SIMBOLUL PIERDUT
DE DAN BROWN
În 1991, un document a fost încuiat în seiful directorului CIA. Documentul se află şi astăzi acolo. Textul său criptic face referire la un antic portal şi la un loc necunoscut, subteran. Documentul conţine şi cuvintele: „Este îngropat acolo, undeva”.
Toate organizaţiile menţionate în acest roman există, inclusiv francmasonii, Colegiul Invizibil, Departamentul pentru Securitate, CSMS şi Institutul pentru Ştiinţe Noetice.
Toate ritualurile, informaţiile ştiinţifice, operele de artă şi monumentele la care se face referire în roman sunt reale.
PROLOG.
CASA TEMPLULUI.
Secretul este să ştii cum să mori.
Încă de la începuturile timpului, secretul a fost întotdeauna să ştii cum să mori.
Iniţiatul de treizeci şi patru de ani privi în jos, spre craniul uman pe care îl ţinea în palme. Ţeasta, aidoma unui bol, era plină cu vin roşu ca sângele.
„Bea, îşi spuse. Nu ai de ce să te temi.”
Aşa cum cerea tradiţia, îşi începuse călătoria în veşmântul ritualic al ereticului medieval dus la eşafod, cu cămaşa larg deschisă sus, lăsând să i se vadă pieptul palid, cu pantalonii ridicaţi până la genunchi pe piciorul stâng şi mâneca dreaptă suflecată până la cot. În jurul gâtului îi atârna greu un laţ din sfoară – un „cablu de remorcă”, aşa cum îl numeau confraţii. Seara aceasta însă, la fel ca fraţii care îl priveau, era înveşmântat aidoma unui maestru. Toţi cei care îl înconjurau purtau veşmintele de gală: şorţuri din piele de oaie, eşarfe şi mănuşi albe. La gât le atârnau giuvaierurile ceremoniale, ce scânteiau în lumina palidă, asemenea unor ochi fantomatici. Mulţi dintre cei prezenţi deţineau poziţii de putere în societate, însă iniţiatul ştia că titlurile lor lumeşti nu însemnau nimic între zidurile acestea. Aici, toţi erau egali, fraţi juraţi, uniţi printro legătură mistică.
Trecânduşi privirile pe deasupra lor, iniţiatul se întrebă cine din exterior ar putea crede vreodată că toţi aceşti oameni se reunesc cu adevărat întrun singur loC. Şi mai cu seamă în acest loc. Încăperea avea aerul unui sanctuar din lumea antică.
Adevărul însă era şi mai bizar.
„Mă aflu la numai câteva străzi de Casă Albă.”
Colosala construcţie situată la numărul 1733 pe Sixteenth Street NW în
Washington, D. C., era o copie a unui templu precreştin, templul regelui Mausol, mausoleul original. Locul în care eşti dus după moarte. Afară, la intrarea principală, doi sfincşi de câte şaptesprezece tone fiecare străjuiau uşile din bronz. Interiorul era un labirint de încăperi ritualice, săli, galerii închise, biblioteci şi chiar un zid gol pe dinăuntru, în care se aflau rămăşiţele trupeşti a doi oameni. Iniţiatului i se spusese că fiecare încăpere a acestei clădiri adăpostea un secret; el ştia însă că niciuna nu avea secrete mai mari decât uriaşa sală în care îngenunchease el acum, ţinând în palme craniul.
Sala Templului.
Încăperea era un cub perfect. Cavernos. Plafonul se afla la uluitoarea înălţime de treizeci de metri, susţinut de coloane monolitice din granit verde. O galerie etajată, cu scaune din lemn de nuc rusesc şi piele lucrată manual înconjura încăperea. Zidul vestic era dominat de un tron înalt de zece metri, în faţa căruia se afla o orgă mascată. Zidurile erau un veritabil caleidoscop de simboluri străvechi. Egiptene, iudaice, astronomice, alchimice şi altele, încă necunoscute.
În seara aceasta, Sala Templului era iluminată de lumânări dispuse întrun aranjament precis. Strălucirea lor slabă era intensificată doar de razele palide ale lunii, care pătrundeau prin amplul oculus din plafon şi cădeau pe cel mai frapant obiect din încăpere: un enorm altar cioplit dintrun bloc de marmură belgiană neagră lustruită, situat exact în centrul sălii pătrate.
„Secretul este să ştii cum să mori”, îşi aminti iniţiatul.
— E timpul, şopti un glas.
Iniţiatul îşi îndreptă privirea spre distinsa siluetă înveşmântată în alb, din faţa lui. Maestrul Adorator Suprem. Omul, a cărui vârstă bătea spre şaizeci de ani, era o îndrăgită personalitate a vieţii americane, un bărbat robust şi extrem de bogat. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta un intelect viguros şi o viaţă marcată de putere.
— Depune jurământul, îi spuse Maestrul Adorator, cu o voce moale aidoma fulgilor de zăpadă. Încheieţi călătoria!
Drumul iniţiatului, la fel ca toate aceste călătorii, începuse de la primul grad. În noaptea aceea de demult, întrun ritual asemănător cu cel de azi, Maestrul Adorator îl legase la ochi cu o bandă de catifea, îi apăsase pe pieptul gol un pumnal ceremonial şi îl întrebase:
— Declari cu toată seriozitatea, pe onoarea ta, neinfluenţat de scopuri mercenare sau altcum injuste, că liber şi de bunăvoie te oferi Candidat pentru misterele şi privilegiile acestei confrerii?
— Declar, minţise iniţiatul.
— Atunci, acesta să fie un spin în conştiinţa ta, îl avertizase maestrul, iar moartea fulgerătoare să te lovească dacă vei trăda vreodată tainele ce îţi vor fi împărtăşite.
La vremea aceea, iniţiatul nu simţise nici o teamă. „Niciodată nu va şti care e adevăratul meu scop aici.”
În seara asta însă, în Sala Templului domnea un aer aproape palpabil de sinistră solemnitate, iar în minte îi reveniră avertismentele cei fuseseră date pe parcursul călătoriei, ameninţări cu teribile consecinţe carel vor aştepta dacă va dezvălui cuiva secretele pe cale să le afle: Gâtul tăiat de la o ureche la alta. Limba smulsă din rădăcini. Măruntaiele scoase şi arse. Împrăştiate în cele patru zări. Inima smulsă şi dată jivinelor pădurii.
— Frate, continuă maestrul, aşezând o mână pe umărul iniţiatului, rosteşte jurământul final.
Îmbărbătânduse pentru această ultimă etapă a călătoriei, iniţiatul îşi mişcă uşor trupul musculos şi îşi îndreptă din nou atenţia spre craniul din palme. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu părea aproape negru. În încăpere se aşternuse o tăcere mormântală, iar el simţea asuprăi ochii tuturor, aşteptândul săşi rostească ultimul jurământ şi astfel să se alăture elitei lor. „În seara asta, îşi spuse el, între zidurile de aici se petrece un lucru care nu sa mai întâmplat niciodată, în întreaga istorie a confreriei. Nici măcar o dată, de secole.”
Ştia că asta va fi scânteia. Şi căi va conferi lui puteri incredibile. Energizat, trase aer în piept şi rosti cu glas tare aceleaşi cuvinte pe care nenumăraţi bărbaţi le rostiseră înaintea lui, în ţări de pe întreg cuprinsul lumii:
— Fie ca acest vin pe care îl beau acum să devină pentru mine otravă mortală. Dacă îmi voi încălca vreodată, cu intenţie sau cu bună ştiinţă, jurământul.
Cuvintele lui reverberară în încăperea cavernoasă.
Apoi se aşternu liniştea.
