Sterndale.

– Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară.

Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-şi drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafaţa udă şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.

– Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu el griji.

– Nu ai un telefon mobil?

– Nu.

Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS[4] de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepţie.

– Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.

Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar.

– Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă...

Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.

– Ce cauţi? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.

– Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu câţiva oameni în ea.

– Se poate să fi fost Sterndale şi fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară.

– Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar maşina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.

– Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Îngheţăm aici.

– Da...

Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieşind adesea de pe urmele de roţi, în porţiunile laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum.

– Îmi place să-ţi conduc rabla. E distractiv... În condiţiile astea, e un test pentru nervi.

– Oare?

Din nou primi un semnal din subconştient. Încetă să-i mai dea atenţie când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golaşe mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.

– Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul mlăştinos în spatele lor.

– Bine, dar de ce?

– Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.

– Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.

– E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.

Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure – se resimţea după durerea provocată de moartea bruscă a soţiei sale, în urmă cu un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea un interes crescând pentru o altă femeie – o parte din ea îi funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?

Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, aşa, la un pahar...”