PROLOG

 

 

În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în sus, pe versantul ameţitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos care se înălţa deasupra lui. În depărtare, construită în stânca muntelui, uriaşa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca şi când cineva ar fi contopit-o, prin cine ştie ce magie, cu buza abisului vertical.

Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase inexorabilei atracţii gravitaţionale vreme de mai bine de patru sute de ani, fără a-şi trăda niciodată scopul pentru care fusese construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din interiorul lui.

„În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, îşi spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacţioneze. Istoric vorbind, cei mai periculoşi oameni din lume fuseseră întotdeauna oamenii lui Dumnezeu… mai cu seamă atunci când zeii lor erau ameninţaţi. Iar eu mă pregătesc să arunc o torţă aprinsă într-un cuib de viespi.“

Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care-l aştepta pe peron – un schelet împuţinat, înveşmântat în tradiţionala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un zucchetto[1] pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase ale celui care-l întâmpina, Kirsch simţi un neaşteptat aflux de adrenalina.

„Valdespino a venit personal să mă salute. “

Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în Spania nu doar un prieten şi un sfătuitor de încredere al regelui, ci şi unul dintre cei mai energici şi mai influenți militanţi pentru păstrarea valorilor catolice conservatoare şi a standardelor politice tradiţionale.

— Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care inventatorul coborî din tren.

— În persoană, confirmă el zâmbind şi strângând mâna osoasă a gazdei. Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru că aţi organizat această întâlnire.

— Apreciez faptul că dumneavoastră aţi solicitat-o, replică episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se aşteptase Kirsch, limpede şi pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se întâmplă des să fim consultaţi de oameni de ştiinţă, şi mai ales de cineva eu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog.

Valdespino îşi conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul rece de munte îi șfichiuia sutana.

— Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătaţi altfel decât mi-aş fi imaginat. Mă aşteptam la un savant, dar dumneavoastră sunteţi mai degrabă…

Aruncând o privire cu o uşoară nuanţă de dispreţ spre elegantul costum Kiton K50 şi spre pantofii Barker din piele de struţ ai oaspetelui său, continuă:

— … trendy cred că e cuvântul, nu-i aşa?

Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de vreo zece ani.”

— Deşi am citit lista realizărilor dumneavoastră ştiinţifice, tot nu ştiu foarte bine cu ce anume va ocupaţi.

— M-am specializat în teoria jocurilor şi modelarea computerizată.

— Deci faceţi jocuri pe computer pentru copii?

Kirsch bănuia ca episcopul afişa un aer neştiutor în încercarea de a se arăta curtenitor. Fiindcă, ştia bine, Valdespino era un cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei şi adesea îi avertiza pe ceilalţi cu privire la riscurile ei.

— Nu, Eminentă. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care studiază tiparele, pentru a face predicţii cu privire la viitor.

— Ah da. Parcă am citit că aţi prezis, cu câţiva ani în urmă, izbucnirea unei crize financiare în Europa. Şi atunci când nimeni nu pleca urechea Ia spusele dumneavoastră ați salvat situația concepând un program de computer care a readus Uniunea Europeană la viaţă. Cum suna butada aceea celebră a dumneavoastră? „La treizeci şi trei de ani, am vârsta pe care o avea lisus când a înviat din morţi.“

Kirsch simţi o strângere de inimă.

— O analogie nefericită, Eminenţă. Eram tânăr pe atunci.

— Tânăr? râse episcopul încetişor. Şi câţi ani aveţi acum…? Poate patruzeci?

— Exact.

Bătrânul surâse, în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată de vânt.

— Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moştenească Pământul, însă lumea este acum a celor tineri – cei cu preocupări tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video în loc să şi le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, niciodată nu mi-aş fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat în avangarda mişcării. Ştiaţi că sunteţi considerat un profet?

— În cazul de faţă, un profet nu foarte priceput, Eminenţă. Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii dumneavoastră, am calculat că şansele de a accepta se ridicau la numai douăzeci la sută.

— Aşa cum le-am zis colegilor mei, credincioşii au întotdeauna de câştigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, fireşte, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertaţi simţul umorului învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri.

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiţă un gest.

— Ceilalţi ne aşteaptă. Pe aici, vă rog.

Kirsch zări destinaţia către care se îndreptau – o colosală citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete vertical cobora sute de metri până într-o vale cuibărită la poalele unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălţime, Kirsch îşi întoarse privirea de la hăul căscat și-şi urmă gazda pe poteca şerpuită, îndreptându-şi gândurile spre întâlnirea programată. Ceruse o audienţă cu trei importanţi lideri religioşi care tocmai participaseră la o conferinţă în mănăstire.

Parlamentul Mondial al Religiilor

Începând din 1893, sute de lideri spirituali din aproape treizeci de mișcări religioase din lume se reuneau Ia fiecare câţiva ani în locuri diferite pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. Printre participanți se aflau diverşi clerici creștini influenţi, rabini evrei și mulahi musulmani din lumea întreagă, dar şi pujari hinduşi, bhikkhu budiști, jainişti, adepţi ai sikhismuhii şi alţii.

Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armonici între religiile lumii, construirea de punţi între diverse mişcări spirituale şi celebrarea comuniunii între toate credinţele religioase”.

„Un ţel nobil”, îşi spuse Kirsch, care-I considera totuşi un exerciţiu inutil – o căutare fără rost a unor puncte comune întâmplătoare într-un amestec eterogen de poveşti, mituri şi închipuiri străvechi.

Continuând să străbată poteca alături de episcopul Valdespino, Kirsch privi în jos, la stânca abruptă, cu un gând sardonic: „Moise a urcat un munte pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, eu am urcat un altul pentru a face exact contrariul”.

Motivaţia pentru acel demers, îşi spusese el, era una a obligaţiei de ordin etic. Însă ştia bine că vizita lui acolo era alimentată şi de o doză considerabilă de orgoliu personal – aştepta nerăbdător să simtă mulţumirea de a sta faţă în faţă cu clericii aceia şi a le vesti iminenta prăbuşire.

„Aţi avut şansa voastră de a ne defini adevărul.”

— V-am citit CV-ul, rosti episcopul pe neaşteptate, întorcându-şi privirea spre Kirsch. Am văzut ca aţi studiat în cadrul Universităţii Harvard.

— Da, însă n-am luat licenţa.

— Înţeleg. Nu cu mult timp în urmă, citeam că, pentru prima dată în istoria acestei universităţi, printre studenţii ei sunt mai mulţi atei şi agnostici decât cei care se consideră adepţi ai unei religii. Este o statistică sugestivă, domnule Kirsch.

„Ce pot să zic? ar fi vrut futurologul să-i răspundă. Studenţii noştri sunt cu fiecare an mai inteligenţi.”

Vântul sufla şi mai tare când ajunseră în faţa vechiului edificiu din piatră. Înăuntru, în lumina palidă de la intrare, aerul părea greu de la mirosul dens al lămâii arse. Cei doi bărbaţi străbătură un labirint de coridoare întunecate. Kirsch se străduia să se adapteze la semiobscuritate. În cele din urmă, ajunseră în faţa unei uşi din lemn neobişnuit de mici. Episcopul ciocăni, se aplecă şi intră, făcându-i semn să-l urmeze.

Nesigur, Kirsch păşi peste prag.

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereţi înalţi erau ticsiți cu tomuri vechi, legale în piele. Rafturi suplimentare, separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu radiatoare din fontă care şuierau şi zăngăneau, dând impresia stranie că încăperea însăşi era vie. Kirsch ridică privirea spre pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul şi în clipa aceea ştiu fără urmă de îndoială unde se aflau.

„Celebra bibliotecă de la Montserrat“, îşi dădu el seama uimit de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar călugării care-şi dăruiseră viaţa lui Dumnezeu, trăind sechestraţi pe acel munte.

— Aţi cerut discreţie, îi spuse episcopul. Ne aflam în cel mai retras spaţiu al nostru. Puţini dintre cei de afară au intrat vreodată aici.

— Un privilegiu generos. Vă mulţumesc.

Păşind în urma episcopului, Kirsch se apropie de o masă mare din lemn, la care aşteptau doi bărbaţi în vârstă. Cel din stânga părea istovit de vreme, cu privirea obosită şi barba albă, încâlcită. Purta un costum negru, boţit, o cămaşă alba şi o pălărie Fedora.

— Rabinul Yehuda Köves, i-l prezentă episcopul. Un filosof prestigios, autorul unor scrieri ample despre cosmologia Cabalei.

Kirsch se întinse şi strânse politicos mâna rabinului Köves.

— Îmi face plăcere să vă întâlnesc, domnule. V-am citit cărţile despre Cabala. Nu pot spune că le-am înţeles, dar le-am citit.

Köves înclină din cap, afabil, şi-şi tampona cu batista ochii lăcrimoşi.

— Iar Domnia Sa, continuă episcopul întorcându-se spre cel de-al doilea bărbat, este reputatul allamah Syed al-Fadl.

Venerabilul cărturar islamic se ridică şi surâse larg. Era scund şi îndesat, cu o figură jovială, care părea să nu se potrivească deloc cu ochii lui pătrunzători. Era înveşmântat într-un simplu thawb[2] alb.

— Iar eu, domnule Kirsch, am citit previziunile dumneavoastră cu privire la viitorul omenirii. Nu pot afirma că sunt de acord cu ele, însă le-am citit.

Kirsch zâmbi îndatoritor și-i strânse mâna.

— Oaspetele nostru, reluă episcopul adresându-se colegilor săi, este, aşa cum ştiţi, un apreciat profesionist în domeniul computerelor, specialist în teoria jocurilor, inventator şi un fel de profet al lumii tehnologice. Ţinând cont de sfera de activitate a Domniei Sale, m-a mirat solicitarea sa de a ni se adresa în această formulă. De aceea, îl voi lăsa pe domnul Kirsch să ne explice pentru ce se află aici.

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino se aşeză între colegii lui, îşi împreună mâinile şi ridică spre Edmond o privire nerăbdătoare. Asemenea juraţilor într-o sală de judecată, atitudinea celor trei crea o atmosferă care amintea mai degrabă de Inchiziţie decât de o agapă amicală între nişte minţi luminate. Dintr-odată, Kirsch conştientiza că episcopul nici măcar nu-i pregătise şi lui un scaun.

Mai mult nedumerit decât intimidat, îşi studie o clipă gazdele încărunţite. „Deci aceasta este Sfânta Treime pe care am solicitat-o. Cei Trei Magi.“

Luându-şi un răgaz de o clipă pentru a-şi impune prezenţa, Kirsch se apropie de fereastră şi privi în jos, la superba panoramă care se deschidea dedesubt. Un mozaic de pajişti şi păşuni scăldate în soare acoperea o vale adâncă, lăsând apoi loc piscurilor ascuţite ale munţilor Collserola. Departe în zare, undeva deasupra Mării Balcarelor, un front ameninţător de nori de furtună începuse să se adune la orizont.

„Cum nu se poate mai potrivit”, reflectă Kirsch, conştient de tulburarea pe care avea s-o stârnească în scurt timp acolo, în acea încăpere, însă şi în lumea de afară.

— Domnilor, începu el, întorcându-se brusc spre cei trei, cred că episcopul Valdespino v-a transmis deja dorinţa mea de confidenţialitate. Înainte de a continua, aş vrea să repet că ceea ce vă voi comunica trebuie păstrat în cel mai strict secret. Mai simplu spus, cer din partea fiecăruia dintre dumneavoastră angajamentul că va păstra tăcerea. Suntem de acord în această privinţă?

Cei trei bărbaţi încuviinţară în linişte – gest despre care Kirsch ştia că era totuşi inutil. „Vor vrea să îngroape cât mai adânc această informaţie, nicidecum s-o difuzeze.”

— Mă aflu astăzi aici, continuă el, deoarece am făcut o descoperire ştiinţifică, una pe care o veţi considera, cred, surprinzătoare. Este un domeniu pe care l-am studiat ani de-a rândul, cu speranţa că voi găsi răspunsul la două dintre cele mai profunde întrebări ale spiritului omenesc. Iar acum, că am reuşit, mă adresez dumneavoastră, deoarece cred că informația pe care o deţin îi va afecta pe credincioşii din întreaga lume într-un mod radical, provocând, probabil, o schimbare de paradigmă pe care n-aş putea s-o descriu decât ca… explozivă. În acest moment, sunt singura persoană din lume care cunoaşte această informaţie. Şi mă pregătesc să v-o dezvălui.

Duse mâna la buzunar şi scoase un smartphone supradimensionat – unul conceput şi realizat în mod special pentru nevoile Iui. Telefonul avea o husă viu colorată, cu ajutorul căreia Kirsch îl aşeză în faţa celor trei bărbaţi ca pe un ecran de televizor. Peste o clipă avea să folosească dispozitivul pentru a apela un server ultrasecurizat, îşi va tasta parola de acces din patruzeci şi şapte de caractere şi va accesa o prezentare on-line live.

— Ceea ce veţi vedea, le spuse el, este rezumatul unui anunţ pe care sper să-l împărtăşesc lumii întregi, probabil cam peste o lună. Dar înainte, am vrut să mă consult cu unii dintre cei mai influenţi lideri religioşi, pentru a înţelege mai bine cum va fi primită această informaţie de cei pe care-i va afecta în modul cel mai profund.

Episcopul oftă, parând mai degrabă plictisit decât îngrijorat.

— Un preambul incitant. Domnule Kirsch. Vorbiţi de parcă ceea ce aveţi de gând să ne arătaţi va zdruncina din temelii marile religii ale lumii.

Kirsch privi în jur, la tezaurul străvechi de texte sacre şi îşi spuse: „Nu le va zdruncina din temelii. Le va spulbera”.

Apoi îi cântări din ochi pe cei trei bărbaţi aflaţi în faţa lui. Ceea ce nu ştiau ei era faptul că, peste numai trei zile, Kirsch intenţiona sa facă publică prezentarea video respectivă. În cadrul unui eveniment exploziv, meticulos coregrafiat. După aceea, oamenii din lumea întreaga vor înţelege că învăţăturile tuturor religiilor de pe Pământ au, într-adevăr, un lucru în comun. Toate sunt greşite.

CAPITOLUL 1

Profesorul Robert Langdon ridică privirea spre câinele înalt de doisprezece metri aflat în piaţetă. Blana animalului era un covor viu de iarbă şi flori parfumate.

„Mă străduiesc să te plac, se gândi el. Chiar mă străduiesc.“

După ce mai privi o vreme creatura, îşi continuă drumul pe pasarela suspendată, traversând apoi o vastă suprafaţă terasată, ale cărei trepte inegale erau menite să-i scoată pe vizitatori din ritmul obişnuit al paşilor. „Misiune îndeplinită”, comentă Langdon în sinea lui, după ce aproape că se împiedică de două ori pe treptele neregulate.

În capătul de jos al scării se opri brusc, cu privirea aţintită asupra construcţiei masive care se ridica în faţa lui.

„Acum chiar că le-am văzut pe toate!”

Era un păianjen uriaş – o văduvă-neagră ale cărui picioare subţiri susţineau trupul burduhănos la cel puţin nouă metri în aer. De pântecul păianjenului atârna un sac din împletitură de sârmă plin cu sfere din sticlă.

— Se numeşte Maman, se auzi un glas.

Plecându-și privirea, Langdon zări sub păianjen un bărbat zvelt. Purta un caftan din brocart negru şi avea o mustaţă arcuită à la Salvador Dali, aproape comică.

— Suni Fernando şi mă aflu aici pentru a vă ura bun venit la muzeu, continuă el, după care se opri şi examina un şir de ecusoane aflate pe masa din fața lui. Îmi puteţi spune numele dumneavoastră, vă rog?

— Sigur. Robert Langdon.

Omul ridică ochii spre el.

— Ah, îmi pare foarte rău! Nu v-am recunoscu, domnule.

 „Abia mă mai recunosc eu însumi, reflectă Langdon, pășind țeapăn în fracul negru, cu vestă albă şi papion de aceeaşi culoare. Arăt ca un muţunache scorţos.” Fracul clasic era vechi de aproape treizeci de ani, rămas de pe vremea în care activa ca membru al Ivy Club[3] la Princeton, dar, graţie lungimilor de bazin pe care le făcea zilnic cu asiduitate, încă îi venea bine. În graba lui de a-şi face bagajele, luase din dulap fracul în locul smochingului obişnuit.

— În invitaţie scria „ținută protocolară”, spuse el. Sper că fracul corespunde.

— Fracul este clasic! Iar dumneavoastră arătaţi superb.

Bărbatul se apropie în grabă şi-i prinse un ecuson la rever.

— E o onoare să vă întâlnesc, domnule, adăugă mustăciosul. Fără îndoială, ne-ați mai vizitat și înainte.

Langdon privi printre picioarele păianjenului, spre clădirea strălucitoare de dincolo de ele.

— Mărturisesc cu stânjeneală că nu.

— Nu se poate! exclamă bărbatul în caftan, prefăcându-se că se clatină pe picioare. Nu sunteţi un admirator al artei moderne?

Langdon agrease întotdeauna provocarea pe care o constituia pentru el arta modernă – şi mai cu seamă încercarea de a înţelege de ce anumite opere de artă erau considerate capodopere: lucrările în tehnica picurării ale lui Jackson Pollock, cutiile de supă Campbell’s ale lui Andy Warhol sau dreptunghiurile de culoare ale lui Mark Rothko. Şi totuşi, se simţea mult mai confortabil discutând despre simbolismul religios al lui Hieronymus Bosch ori despre trăsăturile de penel ale lui Francisco de Goya.

— Sunt mai degrabă un clasicist, replică Langdon. Mă descurc mai bine cu Leonardo da Vinci decât cu Willem de Kooning.

— Însa da Vinci și de Kooning sunt atât de asemănători!

Langdon surâse răbdător.

— Dacă-i aşa înseamnă că mai am câte ceva de învăţat despre de Kooning.

— Ei bine, aţi venit în locul potrivit, exclamă Fernando, schiţând un gest amplu cu braţul spre clădirea impunătoare. Aici, în muzeu, veţi găsi una dintre cele mai bune colecţii de artă modernă din lumea întreagă. Sper să vă facă plăcere.

— Aşa intenționez. Aş să știu de ce mă aflu aici.

— Dumneavoastră și toți ceilalţi! râse vesel mustăciosul, clătinând din cap. Gazda dumneavoastră a fost foarte discretă cu privire la obiectivul evenimentului din această scară. Nici măcar personalul muzeului nu ştie ce anume se va întâmpla. Misterul e teribil de incitant, iar zvonurile circulă din belşug. Înăuntru se află câteva sute de invitaţi – mulţi celebri – şi nimeni n-are nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se petreacă în seara aceasta!

Langdon zâmbi larg. Puţine persoane din lume ar fi avut tupeul să expedieze invitaţii de ultim moment cu un text menţionând scurt: „Sâmbătă seară. Să fii acolo. Ai încredere în mine”. Şi chiar mai puţine ar fi reuşit să convingă sute de VIP-uri să lase orice altceva şi să ia primul avion spre nordul Spaniei, pentru a participa la evenimentul respectiv.

Ieşind de sub păianjen, Langdon traversă mai departe pasarela, privind spre uriaşul banner roşu care flutura în aer.

O SEARĂ CU EDMOND KIRSCH

„Edmond n-a dus niciodată lipsă de încredere în sine“, reflectă Langdon amuzat.

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tânărul Eddie Kirsch fusese unul dintre primii lui studenţi la Harvard – un pasionat al computerelor, cu părul vâlvoi, care, interesat de coduri, se înscrisese la seminarul de anul întâi, susţinut de Langdon: „Coduri, cifruri şi limbajul simbolurilor”. Profesorul fusese impresionat de inteligenţa sofisticată a lui Kirsch şi, cu toate că Edmond renunţase, în cele din urma, la domeniul prăfuit al semioticii, între el şi Langdon se înfiripase o relaţie învăţător-învăţăcel datorită căreia păstraseră legătura şi în cele două decenii de după ce Kirsch îşi încheiase studiile.

„Iar acum, elevul şi-a depăşit maestrul, îşi spuse Langdon. I-a luat-o înainte cu ani-lumină.“

În prezent, Edmond Kirsch era un nonconformist de renume internaţional specialist IT miliardar, futurolog, inventator şi om de afaceri, autorul unei game incredibile de tehnologii de ultimă generaţie în domenii variate, ca robotica, neurologia, inteligenţa artificială şi nanotehnologia. Iar predicţiile lui infailibile cu privire la viitoarele evoluţii ştiinţifice îi conferiseră o aură aproape mistică.

Langdon bănuia că neobișnuita abilitate vizionară a Iui Kirsch izvora din uriaşul lui bagaj de cunoștințe despre Iumea din jur. De când îl ştia, Edmond fusese un bibliofil împătimit, citind tot ce-i cădea în mână. Pasiunea Iui pentru cărţi şi uluitoarea capacitate de a le asimila conţinutul depăşeau tot ce întâlnise vreodată.

În ultimii ani, Kirsch trăise în cea mai mare parte a timpului în Spania, motivându-şi alegerea prin dragostea pe care o resimţea pentru şarmul ei desuet, pentru arhitectura avangardistă, barurile excentrice şi vremea perfectă.

O dată pe an, când revenea la Cambridge pentru o alocuţiune la MIT Media Lab[4], Langdon i se alătura pentru o masă în doi la unul dintre noile localuri la modă din Boston, de care el, unul, n-auzise. Niciodată nu discutau despre tehnologic; tot ce-l interesa pe Kirsch la acele întâlniri era arta.

— Robert, eşti conexiunea mea cu domeniul culturii, glumea el deseori. Singurul meu maestru în arte!

Aluzia glumeaţă la starea civilă a lui Langdon era ironica, deoarece venea din partea unui burlac la fel de înrăit ca el, care declarase că monogamia era „un afront la adresa evoluţiei” şi care fusese fotografiat în decursul timpului alături de nenumărate supermodele feminine.

Ţinând seama de reputaţia lui de inovator în domeniul informaticii, toţi cei care nu-l cunoşteau şi l-ar fi închipuit ca pe un împătimit al tehnicii plin de el şi megaloman. Kirsch îşi luase însă aerul unei vedete pop la modă care frecventa lumea celebrităţilor, se îmbrăca după ultimele tendinţe, asculta muzică underground obscură şi colecţiona o gamă largă de opere de artă modernă şi impresionistă. Deseori îi trimitea lui Langdon câte un e-mail în care-i cerea sfatul cu privire la piesele cu care ar fi vrut să-şi îmbogăţească astfel colecţia.

„Şi pe urmă procedează exact pe dos!”, comentă Langdon în sinea lui.

Cu aproximativ un an în urmă, îl luase prin surprindere întrebându-l nu despre artă, ci despre Dumnezeu – un subiect de discuţie ciudat pentru un ateu declarat. În fața unui platou cu cotlet de viţel la Tiger Mama în Boston, Kirsch îl descususe cu privire la credințele fundamentale ale diverselor religii ale lumii, și mai eu seamă referitor la variatele mituri ale creaţiei.

Langdon îi conturase o imagine detaliată a diferitelor convingeri, de la povestea Genezei, aceeaşi în iudaism, creştinism şi islamism, până la mitul hindus al lui Brahma, cel babilonian al Iui Marduk şi multe altele.

— Sunt curios, remarcase Langdon când ieşeau din restaurant, de ce un futurolog ca tine este interesat de trecut. Înseamnă asta, oare, că renumitul nostru ateu l-a găsit, în sfârşit, pe Dumnezeu?

Edmond izbucnise într-un râs vesel.

— Ai vrea tu! Îmi evaluez concurenţa, Robert!

Langdon zâmbise. „Tipic pentru el!“

— Ei bine, ştiinţa şi religia nu sunt rivale; sunt doar două limbaje diferite care încearcă să spună aceeaşi poveste. E loc suficient în lumea asta pentru amândouă.

După întâlnirea aceea, Edmond rupsese legătura cu el aproape un an. Dar cu trei zile în urmă, din senin, Langdon primise un plic Fedex cu un bilet de avion, rezervarea unei camere la hotel şi un bileţel scris de mână prin care Edmond îl invita să participe la evenimentul din acea seară: „Robert, ar însemna foarte mult pentru mine dacă tu, mai presus decât nimeni altcineva, ai putea veni. Cunoştinţele pe care mi le-ai împărtăşit la ultima noastră întâlnire au făcut posibilă seara asta“.

Langdon rămăsese nedumerit; nimic din ceea ce vorbiseră atunci nu părea nici pe departe relevant pentru un eveniment organizat de un futurolog.

În plicul Fedex se aflau o imagine reprezentând două chipuri aşezate faţă în față, și o scurtă poezie pe care Kirsch i-o compusese fostului său profesor,

Robert,

Când față în faţă ne vom privi,

Spaţiul gol ți-l voi dezvălui

Edmond

Langdon zâmbise văzând imaginea – o aluzie ingenioasă la o poveste în care fusese implicat cu câţiva ani în urmii: conturul unei cupe, sau potirul Graalului, vizibil în spaţiul gol dintre doua figuri omeneşti.

Şi iată-l în fața muzeului, nerăbdător să afle ce anunţ intenţiona să facă fostul lui student. O adiere uşoară îi flutura poalele fracului în vreme ce străbătea aleea de pe malul râului Nervión, odinioară coloana vertebrală a unui prosper oraş industrial. În aer plutea un iz vag de aramă.

Când trecu de un cot al aleii, îşi permise, în sfârşit, să ridice ochii spre clădirea masivă a muzeului. Era imposibil ca întreaga construcţie să-i poată fi cuprinsă în câmpul vizual, aşa că-şi lăsă privirea să alerge înainte şi-napoi de-a lungul ciudatelor forme alungite.

„Clădirea asta nu numai că încalcă toate regulile, chibzui el, ci le ignoră cu desăvârşire. E locul perfect pentru Edmond.“

Muzeul Guggenheim din Bilbao, în Spania, părea ceva desprins dintr-o halucinaţie extraterestră – un alambicat colaj de siluete metalice curbe, sprijinite, parcă, una de alta aproape la întâmplare. Întinzându-se departe în faţa lui, masa haotica de forme era acoperită cu peste treizeci de mii de plăci din titan care luceau ca solzii unui peşte şi confereau structurii un aspect organic şi, totodată, nepământesc, ca şi cum cine ştie ce leviatan futurist ieşise din apă pentru a se încălzi la soare pe malul râului.

Când clădirea fusese inaugurată, în 1997, un articol din The New Yorker nota că arhitectul, Frank O. Gehry, concepuse „o fantastică navă onirică de formă vălurită, într-o mantie din titan“, în vreme ce alţi critici din lumea întreagă se extaziară: „O senzaţională construcţie a epocii noastre!”, „Splendoare diafană!", „O extraordinară reuşită arhitecturală! “

De atunci fuseseră construite alte zeci de clădiri „deconstructiviste” – Disney Concert Hall din Los Angeles, BMW Welt din München şi chiar noua bibliotecă de la Princeton. Toate aveau o concepţie şi o realizare categoric neconvenţionale, însă Langdon se îndoia ca vreuna dintre ele ar putea concura cu Muzeul Guggenheim din Bilbao.

Pe măsură ce se apropia de ea, faţada mozaicată părea să se metamorfozeze la fiecare pas, vădind un aspect cu totul nou. În scurt timp deveni vizibilă cea mai impresionantă iluzie vizuală a clădirii. Din perspectiva din care o privea în acel moment, uriaşa structură părea să plutească efectiv pe apă, unduind pe o vastă lagună „fără margini”, ale cărei valuri clipoceau pe zidurile muzeului.

Langdon se opri o clipă pentru a admira efectul şi apoi păşi pe podul minimalist care se arcuia deasupra oglinzii apei, traversând laguna. Ajunsese abia la jumătate, când un şuierat îl făcu să tresară. Venea de sub picioarele lui. Se opri locului în timp ce un fuior de pâclă începu să se ridice în valuri de sub pasarelă. Norul de ceaţă deasă se încolăci în jurul Iui, pe urmă se revărsă deasupra lagunei, vălătucindu-se spre muzeu şi înghițindu-i temelia.

„Sculptura de ceaţă”, reflectă Langdon.

Citise despre acea operă de artă a artistei nipone Fujiko Nakaya. „Revoluţionar” în privinţa sculpturii era materialul din care era realizată: aer vizibil – un perete de ceaţă care se materializa şi se disipa în timp. Şi cum vântul şi condiţiile atmosferice nu erau niciodată identice de la o zi la alia, sculptura era mereu alta de fiecare dată când îşi făcea apariţia.

Şuieratul podului încetă. Langdon văzu cum zidul de ceaţă se aşternu în tăcere peste lagună, învolburându-se şi înaintând, aparent, cu de la sine putere. Efectul era diafan şi deconcertant. Muzeul părea să plutească deasupra apei, alunecând imponderabil pe un nor – o corabie-fantomă pierdută pe mare.

În clipa în care se pregătea să-şi reia drumul, zări suprafaţa neclintită a apei, încreţită de o serie de mici erupţii. Dintr-odată, cinci coloane de foc ţâşniră spre cer din lagună, vuind asemenea unor motoare cu reacţie ce străpungeau aerul pâclos, aruncând sclipiri bruşte de lumină pe plăcile din titan ale muzeului.

Deşi preferinţele lui arhitecturale se îndreptau mai degrabă spre stilul clasic al unor muzee ca Luvru sau Prado, Langdon îşi spuse, privind ceaţa şi locul care pâlpâiau deasupra lagunei, că nu putea exista un loc mai potrivit decât acel muzeu ultramodern pentru a găzdui evenimentul organizat de un om ce iubea arta şi inovaţiile şi privea cu atâta realism în viitor.

Străbătând valul de pâclă, se apropie de intrarea în clădire – o sumbră gaură neagră deschisă în structura reptiliană. Şi când păşi peste prag avu deconcertanta senzațiile că pătrunde în gura căscată a unui dragon.