Taj Mahal Solitaire is a combination of Klondike and Indian Patience. Try to get all cards to the top 4 foundations from Ace to King. You can build cards on the tableau down (except on the same color) and you can also move sequences. If on a tableau column there is 1 card left, then the card becomes protected until the stock (top left) is depleted. A protected card cannot be used on the tableau. Click on the stock to get a new open card. On an empty tableau column you can place any card (or sequence).
Greseala abatelui Mouret de Emile Zola
I
Teuse, intrând, rezemă de altar mătura şi pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leşia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, şchiopătând şi mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăţă de funie cu toată greutatea trupului şi începu s-o tragă cu mişcări regulate, apoi îşi luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i ţâşnească din obraji.
După ce-şi potrivi scufia cu o uşoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în faţa altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâşâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era şi el atât de subţiat şi de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrenţuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea şi două sfeşnice. Alama era punctată de pete verzi.
— Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curăţare. Am să le frec cu cretă.
Şi alergând, şontâc-şontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări şi, luându-şi mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă şi flexibilă mişcare.
Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică şi rece pe care o despărţea de sufragerie numai un coridor.
— Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-şi mătura. Ah! făcuşi pe leneşul azi-dimineaţă! Ştii că-i şase fără un sfert?
Şi fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă:
— Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, şi-mi trudesc ochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot aşa, o să-l laşi gol pe bietul Isus.
— Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, şi pururi e împărăteşte primit când îl iubeşti cu-adevărat.
Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă:
— Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o.
— Domnişoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în faţa unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini şi la iepuri… De ieri tot aşteaptă să scoată cloşca pui, şi-nţelegi că fierbe de nerăbdare.
Ea se întrerupse, zicând:
— Patrafirul de aur, nu-i aşa?
Preotul, care-şi spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru şi altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roşul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanţă deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l aşeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din ţesătura chenăruită ieşeau ciucuri subţiri. Ornamentele în relief erau roase şi şterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoşată duioşie de-a o vedea cum se prăpădeşte astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Şi cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ţinea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase?
Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul şi omoforul. Şi, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, aşeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie iniţiala proslăvitului nume al Mariei.
— Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăşti să cumperi altul, părinte… Nu-i cine ştie ce greutate, ţi-aş ţese chiar eu unul, de-aş avea cânepă.
Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuţă, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele şi rufele sfinte, mirul, cărţile de rugăciune, sfeşnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, aşeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conţinea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă:
— Aşteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele şi antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînţeles, nu cu leşie… Ah! Nu ţi-am spus, sfinţia ta: am pregătit leşia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată.
Şi pe când preotul îşi vedea de treabă:
— A, era să uit! ştrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinţia ta?
Tânărul preot o privi cu severitate.
— Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ştrengarii ceia care râd ca nişte păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am şaizeci de ani şi-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar.
Preotul continua s-o privească, refuzând din cap.
— Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inşi. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i ţipenie de om în Artaud. Până şi copiii în scutece se duc la vii. Şi ce-or fi făcând la vii, zău aşa! Nişte vii sfarogite care cresc sub pietriş, uscate ca scaieţii. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinţia ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnişoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune!
Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet uşa de la sacristie. Părul roşcat încâlcit, ochii lui mici, cenuşii şi strălucitori o supărară pe Teuse.
— Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboaţă! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinţiei sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte!
Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucişă şi legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Îşi puse apoi stiharul, simbolul purităţii, începând cu braţul drept. Vincent, care se aşezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părţile, până la două degete de pământ. Apoi înfăţişă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-şi bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor.
Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforţări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată:
— Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la şcoală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ţi spună ceva.
Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuţise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la braţul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, şi încrucişând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnităţii şi puterii lui. Teuse trebui să aştepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici şireturi ca să nu cadă.
— Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ştrengarule!
Vincent umplu sfintele vase, nişte sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ştergar curat. Abatele Mouret, ţinând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-şi scoată bareta, în faţa unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ţinând sfintele vase acoperite cu ştergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecaţi, într-o adâncă evlavie.
Gervaise de Emile Zola
Gervaise il aşteptase pe Lantier până la două dinspre ziuă. Apoi, tremurând toată din pricină că stătuse numai în cămaşă în bătaia aerului rece care năvălea prin fereastra deschisă, aţipise, trântită de-a lungul patului, înfrigurată, cu obrajii scăldaţi de lacrimi. De opt zile încoace, cum ieşeau de la birtul „Veau à deux têtes”[1], unde luau masa, o trimitea să se culce cu copiii şi se ivea din nou abia în toiul nopţii, spunând că umblase după lucru. În seara aceea, în vreme ce-l aştepta nerăbdătoare să se-ntoarcă acasă, i se păruse că-l vede intrând la balul de la Grand-Balcon, ale cărui ferestre învăpăiate, zece la număr, potopeau cu vâlvătăi de pârjol şuvoiul întunecat al bulevardelor exterioare[2]; şi-o zărise în urma lui pe puştoaica de Adèle, o lustruitoare care cina la acelaşi local, mergând la cinci sau şase paşi după el, bălăbănindu-şi mâinile, de parcă abia atunci îl lăsase de braţ ca să nu treacă împreună prin lumina vie a globurilor din faţa intrării.
Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înţepenită, cu şalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase ţintuită pe marginea patului, sub zdreanţa de stambă decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Şi încet, cu privirea-i înceţoşată de lacrimi, dădea ocol odăii sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit şi cu-o măsuţă slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea spre scrin şi ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui Gervaise şi Lantier, vârât într-un ungher al camerei şi stând larg deschis, îşi dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub nişte cămăşi îngălate şi ciorapi murdari; în timp ce de-a lungul pereţilor, pe speteaza mobilelor, atârnau un şal ciuruit şi-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai rămăsese din ţoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe poliţa căminului, la mijloc, între două sfeşnice de tinichea desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele-de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Aşa arăta camera cea frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere spre bulevard.
În răstimp, culcaţi alături pe aceeaşi pernă, cei doi copii dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuţele deasupra plăpumii, răsufla liniştit, în vreme ce Etienne, numai de patru anişori, zâmbea cu braţul petrecut pe după grumazul frăţiorului. Când mama lor, cu ochii înecaţi de lacrimi, îi privi îndelung, izbucni iarăşi într-un hohot de plâns şi-şi duse batista la gură ca să-şi înăbuşe scâncetele care-o năpădeau. Desculţă, uitând să-şi ia papucii care-i căzuseră din picioare, se înapoie să-şi rezeme coatele de prichiciul ferestrei, reluându-şi aşteptarea de peste noapte, privind mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare.
Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga barierei Poissonnière. Era o dărăpănătură cu două etaje, zugrăvită până la al doilea cat într-un roşu ca drojdia de vin şi cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă cu litere mari şi galbene, din care mucegaiul ipsosului ciobise câteva bucăţi. Stingherită de felinar, Gervaise se înălţa în vârful picioarelor, ţinându-şi batista în dreptul gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, unde parlagiii cu şorţurile lor însângerate stăteau îngrămădiţi în faţa abatoarelor, iar vântul rece aducea din când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâşie prelungă de bulevard, oprindu-şi-o drept în faţă-i, asupra masei albe a spitalului Lariboisière, pe atunci în construcţie. Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul percepţiei comunale, din spatele căruia auzea câteodată noaptea vaietele celor ucişi; şi scormonea cu privirea colţurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de umezeală şi gunoaie, temându-se să nu descopere acolo trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de şiş. Când îşi înălţa privirea dincolo de zidul cenuşiu şi nesfârşit care împrejmuia oraşul cu-o şuviţă de pustiu, zărea un belşug de lumină, un colb însorit, care şi apucase să răsune de larma de dimineaţă a Parisului. Dar se întorcea mereu tot spre bariera Poissonnière, cu grumazul întins, ameţită de priveliştea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de căruţe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace ale percepţiei, coborând dinspre Montmartre şi la Chapelle. Se desluşea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulţime pe care opririle bruşte o silea să staţioneze pe şosea ca nişte băltoace, o defilare fără sfârşit de muncitori ducându-se la lucru cu uneltele la spinare şi pâinea sub braţ; şi gloata se prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. Când Gervaisei i se părea că-l recunoaşte pe Lantier în inima mulţimii, se pleca şi mai mult fără să ţină seama că era în primejdie să cadă; apoi, îşi îndesa şi mai tare batista la gură, de parc-ar fi vrut să-şi înăbuşe durerea.
Un glas tânăr şi voios o făcu să părăsească fereastra.
— Va-s’-că jupânul nu-i pe-acas’, madam Lantier!
— Nu, dom’ Coupeau, răspunse ea străduindu-se să zâmbească.
Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la cucurigu, într-o cămăruţă de zece franci. Îşi ţinea sacul cu scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în uşă, intrase ca prieten de-al casei.
— Ştii, îşi continuă el spusele, acum lucrez acolo, la spital… Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pişcă iute, în dimineaţa asta.
Se uita la chipul înroşit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu că patul nu fusese desfăcut, dădu încetişor din cap; apoi se apropie de culcuşul copiilor care dormeau mai departe cu feţele îmbujorate ca nişte îngeraşi; după aceea rosti mai încet:
— Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i aşa?… Nu fi mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai deunăzi, când l-au votat pe Eugène Sue, un om de treabă, pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-şi fi pierdut noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte.
— Nu, nu, şopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Ştiu unde-i Lantier… Avem şi noi necazurile noastre, ca toată lumea, Dumnezeule!
Coupeau clipi din ochi, dând de înţeles că nu se lăsa tras pe sfoară de minciuna ei. Şi plecă, după ce se oferi să meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era o femeie frumoasă şi de treabă, se putea bizui pe el, când va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se duse iarăşi la fereastră.
La barieră, tropotul mulţimii se auzea întruna, în răcoarea dimineţii. Lăcătuşii puteau fi recunoscuţi după bluzele scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din depărtare, această mulţime arăta alburie şi ştearsă, de o nuanţă searbădă în care domneau albastrul spălăcit şi cenuşiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în când să-şi aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui ceilalţi îşi vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să spună vreo vorbă tovarăşilor, cu obrajii pământii, cu chipurile îndreptate către Parisul care-i înghiţea, unul câte unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnière. Dar, la amândouă colţurile străzii Poissonnière, în faţa uşilor celor doi crâşmari care tocmai îşi ridicau obloanele, unii dintre ei încetineau pasul; şi, înainte de a intra, stăteau pe marginea trotuarului, privind chiondorâş spre Paris, cu braţele blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând de băutură, rămâneau uitaţi acolo, în picioare, îmbulzindu-se în încăperile crâşmei, scuipând, tuşind, limpezindu-şi gâtlejul cu păhărelele date duşcă.
Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâşma lui Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu şorţul pe ea, o strigă din mijlocul drumului.
— Ia-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu noaptea-n cap!
Gervaise se plecă peste fereastră.
— Ia te uită! ‘mneata erai, madam Boche!… O! astăzi am o droaie de treburi!
— Bineînţeles, nu-i aşa? că treaba nu se face singură.
Şi, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la parterul căreia se afla birtul „Veau à deux têtes”. Gervaise îl aşteptase de câteva ori pe Lantier în odăiţa de la poartă, ca să nu se aşeze de una singură la masă, alături de toţi bărbaţii care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se duce la doi paşi de-acolo, în Rue Charbonnière, să-l trezească pe un funcţionar de la care bărbatu-său nu izbutea să-şi scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriaşii ei care, în ajun, venise acasă cu-o femeie şi nu dăduse pace lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, aţâţată de curiozitate; părea că venise să se proţăpească aici, sub fereastră, anume ca să afle ce se petrece.
— Deci, dom’ Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe neaşteptate.
— Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut stăpâni să nu roşească.
Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; şi, fără îndoială mulţumită, apucă să plece spunând că bărbaţii-s nişte puturoşi afurisiţi, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige:
— În dimineaţa asta te duci la spălătorie, nu-i aşa?… Am ceva de spălat, am să-ţi opresc un loc lângă mine şi-o să stăm de vorbă.
Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă:
— Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să răceşti… Te-ai învineţit toată.
Gervaise se încăpăţână să mai rămână la fereastră încă două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. Valul bluzelor muncitoreşti ce coborau de pe coline încetase; doar câţiva întârziaţi mai treceau bariera cu paşi grăbiţi. În crâşme, aceiaşi oameni continuau să bea de-a-npicioarelea, tuşind şi scuipând. După muncitori, urmaseră muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, gheboşându-se în veşmintele lor subţiri, mergând iute de-a lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind şi aruncând în juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, singuratică, plăpândă, palidă şi posomorâtă, păşea pe lângă zidul percepţiei comunale, ocolind scursorile. Apoi, trecuseră funcţionarii, suflând în pumni, înfulecând din mers pituştile de cinci centime; tineri pricăjiţi, în haine rămase mici, cu ochii încercănaţi, buimaci de somn; bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, doborâţi de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, uitându-se la ceasornice, ca să-şi potrivească mersul aproape la minut. Iar bulevardele îşi căpătaseră tihna lor de dimineaţă; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, îşi legănau pruncii în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă întreagă de copii şleampeţi; şi cu muci la nas, se îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, râsete şi plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, simţi că se-năbuşă, cuprinsă de ameţeala spaimei; i se părea că totul se isprăvise, că se sfârşise lumea, că Lantier n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel şi duhoare, la spitalul cel nou[3], alburiu, care-şi dezvăluia prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale şirurilor de ferestre, saloanele golaşe în care avea să secere moartea. În faţa ei, dincolo de zidul percepţiei, cerul sclipitor, soarele ce se înălţa deasupra giganticei deşteptări a Parisului, îi luau vederea.
Când Lantier intră în casă liniştit, Gervaise şedea pe un scaun, cu braţele pleoştite, fără să mai plângă.
— Tu eşti! Tu eşti! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât.
— Da, eu mi-s, ei şi? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din nou cu tâmpeniile tale!
O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, îşi azvârli în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de douăzeci şi şase de ani, mărunt, tare oacheş, cu chip frumos, cu mustăţi subţiri, pe care le netezea mereu cu-o mişcare inconştientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns în talie, şi când vorbea avea un accent provensal foarte pronunţat.
Gervaise, care se prăbuşise iarăşi pe scaun, se văita domol, vorbind printre sughiţuri.
— Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi… Mi se năzărea că-ţi făcuseră de petrecanie… Unde-ai fost? Unde ţi-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci aşa ceva, că-nnebunesc… Spune-mi, Auguste, unde-ai fost?
— Unde-aveam treabă, zău aşa! spuse el dând din umeri. Pe la opt eram în Rue Glacière, la prietenul care vrea să-njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am zis că-i mai bine să dorm la el… Şi-apoi, ştii că nu-mi place să fiu iscodit. Mai slăbeşte-mă, cu de-alde astea!
Femeia se porni iarăşi pe plâns. Răcnetele şi îmbrâncelile lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiaţi, descurcându-şi părul cu mânuţele plăpânde; auzind-o pe mama lor plângând, începură să ţipe îngrozitor plângând şi ei, cu lacrimile şiroind din ochii abia deschişi.
— Aha! iacă şi muzica! exclamă furios Lantier. Băgaţi de seamă, acuşi îmi iau valea! Şi, de data asta, o întind pentru totdeauna… Nu vreţi să legaţi căţeaua? Rămâneţi cu bine, mă-ntorc de unde-am plecat.
Chiar apucase să-şi ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se năpusti înainte, îngăimând:
— Nu, nu!
Şi înăbuşi plânsetele micuţilor, dezmierdându-i. Le săruta părul şi-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. Copilaşii, liniştindu-se deodată, chicotind pe pernă, se puseră pe giumbuşlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între timp, Lantier care arata istovit şi avea chipul gălbejit după o noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-şi mai scoată ghetele. Nu izbuti să aţipească, rămase cu ochii larg deschişi, cu privirea dând ocol odăii.
— Cam împuţit pe-aici! îngână el.
Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu răutate:
— Nu te mai speli deloc?
Gervaise avea doar douăzeci şi doi de ani. Era năltuţă, cam subţirică, cu trăsături gingaşe, dar de pe acum ofilite de greutăţile vieţii pe care o ducea. Nepieptănată, în papuci, tremurând în cămaşa albă pe care mobilele îşi lăsaseră praful şi slinul, părea cu zece ani mai bătrână din pricina ceasurilor petrecute în spaimă şi lacrimi. Cuvintele lui Lantier o făcură să-şi iasă din starea de frică şi de supunere.
— Nu eşti drept, spuse ea ieşindu-şi din fire. Ştii prea bine că fac tot ce-mi stă-n putinţă. Nu-i vina mea, dac-am ajuns aici… Aş vrea să te văd şi pe tine, cu doi prunci, într-o odaie în care nu-i nici măcar o maşină de gătit ca să ai niţică apă caldă… Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ţi toci banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, aşa cum îmi făgăduiseşi.
— I-ascultă! strigă el, şi tu ai păpat gologanii cu mine; nu se-nghite acu’ să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun!
Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude:
— Pân’ la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieşim la un liman… Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, care ţine spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la lucru. Dac-ai să te întovărăşeşti cu prietenul tău din Rue Glacière, până-n şase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât să ne înţolim şi să închiriem undeva o cotineaţă, unde să fim la noi acasă… Of! va trebui să muncim, să muncim…
Lantier se întoarse plictisit cu faţa la perete. Atunci Gervaise îşi dădu drumul.
— Da, aşa-i, îi lucru ştiut că dragostea de muncă nu-ţi prea dă ghes. Plezneşti de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca domnii şi să scoţi la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i aşa? nu-ţi mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate[4]… I-ascultă! Auguste, nu voiam să-ţi vorbesc de treaba asta, aş mai fi aşteptat niţel, dar ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea; te-am văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adèle. Ah! păi ştii să le-alegi! E bine, aia are şi de ce să-şi dea ifose de prinţesă… S-a culcat cu tot birtul.
Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe faţa lividă ochii i se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, mânia se dezlănţuia ca o vijelie.
— Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o să le dea afară, pe ea şi pe deşirata de soră-sa, fiindcă mereu fac coadă bărbaţii la ele pe scară.
Lantier îşi ridică pumnii; apoi, stăpânindu-şi pofta de-a o bate, îi apucă braţele, o zgâlţâi cu sălbăticie şi-i dădu brânci peste patul copiilor care se porniră iarăşi pe urlete. Şi se culcă din nou, bâiguind, cu înfăţişarea cumplită a omului care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai şovăie:
— Nu-ţi dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise… Ai greşit, o să vezi.
Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, încovoiată pe marginea patului, îi ţinea strâns îmbrăţişaţi laolaltă; şi repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu acelaşi cuvânt:
— Vai! Dacă nu v-aş fi avut pe voi, sărmanii mei copilaşi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!… Dacă nu v-aş fi avut pe voi!…
Tolănit alene, cu privirea aţintită la peticul de stambă spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând sâcâitor. Stătu aşa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu faţa împietrită şi hotărâtă, Gervaise sfârşise cu dereticatul odăii. Făcea patul copiilor, pe care-i sculase şi-i îmbrăcase. O privi cum mătura şi ştergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, cu cele trei scaune şi scrinul hodorogit, pe care slinul stăruia şi se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-şi legase părul în faţa oglinjoarei rotunde atârnate de cremona ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru că-i cercetează braţele goale, grumazul despuiat, toată goliciunea pe care şi-o dezvăluia, ca şi cum în minte-i se năşteau asemuiri. Îşi ţuguie dispreţuitor buzele, Gervaise şchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de seamă decât în zilele de oboseală, când simţea că se sfârşeşte, cu şalele zobite. În dimineaţa aceea, istovită de noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul şi umbla sprijinindu-se de pereţi.
Tăcerea domnea, nu-şi mai spuseseră nicio vorbă. Lantier părea în aşteptare. Gervaise, înăbuşindu-şi durerea, străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele cufărului, într-un ungher, Lantier îşi dezlipi în sfârşit buzele, întrebând-o:
— Ce-nvârteşti, acolo?… Un-te duci?
La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier repetă întrebarea cu mânie, se hotărî să răspundă.
— Doar vezi prea bine… Mă duc să spăl toate astea… Nu pot să ţin copiii în jeg.
O lăsă să strângă două sau trei batiste. Şi, după o altă clipă de tăcere, o întrebă din nou:
— Ai ceva parale?
Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în faţă, fără să lase din mână cămăşuicile murdare ale copiilor.
— Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?… Ştii prea bine c-am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am prânzit de două ori cu ei, şi se duc la iuţeală, cu mezelurile astea… Nu, bineînţeles, n-am niciun sfanţ. Doar douăzeci de centime pentru spălătorie… Eu nu câştig parale ca anumite femei.
Lantier se făcu că nu-nţelege aluzia. Coborâse din pat şi iscodea pe rând cele câte va zdrenţe atârnate în jurul odăii. În cele din urmă îşi luă din cui pantalonii şi şalul, deschise scrinul, mai puse în bocea o cămaşă de noapte şi două cămăşi femeieşti; apoi, zvârlind totul în braţele lui Gervaise:
— Na, du-te de le-amanetează.
— N-ai vrea cumva să-mi pun şi copiii amanet? întrebă ea. Hei! dacă s-ar împrumuta bani şi pe copii, ar fi o uşurare nemaipomenită!
Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între cele două sfeşnice.
— Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut şase franci, dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment… Şi totdeauna, e-atâta lume, acolo la ei!
Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase şi ei ceva. Dar când văzu pe scrin o rămăşiţă de şuncă într-o hârtie, cu un coltuc de pâine, se hotărî s-o strecoare în buzunarul vestei.
— Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine şi nişte cotlete pané, şi-o să prânzim… Ia şi-un litru de vin.
Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia cămăşile şi ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă să le lase acolo.
— Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau!
— Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de gând să porţi împuţiciunile astea? Trebuie neapărat spălate.
Se uita la el neliniştită, regăsind în trăsăturile chipului său de băiat frumos aceeaşi asprime, ca şi cum de azi înainte nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă-ţi spun că nu vreau!
— Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămăşile tale chiar acum, doar n-ai să pleci nicăieri… Ce-ţi pasă dacă le iau cu mine?
Lantier şovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l ţintuia Gervaise.
— De ce? De ce? bâiguia el… Zău! ai să te lauzi peste tot că mă-ntreţii, că-mi speli, că-mi cârpeşti. Ei bine! mi-i lehamite de toate astea! Vezi-ţi de treburile tale, iar eu am să-mi văd de-ale mele… Spălătoresele nu muncesc pentru jigodii.
Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; dar el trânti deodată capacul cufărului, se proţăpi deasupra şi-i strigă drept în obraz:
— Nu!
Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, spunând că-i era somn şi să nu-l mai bată la cap. De data asta, într-adevăr, păru că aţipeşte.
Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea un picior boccelei cu rufe, să se aşeze şi să coasă. Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniştească, îşi luă boţul de albăstreală şi ciotul de săpun care-i rămăseseră de la ultimul spălat; şi, apropiindu-se de copilaşii ce se jucau cuminţi lângă fereastră cu nişte dopuri vechi, îi sărută, spunându-le cu glas scăzut:
— Fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie. Tata doarme!
Când ieşi din odaie, în liniştea copleşitoare de sub tavanul negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbuşite ale lui Claude şi Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se strecura prin fereastra întredeschisă.
Pe bulevard, Gervaise coti la stânga şi o lua pe Rue Neuve din cartierul Goutte d’Or. Trecând prin faţa dughenei lui madam Fauconnier, dădu bineţe cu-o mişcare uşoară din cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teşite, trei uriaşe rezervoare de apă, nişte cilindri de tablă prinşi trainic în buloane. Îşi dădeau la iveală rotunjimile cenuşii; în vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj foarte înalt, împrejmuit din toate părţile cu jaluzele din stinghii subţiri, printre care răzbătea o pală puternică de aer şi lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de alamă. În dreapta rezervoarelor, coşul îngust al maşinii cu abur gâfâia, răsuflând icnit şi uniform, cu ţâşnituri de fum alburiu. Gervaise, fără să-şi mai suflece fustele, ca o femeie ce era obişnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoştea mai de mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiuşcă gingaşă, cu privirea bolnăvicioasă, care şedea, având în faţă un teanc de registre, într-un birou cu geamlâc plin cu calupuri de săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane şi cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul şi peria, pe care i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după ce-şi luă numărul de ordine, intră.
Era un hangar uriaş, cu acoperişul teşit şi grinzile la vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu ferestre mari şi luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se strecura lesne prin aburul călduţ ce plutea ca o ceaţă lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărţându-se şi înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părţile culoarului din mijloc, stăteau şiruri de femei, cu braţele dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbaţi şi ghetele groase cu şireturi. Băteau înverşunate cu maiul, râdeau, se lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de-acolo, se cocârjau deasupra copăilor, neruşinate, grosolane, deşelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu cărnurile încinse şi aburinde. În preajma lor şi pe sub ele, se scurgea un şuvoi imens, găleţile cu apă fiartă purtate şi golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate deschise, şiroind de sus, împroşcăturile maiurilor, scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se bălăceau, curgând ca nişte pârâiaşe pe povârnişul dalelor de piatră. Şi, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadenţate, al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se înăbuşea sub tavanul ud, maşina cu abur, în dreapta, acoperită toată de-o rouă gingaşă şi albă, gâfâia şi huruia neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuş al volantului care părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo.
Gervaise, păşind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-şi privirile în dreapta şi-n stingă. Îşi ducea bocceluţa cu rufe sub braţ, şoldie, şchiopătând şi mai tare în forfota spălătoreselor care-o îmbrânceau.
— E! fă-te-ncoa, fetiţo! strigă glasul răsunător al lui madam Boche.
Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se oprească din treabă.
— Aşează-te aici, că ţi-am ţinut locul… Oh! nu mai am mult. Boche aproape că nici nu-şi murdăreşte rufele… Dar mata? nici mata n-ai să zăboveşti prea mult, hai? E mititică rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata şi-o să ne putem duce la masă… Eu îmi dădeam rufele la o spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniţă cu clorul şi cu periile ei. Aşa că-mi spăl singură. N-am decât de câştigat. Nu mă costă decât săpunul… Ia spune, n-ar fi trebuit să pui cămăşile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoşii ăştia de copii parc-au fundul dat cu funingine!
Gervaise desfăcu bocceaua şi întinse cămăşile copilaşilor; şi întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de leşie, îi răspunse:
— O! nu, e de-ajuns cu apă caldă… Mă pricep la treaba asta.
Îşi alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva colorate. Apoi, după ce-şi umplu albia cu patru găleţi de apă rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de albituri în apă; şi, suflecându-şi fusta, o prinse între pulpe şi se vârî într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea până la brâu.
— Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam Boche. La mata acasă, fetiţo, ai fost spălătoreasă, nu-i aşa?
Gervaise, sumecându-şi mânecile, îşi dezgoli braţele-i frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roşite pe la coate, şi porni să-şi cureţe rufele de slin. Întinse o cămaşă pe scândura îngustă a spălătorului, albită şi roasă de atâta apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea şi-o freca şi pe partea cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înşfăca maiul şi porni să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu-şi cuvintele cu lovituri vârtoase şi bătute cadenţat.
— Da, da, spălătoreasă… De la zece ani… sunt doisprezece ani de-atunci… Ne duceam la gârlă… Altfel mirosea acolo… Să fi văzut, era un locşor sub copaci… c-o apă limpede curgătoare… Ştii, la Plassans… N-ai auzit de Plassans?… lângă Marsilia?
— Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! cu mânuţele ei de domnişoară, îţi îndoaie şi fierul!
Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile fură bătute cu maiul, şi încă zdravăn! Gervaise le cufundă din nou în albie, le luă iarăşi bucată cu bucată să le săpunească a doua oară şi să le frece cu peria. C-o mână, ţinea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se prelingea pe jos ca nişte bale. Şi-atunci, în zgomotul hârşâit al periei, se apropiară una de alta şi-şi vorbiră mai prietenos, de la suflet la suflet.
— Nu, nu suntem cununaţi, continuă Gervaise. Dar eu una, n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de drăguţ încât să jinduieşti să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilaşii, e-hee!… Aveam paişpe ani, şi el optşpe, când l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani… S-a-ntâmplat, aşa cum se-ntâmplă totdeauna, doar ştii. Nu eram fericită acas’ la noi; moş Macquart, dintr-un te miri ce, îmi trăgea un picior în şale. Atunci, zău aşa, ţi se năzare să-ţi faci de cap… Ne-am fi căsătorit dar, nu mai ştiu de ce, n-au vrut bătrânii.
Îşi scutură mâinile ce i se înroşiseră în clăbucul alb.
— Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea.
Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverşunare. Se oprea, tărăgănându-şi săpunitul, ca să stea acolo, să afle povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe jumătate căscată; ochii, bulbucaţi cât cepele, îi luceau. Se gândea, mulţumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, şi-a dat fetiţa drumu’ la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.”
Apoi, cu glas tare:
— Înseamnă, că nu se poartă frumos?
— Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai scot la capăt… Trebuie să-ţi spun că maică-sa şi-a dat duhul anul trecut, lăsându-i o oarecare moştenire, aproape vreo mie şi şapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Şi-atunci, fiindcă moş Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu amândoi copilaşii. Trebuia să-mi facă un rost ca spălătoreasă şi să lucreze şi el în meseria de pălărier. Am fi fost tare fericiţi… Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, risipitor, care se gândeşte numai la plăcerile lui. Ce să mai lungim vorba, nu face prea multe parale… Aşa c-am tras la „Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Şi ne-am pus pe chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când are bani. Înţelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după două luni am rămas fără un sfanţ. Atunci ne-am mutat la „Hotel Boncoeur”, şi-a început viaţa asta blestemată…
Gervaise se opri, simţind cum i se pune un nod în gât şi încercă să-şi stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor la perie.
— Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, şopti ea.
Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele.
— Charles, băieţelule, ai fi tare drăguţ dac-ai aduce o găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbeşte.
Slujitorul luă găleata şi-o aduse plină. Gervaise îi plăti, costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie şi mai trase rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor care-i agăţau fuioare de fum cenuşiu în părul bălai.
— Na, pune-ţi şi nişte sodă, uite-o aici, spuse săritoare portăreasa.
Şi goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. De asemenea vru să-i dea şi nişte apă de clor; dar Gervaise refuză; era bună doar pentru petele de grăsime şi cele de vin.
— Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume.
Gervaise, plecată de şale, cu mâinile cufundate în apă şi încleştate printre rufe, se mulţumi doar să clatine din cap.
— Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de seamă unele lucruri…
Dar îşi înghiţi vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea.
— Oh! nu, nu ştiu nimic!… Îi place să glumească, pare-mi-se, asta-i totul… Aşa cum face cu fetele alea două care stau la voi la hotel, Adèle şi Virginie, le ştii, ei bine! glumeşte cu ele, nimic mai mult, sunt sigură.
Gervaise, încremenită în faţa ei, cu obrajii scăldaţi de sudoare, cu braţele şiroind de apă, se uita întruna la ea, cu privirea neclintită şi scormonitoare. Atunci portăreasa se supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-şi cuvântul de cinste. Striga:
— Nu ştiu nimic, zău, aşa-i cum îţi spun!
Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbeşti cu cineva căruia nu i-ar prii adevărul:
— Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă… O să te ia de nevastă, fetiţa mea, eu ţi-o spun!
Gervaise îşi şterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă rufă din apă, dând iarăşi din cap. O clipă, tăcură amândouă. În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un şold de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată lângă ele, mâncau cârnaţi vârâţi în coltuce de pâine frânte-n două. Numai gospodinele care veniseră să-şi spele rufele aduse în bocceluţe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva bătăi de mai, ici şi colo, în larma râsetelor pe înfundate, a pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al fălcilor; în vreme ce maşina cu abur, văzându-şi înainte de treabă, fără tihnă şi răgaz, părea că-şi ridică glasul, zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaş. Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăşi răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea sub grinzile acoperişului aburul veşnic şi plutitor. Căldura ajunsese de neîndurat; suliţele soarelui răzbăteau din stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau ca nişte nespus de gingaşe neguri lăptoase, bătând într-un trandafiriu-cenuşiu şi un albastru-pământiu. Şi, întrucât se iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, şi deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale şi aplaudat; se înteţea o veselie de neînchipuit. Peste câteva clipe, amuţiră chiar şi cele din urmă maiuri. Cu gura plină, spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea bricegelor deschise pe care le ţineau în mână. Se făcuse atâta linişte încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârşâitul uniform al lopeţii fochistului, adunând cărbuni şi zvârlindu-i în cuptorul maşinii.
Între timp, Gervaise îşi spăla rufele colorate în apa caldă şi grasă de săpun pe care şi-o păstrase. Când isprăvi, trase lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezişul toate rufele din care se prelingeau pe jos şiroaie albăstrii. Şi porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea şi străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care rufele erau puse la scurs.
— Iacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i aşa de rău, zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul ăsta de rufe.
— Vai! nu te osteni, îţi mulţumesc mult, răspunse Gervaise, care frământa cu pumnii şi clătea în apă curată rufele colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba.
Dar totuşi fu silită să primească ajutorul portăresei. Tocmai storceau amândouă, ţinând fiecare de-un capăt, o fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit şi din care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă:
— Ia te uită! lungana de Virginie!… Ce-o fi venit să spele asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă?
Gervaise îşi ridicase la iuţeală capul. Virginie era o fată de vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheşă, frumuşică, în ciuda chipului cam lunguieţ. Purta o rochie veche cu volane şi-o panglică roşie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului central, îşi miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, înţepată, obraznica, bâţâindu-şi şoldurile, şi se proţăpi pe acelaşi rând, la vreo cinci copăi mai încolo.
— Ia-n te uită, ce se fâţâie! turui în continuare madam Boche, cu glasul mai înăbuşit. Niciodată nu-şi săpuneşte mânecarele… Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ţi spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălţările să şi le cârpească! Ca şi soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de Adèle, care chiuleşte de la atelier două zile din trei! Nimeni nu-i cunoaşte nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăieşte din nu se ştie ce, şi, dac-ar fi să vorbim… Dar ce freacă acolo? Hai? fustă să fie? Mai mare scârboşenia, multe trebuie să fi văzut la viaţa ei fusta asta!
Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. Adevărul era că adeseori îşi bea cafeluţa cu Adèle şi Virginie, atunci când puştoaicele erau în bani. Gervaise nu răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Îşi pregătea albăstreala într-o copăiţă aşezată pe trei stănoage. Muia albiturile mişcându-le câteva clipe pe fundul apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; şi după ce le storcea puţintel, le înşira sus pe stinghiile de lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i întoarce spatele deşiratei de Virginie. Dar o auzea chicotind, îi simţea căutarea piezişă aţintită asupră-i. Se părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, Gervaise întoarse capul şi se pironiră din priviri.
— Las-o-n plata Domnului, şuşoti madam Boche. Că doar n-o să vă luaţi de păr… de vreme ce ţi-am spus că nu-i nimic! Nu de ea era vorba!
În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei.
— Îs doi copii, ce-şi caută mămica! strigă Charles.
Toate femeile se întoarseră spre uşă. Gervaise îi recunoscu pe Claude şi Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu încălţările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, îşi ţinea de mână frăţiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, niţel cam speriaţi dar totuşi zâmbitori, femeile venite la spălat le spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să se despartă, ridicându-şi căpşoarele bălaie spre ea.
— Tăticu’ v-a trimis? întrebă Gervaise.
Dar, pe când se pleca să lege şireturile de la pantofii lui Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia odăii, cu numărul de aramă agăţat de ea.
— Ia te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte nedumerită. De ce?
Zărind cheia pe care şi-o uitase prinsă de deget, copilul păru să-şi amintească de ceva şi strigă cu glasul lui limpede:
— Tăticu’ a plecat.
— S-a dus să cumpere de-ale mâncării şi v-a spus să veniţi să mă luaţi de aici?
Claude şovăind, se uită la frate-său, nemaiştiind ce să spună. Apoi, rosti dintr-o suflare:
— Tăticu’ a plecat… A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o trăsură… A plecat.
Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetişor, cu chipul alb ca varul, cuprinzându-şi obrajii şi tâmplele în mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesneşte capul. Şi nu izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse întruna, de zeci de ori, cu aceeaşi intonaţie:
— Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Vai! Doamne!…
Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de faptul că se găsea şi ea în miezul acestei păţanii, îl întrebă la rândul ei pe copil:
— Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat… Nu-i aşa că tăticu’ a-ncuiat uşa şi v-a spus s-aduceţi aici cheia, nu-i aşa?
Şi, vorbind în şoaptă la urechea lui Claude:
— Nu era şi-o cucoană în trăsură?
Copilul se simţi iarăşi tulburat. Spuse de la capăt povestea, cu-o înfăţişare triumfătoare:
— A sărit din pat, şi-a strâns toate lucrurile-n cufăr şi-a plecat…
Şi-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe frate-său lângă robinet. Şi porniră amândoi să se joace, dând drumul la apă.
Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbuşea, sprijinită cu şalele de albie, ascunzându-şi întruna obrajii în podul palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i scape un oftat prelung, în vreme ce-şi apăsa şi mai mult pumnii în ochi, ca şi cum ar fi vrut să piară, părăsită în beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia simţea că se prăbuşeşte.
— Haide, fetiţo, ce dracu! şoptea madam Boche.
— Dac-ai şti! Dac-ai şti! murmură ea în cele din urmă. Azi de dimineaţă m-a trimis să-mi duc şalul şi cămăşile la Muntele-de-pietate ca să-şi plătească acum trăsura…
Şi se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre întâmplările dimineţii, îi dezlănţui hohotele ce i se înăbuşeau în piept.
Drumul ăsta fusese o ticăloşie, durerea cea mai cumplită a deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care adineaori şi-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin gând să-şi ia o batistă.
— Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna madam Boche, care-o înconjura cu atenţia ei. Cum e cu putinţă să-ţi faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!… Va să zică, totuşi îl iubeşti, hai? biata de tine. Adineaori, erai pornită rău de tot împotriva lui. Şi-acum, iată că-l plângi de ţi se rupe inima… Dumnezeule, cât suntem de proaste!
Apoi, o alintă ca o mamă.
— O femeiuşcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putinţă aşa ceva!… Acum ţi se poate povesti totul, nu-i aşa? Ei bine! ţi-aduci aminte, când ţi-am trecut pe sub fereastră, aveam eu nişte bănuieli… Închipuie-ţi că astă-noapte, când s-a întors Adèle, am auzit şi-un pas de bărbat împreună cu al ei. Atunci, am fost curioasă, şi m-am uitat pe scară. Ibovnicul apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, care azi de dimineaţă era de pază, l-a văzut coborând ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Cu Adèle era, mă-nţelegi? Virginie are acu’ un domn la care se duce de două ori pe săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, vezi, n-au decât o singură cameră şi un singur pat, şi nu-mi dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie.
Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăşi să vorbească înăbuşindu-şi glasul puternic:
— Îşi râde de tine, că te vede plângând, căţeaua aia, de-acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de caragaţă… I-a încârligat p-ăia doi şi-a venit aici ca să le povestească apoi ce mutră ai făcut.
Gervaise îşi luă mâinile de la ochi şi se uită. Când o zări pe Virginie în faţă-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la număr, şuşotind şi iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o mânie vecină cu nebunia. Întinzându-şi braţele, cătând pe jos, se roti în juru-şi, tremurând din toate mădularele, făcu câţiva paşi, dădu peste o găleată plină, o înşfăcă cu amândouă mâinile şi-o goli din răsputeri spre Virginie.
— Şterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie.
Sărise de-a-ndaratelea, i se udaseră doar botinele. În răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă încăierarea. Câteva spălătorese care-şi sfârşiseră îmbucătura de pâine, se căţărară pe albii. Dădură buzna şi celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul lor.
— Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o fi apucat-o pe turbata asta?
Înmărmurită, cu bărbia încleştată şi chipul schimonosit, Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână vorbirea deşănţată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă răgea mai departe:
— Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n-avea nici doişpe ani când o tăvăleau soldaţii; pe coclaurile alea şi-a lăsat şi piciorul schilod… i-a putrezit, mâncat de boli…
Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, mai făcu doi paşi şi, apropiindu-se porni să urle şi mai avan, săltându-se cât era de înaltă:
— Hai, fă-te-o ţâră-ncoa, să văd ce mutră ai, şi să-ţi fac felul! Să nu ne baţi la cap pe aci… Ce treabă am eu cu alde ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeţi ce i-aş fi dat poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut… Spune, stârpitură, ce ţi-am făcut?
— Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Ştii prea bine… L-am văzut aseară pe bărbatu-meu… Şi mai ţine-ţi fleanca altminteri te strâng de gât, aşa să ştii.
— Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!… Bărbatu’ cucoanei! De parcă şontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!… Nu-i vina mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ţi l-oi fi furat eu. Puteţi să mă căutaţi… Vrei să-ţi spun una şi bună, prea-l pisai pe omul ăsta! Era prea drăguţ pentru una de-alde tine… Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit pe soţul cucoanei? Se dă şi-o răsplată pentru treaba asta…
Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape sugrumat, se mulţumea numai să îngâne:
— Ştii bine, ştii bine… E vorba de soră-ta, am s-o strâng de gât pe soră-ta…
— Da, du-te şi te-atinge de soră-mea, turui mai departe Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, soră-mea-i mai cu chichirez decât tine… Dar ce mă priveşte pe mine? Nu mai poate omul să-şi vadă de spălatul rufelor, făr’ să-l bată cineva la cap? Să mă laşi-n pace, auzi tu, că m-am săturat!
[1] Veau à deux têtes – Viţelul cu două capete (l. fr.)
[2] Bulevarde exterioare (în original: boulevards extérieurs) – nume sub care sunt desemnate la Paris bulevardele care urmează traseul zidurilor ridicate în jurul capitalei în anii 1785—1797; bulevardele exterioare formează o importantă artera de circulaţie care, multă vreme, a constituit linia de centură a metropolei.
[3] E vorba de marele spital Lariboisière a cărui construcţie, iniţiată în 1846, încă nu era încheiată în 1849—1850, în momentul când se înfiripă acţiunea.
[4] Munte de pietate – casă de împrumut pe amanet; la Paris şi în principalele oraşe ale Franţei fiinţează, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o reţea de asemenea case de împrumut, considerate „instituţii de utilitate publică”.
Germinal de Emile Zola
Pe întinsul ţarinii, prin noaptea neînstelată, ca şi cerneala de neagră şi de deasă, un om străbătea singur şoseaua ce duce de la Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tăind drept câmpul de sfeclă. Nu vedea în faţă nici măcar pământul întunecat şi nu simţea imensitatea orizontului pustiu decât prin răbufnirile vântului de martie, largi rafale ca acelea abătute asupra mărilor şi care îngheaţă tot, măturând întinderile mlăştinoase şi pământurile goale. Nici umbra vreunui copac nu păta cerul, iar drumul se desfăşura drept ca un dig în miezul oarbei neguri a beznei.
Omul plecase din Marchiennes către ceasurile două. Mergea cu pasul mare, tremurând de frig în haina şi în pantalonii săi de catifea cu ţesătura rărită. Un pacheţel înnodat într-o batistă cu pătrăţele îl stingherea grozav; îl înghesuia în coaste când cu un cot, când cu celălalt, ca să-şi strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele mâini, mâini degerate, pe care biciul vântului le făcea să sângereze. Un singur gând îi cutreiera mintea pustie de muncitor fără lucru şi fără adăpost: nădejdea că frigul va fi mai puţin aspru după ivirea zorilor. De o oră bătea acelaşi drum, când spre stânga, la doi kilometri de Montsou, zări flăcări roşii, trei focuri arzând sub cerul liber şi spânzurând parcă în văzduh, întâi şovăi, cuprins de teamă; apoi nu putu înfrâna sfâşietoarea nevoie de a-şi încălzi o clipă mâinile.
Un drum cobora în adânc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard, un fel de zăplaz de scânduri groase, mărginind o cale ferată, în vreme ce la stânga se ridica un dâmb pe care se înălţau în neorânduială acoperişurile oferind o privelişte de sat cu streşinile joase şi uniforme. Străbătu vreo două sute de paşi. Deodată, la o cotitură a drumului, vâlvătăile se iviră iarăşi aproape de tot, fără ca el să înţeleagă cum de se urcau atât de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegânde. Însă, la nivelul pământului, o altă privelişte îi atrăsese tocmai luarea-aminte. Era o masă enormă, un morman de construcţii prăbuşite, în mijlocul căruia se desluşea silueta unui colţ de fabrică; rare licăriri porneau din ferestrele murdare, cinci sau şase lanterne triste spânzurau, afară, pe nişte schele, al căror lemn înnegrit desena nedesluşit profilul unei estacade uriaşe; şi din această fantastică apariţie, înecată în noapte şi fum, se înălţa doar un singur glas, răsuflarea puternică şi prelungă a unui eşapament de aburi ce nu se vedea.
Atunci omul desluşi o gură de mină. Fu din nou cuprins de ruşine: La ce bun? Tot nu va găsi de lucru. În loc să se îndrepte spre clădiri, se încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri de huilă, în coşuri de fontă, pentru a lumina şi încălzi şantierul. Se vede că lucrătorii de la săpăturile de pământ fuseseră nevoiţi să zăbovească târziu, căci mai scoteau încă pământul de prisos. Acum îi auzea pe transportatorii ce-şi împingeau trenurile de vagonete pe estacadă, şi desluşea umbre vii răsturnând cutiile vagonetelor lângă fiecare foc.
— Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coşurile de fontă.
Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bătrân îmbrăcat cu tricou violet de lână şi în cap cu o şapcă din blană de iepure – în vreme ce calul său, un cal mare, gălbui, aştepta, într-o neclintire de piatră, descărcarea celor şase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca răsturnător, un vlăjgan roşcat, nu se grăbea deloc, apăsând pârghia alene. Şi acolo, sus, vântul, cu puteri îndoite, făcea ca şuieru-i de gheaţă să-şi abată larga răsuflare ritmică, aidoma unor lovituri de coasă.
— Noroc bun, răspunse bătrânul.
Se făcu tăcere. Omul, care se simţea privit cu ochi neîncrezători, îşi spuse îndată numele:
— Mă numesc Étienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se găseşte de lucru pe aici?
Flăcările îi luminau obrazul: să fi avut douăzeci şi unu de ani, foarte oacheş, cu un chip frumos, arătând vânjos, în ciuda membrelor sale firave.
Liniştit, vizitiul dădu din cap, împotrivindu-se:
— De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alţi doi pe ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru.
O rafală le curmă vorba. Apoi Étienne întrebă, arătând sumbrul morman de construcţii la picioarele rambleului.
— E o gură de mină, nu-i aşa?
De astă dată bătrânul nu izbuti să răspundă. Îl gâtuia un violent acces de tuse. În cele din urmă scuipă, iar scuipatul lăsă pe pământul roşu o pată neagră.
— Da, o mină, Voreux… Uite! Colonia de locuinţe a minerilor e foarte aproape.
La rându-i, cu braţul întins, îi arătă în noapte satul, căruia tânărul îi ghicise acoperişurile. Dar cele şase vagonete erau goale, aşa că le urmă fără măcar să plesnească din bici, cu picioarele înţepenite de reumatism, în vreme ce calul mare, gălbui, întorcându-se singur, le trăgea greoi călcând între şine, biciuit de vântul ce-i zbârlea coama.
Étienne, care, într-o uitare de sine, adăsta în faţa focului ca să-şi încălzească bietele-i mâini sângerânde, privind spre Voreux, din jurul căruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de sortare, turla puţului de extracţie, vasta hală a maşinii de extracţie, turela pătrată a pompei de epuizmente. Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcţiile-i scunde de cărămizi, înălţându-şi coşul de uzină ca un corn ameninţător, îi părea a fi hâda întruchipare a unei hulpave fiare, lăsată aici pe vine ca să înghită lumea. Cercetând toate acestea, cugeta în sine la existenţa de vagabond, pe care o ducea de opt zile de când tot căuta de lucru; se revedea în atelierul său, de la calea ferată, pălmuindu-şi şeful, izgonit din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâmbătă ajunsese la Marchiennes, unde se spunea că s-ar găsi de lucru la Forje; dar nimic, nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să petreacă duminica ascuns printre lemnăriile unui atelier de rotărie, de unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopţii. Nimic, nicio leţcaie, ba nici măcar un codru de pâine. Ce avea să se facă astfel, rătăcind pe drumuri, fără ţintă, neştiind cel puţin unde să se adăpostească de ger? Da, era într-adevăr o gură de mină, lanterne rare luminau incinta, o uşă deschisă brusc îl lăsase să întrevadă focarele generatoarelor într-o vie strălucire. Desluşea acum până şi eşapamentul pompei, acea respiraţie greoaie şi prelungă, acel neîncetat gâfâit ca horcăiala gâtuită a monstrului.
Salahorul de la răsturnătorul cutiilor de vagonete, gârbovindu-şi spinarea, nici măcar nu-şi ridicase ochii spre Étienne, iar acesta se pregătea tocmai să-şi ridice pacheţelul de pe jos, când un acces de tuse vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră, urmat de calul galben, care trăgea alte şase vagonete pline.
— Există fabrici prin Montsou? întrebă tânărul.
Din gura bătrânului ţâşni un scuipat negru, apoi veni răspunsul în şuierul vântului:
— Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă! Să fi văzut acum trei-patru ani! Totul sfârâia, nu găseai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost atâta bănet… Şi uite că iar strângem cureaua. Mai mare jalea prin tot ţinutul. Oamenii sunt daţi afară, atelierele se închid unul după altul… N-o fi poate vina împăratului, dar ce-o fi căutând el să se bată în America? Şi, colac peste pupăză, vitele pier de holeră, ca şi oamenii.
Şi aşa, în fraze întretăiate, cu răsuflarea sugrumată, amândoi îşi vărsară năduful. Étienne vorbea despre încercările lui zadarnice de o săptămână încoace. Urma, vasăzică, să moară de foame? În curând, pe toate drumurile, vor mişuna cerşetorii.
— Da, spunea bătrânul, bine n-o să iasă până la urmă, căci, pentru Dumnezeu, e cu neputinţă să zvârli atâţia creştini în stradă!
— Nici carne nu avem în fiecare zi.
— Măcar pâine să avem!
— Adevărat, măcar pâine să avem!
Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic de palele vântului.
— Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcându-se către miazăzi – acolo-i Montsou…
Şi, din nou cu mâna întinsă, arătă în beznă puncte nevăzute, numindu-le în acelaşi timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahăr Fauvelle mai funcţiona, dar fabrica de zahăr Hoton tocmai îşi redusese numărul salariaţilor; doar moara Dutilleul şi fabrica Bleuze de cabluri pentru mine mai lucrau încă. Apoi, cu un gest cuprinzător, arătă către miazănoapte mai toată jumătatea orizontului: atelierele de construcţii Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obişnuite; dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două ardeau; în sfârşit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească.
— Ştiu, ştiu, repeta tânărul la fiecare informaţie. De acolo vin.
— Noi, ăştia, o mai ducem încă – adăugă vizitiul – deşi minele şi-au împuţinat extracţia. Şi uite colo, în faţă, la Victoire, nu mai ard decât două din bateriile cuptoarelor de cocs.
Scuipă şi, după ce îşi înhămă calul somnoros la vagonetele goale, o luă din nou pe urmele lui.
Acum, privirea lui Étienne domina întregul ţinut. Bezna rămânea încă de nepătruns, dar mâna bătrânului parcă risipise, pe cuprinsul ei, grele nefericiri, pe care tânărul, fără să-şi dea seama, le simţea în acest ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fără de hotar. Nu era cumva urletul foametei, pe care vântul de martie îl rostogolea de-a lungul acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndârjiseră, păreau a aduce cu ele curmarea lucrului şi, prin urmare, o foamete ce va ucide mulţi oameni. Şi, cu o privire rătăcitoare, se străduia să străpungă umbrele, tulburat şi de dorinţa şi de spaima de a vedea. Totul se prefăcea în neant în fundul neştiut al nopţii de păcură. Zărea, foarte departe, doar furnalele înalte şi cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu o sută de coşuri înfipte pieziş, aliniau luminile văpăilor roşii; în vreme ce, mai la stânga, cele două turnuri ardeau cu flacără de tot albastră, ca nişte uriaşe torte în văzduh. Era o tristeţe de incendiu, fără nicio altă ivire de aştri, la ameninţătorul orizont, decât aceste focuri nocturne, ţâşnite din pământul huilei şi al fierului.
— Sunteţi cumva din Belgia? reluă, în spatele lui Étienne, vizitiul care se întorsese.
De data aceasta nu aducea decât trei vagonete. Avea tot timpul să le răstoarne: un accident survenit la ascensorul de extracţie, o piuliţă de şurub spartă, urma să oprească lucrul pentru cel puţin un sfert de ceas. La poalele rambleului totul amuţise, transportatorii nu mai zguduiau estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar zgomotul îndepărtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier.
— Nu, sunt din sud, răspunse tânărul.
Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolăni la pământ, bucuros de accident; şi, păstrându-şi muta-i sălbăticie, ca stingherit de atâta vorbărie, îl învălui doar pe vizitiu cu privirea ochilor săi mari şi stinşi.
Acesta din urmă, ce e drept, nu prea era limbut de felul său. Trebuie că îi inspirase încredere chipul necunoscutului şi se simţise apucat de una dintre acele mâncărimi de limbă care fac uneori pe cei bătrâni să se pomenească vorbind singuri, cu glas tare.
— Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort[1].
— E cumva o poreclă? întrebă Étienne uluit.
Bătrânul, arătând spre Voreux, răspunse ca şi cum ar fi făcut haz de necaz:
— Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucăţele, o dată cu tot părul pârlit, altă dată cu gâtlejul plin de ţărână, iar a treia oară cu burta umflată de apă, ca un broscoi… Şi, dacă au văzut că nu voiam să crăp, de haz mi-au spus Bonnemort.
Veselia îi spori, un scrâşnet de scripete neuns, care se prefăcu în cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coşul de foc lumina acum, din plin, capu-i mare, cu părul alb şi rar, cu faţa turtită şi de-o paloare cadaverică, mânjită de pete vinete. Era scund, cu gâtul enorm, cu pulpele şi călcâiele întoarse în afară, cu braţe lungi, ale căror labe pătrate îi cădeau până la genunchi. De altminteri, ca şi calul său, care stătea încremenit pe picioare, părând a nu suferi din pricina vântului, el însuşi aducea a statuie turnată în piatră, ca şi când nu s-ar fi sinchisit nici de frig şi nici de zvâcnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuşi, cu o adânca horcăială ce-i sfârteca gâtlejul, scuipă lângă coş, iar pământul se înnegri.
Étienne îl privea, privea pământul pătat.
— Lucraţi, mai întrebă el, de multă vreme în mină?
Bonnemort desfăcu larg amândouă braţele.
— De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani când am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, şi am cincizeci şi opt în momentul de faţă. Socoteşte un pic… Am făcut aici de toate, întâi ucenic la vagonete, apoi, când am avut destulă forţă ca să le împing, am fost încărcător de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de optsprezece ani. În cele din urmă, din pricina ăstor blestemate de picioare, m-au mutat la săpăturile de pământ, la rambleu, la întărirea armăturilor din galerii, până în clipa în care au fost nevoiţi să mă scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi rămâne acolo. De atunci au trecut cinci ani, şi între timp m-au făcut vizitiu… Ei? E straşnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci şi cinci chiar în străfunduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinşi de huilă, ce la răstimpuri mai cădeau din coş, zvârleau pe faţa-i ca varul reflexe de purpură: Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez măcar doi ani, pân-oi împlini şaizeci, ca să-mi iau pensia de o sută optzeci de franci. Dacă te-aş zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o sută şi cincizeci! Sunt vicleni, ticăloşii! De altminteri, în afară de picioare, sunt sănătos tun. Este, pasămite, apa care mi-a pătruns sub piele, de mult ce am fost udat când tăiam cărbuni. Sunt zile în care nu pot mişca o labă fără să urlu.
Un acces de tuse îi curmă iar vorba.
— Şi din aceeaşi pricină tuşiţi în halul ăsta? întrebă Étienne.
Dădu violent din cap, însă pentru a răspunde că nu aceasta e pricina. Şi apoi, când putu vorbi:
— Aş, nu, am răcit luna trecută. Nu tuşeam deloc altădată, acum însă nu mai pot scăpa… Şi ce e mai păcătos e că scuip, scuip întruna…
Un râcâit îi umilă gâtlejul şi scuipă negru.
— E cumva sânge? făcu Étienne, cutezând în cele din urmă să-l întrebe.
Alene, Bonnemort îşi şterse gura cu dosul palmei.
— Cărbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească până la capătul zilelor. Şi doar au trecut cinci ani de când nu mi-au mai călcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fără să ştiu măcar. Ehei! asta te-ntăreşte, nu glumă!
Se făcu linişte, ciocanul îndepărtat bătea cu lovituri regulate în incinta minei, vântul cutreiera purtându-şi vaietul ca pe un urlet de foame şi de sfârşeală iscat în hruba nopţii. În faţa flăcărilor ce se înteţeau, bătrânul îşi depăna, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei! fireşte, nu de ieri, de alaltăieri, el şi toţi ai lui ciocăneau în mină! Înaintaşii săi lucrau la Compania minelor din Montsou de la înfiinţare; şi era mult de atunci, trecuseră chiar o sută şi şase ani. Bunicul său, Guillaume Maheu, pe atunci un băieţandru de cincisprezece ani, găsise cărbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o străveche mină astăzi părăsită, acolo, aproape de fabrica de zahăr Fauvelle. Întregul ţinut o ştia, ca dovadă că vâna descoperită se numea vâna Guillaume, după pronumele bunicului său. Nu-l apucase; o namilă, după cât se spunea; grozav de puternic, stins de bătrâneţe la şaizeci de ani. Apoi tatăl său, Nicolas Maheu, zis cel Roşu, în vârstă doar de patruzeci de ani, rămăsese în Voreux, unde de-abia începuseră săpăturile pe-atunci: o adâncă prăbuşire a terenului, sângele supt, iar oasele măcinate între stânci. Doi unchi şi trei fraţi îşi lăsaseră mai târziu şi ei pielea acolo. El, Vincent Maheu, care scăpase aproape întreg, doar cu picioarele cam ţepene, trecea drept viclean. Şi, de altminteri, ce putea face? Trebuia să muncească. Asta făcuseră cu toţii, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la orice altceva. Fiul său, Toussaint Maheu, crăpa acum acolo, ca şi nepoţii săi, ca toţi cei din lumea lui, care-şi duceau zilele acolo, în furnicarul locuinţelor lor muncitoreşti. O sută şase ani de muncă în mină, bătrânii, apoi copiii lor, pentru unul şi acelaşi patron. Ehei! câţi cetăţeni ar fi fost în stare să-şi depene aşa, cu de-amănuntul, povestea vieţii!
— Dar măcar să ai ce mânca! murmură din nou Étienne.
— Asta spun şi eu: câtă vreme găseşti un codru de pâine, o mai duci.
Bonnemort tăcu, întorcându-şi privirea spre colonia minerilor, în care luminile prinseră a se ivi, una câte una. Orologiul clopotniţei din Montsou bătu de patru ori; gerul se înteţea.
— Şi e bogată compania asta a voastră? reluă Étienne.
Bătrânul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă, copleşiţi ca sub prăbuşirea unei grele armuri.
— O! da, o! da… Poate nu chiar atât de bogată ca vecina ei, Compania din Anzin. Dar, totuşi, milioane peste milioane. Nici nu mai pridideşti să le numeri… Nouăsprezece mine, dintre care treisprezece în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas, Madeleine, Feutry-Cantel, şi încă altele, iar şase în curs de pompare sau de aerare, ca, de pildă, Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni care se întind pe şaizeci şi şapte de comune, o extracţie de cinci mii de tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da, da! bănet cu sacul!
Un huruit de vagonete pe estacadă făcu calul cel gălbui să-şi ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii îşi reluaseră munca. În vreme ce-şi înhăma vita, ca să coboare din nou, vizitiul adăugă blând, adresându-i-se:
— Nu te-ndulci la flecăreală, păcătos trândav!… Dacă ar şti domnul Hennebeau cum îţi iroseşti timpul!
Étienne, gânditor, privea în noapte. Întrebă:
— Vasăzică mina asta e a domnului Hennebeau?
— Nu, lămuri bătrânul, domnul Hennebeau e doar directorul general. E, ca şi noi, lefegiu.
Cu un gest, tânărul arătă spre uriaşa întindere învăluită în umbră.
— Atunci ale cui sunt toate astea?
Dar Bonnemort rămase o clipă iarăşi înecat de tuse, însă atât de violentă, încât de-abia mai putu să răsufle. În cele din urmă, după ce scuipă şi-şi şterse balele negre de pe gură, rosti, printre bulboanele vântului care se înteţea:
— Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu ştie… Ale unor oameni.
Şi cu mâna arătă în întuneric un punct nedesluşit, un loc neştiut şi îndepărtat, populat de oamenii pentru care toţi cei din familia Maheu ciocăneau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi căpătase un fel de spaimă superstiţioasă, ca şi cum ar fi rostit numele unui altar în care era cu neputinţă să pătrunzi şi unde s-ar fi ascuns, la pândă, zeul ghiftuit căruia cu toţii îi dăruiau propriul lor sânge şi al cărui chip nu-l văzuseră nicicând.
— Măcar de am avea pâinea cea de toate zilele, repetă pentru a treia oară Étienne, ca şi cum şirul vorbelor i-ar fi fost necurmat.
— Păi da! De-am avea zilnic pâinea, ar fi prea frumos!
Calul plecase, vizitiul, la rându-i, pieri şi el, cu paşi târşiţi, ca ai unui beteag. Lângă răsturnător, salahorul nu se clintise din loc, adăstând răsucit ca un ghem, cu bărbia înfundată între genunchi, cu ochii săi grei şi stinşi aţintiţi în neant.
Nici după ce-şi luă iarăşi pachetul Étienne nu se îndepărtă. Simţea zvâcnetul vijeliei îngheţându-i spatele, în vreme ce marele foc din faţa sa îi dogorea pieptul. Deşi poate n-ar fi rău dacă s-ar adresa chiar celor de la mină: bătrânul s-ar putea să nu ştie; de altfel se resemna: va primi orice muncă. Încotro s-o pornească şi ce să se facă prin meleagurile astea înfometate de şomaj? Să-şi lase în vreun şanţ hoitul de câine prăpădit? Totuşi, o îndoială îl tulbura, o spaimă în faţa acestui Voreux, în mijlocul câmpului pustiu şi înecat într-o beznă atât de deasă. Cu fiecare zvâcnire, vântul părea că se înteţeşte, ca şi cum răsuflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată creştere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte scoteau flăcări, ca şi cuptoarele de cocs, însângerând întunericul nopţii fără să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă, ghemuit ca o fiară vrăjmaşă, se îngrămădea tot mai împovărător, înghiţind, într-o răsuflare tot mai anevoioasă şi mai prelungă, aerul împuţinat de greoaia-i digestie de carne omenească.
2
În mijlocul câmpurilor de grâu şi de sfeclă, colonia celor „două sute patruzeci” de mineri dormea învăluită de noaptea neagră. Se desluşeau nelămurit cele patru grupuri enorme de căsuţe aşezate două câte două, spate în spate, corpuri de cazărmi sau de spitale, geometrice, paralele, despărţite prin cele trei alei largi, împărţite în grădini egale. Iar pe câmpia pustie nu se auzea decât geamătul vântului, printre şipcile smulse din garduri.
La familia Maheu, la numărul 16 din corpul al doilea de case, nimic nu mişca. O beznă deasă îneca unica încăpere de la etajul întâi, strivind parcă sub povara ei somnul fiinţelor pe care le simţeai acolo, cu gurile căscate, îngrămădite unele peste altele, zdrobite de oboseală. Cu tot frigul aspru de afară, aerul greu avea o căldură animală, acea zăpuşeală fierbinte a sălilor de cazarmă care, oricât ar fi de bine îngrijite, miros totuşi a turmă omenească.
În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se clinti încă, respiraţii uşoare şuierau, însoţite de două sforăieli sonore. Şi deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numără, din deprindere, cele patru bătăi ale ceasornicului, desluşite prin podea, fără să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoţându-şi picioarele de sub pătură, bâjbâi, scăpără în cele din urmă un chibrit şi aprinse lumânarea. Dar rămase mai departe pe pat, cu capul atât de greu, încât îi cădea între umeri, cedând nevoii de neînvins de a se prăbuşi din nou pe pernă.
Acum, feştila lumină odaia pătrată, cu două ferestre, umplută de cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă, două scaune de nuc străvechi, a căror culoare fumurie părea o pată violentă pe pereţii spoiţi în galben-deschis. Şi nimic altceva. Zdrenţe spânzurând în cuie, o cană pe jos, lângă o strachină roşie, folosită ca lighean, în patul din stânga, Zacharie, băiatul cel mare, de douăzeci şi unu de ani, dormea cu fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta, doi ţânci, Lénore şi Henri, prima de şase ani, al doilea de patru, dormeau îmbrăţişaţi; în vreme ce Catherine împărţea cel de al treilea pat cu sora ei, Alzire, atât de firavă pentru cei nouă ani încât nici n-ar fi simţit-o lângă ea dacă cocoaşa micuţei infirme nu i-ar fi împuns coastele. Uşa cu geam era deschisă, se zărea sala scării, un fel de coridor unde părinţii ocupau al patrulea pat, lângă care fuseseră nevoiţi să aşeze leagănul celei din urmă născute, Estelle, în vârstă de numai trei luni.
Catherine făcu totuşi o sforţare deznădăjduită, îşi întinse membrele, îşi înfipse mâinile în părul roşu şi ciufulit, care-i cădea pe frunte şi pe ceafă. Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a cămăşii i se vedeau picioarele cu vânătăi, tatuate parcă de cărbune, şi braţele delicate, a căror albeaţă de lapte contrasta cu lividitatea chipului ei, al cărui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii săpunului de rufe. Mai căscă o dată, deschizând gura cam prea mare şi lăsând să i se vadă nişte dinţi sclipitori, ieşind la iveală din clorotica paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenuşii, luptând încă cu somnul, îi lăcrămau, dându-i o expresie de dureroasă sfâşiere; părea astfel că oboseala îi năpădise întreaga nuditate.
Dar o mârâială se desluşi din coridor, glasul lui Maheu bâlbâi, în vreme ce limba i se împleticea:
— La dracu! E ora sculării… Tu ai aprins lumânarea, Catherine?
— Da, tată… Chiar acum a sunat, jos.
— Atunci grăbeşte-te, leneşo! Dacă ai fi dansat mai puţin ieri, duminică, ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trândăvia!
Şi continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iarăşi şi pe el, iar mustrările i se încâlciră, pierzându-se într-o nouă sforăială.
Tânăra fată, în cămaşă, umbla de colo până colo prin cameră cu picioarele desculţe. Trecând pe lângă patul lui Henri şi al Lénorei, îi înveli din nou, căci pătura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră, înghiţiţi în neantul somnului copilăriei. Alzire, cu ochii deschişi, se întorsese, fără a îngăima o vorbă, pe partea cealaltă, pentru a lua locul, cald încă, lăsat de sora sa mai mare.
— Haide, Zacharie! şi tu, Jeanlin! haideţi odată! repeta Catherine, în picioare, în faţa celor doi fraţi, care nu se clinteau din pat, cu nasul în pernă.
Pe cel mare fu nevoită să-l ia de umeri şi să-l zgâlţâie; apoi, în vreme ce el mârâia vorbe de ocară, ea se apucă să-i dezvelească, smulgându-le cearşaful. Scena îi păru hazlie şi începu să râdă văzându-i pe cei doi băieţi zbătându-se cu picioarele goale.
— Ce prostie, lasă-mă-n pace! mormăi Zacharie, în toane rele, după ce se ridică din pat. Nu-mi plac şotiile astea… Mai trebuie să mă şi scol, afurisită treabă!
Era plăpând, deşelat, cu faţa prelungă, mai mult mânjită de câteva rare fire de barbă, cu părul blond şi cu anemica paloare a întregii lui familii. Cămaşa îi dezvelise pântecele, pe care şi-l acoperi, dar nu de ruşine, ci pentru că nu-i era deloc cald.
— A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata.
Jeanlin, care se ghemuise, închise iarăşi ochii, spunând:
— Lasă-mă-n pace, nu vezi că dorm?!
Râse iarăşi, din toată inima-i de fată bună. Era atât de mic cu firavele-i membre, ale căror articulaţii enorme le umflaseră scrofulele, încât ea îl înşfăcă în braţe. Dar el se zbătea cu chipu-i palid şi încreţit de maimuţă, găurit de cei doi ochi verzi, lărgit de urechile-i clăpăuge şi devenit alb ca varul de mânia neputinţei. Nu spuse nimic; o muşca de sânul drept.
— Al dracului ticălos! murmură ea, stăpânindu-se să nu ţipe şi lăsându-l jos.
Alzire, tăcută, acoperită până la bărbie, nu mai readormise. Cu privirea ei deşteaptă de infirmă îşi urmărea sora şi pe cei doi fraţi, care acum se îmbrăcau. O nouă ceartă izbucni în jurul străchinii, băieţii o îmbrânciră pe fată pentru că zăbovea prea mult la spălat. Cămăşile zburau, în vreme ce, buhăiţi încă de somn, ei se slobozeau fără ruşine, cu liniştita nestingherire a unor progenituri de căţei ce cresc împreună. De altminteri, Catherine fu gata cea dintâi. Îşi trase pantalonii de miner, îşi îmbrăcă haina de pânză şi-şi înnodă boneta albastră în jurul cocului; şi, în aceste curate veşminte de luni, aducea mai mult cu un băietan, aşa încât doar uşoara unduire a coapselor îi mai dădea în vileag sexul,
— Când o să se întoarcă bătrânul – făcu Zacharie cu răutate – n-o să mai poată de bucurie găsind patul răvăşit… Ştii, o să-i spun că tu eşti de vină.
Bunicul Bonnemort era bătrânul, care, lucrând noaptea, se culca în zorii zilei; aşa încât, găsindu-se totdeauna careva să sforăie în pat, acesta nu se răcea niciodată.
Fără a mai răspunde un cuvânt, Catherine începu să întindă pătura şi să-i vâre marginile sub saltea. Dar, de câteva clipe, se auzeau zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clădirea învecinată. Aceşti pereţi de cărămidă, făcuţi economic de companie, erau atât de subţiri, încât răzbăteau prin ei cele mai mici zgomote. Se trăia, aşadar, în comun, de la un capăt până la celălalt; şi din viaţa intimă nimic nu rămânea tăinuit, nici măcar copiilor. Un pas greoi zgudui o scară, apoi se desluşi ceva ca o cădere înăbuşită, urmată de un suspin de plăcere.
— Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă, şi Bouteloup se şi înfiinţează să-i ia locul, lângă nevastă-sa!
Jeanlin rânji, până şi ochii Alzirei sclipiră. Aşa se înveseleau în fiecare dimineaţă pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator care găzduia pe un muncitor de la săpăturile de pământ, astfel încât femeia avea doi bărbaţi, unul de noapte şi altul de zi.
— Philomène tuşeşte, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile.
Vorbea despre o fată înaltă, de nouăsprezece ani, cea mai în vârstă dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, căreia îi şi făcuse doi copii, dar cu plămânii atât de şubrezi, încât lucra la ciururi, în incinta minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund.
— Ţi-ai găsit! Philomène! răspunse Zacharie. Nici nu se sinchiseşte, mai doarme încă!… Ce porcărie, să dormi până la ceasurile şase de dimineaţă!
Îşi trase pantalonii şi deschise fereastra, stăpânit de un gând neaşteptat. Afară, în beznă, colonia minerilor se deştepta. Lumini se strecurau, una câte una, printre şipcile obloanelor. Şi încă o ceartă izbucni: el se apleca peste pervaz, pândind să vadă dacă nu cumva iese, din casa de peste drum a Pierronilor, şeful contramaistru al minei Voreux, bănuit că trăieşte cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră-sa îi striga că deoarece de ieri soţul începuse să lucreze ziua în mină, în orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo. Aerul pătrundea în valuri îngheţate, iar cei doi susţineau cu îndârjire fiecare punctul său de vedere, când deodată se auziră ţipete şi bocete. Veneau din leagănul Estellei, care nu putea îndura frigul.
În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim, adormise la loc, ca un neputincios! Şi înjura atât de tare, încât în odaia de alături copiii nici nu mai crâcniră. Zacharie şi Jeanlin sfârşiseră, de altfel alene şi obosiţi, cu spălatul. Alzire, cu ochii mari deschişi, privea întruna. Cei doi ţânci, Lénore şi Henri, îmbrăţişaţi, nici nu mişcau, respirând mai departe cu acelaşi suflu mărunt, în ciuda tămbălăului din jur.
— Catherine, dă-mi lumânarea! strigă Maheu.
Fata îşi încheiase haina şi duse lumânarea în sala de alături, lăsându-şi fraţii să-şi caute hainele la palida lumină ce mai venea dinspre uşă. Taică-su sări din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în picioare cu ciorapi groşi de lână, şi, bâjbâind, aprinse în odaia de jos o altă lumânare, ca să poată pregăti cafeaua. Saboţii întregii familii erau sub bufet.
— Taci odată, spurcăciune! reîncepu Maheu, întărâtat de ţipetele Estellei, care nu mai conteneau.
Era scund, ca şi bătrânul Bonnemort, căruia îi semăna, fiind însă mai gras, cu capul mare, cu faţa turtită şi palidă sub părul blond, tuns foarte scurt. Copilul urla şi mai tare, spăimântat de enormele braţe noduroase ce i se mişcau deasupra capului.
— Las-o, ştii doar foarte bine că n-o să tacă, îi spuse nevastă-sa, tolănindu-se în mijlocul patului.
Şi ea de-abia se trezise, plângându-se cât e de rău să nu te poţi odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fără să facă atâta zgomot? De sub pătură nu i se vedea decât faţa prelungă, cu trăsăturile puternice ale unei frumuseţi comune, pe care la treizeci şi nouă de ani o şi veştejiseră viaţa de mizerie şi naşterea celor şapte copii. Cu ochii în tavan, vorbea agale, în vreme ce bărbat-su se îmbrăca. Niciunul, nici celălalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlând.
— Hm! Ştii, n-am nicio leţcaie, şi azi e de-abia luni: încă şase zile până la chenzină… Nu e chip să mai meargă aşa. Cu toţii împreună nu aduceţi în casă decât nouă franci. Cum vrei să ies la capăt? Suntem zece guri.
— Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu şi cu Zacharie, câte trei: ăştia fac şase… Catherine şi tata, câte doi: sunt patru; patru şi cu şase, zece… Şi Jeanlin, unu, unsprezece.
— Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile şi zilele de şomaj… Niciun ban peste nouă franci, mă-nţelegi?
Nu mai răspunse, ocupat să-şi caute cureaua pe jos. Apoi, ridicându-se, spuse:
— Nu e drept să ne plângem, sunt încă zdravăn. La patruzeci şi doi de ani, cei mai mulţi trec la întărirea armăturilor din galerii.
— Poate, dragul meu, dar nici aşa n-avem pâine… Ce dracu să mă fac, spune? Tu n-ai nimic?
— Zece bani.
— Păstrează-i, să ai de-o halbă… Doamne! ce dracu să mă fac? Astea şase zile parcă-s un veac. Şi datorăm şaizeci de franci lui Maigrat, care m-a dat afară alaltăieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuşi se încăpăţânează şi nu-mi dă…
Şi, cu glasul posomorât, femeia îi dădea întruna, cu faţa împietrită, închizând din când în când ochii, sub trista lumină a feştilei. Făcea pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâine cu unt, chiar şi cafeaua se isprăvise, apa făcea crampe la stomac, şi câte şi câte zile nu păcălise foamea cu frunze de varză fiartă. Pesemne că treptat-treptat vorbise tot mai tare, căci urletele Estellei se înteţiseră, acoperindu-i până şi vorbele ei. Aceste ţipete deveneau nesuferite. Deodată, Maheu, scos din sărite, păru că le aude, căci, smulgând-o din leagăn, o zvârli în patul maică-sii, bâlbâind de mânie:
— Haide! ia-o, că o fac una cu pământul! al dracului copil, nu-i lipseşte nimic, suge şi se văicăreşte mai grozav decât noi toţi!
Estelle începu într-adevăr să sugă. Sub pătură, potolită de blânda căldură a patului, nu i se mai desluşea decât măruntul şi lacomul plescăit al limbii de cerul gurii.
— Nu cumva domnii de la Piolaine ţi-au spus să te mai duci pe la ei? făcu tatăl, după o clipă de tăcere.
Mama ţuguie buzele cu amărăciunea pricinuită de îndoială.
— Da, m-am întâlnit cu ei, dădeau de pomană haine copiilor sărmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore şi Henri până la ei. De mi-ar da măcar cinci franci!
Se reaşternu tăcerea. Maheu era gata. Rămase o clipă nemişcat, apoi, cu glasul său înăbuşit, rosti hotărât:
— Ce să-i faci, asta este, şi pace, fă rost de o fiertură, şi gata… Vorbăria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru.
— Ai dreptate, răspunse femeia. Suflă în lumânare. N-am nevoie să văd ce culoare au gândurile care mă frământă.
Omul stinse lumânarea. Zacharie şi Jeanlin coborâseră; îi urmă; iar scara de lemn trosnea sub paşii greoi ai picioarelor încălţate cu ciorapi de lână. După plecarea lor, odaia şi coridorul fură din nou învăluite în beznă. Copiii dormeau, până şi pleoapele Alzirei se închiseseră. Dar mama Maheu rămase cu ochii aţintiţi în întuneric, în vreme ce, morfolindu-i sânul căzut de femeie stoarsă, Estelle torcea, ca o pisicuţă.
Jos, Catherine aţâţase focul în plita de fontă, cu grătar la mijloc şi două cuptoare laterale, în care ardea fără oprire focul. Campania distribuia fiecărei familii câte o raţie lunară de opt hectolitri de praf de cărbune pietros, cules dintre şine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în fiecare seară lăsa jeraticul să mocnească sub cenuşă, nu trebuia a doua zi decât să-l descopere, adăugind şi câteva bucăţele de cărbune moale, ales cu grijă. Apoi, după ce puse pe grătar un vas cu apă, se aplecă pe vine, scotocind în dulap.
Era o încăpere destul de mare, cuprinzând întregul parter, vopsită într-un verde de culoarea mărului şi de o curăţenie flamandă, pardosită cu dale spălate din belşug şi presărate cu nisip alb. În afară de bufetul de brad lăcuit, întregul mobilier se reducea la o masă şi la nişte scaune din acelaşi lemn. Spânzurând de perete, litografii în culori ţipătoare, portretele împăratului şi al împărătesei, date de companie, oşteni şi sfinţi bălţaţi cu aur se înfăţişau într-o izbitoare nepotrivire cu pustietatea şi simplitatea încăperii; nu se mai afla nicio altă podoabă decât o cutie de carton trandafirie, pe bufet, şi un ceas cu cuc, cu un cadran colorat strident, al cărui tictac greoi părea a cotropi goliciunea tavanului. Lângă uşa dinspre scară, o altă uşă ducea spre pivniţă. În ciuda curăţeniei din casă, un miros de ceapă prăjită, rămas încă din ajun, otrăvea aerul cald, aerul acela greu, veşnic încărcat de acrele miasme ale huilei.
În faţa bufetului deschis, Catherine se tot gândea. Nu mai era decât un coltuc de pâine şi destulă brânză. dar de-abia o picătură de unt; şi trebuia să ungă pâine cu unt pentru toţi patru. Se hotărî în sfârşit, tăie feliile, întinse pe una brânză, o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care şi-o luau, în fiecare dimineaţă, în mină. Curând, cele patru felii duble fură înşirate pe masă, cumpănite cu necruţătoare socoteală, cea groasă pentru tata, cea subţire pentru Jeanlin.
Catherinei, care părea absorbită doar de rosturile casei, îi mai cutreiera pesemne mintea şi la povestea îndrugată de Zacharie pe seama contramaistrului şi a femeii lui Pierron, căci întredeschise uşa de la intrare şi aruncă o privire afară. Vântul sufla fără încetare, fugare licăriri se înteţeau pe faţadele scundelor căsuţe ale coloniei minerilor, din care se înălţa un nedesluşit freamăt al deşteptării din somn. Uşi începură să se închidă la loc, pâlcuri negre de lucrători porneau în noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucrătorul acela de la încărcare, din orizont, dormea desigur, zăbovind până la ceasurile şase de dimineaţă, când urma să-şi ia în primire slujba? Iar ea aştepta, privind casa din partea cealaltă a grădinii. Curiozitatea îi fu aţâţată de uşa care se deschise. Dar nu putea fi decât fata Pierronilor, mica Lydie, care pleca pesemne spre mină.
Un zgomot de apă care dă în foc o făcu să se întoarcă. Închise uşa în grabă şi alergă: apa clocotea şi se revărsa, stingând focul. Nu mai era cafea deloc. Nu-i mai rămase decât să opărească zaţul din ajun; apoi îndulci cafeaua cu glucoză. Chiar în acea clipă taică-su şi cei doi fraţi coborau.
— Ei drace! declară Zacharie când îşi vârî nasul în ceaşcă, cafeaua asta nu-i chiar atât de tare, n-o să ne zboare în ţăndări scăfârlia!
Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată.
— Eh! E fierbinte, e totuşi bună.
Jeanlin adună firimiturile rămase de la feliile de pâine cu unt şi le muie în fiertură. După ce băură, Catherine goli cafetiera în ploştile de tablă. În picioare toţi patru, abia luminaţi de feştila fumegândă, înghiţeau cu lăcomie, grăbiţi.
— Suntem gata, în sfârşit? întrebă tatăl. Parcă am fi nişte rentieri.
Dar se auzi un glas venind dinspre scară, a cărei uşă o lăsaseră deschisă. Era mama Maheu, care striga:
— Luaţi toată pâinea. Am puţină supă cu fidea pentru copii!
— Da, da! răspunse Catherine.
Ea stinsese focul, punând bine, într-un colţ al grătarului, un rest de supă, pe care bunicul o va găsi caldă când se va înapoia acasă, la ceasurile şase de dimineaţă. Cu toţii îşi luară saboţii de sub bufet, petrecându-şi pe după umeri sfoara de care le spânzura plosca, virând feliile de pâine cu unt la spate, între cămaşă şi haină. Şi ieşiră, bărbaţii înainte, fata în urmă, stingând lumânarea, răsucind cheia în broasca uşii. Casa se cufundă din nou în beznă.
— Bravo, plecăm împreună! spuse un bărbat care închidea uşa casei învecinate.
Era Levaque, cu băiatul său Bébert, un băieţandru de doisprezece ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită, râse pe-nfundate la urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aştepta nici măcar plecarea soţului?!
Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă uşă se trânti, totul aţipi din nou, femeile şi copiii se adânceau iarăşi în somn, în fundul paturilor, devenite mai încăpătoare. iar între satul întunecat şi Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vântului o molcomă defilare de umbre, plecau cărbunarii la lucru, legănându-şi umerii, stânjeniţi de propriile lor braţe, pe care le încrucişau pe piept; în vreme ce, pe spatele fiecăruia, din feliile de pâine cu unt, crescuse câte o cocoaşă. Înveşmântaţi în haine subţiri, dârdâind de frig, fără a se mai grăbi, răsfiraţi de-a lungul drumului, tropăiau ca o turmă.
[1] Bonnemort are, ca substantiv comun, înţelesul de moarte care nu ucide (n. t.).
Fecunditate de Emile Zola
În dimineaţa aceea, în micul pavilion de la marginea pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se grăbea să ia din Janville trenul de la ora şapte, care-l aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se şi făcuse ora şase şi jumătate şi mai erau doi kilometri de la pavilion până la Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord în bulevardul Grenelle; aşa că nu ajungea la biroul său de la uzină decât pe la opt şi jumătate.
Îşi îmbrăţişase copiii, din fericire adormiţi; fiindcă nu l-ar mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânuşiţele, râzând şi sărutându-l. Şi, când intră în grabă în dormitor, o găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua şi întreaga strălucire a dimineţii de mai năvălise, scăldând-o într-un val de soare vesel, în sănătoasa şi proaspăta frumuseţe a celor douăzeci şi patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o adora.
— Ştii, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap trenul… Vezi ce poţi face, mai ai un franc şi cincizeci de bani, nu-i aşa?
Ea începu să râdă, încântătoare, cu braţele-i goale şi cu minunatu-i păr negru despletit. Veşnica strâmtorare în care se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul şi voia bună; se căsătoriseră, ea la şaptesprezece ani, el, la douăzeci, şi erau împovăraţi, încă de pe-acum, cu patru copii.
— Deoarece azi e sfârşitul lunii şi iei leafa diseară… Am să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soţii Lepailleur, de la care cumpăr lapte şi ouă, mă indispun, fiindcă mereu îşi închipuie că vrem să-i furăm… Un franc şi cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef!
Ea râdea mereu şi-i întindea braţele pietroase şi albe să-şi ia rămas bun, ca în fiecare dimineaţă.
— Hai, du-te repede, dacă te grăbeşti… Astă-seară o să vin să te aştept la podeţ.
— Nu, nu, vreau să te culci! Ştii bine că şi astăzi; chiar dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu sosesc la Janville decât la unsprezece şi jumătate… O, ce zi! A trebuit să promit soţilor Morange că iau masa cu ei la prânz, iar diseară Beauchêne a invitat un client, o cină de afaceri, la care trebuie să iau parte… Culcă-te şi fă nani până mă întorc.
Ea dădu drăgălaş din cap, fără să promită nimic.
— Şi nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar şi să-i spui că plouă în odaia copiilor. Acest Séguin du Hordel, putred de bogat, e drept că ne închiriază magherniţa lui numai cu şase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să ne lăsăm udaţi ca pe drumul mare.
— Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit… Am să trec pe la el, îţi făgăduiesc.
Dar, la rândul lui, o luase în braţe şi despărţirea se prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs şi-l săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste sănătoasă, bucuria unei uniri totale şi adânci, de-a nu fi decât un trup şi un suflet.
— Pleacă, pleacă, scumpule… A! nu uita să-i spui Constancei că, înainte de-a se duce la ţară, trebuie să vină să petreacă o duminică la noi, cu Maurice.
— Da, da, am să-i spun… La revedere, pe diseară, scumpo.
Se întoarse, o strânse din nou puternic în braţe, o sărută lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată inima, şi plecă.
De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în zilele când nu avea decât un franc şi cincizeci de bani în casă, făcea voiniceşte drumul pe jos. Era un drum foarte frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, strada Regală, apoi, după Piaţa Concordiei, aleea Reginei, podul Alma şi cheiul d’Orsay.
Uzina Beauchêne se întindea chiar la capătul cheiului d’Orsay, între strada Federaţiei şi bulevardul Grenelle. Se afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de locuit, un palat de cărămizi roşii încadrate de piatră albă, pe care o zidise Leon Beauchêne, tatăl lui Alexandre, actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, pe coline, prin verdeaţă, casele înalte din Passy; iar pe dreapta se ridicau cele două turnuleţe ale palatului Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii Federaţiei, o grădină şi o căsuţă, vechea locuinţă modestă a lui Leon Beauchêne, de pe timpul eroic de muncă înverşunată când îşi înfiripa averea. Apoi clădirile, hangarele uzinei, o îngrămădire de construcţii cenuşii, deasupra cărora se ridicau două coşuri imense, ocupau partea din fund a terenului, precum şi partea dinspre bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, bine cunoscută, fabrica mai ales maşini agricole, de la maşinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase şi delicate care cer o atenţie deosebită spre a fi perfecte. Şi, în afară de cele câteva sute de bărbaţi folosiţi zilnic, mai era acolo şi un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la polisaj şi la lustruit.
Intrarea în ateliere şi birouri se făcea prin strada Federaţiei, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, cu pavajul ei veşnic negru, pe care-l brăzdau adeseori scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din coşurile înalte, aburi ţâşneau şuierând din acoperişuri, în timp ce o trepidaţie surdă, care făcea ea pământul să tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al muncii.
Era ora opt şi treizeci şi cinci la ceasul cel mare al clădirii centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în biroul său de desenator-şef. De opt ani era la uzină, unde începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de franci pe lună. Tatăl său, Pierre Froment, care avusese de la soţia sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, apoi pe Mathieu, pe. Marc şi pe Luc, deşi îi lăsase în voie să-şi urmeze vocaţia, îşi dăduse totuşi osteneala ca fiecare să se aleagă eu câte-un meşteşug. Leon Beauchêne, întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, îi luase locul şi tocmai se însurase cu Constance Meunier, fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare ca el. Şi aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, o verişoară săracă a lui Alexandre, cu care se căsători în anul următor.
Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese în seama unchiului ei, Leon Beauchêne. Un frate al acestuia, Felix Beauchêne, un zăpăcit, după nenumărate insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu nevasta şi fiica să-şi încerce norocul în Algeria; şi, de data aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în urma unei neaşteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl şi mama au fost masacraţi, clădirile distruse, astfel că fetiţa, scăpată ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, care se arătă foarte bun faţă de ea, timp de doi ani, cât mai trăi. Dar mai erau aici şi Alexandre, un tovarăş cam greu de mulţumit, şi, mai ales, soră-sa cea mică, Sérafine, o fată trupeşă, smintită şi rea, care părăsi din fericire casa aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron autentic, escroc şi falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea tatălui său, Alexandre începu şi el să se gândească la însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, Marianne se simţi mai străină, mai izolată încă, alături de noua-i verişoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută în gospodărie. Mathieu era acolo, şi câteva luni au fost de ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă şi trainică se înfiripă între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe îndrăgostiţi unul în braţele celuilalt, ci stima, duioşia, încrederea, mutuala siguranţă a fericirii în reciproca dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Şi amândoi au fost încântaţi că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar Alexandre, vărul lui prin alianţă, îl lăsă pur şi simplu să spere o asociaţie posibilă, într-un viitor îndepărtat.
De altfel, puţin câte puţin, Mathieu Froment avea să devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre Beauchêne, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite pe Sérafine, cum şi alte cheltuieli mari făcute din pricina acestei fiice răzvrătite şi vicioase, îl siliseră să-şi micşoreze pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de des întâlnit, să lase vreun testament; aşa că Sérafine se pusese cu înverşunare de-a curmezişul intereselor fratelui său, cerându-şi partea şi voind să-l forţeze să vândă uzina. Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârţită, iar uzina împărţită în bucăţele, nimicită. Beauchêne tremura încă de groază şi mânie, fericit că reuşise, în cele din urmă, să-şi despăgubească sora, plătindu-i partea, cu dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă şi, numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce i-o aducea Constance, fată urâtă – a cărei posesiune, bărbatul frumos şi amator de femei o socotea amară – şi atât de uscată şi slabă încât el însuşi o numea „osul acesta” înainte de-a consimţi s-o ia de nevastă. În cinci sau şase ani totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de prosperitate începu. Şi Mathieu, care devenise unul dintre colaboratorii cei mai activi şi mai necesari, ocupa acum postul de desenator-şef, cu o leafă de patru mii două sute de franci.
Morange, şeful contabil, al cărui birou era alături, ridică ochii îndată ce auzi că tânărul se aşază în faţa mesei lui de desen.
— Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzeşti la noi.
— Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la amiază.
Şi Mathieu începu să-şi revadă cu grijă schiţa unei batoze cu aburi, o invenţie a lui, de-o perfectă simplitate şi de-o putere considerabilă, la care lucra de mult timp şi pe care un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea.
În acel moment, uşa cabinetului patronului se deschise însă brusc şi Beauchêne apăru. Înalt, cu faţa îmbujorată, cu nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri şi bulbucaţi, cu o barbă mare, neagră bine îngrijită şi cu părul pieptănat în bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci şi doi de ani, un pronunţat început de chelie, încă de dimineaţă, în redingotă, îşi fuma trabucul, şi glasu-i puternic, veselia lui neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, capitalul înmulţit prin munca altora, însemnau singura putere suverană.
— Ah, ah, e gata, nu-i aşa?… Domnul Firon-Badinier mi-a scris iar că va fi aici la ora trei. Şi ştii că diseară te iau la restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceştia nu-i hotărăşti să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun… Aici, Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraş… I-ai spus Mariannei?
— Desigur. Ştie că nu mă voi înapoia decât cu trenul de unsprezece fără un sfert.
Beauchêne se trânti pe-un scaun.
— Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am cinat în oraş şi m-am culcat abia la ora unu. Şi ce de lucru mă aştepta aici, în dimineaţa asta! Trebuie să ai o sănătate de fier.
Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat într-adevăr cu o rezistenţă şi cu o energie extraordinare, în afară de aceste calităţi, dăduse dovadă de-un constant talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, umplând-o cu zelul şi prudenţa lui activă şi dublând, astfel, în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala îşi lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, în viaţa lui de muncă, desfătărilor mărturisite şi nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau.
Se uită la Mathieu.
— Arăţi foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit?
Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în faţa mesei de desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar tânăr: vânjos, zvelt şi brun, avea fruntea familiei Froment, largă şi înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat scurt, barba ascuţită şi puţin încreţită. Dar ceea ce ieşea mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci şi limpezi, totodată vii şi gânditori, aproape mereu surâzători. Era totodată un gânditor, un om chibzuit şi de acţiune, foarte simplu în comportare, foarte vesel şi foarte bun.
— Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte.
Beauchêne protestă însă.
— A! nu, nu dumneata eşti cuminte! Nu e cuminte cineva când are patru copii la douăzeci şi şapte de ani. Şi încă de la început doi gemeni: pe Blaise şi Denise! După aceea pe Ambroise şi apoi pe micuţa Rose! Fără s-o mai punem la socoteală pe cealaltă fetiţă, pe care aţi pierdut-o la naştere, înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!… Nu, nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul şi care ştiu să mă opresc la timp, ca un om înţelept şi prudent!
Acestea erau obişnuitele glume, prin care se strecura o adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste faţă de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, precum şi faţă de vădita fecunditate a verişoarei sale, Marianne, pe care-o proclama scandaloasă.
Obişnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, când intră un lucrător, moş Moineaud, cum i se spunea la uzină, cu toate că avea numai patruzeci şi trei de ani, scurt, îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, faţa şi mâinile brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era mecanic-ajustor şi venea să-i anunţe patronului greutăţile întâmpinate la montarea unei maşini. Dar acesta, în pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de numeroase, nu-i lăsă timp să se explice.
— Şi dumneata, moş Moineaud, câţi copii ai?
— Şapte, domnule Beauchêne, răspunse lucrătorul puţin nedumerit. Şi-am mai pierdut trei.
— Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ţi fie, cum vrei să nu crăpaţi de foame?
Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător şi vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu şi el să râdă. Micuţii creşteau fără ca el barem să observe, şi chiar îi iubea, până nu-şi luau zborul din cuib. Şi apoi lucrau şi ei, mai aduceau şi ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată:
— Păi, domnule Beauchêne, nu-i fac eu, îi face nevastă-mea.
Tustrei se înveseliră, şi lucrătorul, arătând în sfârşit necazul ce i se ivise, ceilalţi doi îl urmară ca să-şi dea seama despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într-un gang, când patronul, văzând deschisă uşa dinspre atelierul femeilor, hotărî să treacă prin el şi să arunce înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare şi lungă, unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, aşezate pe două rânduri în faţa unor măsuţe, frecau piesele şi le dădeau la tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăguţe, majoritatea cu un chip obişnuit şi vulgar. Şi un miros animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede.
În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuţiră de îndată. Numai una, care era cu capul întors şi nu prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moş Moineaud: Euphrasie, cea mai mică – aceea care ţipa – o fată slăbuţă de şaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu faţa prelungă, uscată şi ascuţită, urâţică, şi cu un aer răutăcios; şi cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată drăguţă, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuţă, robustă, cu umeri, braţe şi coapse puternice, o figură luminoasă, cu părul zbârlit şi ochii negri, cu toată prospeţimea acelor mutrişoare pariziene în care străluceşte o frumuseţe de drac.
Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care se găsea veşnic în ceartă, să-şi continue flecăreala, fericită că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchêne trebui să intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul femeilor, fără niciun fel de îngăduinţă, fiind până în acea zi de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine e, şi râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste despre el şi lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de niciuna.
— Ei bine! domnişoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o necuviinţă… Vei plăti un franc amendă şi, dacă mai aud o singură vorbă, te dau afară pe opt zile.
Surprinsă, fata se întorsese. Înăbuşindu-şi mânia, îi aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu aerul ei discret de fată frumoasă şi cu vino-ncoa’, privindu-şi stăpânul drept în faţă, ca şi cum ar fi fost sigură că nu mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se oglindiră două secunde unii într-alţii, după care el urmă, cu obrajii îmbujoraţi, adresându-se tuturor:
— Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă mai tace gura, vă certaţi. Băgaţi de seamă, altminteri o păţiţi!
Moineaud tatăl fusese de faţă la această scenă, nepăsător, ca şi cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de patron şi cealaltă care-l privea pe furiş, n-ar fi fost fetele lui. Inspecţia continuă, cei trei bărbaţi părăsiră atelierul femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar de uruitul micilor tocile.
Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată şi lucrătorul primi ordinele respective, Beauchêne se urcă în apartamentele sale, luându-l şi pe Mathieu, care voia s-o invite pe Constance, în numele Mariannei, aşa cum îl rugase ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaş tapetat cu mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe care era lungit Maurice, fiul unic şi adorat, care tocmai împlinise şapte ani.
— E cumva bolnav? întrebă Mathieu.
Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai puternice. Palid, însă, cu pleoapele umflate, uşor încercănate. Iar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, oacheşă, pământie, gălbejită şi veştedă la douăzeci şi şase de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă.
— O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de picioare se plânge. De aceea l-am culcat şi i-am scris aseară doctorului Boutan să treacă azi-dimineaţă pe aici.
— Nu zău! strigă Beauchêne într-un hohot de râs, femeile sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aş crede că ştrengarul nu e sănătos!
Chiar în acel moment intră şi doctorul Boutan, un bărbat gras şi îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, scrutători, pe faţa lui lată, complet rasă, ce exprima o mare bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, cu aerul său binevoitor, dar totuşi serios:
— Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creştere. Un copil puţin palid din pricina iernii petrecute la Paris şi care se va înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la ţară.
— Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchêne.
Constance mai ţinea încă în mâna ei mânuţa fiului ei, care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; şi ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feţei sale urâte, când voia să-şi dea puţină osteneală. Doctorul se aşezase, încântat să zăbovească şi să. stea de vorbă în casele prietenilor. Mamoş, îngrijind mai ales boli de femei şi de copii, era duhovnicul firesc, ştia toate tainele, se simţea ca la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe Constance la naşterea acestui fiu unic, atât de răsfăţat, şi pe Marianne, la patru naşteri până acum.
Mathieu, în picioare, aştepta să transmită invitaţia.
— Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecaţi în curând la ţară, veniţi să petreceţi o duminică la Janville. Soţia mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate „domeniul” nostru!
Şi începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului pavilion răzleţ în care locuiau, povesti că aveau, deocamdată, numai o duzină de farfurii şi cinci ouare. Beauchêne cunoştea însă pavilionul, fiindcă vâna prin locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaş la arendarea întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate pe acţiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna.
— Ştii bine că Séguin mi-e prieten. Am luat masa în pavilionul dumitale. E o cocioabă.
Şi Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de sărăcii o făcea să fie ironică, îşi aminti de ce-i spusese doamna Séguin, Valentine, cum o numea ea, despre paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, interveni:
— Doamna Séguin e una dintre clientele mele. După ultima ei lăuzie am povăţuit-o să se mute în acest pavilion. Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba.
Beauchêne reluă de îndată gluma obişnuită, râzând zgomotos.
— Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al cincilea?
— O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici… Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de neiertat.
Şi Mathieu înţelegea bine ceea ce voiau amândoi să spună. Îşi băteau joc de Marianne şi de el, simţeau o milă amestecată cu indignare faţă de ei, nepricepând cum poate cineva aşa, de florile mărului, să-şi vâre capul în sărăcie. Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât viaţa încât trebuiseră să se refugieze la ţară, în fundul unei colibe mizere. Şi-ar mai fi oare în stare să comită această supremă imprudenţă de-a avea încă un copil, ei care nu stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucăţică de pământ sub soare!
— Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a educaţiei sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă dezgustă de parcă aş vedea o familie de beţivani. Pentru mine e acelaşi lucru, ba şi mai scârbos.
Beauchêne izbucni din nou în râs, deşi asupra acestei probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu rămase foarte liniştit. Marianne şi Constance nu putuseră niciodată să se înţeleagă, prea se deosebeau în toate privinţele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să se supere, ca să nu ajungă la o ruptură.
— Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie… Totuşi, dacă ar fi să vină şi un al cincilea, nu-l putem trimite înapoi de unde a venit.
— O, dar există mijloace! strigă Beauchêne.
— Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat şi nepericulos.
Beauchêne se înflăcără, această chestiune a natalităţii şi a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea că le cunoaşte bine şi le rezolvă cu talent. Îl combătu mai întâi pe Boutan, pe care-l ştia apărătorul convins al familiilor numeroase, glumind şi spunându-i că un medic-mamoş nu putea să aibă, în această materie, o părere dezinteresată. Apoi spuse tot ce ştia, în chip vag, despre Malthus, progresia geometrică a naşterilor şi progresia aritmetică a mijloacelor de existenţă, pământul suprapopulat şi adus în stare de înfometare în mai puţin de două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n-aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâţi copii cât pot să hrănească. Bogaţii, învinuiţi pe nedrept că sunt răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria celorlalţi, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, aceia care, limitându-şi familia, se purtau ca nişte buni cetăţeni. Şi triumfa, repeta că n-are să-şi facă niciun reproş, că averea lui în continuă creştere nu-i tulbură nicidecum conştiinţa: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau înmulţirea posibilă, iar nu înmulţirea reală; în zadar îi dovedea că actuala criză economică, reaua repartiţie a bunurilor în regimul capitalist era singura şi execrabila cauză a mizeriei, şi că, în ziua în care munca va fi repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu uşurinţă o lume fericită şi de zece ori mai numeroasă: celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deşi bogat, n-are remuşcări, şi că cei ce doresc să fie bogaţi n-au decât să facă şi ei ca el.
— Cu alte cuvinte, acesta e sfârşitul pe care raţiunea i-l pregăteşte Franţei, nu-i aşa? spuse Boutan maliţios. Numărul naşterilor în Anglia, în Germania, în Rusia sporeşte-n permanenţă, pe când la noi scade în chip îngrozitor. Chiar în clipa de faţă suntem, în ceea ce priveşte numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru ca populaţia să progreseze, să constituie şi să menţină forţa unei naţiuni. Dumneata ai numai un copil, nu eşti un bun patriot.
Scos din fire, Beauchêne se înfurie, se-necă.
— Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu care vând maşini până şi în străinătate!… De bună seamă, da, văd în jurul meu familii, cunoştinţe de-ale noastre, care-şi pot permite să aibă câte patru copii: şi recunosc că acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea… Eu, însă, dragul meu, nu pot! ştii bine că, în situaţia mea, în orice caz, nu pot!
Şi îşi expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum uzina era să fie îmbucătăţită, nimicită, fiindcă avusese ghinionul să aibă o soră. Sérafine se purtase foarte urât: mai întâi zestrea, apoi împărţeala cerută, la moartea tatălui lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea să-şi închipuie cineva că va repeta greşeala tatălui său, că va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în cumplita încurcătură de a-şi vedea moştenirea primejduită! Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi moştenite de la taică-său şi pe care el însuşi i-o va trece înzecită. Spera să-i dăruie bogăţia supremă, averea colosală, care, singură, asigură azi puterea.
Constance, care nu lăsase mâna copilului cu faţa palidă, îl contempla cu o pasiune de nemaiîntâlnit orgoliu, acel orgoliu al bogăţiei propriu industriaşului şi financiarului, tot atât de aprig şi combativ ca şi orgoliul numelui la vechii nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre acei prinţi ai industriei, stăpâni ai lumii noi!
— Haide, micuţul meu, fii liniştit, tu nu vei avea nici frate, nici soră, suntem de acord în această privinţă. Şi dacă tatăl ar uita, ar avea mama grijă!
Acest cuvânt îi readuse lui Beauchêne întreaga veselie zgomotoasă. Îşi ştia nevasta mai îndărătnică decât el, mai hotărâtă să-şi mărginească familia. El, brutal şi vesel, pornit să ducă o viaţă de plăceri, trişa, cu destulă stângăcie, în patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; şi poate că soţia lui ştia, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe care nu-l putea împiedica.
La rându-i, se aplecă şi el să-şi sărute copilul.
— Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu vom cere berzei alt copil.
Şi întorcându-se spre Boutan:
— Ştii, doctore, că femeile au şi ele micile lor mijloace.
— Din păcate, ştiu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe una, acum în urmă, şi a murit din pricina unui asemenea mijloc.
La aceste vorbe, Beauchêne râse ca un nebun, în timp ce Constance, jignită, se prefăcea că nu înţelege. Iar Mathieu, care se abţinuse să intervină, rămânea grav, pentru că această problemă a natalităţii i se părea îngrijorătoare, pasionantă, problema fundamentală care hotărăşte viitorul omenirii şi al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să nu fi fost determinat de-un prisos de naşteri. Dacă popoarele au evoluat, dacă civilizaţia a înflorit, e pentru că, mai întâi, oamenii s-au înmulţit, ca să se răspândească apoi în toate regiunile pământului. Şi evoluţia de mâine, adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de această năvală constantă a celor mulţi, fecunditatea revoluţionară a muncitorilor şi a săracilor? Toate lucrurile acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simţea oarecum ruşinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de sfaturile de evidentă prudenţă pe care i le dădeau soţii Beauchêne. Dar încrederea lui în viaţă stăruia, credinţa neclintită că, cu cât e mai multă viaţă, cu atât are să fie mai multă fericire. O fiinţă nu se naşte decât ca să creeze, ca să transmită şi să răspândească viata. Şi mai e apoi şi satisfacţia organică, aceea a bunului lucrător care şi-a făcut datoria.
— Aşadar, Marianne şi cu mine vă aşteptăm la Janville duminica viitoare.
Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu şi spuse că o femeie cu un copil în braţe ar dori să vorbească cu doamna. Şi Beauchêne, recunoscând-o pe nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate.
Soţia lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi mică de statură, ca şi bărbatul ei, veştejită înainte de vreme, cu o faţă cenuşie, ochii tulburi, părul rar şi decolorat, o gură moale din care lipseau mulţi dinţi. Numeroasele sarcini o deformaseră, şi ea se lăsa în voia soartei.
— Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance.
Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de lumea asta toată, pe care nu se aşteptase s-o vadă acolo. Sperase s-o găsească pe doamna singură, şi acum tăcea.
— Ăsta ţi-e ultimul? o întrebă Beauchêne, uitându-se la copilul ce-l avea în braţe, palid şi firav.
— Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A trebuit să-l înţarc, pentru că nu mai aveam lapte… Înaintea ăstuia am avut alţi nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai mare, Eugene, îşi face armata, acolo, la dracu-n praznic, la Tonkin. La uzină le-aţi primit pe cele două fete mai mari ale mele, pe Norine şi pe Euphrasie. Şi mai am trei acasă: Victor, de cincisprezece ani, apoi Cécile şi Irma de zece şi şapte… Atunci treaba s-a oprit, şi credeam că s-a sfârşit cu ouatul, doar aveam destui. Eram mulţumită. Iată însă că a mai venit şi plodul ăsta… La patruzeci de ani, dacă s-a mai auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe bietul bărbatu-meu şi pe mine.
O amintire îl înveseli pe Beauchêne.
— Ştii ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci dumneata.
— A! da, glumeşte. Ce-l costă pe el să-i facă!… Eu una, înţelegeţi dumneavoastră, nu asta mi-aş dori. La început mi-era şi mie groază. Dar ce vreţi? N-am avut încotro şi-am cedat, că n-aveam poftă, fireşte, ca bărbatu-meu să se ducă la alte femei. Şi apoi, nu e om rău, munceşte, nu bea prea mult, şi când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar fi, zău aşa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu?
Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul lui liniştit:
— Dar nu ştiai dumneata că, şi când îţi arde de joacă, încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere?
— Păi de, domnule, nu e totdeauna uşor. Seara, când bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu prietenii, nu prea ştie ce face. Şi apoi, Moineaud zice că asta-i strică toată plăcerea.
După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se să-i mai privească pe soţii Beauchêne. În ochii lui mici licărea încă şiretenia şi se vedea cât colo că se amuza, repetând argumentele directorului uzinei împotriva fecundităţii exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i reproşează soţiei lui Moineaud cei zece copii ai ei, nişte nenorociţi, carne de tun sau prostituţie, spunându-i că, dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să te chiverniseşti, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de copii. Şi biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se îmbogăţească, Moineaud ştia că nu va ajunge niciodată ministru; şi de aceea faptul că aveau mai mulţi sau mai puţini copii în spinare nu le ţinea nici cald, nici rece; ba era chiar de folos să ai mai mulţi, când copiii ajung să poată munci.
Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchêne se plimba cu paşi domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creşteau, şi Constance se grăbi să întrebe:
— În sfârşit, draga mea, ce-aş putea face pentru dumneata?
— Doamne! sunt tare necăjită, doamnă… E vorba de-un lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului Beauchêne. Eu speram să vă găsesc singură şi să vă rog să stăruiţi pentru noi… V-am rămâne foarte, foarte recunoscători, dacă aţi binevoi să-l primiţi la uzină pe micul nostru Victor.
— Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchêne. Aşteaptă să împlinească şaisprezece, legea e categorică.
— Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică minciună? Ne-ar fi de mare folos,
— Nu, e cu neputinţă.
Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mişcat. Ah! mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să aştepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să mintă, silit de foame să calce legea care-l ocroteşte!
Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul continua să vorbească despre munca copiilor şi a femeilor. De la primele naşteri o femeie nu poate să rămână la uzină: sarcina, alăptatul o ţin acasă, altfel se expune la primejdii grave – şi ea, şi pruncul. Cât despre copil, el rămâne anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că angajarea lui cu o leafă înjumătăţită e cauza nedreaptă a scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre fecunditatea mizeriei, despre înmulţirea claselor de jos, care n-au nimic de pierdut şi nicio ambiţie. Nu e oare această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se înmulţească la infinit muritorii de foame şi revoltaţii?
— Te-nţeleg foarte bine, spuse în cele din urmă Beauchêne fără să se supere, oprindu-se brusc din plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în contradicţie cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept pe cei şapte copii ai lui Moineaud şi că am nevoie de ei. pe când eu, cu voinţa mea neclintită de a rămâne cu un singur fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. Franţa, ţara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i aşa?… Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât de complexă, şi câtă dreptate am de fapt!
Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice toate progresele serioase. Recunoştea bucuros că oamenii trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldaţi, iar uzinele de lucrători. Numai că invoca şi datoria ce-o aveau clasele de sus de a fi prudente; gândea aşa cum gândeşte un om bogat, un conservator care încremeneşte în sânul averii dobândite.
Şi Mathieu înţelese, în sfârşit, crudul adevăr: capitalul e silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze fecunditatea claselor salariate, ca să-şi poată asigura statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulţi copii, pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de asta, specularea salariatului răpeşte orice nobleţe muncii, care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe când, în realitate, e cel mai preţios dintre bunuri. Iată şancrul mistuitor: în ţările în care domneşte egalitatea politică şi inegalitatea economică, regimul capitalist, bogăţia nedrept distribuită exasperează şi restrânge totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta repartiţie: pe de o parte cei bogaţi, cu câte-un singur fiu, a căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le măreşte neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate nesăbuită le fărâmiţează necontenit puţinul ce-l au. Dacă mâine munca va fi onorată, dacă bogăţia va fi mai just distribuită, se va naşte echilibrul. Altfel, totul se va sfârşi cu o revoluţie, şi de aici vin şi se agravează, în fiecare clipă, nemulţumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, ale cărei temelii putrede se prăbuşesc.
Dar Beauchêne, triumfător, îşi da aere de om cu spiritul larg, recunoştea mersul neliniştitor al depopulării, îi denunţa cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea noilor-născuţi, şi încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie şi, bineînţeles, căutarea paternităţii.
Boutan îl întrerupse.
— Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre morală şi ideea noastră despre frumos. Dacă Franţa se depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur şi simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de refăcut!
Mathieu, vesel, strigă cu trufie:
— Ei, bine! o vom reface, eu unul am şi început!
Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârşit, invitaţiei lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i-e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să-l mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce aţipise în zgomotul discuţiei, îşi ridica pleoapele greoaie. Iar Beauchêne făcu o ultimă glumă:
— Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât… Mama se va duce mâine în piaţă să cumpere o barză, şi tu vei avea o soră.
Dar copilul ţipă, începu să plângă.
— Nu, nu vreau!
Cu o mişcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei de femeie rece şi cumpătată, Constance îl strânse la piept şi-i sărută buclele.
— Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumeşte… Niciodată, niciodată, îţi jur!
Beauchêne îl însoţi pe doctor. Continua să glumească, fericit că trăieşte, mulţumit de sine şi de ceilalţi, având certitudinea că-şi croieşte o existenţă cât mai plăcută şi cât mai favorabilă intereselor sale.
— La revedere, doctore. Fără supărare… Şi apoi, zău, dacă vrei să faci un copil, găseşti oricând timpul pentru aşa ceva!
— Nu oricând! răspunse Boutan, ieşind.
Cuvântul căzu, limpede şi tăios, ca o izbitură de secure. Şi mama, care luase copilul în braţe, îl puse jos, spunându-i să se ducă la joacă.
O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere şi se urca să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-şi scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Şi aici, în vasta sală, goală acum, pustie şi tăcută, dădu peste o scenă neaşteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe spate, cu ochii împăienjeniţi, în timp ce Beauchêne, care-o cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. Era soţul care trage chiulul, masculul înfometat care îşi duce în altă parte sămânţa. Îşi şoptiră ceva, fără-ndoială data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, rămaseră împietriţi. El fugi însă, foarte stingherit de taina pe care o surprinsese.
Excelenta Sa Eugene Rougon de Emile Zola
I
Preşedintele era încă în picioare în mijlocul uşoarei forfote stârnite de intrarea sa. Se aşeză pe scaun, anunţând cu glas scăzut, alene:
— Declar şedinţa deschisă.
Începu să-şi rânduiască apoi după importanţă proiectele de legi, aflate pe birou în faţa sa. În stânga lui un secretar, miop, cu nasul în hârtii, citea procesul verbal al ultimei şedinţe, într-o bolboroseală grăbită pe care niciun deputat n-o asculta. În vuietul din sală, această lectură nu ajungea decât la urechile uşierilor, foarte demni, foarte corecţi, în contrast cu membrii Camerei care şedeau fiecare, cum le venea mai îndemână.
Nu erau prezenţi nici o sută de deputaţi. Unii, răsturnaţi pe jumătate pe băncile de catifea roşie, cu ochii pierduţi în vag, piroteau de somn de pe acum. Alţii, aplecaţi pe marginea pupitrelor, copleşiţi parcă de plictiseala corvezii unei şedinţe publice, băteau uşor cu buricele degetelor pe suprafaţa de mahon. Pe ochiul mare cu geamuri care tăia pe cer o semilună sură, intra toată după-amiaza ploioasă de mai, căzând perpendicular, luminând din toate părţile severitatea pompoasă a sălii. Lumina cobora pe scările amfiteatrului într-o largă perdea roşie, de-o strălucire sumbră, aprinsă ici-colo de un luciu trandafiriu, la colţurile băncilor goale, în timp ce, în spatele preşedintelui goliciunea statuilor şi sculpturilor oprea în loc trâmbe limpezi ca de cristal.
Un deputat, în dreptul băncii a treia, în dreapta, rămăsese în picioare, în locul strâmt de trecere. Îşi freca cu mâna salba aspră a bărbii lui încărunţite, cu înfăţişarea omului absorbit de un gând. Opri un uşier care tocmai se urca şi îl întrebă ceva cu jumătate da gură:
— Nu, domnule Kahn, răspunse uşierul, domnul preşedinte al Consiliului de stat n-a sosit încă.
Domnul Kahn se aşeză în bancă. Apoi, întorcându-se deodată spre vecinul său din stânga:
— Ascultă, Béjuin, nu l-ai văzut pe Rougon azi-dimineaţă?
Domnul Béjuin, un omuleţ slab, brun, cu înfăţişare liniştită, ridicând capul, aruncă priviri îngrijorate, cu gândurile risipite. Trăsese scândurica pupitrului său. Îşi scria corespondenţa, pe hârtie albastră, cu acest comercial: Béjuin şi Co, fabrică de cristale, Saint-Florent.
— Pe Rougon? repetă el. Nu, nu l-am văzut. N-am avut timp să trec pe la Consiliul de stat.
Şi se apucă iar de corespondenţa lui. Se uita într-un carnet, îşi scria a doua scrisoare, fără să-i pese de bolboroseala secretarului, care citea ultimele fraze ale procesului verbal.
Domnul Kahn se răsturnă pe spate, cu braţele încrucişate. Înfăţişarea sa cu trăsături pronunţate, cu un nas mare, frumos, care-i trăda originea evreiască, era mohorâtă. Se uită la rozetele de aur de pe plafon, îşi aţinti privirea la năvala şiroaielor de ploaie torenţială care răpăia în clipa aceea pe ochiul cu geamuri apoi, cu privirea pierdută, părea că cercetează cu atenţie înfloriturile complicate de pe zidul din faţa sa. La amândouă capetele îl impresionară, reţinându-l o clipă, cele două panouri îmbrăcate cu catifea verde, încărcate de ornamente şi rame aurite. După ce măsurase dintr-odată coloanele perechi printre care statuile alegorice, a Libertăţii şi a Ordinei publice, îşi arătau feţele lor de marmură cu orbite goale, se adânci în cele din urmă în contemplarea perdelei de mătase verde, care ascundea fresca înfăţişând pe Louis-Philippe depunând jurământ pe constituţie.
Între timp secretarul se aşezase pe scaun. Vuietul continua în sală. Preşedintele, fără a se grăbi, răsfoia întruna hârtiile. Apăsă maşinal cu mâna pedala clopoţelului, al cărui sunet puternic nu tulbură niciuna dintre convorbirile particulare. Şi, în picioare în mijlocul zgomotului, rămase o clipă, în aşteptare:
— Domnilor, începu el, am primit o scrisoare… Se întrerupse ca să sune iar aşteptând mereu, dominând cu figura sa gravă şi plictisită biroul monumental, aşezat pe trepte de marmură roşie încadrate în marmură albă. Redingota lui cu nasturi încheiaţi se desena pe basorelieful aşezat îndărătul biroului, tăind cu o linie neagră peplum-ul zeiţelor Agriculturii şi Industriei, cu profiluri antice.
— Domnilor, începu el iar, după ce obţinuse puţintică tăcere, am primit o scrisoare de la domnul de Lamberthon, în care se scuză că nu poate lua parte la şedinţa de astăzi.
Se auzi un râs uşor de pe una dintre bănci, cea de a şasea din faţa biroului. Un deputat foarte tânăr, de cel mult douăzeci şi opt de ani, blond şi fermecător, îşi înăbuşea în mâinile sale albe o veselie care curgea în cascade ca din gura unei femei frumoase. Unul dintre colegi, mătăhălos, se apropie, tocmai din al treilea scaun, ca să-l întrebe la ureche:
— E adevărat că Lamberthon şi-a găsit nevasta?… Hai, povesteşte-mi, La Rouquette.
Preşedintele luase în mână un teanc de hârtii. Vorbea cu un glas monoton; crâmpeie de frază ajungeau până în fundul sălii.
— Avem cereri de concediu… Ale domnilor Blachet, Buquin-Lecomte, a domnului de la Villardière…
Şi în timp ce Camera consultată acorda concediile, domnul Kahn, obosit fără îndoială de atâta cât privise mătasea verde din faţa imaginii sediţioase a lui Louis-Philippe se întorsese pe jumătate să arunce o ochire prin tribune. Deasupra soclului de marmură galbenă cu vine lucii de lac, singurul rând de tribune întindea de la o coloană la alta porţiuni de rampă în catifea de culoarea ştirului, iar sus de tot, un lambrechin[1] de piele cu reliefuri nu ascundea golul rămas după suprimarea celui de al doilea rând, rezervat, înainte de Imperiu, ziariştilor şi publicului. Între coloanele groase, îngălbenite, desfăşurându-şi măreţia lor cam greoaie împrejurul hemiciclului, lojile strâmte se afundau pline de umbră, aproape goale, înviorate de atracţia a trei sau patru toalete feminine de culoare deschisă.
— Uite! a venit colonelul Jobelin, mormăi domnul Kahn. Surise colonelului, care îl zărise. Colonelul Jobelin purta o redingotă albastră-închis, pe care o adoptase ca uniformă civilă de când ieşise la pensie. Era singur în tribuna chestorilor[2], cu rozeta sa de ofiţer, atât de mare, că părea nodul unui fular.
Domnul Kahn îşi pironi ochii, mai încolo, la stânga, asupra unui tânăr şi unei tinere, înghesuiţi cu dragoste unul într-altul, într-un colţ al tribunei Consiliului de stat. Tânărul se apleca mereu, vorbea aproape de gâtul tinerei, care surâdea galeş fără să-l privească, cu ochii aţintiţi asupra figurii alegorice a Ordinei publice.
— Ascultă Béjuin! şopti deputatul împingându-şi colegul cu genunchiul.
Domnul Béjuin îşi scria a cincea scrisoare. Ridică speriat capul.
— Colo sus, uite, nu-l vezi pe d’Escorailles şi pe frumuşica doamnă Bouchard? Pun rămăşag că o ciupeşte de şolduri. Ea are nişte ochi, de parcă se pierde cu firea… Toţi prietenii lui Rougon şi-au dat deci întâlnire… Colo, în tribuna publicului, mai sunt doamna Correur şi perechea Charbonnel.
Se auzi un sunet de clopoţel mai prelung. Un uşier strigă cu o frumoasă voce de bas: „Tăcere, domnilor!” Toţi erau numai urechi. Şi preşedintele rosti această frază, din care nu se pierdu nicio vorbă:
— Domnul Kahn cere autorizaţia să-şi tipărească discursul pe care l-a pronunţat la discuţia proiectului de lege cu privire la stabilirea unei taxe municipale asupra vehiculelor şi cailor care circulă în Paris.
Un murmur alergă printre bănci şi conversaţiile reîncepură. Domnul La Rouquette luase loc lângă domnul Kahn.
— Lucrezi deci în folosul marelui public? îi zise în glumă.
Şi fără a-i da răgaz să răspundă, adăugă;
— Nu l-ai văzut pe Rougon? Nu ştii nimic?… Toată lumea vorbeşte de asta. S-ar părea că nu e încă nimic sigur.
Se întoarse, se uită la ceasornicul de perete.
— Două şi douăzeci! O ştergeam dacă nu era lectura acestui afurisit de raport!… E hotărât pentru astăzi?
— Aşa ni s-a adus la cunoştinţă tuturor, răspunse domnul Kahn. N-am auzit că s-ar fi contramandat. Ar fi bine să rămâi. Se vor pune numaidecât la vot cele patru sute de mii de franci pentru botez.
— Fără îndoială, reluă domnul La Rouquette. Bătrânul general Legrain, care în clipa de faţă are amândouă picioarele paralizate, a fost adus de servitorul său; e în sala de conferinţe în aşteptarea votului… împăratul e îndreptăţit să se bizuie pe devotamentul întregului corp legislativ. Niciun vot nu trebuie să-i lipsească, în această împrejurare solemnă.
Tânărul deputat făcuse o mare sforţare să capete înfăţişarea serioasă a unui om politic. Cu o expresie de păpuşă, înviorată de câteva fire de păr blond, îşi umfla nările şi-şi revărsa guşa deasupra cravatei, cu o uşoară clătinare din cap. Avu aerul că-i plăceau grozav ultimele două fraze de orator pe care le găsise. Apoi, deodată, îl bufni râsul.
— Dumnezeule Doamne, zise el, ce mutre nostime au soţii Charbonnel!
Şi împreună cu domnul Kahn prinseră a glumi pe socoteala soţilor Charbonnel. Nevasta avea un şal galben fistichiu; soţul purta o redingotă din acelea de provincie, croită ca din topor; amândoi voinici, roşii, uluiţi, aproape că-şi rezemau bărbia de catifeaua rampei, ca să urmărească mai bine, cu ochii lor holbaţi, şedinţa din care părea că nu înţelegeau nimic.
— Dacă Rougon e dat peste cap, zise cu glasul domol domnul La Rouquette, nu face două parale procesul soţilor Charbonnel. Şi nici doamna Correur…
Se aplecă şi continuă să-i vorbească domnului Kahn la ureche, în şoaptă:
— Dumneata care îl cunoşti pe Rougon, ia spune-mi exact ce-i cu această doamnă Correur? A ţinut un hotel, nu-i aşa? L-a găzduit cândva pe Rougon. Se mai zice că-i împrumuta şi bani… Şi acum, ce meserie învârteşte?
Domnul Kahn devenise foarte grav. Îşi freca barba ca o salbă, mişcând mâna domol.
— Doamna Correur este o cucoană foarte respectabilă, spuse el scurt.
Acest cuvânt îi tăie lui La Rouquette orice poftă de a mai afla şi alte amănunte. Îşi subţie buzele, cu aerul unui şcolar care primeşte o lecţie. Amândoi se uitară o clipă în tăcere la doamna Correur, aşezată lângă soţii Charbonnel. Purta o rochie de mătase de un liliachiu bătător la ochi, încărcată de dantelărie şi giuvaericale; cu faţa prea roză, cu fruntea acoperită de bucle mici de păpuşă blondă, îşi arăta gâtul gras, încă foarte frumos, în ciuda celor patruzeci şi opt de ani al săi.
Dar din fundul sălii se auzi deodată un zgomot de uşă trântită, o foşneală de rochii, şi capetele se întoarseră într-acolo. O fată înaltă, de-o uimitoare frumuseţe, îmbrăcată într-un chip foarte straniu, cu o rochie de atlas verde ca apa, prost lucrată, intrase în loja Corpului diplomatic, însoţită de o doamnă în vârstă, în negru.
— Uite-o pe frumoasa Clorinde, şopti domnul La Rouquette şi se ridică să salute într-o doară.
Domnul Kahn se ridicase şi el. Se aplecă înspre domnul Béjuin, care îşi băga scrisorile în plic.
— Ascultă, Béjuin, îi zise încetişor, iată-le pe contesa Balbi şi pe fiica sa… Mă duc să le întreb dacă nu l-au văzut pe Rougon.
La birou, preşedintele luase în mână alt mănunchi de hârtii. Aruncă, continuând să citească, o privire înspre frumoasa Clorinde Balbi, a cărei apariţie stârnise o şuşoteală în sală. Şi trecând foile una după alta secretarului, rostea fără punct şi fără virgulă, la nesfârşit:
— Prezentarea unui proiect de lege urmărind prorogarea perceperii unei suprataxe în favoarea oraşului Lille. Prezentarea unui proiect de lege cu privire la reunirea într-o singură comună a comunelor Doulevant-le-Petit şi Ville-en-Blasais (Haute Marne)…
Coborând, domnul Kahn era foarte mâhnit.
— Nu mai încape îndoială, nimeni nu l-a văzut, le spuse el colegilor Béjuin şi La Rouquette cu care se întâlni jos. Mi s-au dat asigurări că împăratul l-ar fi chemat aseară, dar nu se cunoaşte rezultatul acestei întrevederi… E nemaipomenit de plictisitor să nu ştii ce-ţi rămâne de făcut.
Domnul La Rouquette, întorcându-se cu spatele, îi şopti la ureche domnului Béjuin:
— Sărmanul Kahn, tare se teme să nu se zdruncine poziţia lui Rougon la Tuileries. Ar alerga mult şi bine după linia aceea de cale ferată.
Atunci, domnul Béjuin care vorbea puţin, aruncă, serios, această frază:
— În ziua când Rougon va părăsi Consiliul de stat toată lumea nu va avea decât de pierdut.
Şi cu un gest chemă un uşier, să-l roage să-i pună la cutie scrisorile pe care le scrisese.
Cei trei deputaţi rămaseră lângă birou, în stânga. Se întreţinură cu prudenţă despre eventuala cădere în dizgraţie care îl ameninţa pe Rougon. Era la mijloc o chestiune complicată. O rudă îndepărtată a împărătesei, un oarecare Rodriguez, pretindea de la guvernul francez o sumă de două milioane, datorată din 1808. În timpul războiului din Spania, acestui Rodriguez, care era armator, i se capturase în golful Gasconiei o navă încărcată cu zahăr şi cafea şi fusese condusă la Brest de fregata noastră „La Vigilance”.
După ancheta făcută de comisia locală, ofiţerul de administraţie conchise la validitatea capturii, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Dar acest domn Rodriguez se grăbise să facă recurs la Consiliul de stat. Apoi, murind, fiul său încercase în zadar, sub toate guvernele, să readucă chestiunea în faţa instanţei, până în ziua când vara sa de gradul al doilea, ajunsă atotputernică, puse o vorbă şi în cele din urmă, procesul apăru pe rol.
Pe deasupra capului celor trei deputaţi răsuna vocea monotonă a preşedintelui care continua:
— Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Calvados să facă un împrumut de trei sute de mii de franci… Prezentarea unui proiect de lege autorizând oraşul Amiens să facă un împrumut de două sute de mii de franci, pentru a crea noi bulevarde… Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Côtes du Nord să facă un împrumut de trei sute patruzeci şi cinci de mii de franci, destinaţi să acopere deficitele din ultimii cinci ani.
— Adevărul e, zise domnul Kahn cu un glas şi mai scăzut, că acest Rodriguez despre care vorbim, născocise o chestie foarte ingenioasă. Poseda, împreună cu unul dintre gineri, stabilit la New York, vase gemene care navigau când sub pavilion american, când sub pavilion spaniol, după pericolele pe care le prezenta călătoria… Rougon mi-a spus că vasul capturat îi aparţinea lui Rodriguez şi că nu era de fel îndreptăţit să facă vreo reclamaţie.
— Cu atât mai mult, adăugă domnul Béjuin, cu cât procedura este inatacabilă. Ofiţerul de administraţie de la Brest era îndreptăţit să conchidă la validare, după cutuma statornicită în port, fără să mai refere Consiliului de confiscare.
Urmă o tăcere. Domnul La Rouquette rezemat de soclul de marmură încercă, ridicându-şi capul, să atragă atenţia frumoasei Clorinde.
— Dar, întrebă el cu naivitate, de ce nu vrea Rougon să i se dea lui Rodriguez cele două milioane? Ce-i pasă lui?
— E la mijloc o problemă de conştiinţă, rosti grav domnul Kahn.
Domnul La Rouquette privi când la unul când la celălalt din colegii săi, dar văzându-i cât erau de solemni, nici măcar nu zâmbi.
— Apoi, continuă domnul Kahn, răspunzând parcă unor întrebări nerostite, Rougon are atâtea necazuri de când Marsy e ministru de Interne. Niciodată nu s-au putut suferi… Rougon îmi spunea că dacă n-ar fi fost la mijloc dragostea pe care o poartă împăratului, căruia i-a adus atâtea servicii, ar fi reintrat de mult în viaţa privată… În sfârşit că nu mai e bine văzut la Tuileries, că simte nevoie de o schimbare la faţă.
— Procedează ca un om cinstit, încheie domnul Béjuin.
— Da, zise domnul La Rouquette, făcând pe vicleanul, dacă vrea să se retragă, e o ocazie nimerită… Nu e nimic dacă prietenii lui se vor necăji. Ia te uită la colonelul de sus, ce îngrijorat pare, el care era sigur că-şi va atârna la gât panglica roşie[3], la 15 august viitor!… Şi drăguţa doamnă Bouchard jurase că vrednicul domn Bouchard va fi şef de secţie la Ministerul de Interne înainte de a se împlini şase luni! Acest d’Escorailles, răsfăţatul lui Rougon, urma să pună decizia numirii sub şervetul de masă al domnului Bouchard, de ziua onomastică a doamnei… Ascultă, unde or fi acum acest d’Escorailles şi frumoasa doamnă Bouchard?
Şi începură să-i caute. În cele din urmă îi descoperiră în fundul tribunei, în care, la deschiderea şedinţei, ocupau banca întâia. Se refugiaseră acolo, în umbră, în spatele unui domn chel; şi stăteau liniştiţi amândoi, foarte îmbujoraţi la faţă.
În clipa aceea, preşedintele termina lectura. Aruncă aceste ultime vorbe cu o voce cam obosită care se împiedica de asprimea barbară a frazei:
— Prezentarea unui proiect de lege având drept scop să aprobe mărirea procentajului de dobândă al împrumutului încuviinţat de legea din 9 iunie 1853 şi o impunere extraordinară privind departamentul La Manche.
Domnul Kahn se repezise în întâmpinarea unui deputat care intrase în sală. Îl aduse cu el zicând:
— Uite-l pe domnul de Combelot… Ne va da veşti.
Domnul de Combelot, un şambelan pe care departamentul Landes îl numise deputat la dorinţa solemn exprimată a împăratului, se înclină cu înfăţişarea omului care ştie să păstreze un secret, aşteptând să i se pună întrebări. Era un bărbat înalt, frumos, cu pielea albă, cu o barbă neagră ca cerneala, barbă care îi atrăgea vii succese printre femei.
— Ei bine, întrebă domnul Kahn, ce se spune la castel? Ce a hotărât împăratul?
— Doamne, răspunse domnul de Combelot pronunţând pe r din gât, se spun atâtea lucruri… Împăratul nutreşte o prietenie deosebită faţă de domnul preşedinte al Consiliului de stat. Părerea mea este că întrevederea a fost foarte prietenească… Da, a fost foarte prietenească.
Şi se opri după ce cântărise bine cuvântul, ca să se convingă că nu mersese prea departe.
— Atunci şi-a retras demisia? reluă domnul Kahn, căruia îi sclipeau ochii în cap.
— N-am spus asta, urmă şambelanul foarte îngrijorat. Nu ştiu nimic. Înţelegeţi, situaţia mea e deosebită…
Nu isprăvi fraza, ci se mulţumi să zâmbească grăbindu-se să se urce la locul său. Domnul Kahn ridică din umeri, adresându-se domnului La Rouquette:
— Mă gândesc că dumneata trebuie să fii în curent! Doamna de Llorentz, sora dumitale, nu-ţi împărtăşeşte adică nimic?
— Oh, sora mea e şi mai mută decât domnul de Combelot, zise tânărul deputat râzând. De când e doamnă de onoare la palat are o înfăţişare gravă de ministru… Totuşi, ieri mă asigura că demisia o să fie primită… În legătură cu asta, să vă spun una bună. S-a trimis o doamnă, se pare, pentru a-l îndupleca pe Rougon. Ştiţi ce-a făcut Rougon? A dat-o pe uşă afară: şi aveţi în vedere că era delicioasă…
— Rougon e cast, declară solemn domnul Béjuin.
Domnul La Rouquette izbucni într-un râs nebun. Protestă; ar fi putut să citeze fapte, dacă ar fi vrut.
— Aşa, de pildă, spuse în şoaptă, cu doamna Correur…
— N-ai dreptate! zise domnul Kahn, nu cunoşti povestea asta.
— Atunci cu frumoasa Clorinde!
— Aida-de! Rougon e prea puternic ca să-şi uite de interesele sale pentru acest zdrahon de fată.
Şi domnii se apropiară, adâncindu-se într-o conversaţie primejdioasă, cu cuvinte foarte grosolane… Înşirară anecdotele care circulau pe socoteala acestor două italience, mama şi fiica, jumătate aventuriere, jumătate femei de lume, care puteau fi întâlnite peste tot, pe unde era gălăgie mai mare şi lume mai multă: la seratele date de miniştri, în avanscenele teatrelor de varietăţi, pe plajele la modă, în cine ştie ce han îndepărtat. Mama, zicea gura lumii, trecuse printr-un pat regal; fiica, un zdrahon de fată originală şi prost crescută, nu cunoştea convenienţele noastre franceze, gonea în drumurile ei caii până ce nu mai puteau de osteneală, în zile de ploaie îşi arăta ciorapii murdari şi ghetele scâlciate pe trotuare şi umbla după un soţ cu zâmbete îndrăzneţe de femeie în toată puterea cuvântului. Domnul La Rouquette povestea că apăruse într-o seară la un bal, la cavalerul[4] Rusconi, legatul[5] Italiei, costumată în Diana, zeiţa vânătorii, aşa de goală încât fusese cât pe ce s-o ceară în căsătorie, a doua zi, bătrânul de Nougarède, un senator foarte lacom de bunătăţi. Şi în timp ce înşira această poveste, cei trei deputaţi aruncau ocheade frumoasei Clorinde care, în pofida regulamentului, îi privea pe membrii Camerei, trecând de la unul la altul, printr-un mare binoclu de teatru.
— Nu, nu, repetă domnul Kahn, niciodată Rougon nu va face o asemenea nebunie! O socoteşte foarte inteligentă şi o numeşte râzând „domnişoara Machiavel”. Îi place să stea de vorbă cu ea, dar atât.
— Nu-i nimic, conchise domnul Béjuin. Păcat că Rougon nu se însoară… Însurătoarea orânduieşte viaţa unui bărbat.
Tustrei căzură de acord asupra femeii care îi trebuia lui Rougon: una nu prea tânără, de cel puţin treizeci şi cinci de ani, bogată, care să-şi ţină casa într-o stare de înaltă cinste.
Între timp creştea o larmă. Ei se adânciseră într-atât în anecdotele lor murdare, că nu-şi mai dădeau seama de ceea ce se petrecea în jur. De departe, din fundul culoarului, se auzeau vocile pierdute ale uşierilor care strigau: „În şedinţă domnilor, în şedinţă”. Şi deputaţii se îmbulzeau din toate părţile, pe uşile de mahon masiv, cu amândouă canaturile deschise, pe ale căror tăblii se vedeau stelele de aur. Sala, până atunci pe jumătate goală, se umplea încetul cu încetul. Grupurile mici, vorbindu-şi cu un aer de plictiseală, de la o bancă la alta, somnoroşii, înăbuşindu-şi căscatul, erau înecaţi în valul care creştea, în mijlocul unor numeroase strângeri de mână. Aşezându-se la locurile lor, în dreapta şi în stânga, membrii Camerei îşi zâmbeau; păreau că formează o familie, toţi la fel de pătrunşi de datoria pe care tocmai o îndeplineau. Un ins mătăhălos din ultima bancă, din stânga, care aţipise prea adânc, fu trezit de vecinul său; acesta îi spuse câteva cuvinte la ureche, şi el se grăbi să se frece la ochi luând o poză foarte cuviincioasă.
Şedinţa, după ce lâncezise într-o discuţie asupra unor chestiuni tare plicticoase pentru aceşti domni, era pe cale să devină foarte interesantă.
Împinşi de mulţime, domnul Kahn şi cei doi colegi ai săi ajunseră, fără să-şi dea seama, la băncile lor. Continuară să vorbească înăbuşindu-şi râsetele. Domnul La Rouquette povesti o altă istorie despre frumoasa Clorinde. Avusese într-o zi surprinzătorul capriciu să-şi îmbrace toată camera cu draperii negre presărate cu stropi de argint şi să-şi primească acolo prietenii, întinsă în pat, acoperită cu cuverturi, tot negre, de sub care nu i se vedea decât vârful nasului.
În timp ce se aşeza, domnul Kahn îşi reveni deodată în fire.
— Acest La Rouquette e un idiot cu bârfelile lui, mormăi el. Uite acum, l-am scăpat pe Rougon!
Şi întorcându-se către vecinul său, adăugă furios:
— Ascultă, Béjuin, ai fi putut să-mi dai de ştire!
Rougon care fusese introdus cu ceremonialul obişnuit, se şi instalase între doi consilieri de stat, în banca comisarilor guvernului, un fel de cutie de mahon enormă, aşezată lângă birou, chiar în locul tribunei suprimate. Umerii lui largi nu-i mai încăpeau în uniforma de postav verde, încărcată de aur la guler şi la mâneci. Cu faţa întoarsă spre sală, cu părul lui des, puţin cărunt, plantat în jurul frunţii pătrate, îşi ascundea privirile sub pleoapele grele, pe jumătate lăsate în jos; şi nasul său mare şi buzele tăiate în plină carne şi obrajii lunguieţi fără nicio zbârcitură, în ciuda celor patruzeci şi şase de ani ai săi, plesneau de o vulgaritate aspră, pe care o transfigura prin străfulgerările ei frumuseţea forţei. Stătea rezemat, liniştit, sprijinindu-şi bărbia în gulerul hainei şi părând că nu vede pe nimeni, cu o înfăţişare de nepăsare şi de oarecare oboseală.
— Are expresia lui cea de fiecare zi, îngăimă domnul Béjuin.
Deputaţii se aplecau pe bănci să vadă cum arată. O şoşoteală de păreri discrete alerga de la o ureche la alta. Dar apariţia lui Rougon producea îndeosebi o vie impresie în tribune. Soţii Charbonnel, ca să atragă atenţia că erau prezenţi, îşi întindeau, cu riscul de a cădea, feţele deopotrivă de încântate. Doamna Correur tuşise uşor, scoţând o batistă pe care o fâlfâia ca în treacăt, sub cuvânt că o ducea la gură. Colonelul Jobelin se sculase în picioare şi drăguţa doamnă Bouchard, coborându-se repede în banca întâia, gâfâia încetişor, îndreptându-şi nodul pălăriei, în timp ce domnul d’Escorailles, în spatele ei, tăcea, foarte supărat. Cât despre frumoasa Clorinde, ea nu se sfii defel. Văzând că Rougon nu-şi ridica ochii, bătu cu binoclul, cu lovituri repezi foarte distincte, în coloana de marmură de care se rezema; şi cum el nu-şi ridica privirile, îi spuse mamei sale, cu un glas aşa de limpede, încât se auzi în toată sala:
— Îmi face mutre vasăzică, mare viclean!
Deputaţii întoarseră capul, zâmbind. Rougon se hotărî să-i acorde o privire frumoasei Clorinde. Iar când îi adresă şi un imperceptibil semn din cap, triumfătoare, bătu din palme, nu-şi mai putu stăpâni râsul şi vorbi tare mamei sale, fără să-i pese câtuşi de puţin de toţi acei bărbaţi de jos care o priveau cu stăruinţă.
Rougon, înainte de a-şi lăsa în jos pleoapele, făcuse pe îndelete înconjurul tribunelor, învăluindu-i cu o privire cuprinzătoare, dintr-odată, pe doamna Bouchard, pe colonelul Jobelin, pe doamna Correur şi pe soţii Charbonnel. Obrazul lui rămase ca împietrit. Îşi vârî din nou bărbia în gulerul hainei, cu ochii pe jumătate închişi, înăbuşindu-şi un uşor căscat.
— Vreau să-i spun numaidecât o vorbă, îi suflă domnul Kahn la ureche domnului Béjuin.
Dar în timp ce se ridica, preşedintele, care, în acea clipă, observase că toţi deputaţii erau la locurile lor, sună clopoţelul în mod magistral. Şi deodată se făcu o tăcere adâncă.
Un domn blond stătea în picioare în prima bancă, o bancă de marmură galbenă, cu tăblii de marmură albă. Ţinea în mână o hârtie mare, pe care îşi arunca ochii în timp ce vorbea:
— Am onoarea, începu el cu un glas melodios, să depun un proiect de lege cu privire la deschiderea unui credit de patru sute de mii de franci pe seama Ministerului de stat, pe exerciţiul anului 1856, pentru cheltuielile ceremoniei şi ale serbărilor necesitate de botezul prinţului imperial.
Se prefăcu că înaintează, cu un pas foarte încet, să depună raportul, în timp ce toţi deputaţii, într-o perfectă unitate, strigară:
— Să se dea citire, să se dea citire!
Raportorul aşteptă ca preşedintele să decidă citirea. Şi începu pe un ton aproape duios:
— Domnilor, proiectul de lege care ni se prezintă scoate în evidenţă cât sunt de greoaie formele obişnuite ale votului şi cât întârzie ele elanul spontan al Corpului legislativ.
— Foarte bine! izbucniră numeroşi deputaţi.
— În familiile cele mai umile, continuă raportorul subliniind pe tonuri diferite cuvintele, naşterea unui fiu, a unui moştenitor, cu toate consecinţele transmisiunii care decurg din acest titlu, este un prilej de atât de duioasă bucurie, încât încercările trecutului se uită şi numai nădejdea pluteşte peste leagănul noului născut. Dar ce să mai vorbim de această sărbătoare a unui cămin, când ea este în acelaşi timp sărbătoarea unei mari naţiuni, când este şi un eveniment european!
Se produse o nespusă încântare. După acest fragment de mare retorică, deputaţii căzură în extaz de admiraţie. Rougon, care părea că doarme, nu vedea, înaintea lui, pe băncile în amfiteatru, decât feţe vesele… Unii deputaţi îşi încordau atenţia până la exagerare, îşi făceau mâinile pâlnie peste urechi, să nu piardă nicio silabă din această proză compusă cu îngrijire. Raportorul, după o scurtă pauză, ridică glasul:
— În acest moment, domnilor, în adevăr, marea familie franceză îi invită pe toţi membrii ei să-şi exprime bucuria; şi de câtă strălucire ar fi nevoie dacă s-ar putea ca manifestaţiile exterioare să corespundă măreţiei legitimelor ei speranţe! Şi îşi pregăti o nouă pauză.
— Foarte bine, foarte bine! strigară aceleaşi glasuri.
— Le zice cu multă delicateţe, observă domnul Kahn, nu-i aşa, Béjuin?
Domnul Béjuin îşi legăna uşor capul, cu ochii la candelabrul care atârna din ochiul de fereastră, în faţa biroului. Nu mai putea de fericire!
În tribună, frumoasa Clorinde, cu binoclul pironit asupra raportorului, nu pierdea nicio mişcare din jocul trăsăturilor feţei lui; soţii Charbonnel priveau cu ochii umezi; doamna Correur se prefăcea că era atentă, ca o femeie cumsecade; colonelul aproba din cap, iar nostima doamnă Bouchard se lăsa în voia unei bucurii nespuse pe genunchii domnului d’Escorrailles. În acest timp, la birou, preşedintele, secretarii, toţi, până şi uşierii ascultau fără niciun gest, solemni.
— Prinţul imperial, din leagănul său, începu raportorul, ne oferă chezăşia securităţii în viitor; căci, făcând să dăinuiască veşnic dinastia pe care cu toţii am aclamat-o, el asigură prosperitatea ţării, tihna ei în stabilitate, şi prin aceasta, prosperitatea şi liniştea în restul Europei.
Strigăte de sst! tăcere! împiedicară ca entuziasmul să izbucnească, după această evocare tulburătoare a leagănului.
— Şi într-o altă epocă, un vlăstar al aceluiaşi sânge ilustru părea hărăzit să împlinească marile destine, dar vremurile nu se pot asemui câtuşi de puţin. Pacea este rezultatul ocârmuirii înţelepte şi temeinice, căreia noi îi culegem roadele, după cum geniul războiului a dictat acel poem epic care este Primul Imperiu. Salutat la naşterea sa prin bubuitura de tun care, de la nord la sud, proclama izbânda armelor noastre, regele Romei nu avu nici măcar norocul să-şi servească patria: iată învăţămintele pe care ni le-a dat atunci Providenţa.
— Ce-mi aud urechile? Se înfundă rău, mormăi scepticul domn La Rouquette. E neîndemânatic, întreg acest pasaj. Îşi strică efectul întregii cuvântări.
În adevăr, deputaţii erau cuprinşi de îngrijorare. De ce trebuia să evoce această amintire istorică în stare să le taie zelul? Câţiva începură să smârcâie din nas. Dar raportorul simţind frigul împrăştiat de ultima lui frază, surâse. Ridică glasul. Îşi duse mai departe antiteza, alintându-şi vorbele, sigur de efectul lor.
— Dar venind pe lume în una din aceste zile solemne când naşterea unuia singur trebuie privită ca salvarea tuturor, copilul legiuit al Franţei pare că ne dă nouă astăzi, ca şi generaţiilor viitoare, dreptul de a trăi şi de a muri în căminul părintesc. El e pe viitor chezăşia milostivirii divine.
Minunat final de frază! Toţi deputaţii înţeleseră la ce se referea şi un murmur de satisfacţie străbătu prin sală. Siguranţa unei păci eterne era în adevăr dulce. Aceşti domni, liniştiţi, îşi reluară atitudinea lor fericită de oameni politici practicând o orgie de literatură. Aveau răgaz destul. Europa era la picioarele stăpânului lor.
— Împăratul, ajuns arbitrul Europei, continuă raportorul dând o nouă amploare cuvântării, era gata să semneze acea pace generoasă care, reunind forţele productive ale naţiunilor, este alianţa popoarelor ca şi a regilor, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fericirea şi totodată gloria sa ajunseră la culme. Nu ne este îngăduit să credem că în acea clipă el a întrevăzut o îndelungată prosperitate, privind acest leagăn unde se odihneşte, încă aşa de micuţ, acel care va continua înalta sa politică?
Frumoasă de tot şi această imagine. Şi era desigur ceva îngăduit: deputaţii împărtăşeau părerea vorbitorului, dând domol din cap. Dar raportul începea să pară cam lung. Mulţi deputaţi aveau iar feţele încruntate, o seamă chiar priveau spre tribune cu coada ochiului, ca oameni practici care se simţeau oarecum stingheriţi să apară în toată goliciunea politicii lor. Alţii, cu faţa pământie, se gândeau cu totul în altă parte, la treburile lor, bătând din nou cu vârful degetelor în mahonul pupitrului; şi prin amintirea lor treceau în mod vag şedinţele, manifestările de devotament de altădată, în care aclamau ocârmuirile în leagăn. Domnul La Rouquette se întorcea întruna să vadă cât era ceasul; când minutarul arătă trei fără un sfert, avu un gest de desperare; pierdea o întâlnire. Unul lângă altul, domnul Kahn şi domnul Béjuin stăteau nemişcaţi, cu braţele încrucişate, clipind din pleoape, purtându-şi privirea de la marile panouri de catifea verde la basoreliefurile de marmură albă, peste care redingota preşedintelui arunca o pată neagră. În tribuna diplomatică frumoasa Clorinde, cu binoclul mereu la ochi, începuse să-l cerceteze iar cu luare-aminte pe Rougon, care stând în banca sa îşi păstra o atitudine falnică de taur pe jumătate adormit.
Raportorul însă nu se grăbea, citea ca pentru sine, mişcând ritmic şi smerit din umeri.
— Să avem deci întreagă şi deplină încredere iar Corpul legiuitor să-şi aducă aminte în această mare şi solemnă ocazie că originea sa asemănătoare cu a împăratului, îi acordă aproape un drept de familie, mai mare decât celorlalte corpuri ale statului, de a se asocia la bucuriile suveranului. Fiu, ca şi el, al liberului consimţământ al poporului Corpul legiuitor devine, deci în ceasul acesta însăşi vocea naţiunii, oferind augustului copil omagiul unui respect de neclintit, al unui devotament nestrămutat şi-al dragostei nemărginite care face din credinţa politică o religie cu datorii sacre.
Probabil că se apropia de sfârşit, de vreme ce era vorba de omagiu, de religie şi de datorii. Soţii Charbonnel îşi luară inima în dinţi şi schimbară câteva impresii cu glas scăzut, în timp ce doamna Correur îşi înăbuşea o tuse uşoară în batistă. Doamna Bouchard se îndreptă discret spre fundul tribunei Consiliului de stat, lângă domnul Jules d’Escorailles.
Într-adevăr, raportorul schimbându-şi deodată glasul, coborându-l de la tonul solemn la cel familiar, bolborosi repede:
— Vă propunem, domnilor, să adoptaţi pur şi simplu proiectul de lege aşa cum a fost prezentat de către Consiliul de stat.
Şi se aşeză, pe scaun, în mijlocul unui mare vuiet.
— Foarte bine! foarte bine! vocifera toată sala.
Izbucniră strigăte de bravo. Domnul de Combelot, a cărui atenţie surâzătoare nu slăbise nicio clipă, aruncă chiar un: Trăiască împăratul! care se pierdu în rumoare. Iar colonelul Jobelin fu aproape ovaţionat în preajma tribunei în care stătea singur, în picioare bătând din palmele sale uscate, fără să-şi dea seama, în pofida regulamentului. Tot extazul primelor fraze reapărea într-o nouă revărsare de felicitări. Se sfârşea o muncă grea, plictisitoare. De la o bancă la alta, se schimbau cuvinte binevoitoare, în timp ce o mulţime de prieteni se îmbulzeau spre raportor, să-i strângă energic amândouă mâinile.
Apoi, deodată, o singură dorinţă se împânzi peste această zarvă:
— Să înceapă discuţiile! Discuţiile!
Preşedintele, în picioare, la birou, părea că aşteaptă acest strigăt. Dădu semnalul lovind clopoţelul şi, în liniştea sălii care devenise brusc foarte respectuoasă, rosti:
— Domnilor, un mare număr de deputaţi cere să se treacă imediat la dezbateri.
— Da, da, apăsă cu tărie glasul întregii Camere.
Nu avu loc nicio discuţie. Se purcese la vot imediat. Cele două articole ale proiectului de lege fură succesiv votate prin şedere şi sculare. Preşedintele nici nu isprăvea bine citirea articolului, că de sus până în josul băncilor orânduite în amfiteatru, deputaţii se şi sculau cu grămada, hârşâind zgomotos din picioare, ca ridicaţi de un val de entuziasm. Apoi, urnele circulară, uşierii trecură între bănci, adunând voturile în cutiile de zinc. Creditul de patru sute de mii de franci fusese acordat în unanimitate, cu două sute treizeci şi nouă de voturi.
— S-a făcut o treabă bună, observă naiv domnul Béjuin, care prinse apoi a râde, crezând că zvârlise o vorbă de duh.
— E ceasul trei şi ceva, eu o şterg, zise încet domnul La Rouquette, trecând prin faţa domnului Kahn.
Sala se golea. Deputaţii se îndreptau domol spre uşi, parcă îi înghiţeau zidurile. Pe ordinea de zi veneau la rând câteva legi de interes local. Între timp nu mai rămăseseră în bănci decât deputaţii deosebit de binevoitori, care nu aveau, fără îndoială, în ziua aceea nicio altă treabă în oraş; ei continuară astfel flecăreala începută, reluând conversaţiile de unde le lăsaseră; şi şedinţa se termină, aşa precum începuse, în mijlocul unei liniştite indiferenţe. Chiar zgomotul cedă puţin câte puţin, ca şi cum Corpul legiuitor ar fi adormit complet, într-un colţ de Paris mut.
— Ascultă, Béjuin, şopti domnul Kahn, încearcă la ieşire să vorbeşti cu Delestang. A venit cu Rougon. Trebuie să ştie ceva.
— A, da! Ai dreptate, e chiar Delestang, răspunse domnul Béjuin, zărindu-l pe consilierul de stat stând în stânga lui Rougon. Nu-i pot recunoaşte nici în ruptul capului în afurisitele astea de uniforme.
— Eu nu plec, vreau să-l prind pe ilustrul nostru confrate. Trebuie să aflăm numaidecât.
Preşedintele punea la vot proiectele într-o defilare fără sfârşit; erau votate prin şedere şi sculare. Deputaţii se sculau şi se aşezau maşinal, fără să înceteze conversaţiile, uneori chiar continuându-şi somnul. Plictiseala ajunsese atât de mare încât cei câţiva curioşi din tribune plecară şi ei. Doar prietenii lui Rougon stăteau pe loc. Sperau că în cele din urmă va vorbi.
Deodată, un deputat cu favoriţi corecţi de avocat provincial se ridică în picioare, fapt care opri brusc funcţionarea monotonă a maşinii de vot. Viu surprinşi, deputaţii întoarseră capul.
— Domnilor, zise deputatul, în picioare în banca lui, cer cuvântul ca să explic motivele care m-au obligat să mă despart, cu totul fără voie, de majoritatea comisiunii.
Avea un glas atât de pătrunzător, de ciudat, încât frumoasa Clorinde îşi înfundă râsul în mâini. Dar printre domnii de jos, uimirea creştea. Ce voia oare? Ce-l apucase să ia cuvântul? Şi tot întrebând astfel, aflară în sfârşit că preşedintele pusese tocmai în discuţie un proiect de lege autorizând departamentul Pirineilor-Orientali să împrumute două sute cincizeci de mii de franci pentru construirea palatului de justiţie din Perpignan. Oratorul, un consilier general din departament, vorbea împotriva proiectului de lege. Această intervenţie stârni interes. Deputaţii începură să-l asculte.
Dar deputatul cu favoriţi tăiaţi corect proceda cu o foarte mare prudenţă. Frazele lui erau pline de reţinere, vorbele foarte cumpănite; pe când le rostea făcea dese temenele în dreapta şi în stânga, ploconindu-se adânc în faţa tuturor autorităţilor imaginabile. Însă datoriile şi cheltuielile departamentului erau grele şi el prezintă un tablou complet al situaţiei financiare din Pirineii-Orientali. În afară de asta, necesitatea construirii unui nou palat de justiţie nu îi părea îndeajuns de evident dovedită. Vorbi astfel aproape un sfert de ceas. Când se aşeză pe scaun era foarte tulburat. Rougon care căscase ochii mari, îşi lăsă pleoapele să-i cadă încet.
Veni apoi rândul raportorului, un bătrânel foarte isteţ, care vorbi cu glas limpede, ca un om sigur pe poziţia sa. Întâi şi întâi, avu un cuvânt de politeţe la adresa onorabilului său coleg, cu care, spre marele său regret, nu putea fi de aceeaşi părere. Iar departamentul Pirineii-Orientali nu era nici pe departe aşa de înglodat în datorii, după cum se afirmase; şi el restabili, cu alte cifre, tabloul complet al situaţiei financiare a departamentului. De altminteri, necesitatea construirii unui palat de justiţie nu se putea nega. El veni cu amănunte. Vechiul palat era situat într-un cartier atât de populat, încât zgomotul străzilor îi împiedica pe judecători să asculte pledoariile avocaţilor. Mai mult, era şi prea mic; din această pricină, martorii, foarte numeroşi, în procesele de la Curtea cu juri, trebuiau să se îngrămădească pe platforma scării, ceea ce îi expunea nu numai unor plictiseli, dar şi unor primejdii. Raportorul termina, invocând, ca argument decisiv, că ministrul de Justiţie însuşi provocase prezentarea proiectului de lege.
Rougon nu se mişca pe locul său, cu mâinile ca legate de şolduri, cu ceafa rezemată de banca de mahon. De când se deschisese discuţia, purta parcă în spate o povară şi mai grea. Şi când văzu pe figura primului orator că era gata să răspundă, îşi ridică încet toată greutatea corpului, fără să se scoale în picioare cu totul, rostind cu un glas gros o singură frază:
— Domnul raportor a uitat să adauge că ministrul de Interne şi ministrul de Finanţe au aprobat acest proiect de lege.
El se lăsă la loc pe scaun, luând din nou atitudinea sa de taur pe jumătate adormit. Un freamăt scurt trecuse prin rândurile deputaţilor. Oratorul se aşeză la locul său, salutând prin înclinarea bustului. Şi legea fu votată. Cei câţiva deputaţi care urmăreau cu de-amănuntul dezbaterea deveniră iar indiferenţi.
Rougon vorbise. De la o tribună la alta colonelul Jobelin şi soţii Charbonnel îşi făcură cu ochiul, în timp ce doamna Correur se pregătea să părăsească tribuna, cum părăseşti o lojă de teatru înainte de-a cădea cortina, după ce eroul piesei şi-a rostit ultima tiradă. Domnul d’Escorailles şi doamna Bouchard plecaseră. Clorinde, în picioare, rezemată de rampa de catifea, dominând sala cu talia ei falnică, se învelea încet într-un şal de dantelă, în timp ce plimba o privire în jurul hemiciclului. Ploaia nu mai răpăia pe geamurile ochiului de sus, dar cerul stăruia să fie acoperit sumbru de câţiva nori groşi. Sub lumina soioasă, mahonul pupitrelor părea negru; o pală de umbră se ridica peste băncile lui, înălţate treptat şi în care doar craniile pleşuve ale deputaţilor menţineau pete albe; iar pe marmurile soclurilor, sub paloarea vagă a figurilor alegorice, preşedintele, siluetele secretarilor şi ale uşierilor aşezaţi în rând se proiectau înţepenite ca nişte umbre chinezeşti. Năvala de umbre din clipele când soarele scapătă brusc către asfinţit învăluia şedinţa.
— Doamne sfinte, vrei să ne prindă moartea aici! zise Clorinde, împingând-o pe mamă-sa afară din tribună.
Şi ea îi umplu de adâncă mirare pe uşierii care picau de somn pe de lături, prin felul ciudat cum îşi înfăşurase mijlocul în şal.
Jos, în vestibul, aceste doamne se întâlniră cu colonelul Jobelin şi cu doamna Correur.
— Îl aşteptăm, li se adresă colonelul; poate că va ieşi pe-aici… În orice caz le-am făcut semn, lui Kahn şi lui Béjuin, să vină să-mi spună noutăţi.
Doamna Correur se apropiase de contesa Balbi. Şi cu un glas deznădăjduit:
— Ah, ar fi o mare nenorocire! exclamă ea, fără să dea vreo explicaţie.
Colonelul ridică ochii spre cer.
— Oameni ca Rougon sunt neapărat trebuincioşi ţării, urmă el, după o scurtă pauză. Împăratul ar face o greşeală.
Şi se lăsă iar tăcerea. Clorinde vru să-şi întindă capul, să se uita în sala paşilor pierduţi; dar un uşier închise brusc uşa. Aşa că se întoarse lângă mamă-sa, care tăcea sub voaleta ei neagră, şi rosti cu glas domol:
— E un chin să aştepţi.
Se iviră soldaţii. Colonelul anunţă că şedinţa se terminase. Într-adevăr, în capul scării apăruseră şi soţii Charbonnel. Coborâră cu grijă, de-a lungul balustradei, unul după altul. Zărindu-l pe colonel, domnul Charbonnel îi strigă:
— Nu s-a întins la vorbă, dar le-a închis straşnic gura.
— Are rar prilejul să vorbească, îi răspunse colonelul la ureche, când domnul Charbonnel ajunse în dreptul lui; altfel, nu te mai saturi să-l asculţi, când s-aprinde sângele într-însul!
Între timp soldaţii se înşiruiseră pe două rânduri, din sala de şedinţe până la galeria preşedinţiei, deschisă spre vestibul. Şi îşi făcu intrarea un cortegiu; toboşarii dădeau onorurile militare. În frunte mergeau doi uşieri, îmbrăcaţi în negru, purtând pălărie-clac sub braţ, lanţ la gât, spadă cu măciulie de oţel pe şoldul stâng. Apoi venea preşedintele, pe care îl escortau doi ofiţeri. Secretarii biroului şi secretarul general de pe lângă preşedinţie îl urmau. Trecând prin faţa frumoasei Clorinde, preşedintele îi surise ca un om de lume, neţinând seama de solemnitatea momentului.
— Ah! aici eraţi, exclamă domnul Kahn care venea într-un suflet, speriat.
Şi cu toate că sala paşilor pierduţi era interzisă publicului, el îi lăsă pe toţi să intre şi îi duse cu dânsul sub pervazul uneia din marile ferestre tăiate până jos, care slujeşte şi de uşă, şi care dădea înspre grădină. Părea turbat de mânie.
— L-am scăpat şi de data asta! urmă el. A şters-o pe strada Bourgogne, pe când eu îl pândeam în sala General Foy… Dar nu-i nimic, o să aflăm totuşi. L-am expediat pe Béjuin să se ţină scai de Delestang.
Şi aşteptând aşa, trecură zece minute şi mai bine. Deputaţii ieşeau mergând alene, cu o expresie de trândăvie, dând la o parte cele două perdele mari de postav verde care ascundeau uşile. Unii zăboveau să-şi aprindă o ţigară. Alţii, în grupe mici, se opreau locului, râzând, schimbând câte o strângere de mână. Între timp doamna Correur se dusese să admire grupul Laocoon. Şi pe când soţii Charbonnel îşi dădeau capul pe spate ca să vadă un pescărel pe care fantezia burgheză a pictorului îl zugrăvise pe rama unei fresce, ca şi cum şi-ar fi luat zborul din tablou, frumoasa Clorinde, în picioare în faţa unei mari Minerve de bronz, privea cu mult interes braţele şi gâtul zeiţei uriaşe. În pervazul ferestrei-uşi, colonelul Jobelin şi domnul Kahn vorbeau încet, cu însufleţire.
— A, iată-l pe Béjuin, strigă acesta din urmă.
Toţi se apropiară, cu o expresie de încordată nerăbdare. Domnul Béjuin răsufla tare.
— Ei bine? îl întrebară.
— Ei bine! demisia a fost primită. Rougon se retrage.
Vestea căzu ca o lovitură de trăsnet. Se lăsă o tăcere adâncă. Clorinde, înnodându-şi neliniştită un colţ al şalului ca să-şi ocupe degetele nervoase, o zări în fundul grădinii pe doamna Bouchard care se plimba domol, la braţ, cu domnul d’Escorailles, cu capul puţin aplecat pe umărul lui. Coborâseră înaintea celorlalţi, profitând de o uşă deschisă; şi pe aceste alei, destinate meditaţiilor serioase, sub dantela frunzelor proaspete de primăvară, ei îşi plimbau dragostea. Clorinde îi chemă făcându-le semn cu mâna.
— Ilustrul nostru se retrage, zise ea către tânăra care surâdea.
Doamna Bouchard lăsă brusc braţul cavalerului ei, devenind palidă şi serioasă; între timp domnul Kahn, în mijlocul grupului de prieteni ai lui Rougon, încremeniţi de uimire, protesta, ridicând braţele spre cer, negăsind cuvântul care să exprime disperarea.
[1] Draperie care împodobeşte partea de sus a unei uşi, ferestre (n. t.).
[2] Parlamentar însărcinat cu supravegherea cheltuielilor corpului legislativ (n.t.).
[3] O decoraţie (n. t.).
[4] Membru al unui ordin religios şi militar (n.t.).
[5] Trimis al papei pe lângă uni suveran, un stat (n.t.).
Doctorul Pascal de Emile Zola
I
În zăpuşeala după-amiezei de iulie, odaia, cu obloanele bine închise, era plină de o linişte adâncă. Prin crăpăturile lemnăriei vechi a celor trei ferestre se strecurau doar nişte săgeţi subţiri de lumină, iar clar-obscurul, furişat din unghere, învăluia lucrurile într-o licărire difuză şi blândă. Faţă de vipia de-afară, sub dogoarea soarelui ce incendia faţada, aici, înăuntru, s-ar fi putut spune că-i răcoare.
În picioare, lângă dulap, dinaintea ferestrelor, doctorul Pascal căuta o notiţă. Cu uşile larg deschise, imensul dulap de stejar sculptat, vechi de un secol, prins în ferecături puternice, frumos cizelate, era doldora de hârtii; pe rafturile lui, grămezi de dosare şi manuscrise, de-a valma înghesuite, dădeau să se reverse. De mai bine de treizeci de ani, doctorul azvârlea acolo orice pagină pe care o scria, de la scurte notiţe până la manuscrisele lucrărilor sale despre ereditate. Astfel încât a căuta ceva în dulap nu era totdeauna lucru uşor. Răscolea de mult, cu răbdare, şi, în sfârşit, găsind ceea ce căuta, zâmbi.
Mai rămase câtva timp lângă dulap, citind notiţa la lumina unei raze strecurate prin fereastra din mijloc. În această lumină palid trandafirie, cu barba şi părul ca neaua, părea un om în plină vigoare, deşi se apropia de şaizeci de ani. Cu obrazul proaspăt, cu trăsăturile delicate, cu ochii limpezi, cu înfăţişarea juvenilă, l-ai fi luat, strâns cum era în surtucul de catifea cafenie, drept un tânăr cu bucle pudrate.
— Ţine, Clotilde, o rugă el, copiază această notiţă. Mă tem că Ramond n-ar putea vreodată să descifreze scrisul meu afurisit.
Şi puse hârtia în faţa fetei care lucra în picioare, la un pupitru înalt, lângă fereastra din dreapta.
— Bine, maestre! răspunse ea.
Cufundată cu totul în creionarea unui pastel pe care tocmai îl executa cu mişcări iuiţi, neglijente, nici măcar nu ridică privirea. Alături de ea, într-un vas, înflorea un fir de nalbă de un violet neobişnuit, cu vine galbene. Se vedea foarte limpede profilul căpşorului ei rotund, cu părul blond tăiat scurt, un profil desăvârşit, concentrat, cu fruntea dreaptă, încreţită, gravă, ochi albaştri de azur, nasul delicat, bărbia puternică. Sub aurul buclelor neastâmpărate, ceafa trăda o tinereţe fragedă, încântătoare. În lunga-i rochie neagră de lucru, părea foarte înaltă; cu mijlocul gingaş, pieptul delicat, trupul zvelt, avea acea supleţe alungită pe care o au minunatele figuri ale Renaşterii. În pofida celor douăzeci şi cinci de ani ai săi, rămăsese copilăroasă şi părea abia de optsprezece.
— Şi te mai rog să faci puţină ordine în dulap, zise doctorul. Nu se mai poate omul descurca în el.
— Bine, maestre, îndată! răspunse ea fără să ridice capul.
Pascal se îndreptă spre celălalt capăt al camerei şi se aşeză la biroul său în faţa ferestrei din stânga. Era o masă simplă de lemn neagră, încărcată la rândul ei cu hârtii şi cu tot felul de cărţi şi broşuri. Tăcerea se aşternu din nou – o pace adâncă, umbrită pe jumătate, sub dogoarea de afară. Camera, lungă de vreo zece metri şi lată de şase, nu avea, ca mobilier, pe lângă dulapul înalt, decât două corpuri de bibliotecă ticsite de cărţi. Scaune şi fotolii de modă veche se înşirau în dezordine pretutindeni; drept orice podoabă, de-a lungul pereţilor tapetaţi ca în vechile saloane empire, cu motive de trandafiri, atârnau bătute în cuie pasteluri reprezentând flori în culori stranii, care nu se desluşeau prea bine. Cele trei uşi sculptate, cu canat dublu, cea de la intrare, dinspre coridor, şi celelalte două, de la extremităţile încăperii, ce dădeau una spre odaia doctorului, alta spre odaia fetei, erau de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, ca şi cornişa plafonului afumat.
Se scurse un ceas fără niciun zgomot, fără nicio şoaptă. Apoi Pascal, luându-şi o clipă de răgaz, rupse banderola unui număr al ziarului Le Temps uitat pe masă şi exclamă:
— Ia te uită! Tatăl tău a fost numit director al ziarului republican de mare succes L’Epoque, în care se publică documentele de la Tuileries!
Vestea, neaşteptată pentru el, părea să-l fi amuzat, căci izbucni într-un râs sănătos, mulţumit, deşi puţin cam trist. Cu glas scăzut, continuă:
— Pe cinstea mea! Nici că s-ar putea născoci ceva mai urât! Nemaipomenit! Uite un articol foarte interesant.
Clotilde nu răspunse nimic, ca şi cum ar fi fost la o sută de leghe de ceea ce spunea unchiul său. Iar el, fără să insiste, luă un foarfece şi, după ce citi articolul, îl decupă, îl lipi pe o foaie de hârtie, pe care o adnotă cu scrisul său apăsat, neregulat. Apoi se întoarse iarăşi spre dulap, pentru a pune la locul cuvenit acest nou document. Dar trebui să ia un scaun, neputând ajunge la raftul de sus, cu toată statura lui înaltă.
Pe acest raft se aliniau, într-o ordine perfectă, o enormă serie de dosare, clasate metodic. Se aflau acolo diferite documente, notiţe, manuscrise, hârtii timbrate, articole tăiate din ziare, strânse în scoarţe de hârtie groasă albastră, purtând fiecare un nume în litere de-o şchioapă. Se simţea că aceste documente sunt ţinute la zi cu dragoste, reluate fără încetare şi puse cu grijă la locul lor: căci în tot dulapul, numai acest colţ era în ordine.
Când Pascal, urcat pe scaun, găsi dosarul pe care îl căuta, unul cu coperta mai burduşită, pe care scria numele „Saccard”, introduse notiţa cea nouă, apoi puse iarăşi totul la litera respectivă. Mai rămase acolo câtva timp, gânditor, aranjând cu grijă un teanc ce se prăvălise într-o parte. În timp ce cobora de pe scaun, zise:
— Auzi, Clotilde? Când ai să faci ordine, să nu te atingi de dosarele de sus.
— Bine, maestre! răspunse ea, pentru a treia oară, cu supunere.
El râse din nou, cu aerul său de veselie firească:
— Strict oprit!
— Ştiu, maestre!
Şi, închizând din nou dulapul, răsuci bine cheia pe care apoi o aruncă în fundul unui sertar al mesei de lucru. Fata era îndeajuns de la curent cu cercetările lui, pentru a-i îngădui să facă puţină ordine în manuscrise; iar el, folosind-o bucuros şi ca secretară, o punea să-i transcrie însemnările, când vreun confrate sau un prieten, ca de pildă doctorul Ramond, îi cerea date asupra vreunui document. Dar, cum nu era o savantă, îi interzicea pur şi simplu să citească ceea ce considera că e de prisos să ştie.
Totuşi atenţia ei concentrată asupra lucrului sfârşi prin a-l surprinde.
— Dar ce-i cu tine? Cu cleştele îţi scoate omul vorba din gură. Te pasionează atâta florile acelea?
Printre altele, doctorul îi dădea deseori să facă desene, acuarele, pasteluri, pe care el le folosea drept planşe în lucrările sale. De cinci ani făcea experienţe extrem de ciudate asupra unei specii de nalbă, obţinând, prin fecundaţie artificială, o gamă întreagă de colorituri noi. Clotilde punea în desene o migală, o exactitate în contur şi în colorit extraordinar de precise, care pe doctor îl minunau totdeauna, determinându-l să spună că fata poartă pe umeri un admirabil căpşor limpede şi solid.
De astă dată însă, apropiindu-se să privească peste umărul ei, strigă cu o furie comică:
— Fugi de-aici! Ce-i asta? Iar ai luat-o razna!… Te poftesc s-o rupi imediat!
Ea se ridică, roşie la faţă, cu ochii aprinşi de pasiune pentru opera ei, cu degetele delicate mânjite de roşul şi albastrul pastelurilor amestecate pe paletă.
— Vai, maestre!
Şi iată că în acest „maestre”, totdeauna duios, supus, cald, în acest apelativ de totală dăruire cu care i se adresa, ca să nu-l folosească pe cel de „unchi” sau „naş”, găsindu-le stupide, pâlpâi pentru prima dată o flacără de revoltă, reacţia legitimă a unei fiinţe care, regăsindu-se pe sime, e pe cale să se afirme.
De aproape două ceasuri dăduse deoparte desenul exact şi corect al nalbelor, şi aşternuse pe o altă foaie un ciorchine de flori imaginare, flori de vis, stranii şi minunate. I se întâmpla uneori ca, în timp ce lucra cele mai precise desene, să facă un salt neobişnuit, să dea frâu liber imaginaţiei. În acele momente era mulţumită. Orice ar fi făcut, ajungea mereu la extraordinara ei pasiune pentru florile care nu erau niciodată aceleaşi, lucrate cu o fantezie şi o ardoare înflăcărată. Picta trandafiri cu miezul sângeriu, plângând lacrimi verzui, crini asemenea unor cupe de cleştar, flori cu forme necunoscute, răspândind raze de stele, cu nişte corole plutind asemenea norilor. În ziua aceea, pe fila brăzdată cu linii mari de creion negru, sub o ploaie de stele palide, unduia o revărsare gingaşă de petale, iar într-un colţ, o floare necunoscută îşi desfăcea vălurile feciorelnice.
— Încă unul pe care vrei să mi-l agăţi acolo! arătă doctorul spre un perete, unde se aliniau alte desene la fel de stranii. Şi, în definitiv, cam ce reprezintă asta?
Ea rămase foarte serioasă; se dădu la o parte să-şi contemple mai bine opera:
— Nu ştiu. Ε frumos.
În acel moment intră Martine, unica slujnică, devenită adevărata stăpână a casei după cei aproape treizeci de ani de când era în serviciul doctorului. Deşi împlinise şaizeci de ani, păstra şi ea o înfăţişare tinerească. Harnică şi tăcută, semăna cu o călugăriţă, în veşnica ei rochie neagră şi bonetă albă, cu obrazul palid şi liniştit, în care ochii ei cenuşii păreau stinşi.
Fără o vorbă, se aşeză de-a dreptul pe podea, în faţa unui fotoliu din a cărui tapiţerie, printr-o spărtură, ieşea umplutura şi, scoţând din buzunar un ac şi un ghem de lână, se apucă să-l cârpească. De trei zile aştepta momentul să facă această reparaţie care o obseda.
— Cât stai aici, Martine, zise Pascal în glumă, luând în amândouă mâinile capul îmbufnat al Clotildei, coase şi acest căpşor care are ceva stricat înăuntru.
Martine, ridicându-şi ochii decoloraţi, îşi privi stăpânul cu obişnuitul aer de adoraţie.
— De ce-mi spune stăpânul meu aşa ceva?
— Pentru că, fata mea, mi se pare că dumneata, cu prea marea dumitale cucernicie, ai îngrămădit în acest drăguţ căpşor, cuminte şi serios, idei din altă lume.
Cele două femei schimbară între ele o privire de înţelegere tainică.
— Vai de mine, domnule, religia n-a făcut rău nimănui, niciodată… Şi dacă nu avem aceleaşi idei, mai bine să nu vorbim despre ele.
Se aşternu o tăcere apăsătoare. Aceasta era singura divergenţă, care uneori strecura neînţelegerea între cele trei fiinţe altfel atât de unite, care duceau o viaţă tihnită. Martine avea doar douăzeci şi nouă de ani – un an mai mult ca doctorul – când intrase în serviciul lui, pe când el îşi începea cariera de medic la Plassans, într-o căsuţă luminoasă din cartierul nou. Iar treisprezece ani mai târziu, când Saccard, un frate al lui Pascal, recăsătorit după moartea soţiei sale, îi trimisese de la Paris pe fiica lui, Clotilde, în vârstă de şapte ani, Martine o crescuse, ducând-o la biserică, transmiţându-i puţin din focul credinţei de care era însufleţită, pe când doctorul, înţelegător, le lăsa în voia credinţei lor, socotind că nu are dreptul să interzică nimănui această bucurie. Mai apoi el se mulţumi să vegheze asupra instruirii fetei, oferindu-i cunoştinţe precise şi sănătoase despre toate. De aproape optsprezece ani, de când trăiau astfel toţi trei, retraşi la Souleiade, o proprietate situată în marginea vechiului cartier al oraşului, la un sfert de ceas de catedrala Saint-Saturnin, viaţa se scursese fericită, în umbra marilor cercetări tainice, tulburată totuşi întrucâtva de un rău care tot creştea, un conflict surd din ce în ce mai puternic între credinţele lor.
Pascal se plimbă un moment, posomorât. Apoi, ca un om obişnuit să spună lucrurilor pe nume, zise:
— Vezi tu, scumpa mea, toată această fantasmagorie a misterului ţi-a pervertit mintea sănătoasă… Dumnezeu n-avea nevoie de tine. Dacă te păstram numai în spiritul credinţelor mele, ar fi fost mai bine pentru tine.
Dar Clotilde, tremurând, cu privirea ei limpede fixată semeţ asupra lui, îi înfruntă:
— Ba pentru tine, maestre, ar fi mai bine dacă nu te-ai mărgini numai la ceea ce vezi cu ochii… Există şi altceva, de ce nu vrei să înţelegi?
Martine îi sări şi ea într-ajutor, vorbind în felul ei.
— Ε foarte adevărat, domnule, că dumneavoastră, care sunteţi un sfânt, cum le spun eu tuturor, dumneavoastră ar trebui să ne însoţiţi la biserică… Cu siguranţă că Dumnezeu vă va mântui. Dar aşa, la gândul că n-aţi putea merge de-a dreptul în paradis, tremură carnea pe mine.
El se opri. Le avea în faţă pe amândouă, revoltate, ele care de obicei erau aşa de blânde, supuse, pline de dragostea lor de femei cucerite de veselia şi bunătatea lui. Tocmai deschidea gura, gata să le răspundă aspru, când îşi dădu seama de zădărnicia discuţiei.
— Hai! Lăsaţi-mă în pace! Aş face mai bine să-mi văd de treburi… Şi, mai ales, să nu mă deranjeze nimeni!
Cu pas sprinten, ajunse în odaia lui, unde îşi instalase un fel de laborator, şi se închise înăuntru. Interdicţia de a intra acolo era categorică. Aici se ocupa cu nişte preparate speciale despre care nu vorbea nimănui. Aproape imediat se auzi zgomotul regulat al unui pilug într-un mojar.
— Oh, spuse zâmbind Clotilde, auzi-l iar în bucătăria lui Scaraoschi, vorba bunicii.
Şi se aşeză din nou, liniştită, în faţa planşei, să deseneze firul de nalbă. Făcea desenul cu o precizie matematică, găsea culoarea potrivită a petalelor violete, pătate cu galben, până la nuanţele cele mai delicate.
— Ah! exclamă după o clipă Martine, care se aşezase iar pe jos, ocupată să dreagă fotoliul, ce păcat! Un om sfânt ca dânsul să-şi piardă sufletul zadarnic!… Căci nu-i vorbă, uite, sunt treizeci de ani de când îl cunosc şi n-a făcut niciodată vreun rău cuiva. O adevărată inimă de aur… Şi-ar da bucăţica de la gură… Şi are o vorbă bună pentru toţi şi totdeauna-i sănătos şi mereu vesel, o adevărată binecuvântare!… Ε o crimă că nu vrea să facă pace cu Dumnezeu. Nu-i aşa? Domnişoară, va trebui să-l silim.
Clotilde, surprinsă că o aude vorbind atât de mult deodată, făgădui, cu un aer grav:
— Desigur, Martine, am jurat. Îl vom sili.
Liniştea se lăsase din nou, când, deodată, se auzi ţârâitul soneriei fixate jos, la uşa de la intrare. O puseseră acolo pentru a fi înştiinţaţi oriunde s-ar fi aflat, în această casă prea mare pentru ei trei. Mirată, slujnica mormăi ceva în şoaptă: cine să fie pe o asemenea arşiţă? Se ridică, deschise uşa, se aplecă peste balustradă, apoi se întoarse, spunând:
— Ε doamna Félicité.
Bătrâna doamnă Rougon intră repede. În ciuda celor optzeci de ani ai săi, urcase scara cu o sprinteneală de fetiţă; îşi păstrase înfăţişarea de altădată, era slabă şi ascuţită ca o gânganie cafenie. Foarte elegantă acum, îmbrăcată în mătase neagră, văzută din spate, mai putea fi luată, datorită taliei subţiri, drept o îndrăgostită oarecare sau vreo ambiţioasă mânată de cine ştie ce pasiuni. Când o priveai din faţă, ochii ei îşi păstrau flacăra, pe chipul uscat, luminat de un zâmbet frumos, dar asta numai atunci când voia.
— Cum? Tu eşti, bunico? strigă Clotilde, ieşindu-i în întâmpinare. Dar te poţi coace pe o căldură ca asta!
Sărutând-o pe frunte, Félicité începu să râdă.
— O, draga mea, soarele mi-e prieten!
Apoi, călcând cu paşi mici şi repezi, se duse să dea în lături oblonul unei ferestre.
— Dar deschideţi puţin! Ε trist să trăieşti astfel, pe întuneric… La mine acasă las soarele să intre.
Prin fereastra întredeschisă pătrunse un snop de lumină arzătoare, un val de flăcări jucăuşe. Şi, sub cerul de un albastru vânăt, ca de incendiu, se zări întinsa câmpie pârjolită, adormită, ca moartă, nimicită sub căldura de cuptor. În dreapta, deasupra acoperişurilor roşietice, se înălţa clopotniţa de la Saint-Saturnin, o turlă aurită, cu muchiile albite în lumina orbitoare.
— Mda, făcu Félicité, cred c-am să plec curând la Tulettes şi voiam să ştiu dacă-l găsesc pe Charles, ca să-l iau cu mine… Văd că nu-i aici. Rămâne pentru altă dată.
Pe când îşi motiva astfel vizita, ochii ei iscoditori făceau ocolul încăperii. Dar nu insistă, ci aduse imediat vorba despre fiul ei, Pascal, auzind în camera vecină zgomotul ritmic al pilugului care nu încetase.
— Aha, e tot acolo, în bucătăria lui Scaraoschi!… Nu-l deranjaţi, n-am nimic să-i spun.
Martine, care se apucase iar să cârpească fotoliul, înălţă capul pentru a spune că n-avea nicio poftă să-şi deranjeze stăpânul şi, în liniştea care se aşternu iarăşi, Clotilde îşi şterse cu o cârpă degetele pătate de pastel, iar Félicité îşi reluă mersul cu paşi mărunţi, cercetând încăperea.
De aproape doi ani, bătrâna doamnă Rougon era văduvă. Bărbatul ei, care se îngrăşase atât de mult încât nu se mai putea mişca, murise asfixiat din cauza unei indigestii, la 3 septembrie 1870, în noaptea zilei când aflase despre catastrofa de la Sedan. Prăbuşirea regimului cu care se fălea, socotindu-se drept unul dintre fondatori, părea să-l fi dat gata. De aceea Félicité se prefăcea că nu se mai ocupă de politică, trăind de aci înainte ca o regină detronată. Toată lumea ştia că, în 1851, Rougonii salvaseră oraşul Plassans de anarhie, făcând să triumfe lovitura de stat din 2 decembrie şi că, după câţiva ani, îl mai cuceriseră o dată, luptând împotriva candidaţilor legitimişti şi republicani, ca să-l dea unui deputat bonapartist. Până la război, imperiul rămăsese atotstăpânitor şi atât de apreciat, încât obţinuse la plebiscit o majoritate zdrobitoare. Dar de când cu dezastrele, oraşul devenea din nou republican, cartierul Saint-Marc căzuse iar în ascunse intrigi regaliste, pe când vechiul cartier şi cel nou trimiseseră în Cameră un reprezentant liberal, de uşoară nuanţă orleanistă, gata oricând să treacă de partea Republicii, în cazul că aceasta ar fi triumfat. Iată motivul pentru care Félicité, femeie foarte deşteaptă, nu se mai interesa de politică şi consimţea să fie doar regina detronată a unui regim apus.
Totuşi, în oraş, ea mai deţinea încă o poziţie înaltă, învăluită într-o poezie melancolică. Domnise timp de optsprezece ani. Legenda celor două saloane ale ei – salonul galben, unde se pregătise lovitura de stat, şi cel verde, terenul neutru în care mai târziu se desăvârşise cucerirea oraşului Plassans – căpăta acel plus de frumuseţe pe care-l au faţă de prezent epocile dispărute. De altfel, doamna Rougon era şi foarte bogată. Lumea o socotea foarte demnă în prăbuşirea ei, fără regrete, nici lamentări, plimbând odată cu cei optzeci de ani un alai atât de lung de pofte violente, de intrigi şi satisfacţii nemăsurate, încât devenea impunătoare. Acum singura ei plăcere era să profite în linişte de marea bogăţie şi de domnia ei trecută, din care nu-i mai rămăsese decât o pasiune, aceea de a-şi apăra istoria propriei familii, îndepărtând tot ceea ce, odată cu scurgerea anilor, ar fi putut s-o întineze. Orgoliul ei, hrănindu-se din cele două fapte memorabile despre care locuitorii mai vorbeau încă, veghea cu grijă şi gelozie hotărât să nu lase în picioare decât dovezile frumoase, acea legendă care făcea ca, ori de câte ori trecea prin oraş, să fie salutată ca o regină detronată.
Apropiindu-se de uşa camerei, Félicité ascultă zgomotul pilugului. Apoi, cu o mină îngrijorată, se întoarse spre Clotilde.
— Ce Dumnezeu meştereşte acolo? Ştii că prin noul său leac îşi face cu mâna lui un mare rău. Am auzit că deunăzi era gata să omoare un bolnav.
— O, bunico! strigă fata.
Dar ea continuă:
— Asta-i adevărul! Femeile mai spun şi altele… Du-te şi le întreabă prin cartier… Cică pisează oase de om mort, amestecându-le cu sânge de nou-născut.
De data asta, însăşi Martine protestă, iar Clotilde se supără, rănită în dragostea ei.
— O, bunico, cum poţi să spui asemenea grozăvii!… Tocmai despre maestrul, care are o inimă aşa de bună, care nu se gândeşte decât la fericirea tuturor!
Văzând că amândouă se supără, Félicité înţelese că mersese prea departe şi continuă ceva mai potolită:
— Dar, drăguţa mea, nu eu spun astea. Repet doar prostiile pe care le spune lumea, ca tu să înţelegi că Pascal greşeşte neţinând seama de opinia publică… Crede că a găsit un leac nou? Cu-atât mai bine! Şi eu sunt gata să cred că e pe cale de a vindeca toată omenirea, aşa cum speră. Numai că prea se învăluie în mister. De ce să nu spună cu glas tare ce face şi, mai ales, de ce încearcă leacul numai pe oameni de jos, drojdia societăţii, din cartierul vechi şi de la ţară, când ar putea să obţină rezultate răsunătoare cu oameni „bine” din oraş, care i-ar face cinste?… Scumpa mea, vezi tu, unchiul tău n-a putut niciodată să trăiască la fel cu toată lumea.
Vorbise pe un ton necăjit, coborând vocea pentru a-şi da pe faţă rana tainică a inimii.
— Slavă Domnului! Avem destui oameni mari în familie! De pe urma celorlalţi fii ai mei am avut destule bucurii! Nu-i aşa? Unchiul tău, Eugène, a ajuns departe, a fost ministru timp de doisprezece ani, aproape împărat! Şi tatăl tău, chiar, s-a jucat cu milioanele, n-a stat deoparte când cu refacerea Parisului! Ca să nu mai vorbesc de fratele tău, Maxime, care e atât de bogat şi atât de distins, şi de verii tăi, Octave Mouret, un as al comerţului de azi, şi scumpul nostru abate Mouret, un adevărat sfânt!… Da, da! Şi de ce Pascal, care ar fi putut merge pe urmele lor, ale tuturor, trăieşte cu încăpăţânare în vizuina lui, ca, un bătrân original, pe jumătate ţicnit?
Văzând însă că fata, din ce în ce mai revoltată, stă gata să izbucnească iarăşi, îi acoperi gura cu un mângâietor gest al mâinii:
— Nu, nu! Lasă-mă să isprăvesc… Ştiu prea bine că Pascal nu-i un prost, că are lucrări remarcabile şi că acelea trimise la Academia de medicină i-au adus chiar oarecare glorie printre savanţi… Dar ce importanţă au toate astea, pe lângă ceea ce am visat eu pentru dânsul? Toată clientela aleasă a oraşului, o avere mare, decorarea… în sfârşit, onoruri, o poziţie demnă de familia noastră. Vezi tu, pisicuţa mea, de asta mă plâng: din acest punct de vedere el nu aparţine familiei, n-a vrut să facă parte din familie. Te rog să mă crezi, încă de când era copil, îi spuneam: „De unde mi-ai mai răsărit şi tu? Tu nu eşti de-al nostru!” Cât despre mine, am jertfit totul familiei, m-aş lăsa tăiată bucăţele pentru ca familia să fie totdeauna sus-pusă, glorioasă!
Îndreptându-şi mijlocul subţire, părea foarte înaltă, însufleţită de singura ei pasiune: ambiţia şi orgoliul care-i umpluseră viaţa. Începu iar să se plimbe, când deodată tresări, zărind pe jos numărul din Le Temps aruncat de Pascal după ce tăiase din el articolul, ca să-l adauge la dosarul „Saccard”. Locul gol, rămas în mijlocul paginii, o lămuri desigur imediat, deoarece se opri şi căzu pe un scaun, ca şi când ştia în sfârşit ceea ce voise să afle.
— Tatăl tău a fost numit director al ziarului L’Epoque, rosti ea brusc.
— Da, zise Clotilde liniştită, mi-a spus maestrul, scria în ziar.
Félicité o privea atentă şi neliniştită, deoarece numirea lui Saccard, însemnând de fapt aderarea lui la Republică, era ceva nemaipomenit. După căderea imperiului, el îndrăznise să vină din nou în Franţa, în ciuda faptului că suferise o condamnare ca fost director al Băncii Universale, al cărei crah colosal precedase prăbuşirea regimului. Noi influenţe, urmările unei intrigi extraordinare, îl puseseră probabil din nou pe picioare. Nu numai că fusese graţiat, dar, o dată mai mult, era pe cale de a pregăti afaceri considerabile, se lansase în ziaristică şi îşi recăpătase locul în toate afacerile bazate pe mită. Şi doamna Rougon îşi aminti de certurile de odinioară dintre el şi fratele său, Eugène Rougon, pe care-l compromisese adeseori şi pe care, printr-o ironie a soartei, el, Saccard, avea poate să-l ocrotească acum, când fostul ministru al imperiului nu mai era decât un simplu deputat, resemnat să joace doar rolul de apărător al stăpânului căzut, cu aceeaşi încăpăţânare pe care mama sa o punea în a-şi apăra familia. Ea asculta încă, supusă, poruncile fiului mai mare, Eugène, şoimul, chiar dacă era acum doborât. Dar şi pe Saccard, orice ar fi făcut, îl avea la inimă datorită nedomolitei lui nevoi de succes. Şi era mai ales mândră de Maxime, fratele Clotildei, instalat din nou, după război, în palatul său de pe calea Bois-de-Boulogne; devenise prevăzător, căpătând înţelepciunea omului atins la măduva spinării, şi toca averea lăsată de soţia lui, încercând să înşele paralizia care-l ameninţa.
— Director al ziarului L’Epoque, repetă ea, înseamnă o adevărată situaţie de ministru pe care tatăl tău a cucerit-o… Uitam să-ţi spun, i-am scris iarăşi fratelui tău, ca să-l hotărăsc să vină să ne vadă. Asta l-ar mai distra, i-ar face bine. Apoi mai e şi copilul acela, bietul Charles…
Nu insistă, era încă o rană din pricina căreia orgoliul ei sângera: un fiu pe care-l avusese Maxime la şaptesprezece ani, cu o slujnică, fiu care, acum în vârstă de cincisprezece ani, slab de minte, trăia la Plassans, trecând de la unul la altul, ca o pacoste pe capul tuturor.
Aşteptă o clipă, nădăjduind că Clotilde va spune ceva, va arunca o punte de trecere care i-ar fi permis să ajungă acolo unde voia. Când văzu că pe fată n-o interesa subiectul şi continua să-şi potrivească hârtiile pe pupitru, se hotărî să continue, după ce aruncă o privire spre Martine care, surdă şi mută, repara înainte fotoliul.
— Aşadar unchiul tău a tăiat articolul din Le Temps?
Foarte liniştită, Clotilde zâmbea.
— Da, maestrul l-a pus la dosar. Vai, ce de note îngroapă acolo! Naşterile, morţile, cele mai mici incidente ale vieţii, toate le trece acolo. Şi tot acolo se mai află şi arborele genealogic, îl ştii bine, faimosul nostru arbore genealogic pe care-l ţine la zi!
Ochii bătrânei doamne Rougon se aprinseră. Se uita ţintă la fată.
— Cunoşti aceste dosare?
— Vai, nu, bunico! Maestrul nu-mi vorbeşte niciodată despre dosarele acelea şi mi-a interzis să mă ating de ele.
Dar bătrâna n-o credea.
— Haida-de! Le ai doar sub mână, cu siguranţă le-ai citit…
Zâmbind din nou, Clotilde răspunse simplu, calm, cinstit:
— Nu, când maestrul îmi interzice ceva, înseamnă că are motivele lui, şi-l ascult.
— Ei bine, fetiţo, strigă cu violenţă Félicité, împinsă de orgoliu, la tine Pascal ţine atât de mult, încât pe tine poate că te-ar asculta! Ar trebui să-l implori să ardă toate hârţoagele astea, deoarece, dacă el ar muri şi s-ar găsi lucrurile oribile ce se află înăuntru, am fi dezonoraţi cu toţii!
O, dosarele acestea îngrozitoare! Le vedea şi noaptea în coşmarurile ei, scoţând la lumină cu litere de foc poveştile adevărate, tarele fiziologice ale familiei, faţa ascunsă a gloriei, pe care ar fi vrut să o îngroape pentru totdeauna împreună cu strămoşii morţi de mult! Ştia cum îi venise doctorului ideea să strângă la un loc aceste documente, chiar de la începutul vastelor sale studii asupra eredităţii, ştia cum ajunsese să ia drept exemplu propria lui familie, tocmai pentru că toate cazurile tipice pe care le constata veneau în sprijinul legilor descoperite de el. Unde putea găsi un câmp de observaţie mai la îndemână şi pe care să-l cunoască mai în profunzime decât pe acesta? Astfel, cu aerul nepăsător al savantului, strângea asupra alor săi, de treizeci de ani, datele cele mai intime, culegând şi clasând totul, redactând acest arbore genealogic al familiilor Rougon-Macquart, ale căror dosare voluminoase nu erau decât un comentariu, însoţit de dovezi.
— Da, da! izbucni cu patimă bătrâna doamnă Rougon.. Pe foc, pe foc, toate hârţoagele astea care ne vor mânji neamul!
În clipa aceea, pe când slujnica se ridica să iasă, văzând întorsătura pe care o lua discuţia, Félicité o opri cu un gest repezit.
— Nu, nu! Martine, rămâi! Dumneata nu eşti de prisos, pentru că acum faci parte din familie.
Apoi, cu o voce şuierătoare, strigă:
— O grămadă de minciuni, de mahalagisme, toate bârfelile pe care duşmanii noştri le-au aruncat odinioară asupra noastră, turbaţi de triumful nostru!… Gândeşte-te puţin la asta, copila mea. Asupra noastră, a tuturor, asupra tatălui tău, a mamei tale, asupra fratelui tău, asupra mea, planează atâtea orori!
— Orori, bunico? Dar cum de ştii că e aşa?
Bunica se tulbură o clipă:
— Ei, bănuiesc şi eu… Există vreo familie care să nu fi fost lovită de nenorociri ce-ar putea fi răstălmăcite? Astfel, mama noastră a tuturora, această scumpă şi respectabilă mătuşă Dide, străbunica ta, nu este oare de douăzeci şi unu de ani la Casa de nebuni din Tulettes? Dacă pe de o parte Dumnezeu s-a milostivit s-o lase să trăiască până la vârsta de o sută patru ani, uite că a şi lovit-o, luându-i minţile. Desigur, nu-i nicio ruşine în asta; dar ce mă scoate din sărite, ce nu trebuie să se întâmple este să se spună din cauza asta că noi toţi am fi nebuni… Cât despre stră-unchiul tău Macquart, bunăoară, câte murdării n-au circulat pe socoteala lui! Macquart, mai de mult, a păcătuit destul, nu-l apăr. Dar astăzi nu trăieşte el în mod foarte cuminte, în mica lui proprietate din Tulettes, la doi paşi de nenorocita noastră mamă, asupra căreia veghează ca un fiu devotat?… În sfârşit, ascultă, să-ţi dau un ultim exemplu: fratele tău, Maxime, a săvârşit o greşeală mare atunci când l-a făcut cu o slujnică pe sărmanul Charles care, bietul de el, e cu siguranţă cam slab de minte. Dar ce-are a face? Ţi-ar plăcea dacă ţi s-ar spune că nepotul tău e un degenerat, că o moşteneşte, după trei generaţii, pe străbunica lui, drăguţa de ea, la care îl ducem uneori şi cu care se înţelege aşa de bine?… Nu! Familia s-ar distruge dacă cineva s-ar apuca să scormonească nervii unuia, muşchii celuilalt. Asta te face să-ţi piară cheful de viaţă!
Clotilde o ascultase atentă, stând în picioare, în lunga-i rochie neagră. Devenise din nou gravă. Braţele îi atârnau în jos, şi nu-şi ridica ochii din pământ. Păstră o clipă de tăcere, apoi spuse, cu încetineală:
— Asta-i ştiinţa, bunico.
— Ştiinţa! strigă Félicité, bătând nervos din picioare. Halal ştiinţă, care atacă tot ce e mai sfânt pe lume! Unde vor ajunge, după ce vor scormoni totul?… Ucid respectul, ucid familia, îl ucid pe Dumnezeu…
— O, nu vorbiţi aşa, doamnă! o întrerupse cu durere Martine, rănită în îngusta-i smerenie. Nu spuneţi că stăpânul meu îl ucide pe Dumnezeu!
— Ba aşa şi e, draga mea, îl ucide… Şi, vezi tu, e o crimă în faţa lui Dumnezeu şi a religiei să-l lăsaţi să se osândească singur. Pe cuvântul meu de onoare, voi nu-l iubiţi. Nu, nu-l iubiţi, tocmai voi care aveţi fericirea de a crede în Dumnezeu, pentru că nu faceţi nimic ca el să pornească pe calea cea dreaptă… Ah, eu, în locul vostru, mai curând aş sparge dulapul ăsta cu toporul şi de bucurie aş aprinde un foc straşnic cu toate ocările împotriva lui Dumnezeu care se află înăuntrul lui!
Se opri în faţa dulapului uriaş, îl măsură cu privirea ei de foc, de parcă ar fi vrut să-l ia cu asalt, să-l jefuiască, să-l nimicească, în ciuda slăbiciunii uscate a celor optzeci de ani ai ei. Apoi, cu un gest de dispreţ ironic, zise:
— Măcar de-ar putea cunoaşte totul, cu ştiinţa lui!
Clotilde rămăsese cu ochii în gol. Într-un târziu vorbi ca pentru ea însăşi, părând că uitase de celelalte două:
— Ε-adevărat, nu poate ştii totul… Mereu se întâmplă câte ceva… Asta-i lucrul ce mă supără, asta ne face să ne certăm uneori, căci eu nu pot, ca dânsul, să las misterul la o parte: mă nelinişteşte până la tortură… acea voinţă şi faptă de „dincolo”, din taina umbrei, toate forţele necunoscute…
Vocea i se domolise puţin câte puţin, stingându-se într-un murmur de neînţeles.
Atunci Martine, a cărei faţă se întunecase între timp, intră la rândul ei în vorbă:
— Dar dacă o fi adevărat, domnişoară, că stăpânul se osândeşte cu aceste hârtii blestemate! Spuneţi-mi, l-am lăsa să facă una ca asta?… Cât despre mine, dacă mi-ar spune să mă arunc de pe terasă, aş închide ochii şi m-aş arunca, fiindcă ştiu că are totdeauna dreptate. Dar, pentru mântuirea sufletului său, o! dac-aş putea, aş face orice, chiar fără voia lui. Prin orice mijloace, da, l-aş sili. Mă îngrozesc la gândul că nu va fi în cer cu noi.
— Asta-i foarte bine, fata mea, aprobă Félicité. Dumneata cel puţin îţi iubeşti stăpânul într-un chip inteligent.
Între ele două, Clotilde părea încă nehotărâtă. În sufletul său, credinţa nu se supunea regulii stricte a dogmei, sentimentul religios nu se materializa în speranţa unui paradis, a unui loc de fericire veşnică unde trebuie să-i întâlneşti pe-ai tăi. La ea, ideea despre viaţa viitoare era pur şi simplu o necesitate, o certitudine că lumea întreagă nu se opreşte la senzaţii, că mai există şi o altă lume, necunoscută, de care trebuie să ţii seama. Dar bunica ei atât de bătrână şi slujnica atât de devotată îi clătinau dragostea plină de grijă faţă de unchiul său. Oare nu-l iubeau ele mai mult, într-un fel mai luminos şi mai drept, voind să-l ştie fără pată, dezbărat de maniile lui de savant, destul de curat sufleteşte pentru a intra printre cei aleşi? În minte îi reveneau fraze din cărţile cucernice, lupta permanentă dusă împotriva spiritului răului, gloria convertirilor câştigate prin grele lupte. Dacă s-ar apuca de această faptă sfântă, dacă totuşi, fără voia lui, l-ar mântui? Şi astfel, puţin câte puţin, exaltarea îi cuprindea sufletul înclinat în mod firesc spre fapte îndrăzneţe.
— Desigur, sfârşi ea, aş fi foarte fericită să nu-şi mai bată capul atâta, strângând bucăţele de hârtie, şi mai bine să vină cu noi la biserică.
Văzând-o gata să cedeze, doamna Rougon o sfătui insistent să acţioneze, iar Martine interveni cu toată autoritatea de care dispunea. Apropiindu-se, amândouă o băteau pe fată la cap, cu glas scăzut, ca într-un complot din care sperau să iasă o binefacere miraculoasă, o bucurie divină care va înmiresma casa întreagă. Ce victorie, dacă vor izbuti să-l împace pe doctor cu Dumnezeu! Şi ce bine vor trăi după aceea împreună, uniţi în aceeaşi credinţă!
— În sfârşit, eu… ce-ar trebui să fac? întrebă Clotilde învinsă, cucerită.
În clipa aceea însă, pilugul doctorului se auzi şi mai tare în liniştea odăii, bătând în ritm regulat. Şi Félicité, victorioasă, gata să vorbească, întoarse capul cu îngrijorare, privind un moment uşa camerei vecine. Apoi spuse pe şoptite:
— Ştii unde-i cheia de la dulap?
Clotilde nu răspunse, ba chiar printr-un gest simplu îşi exprimă tot dezgustul de a-şi trăda astfel maestrul.
— Ce copilă eşti! Îţi jur că nu iau nimic, nici măcar nu mişc ceva din loc… Numai că, nu-i aşa, pentru că tot suntem singure şi Pascal nu apare niciodată până la masă, putem vedea şi noi ce este înăuntru… O, zău, doar să arunc o privire!
Fata, nemişcată, tot nu dădea semn că se învoieşte.
— S-ar prea putea să mă înşel. S-ar putea ca înăuntru să nu se afle niciunul dintre lucrurile urâte despre care ţi-am vorbit.
Aceste cuvinte o hotărâră şi, luând cheia din sertar, Clotilde deschise cu mâna ei dulapul dând în lături uşile.
— Uite, bunico, dosarele sunt acolo sus.
Fără o vorbă, Martine se duse şi-şi lipi urechea de uşa camerei vecine, la pândă, ascultând pilugul, în timp ce Félicité, pironită locului de emoţie, se uita la dosare, în sfârşit, iată-le, aceste cumplite dosare, iată coşmarul oare îi învenina viaţa! Le vedea, putea să le pipăie, să le ia cu dânsa! Şi se înălţa pătimaşă pe vârful picioarelor ei scurte.
— Sunt prea sus, draga mea. Ajută-mă, dă-mi-le! porunci ea.
— Vai, bunico! Asta nu! Ia-ţi un scaun.
Félicité luă un scaun, se sui cu uşurinţă pe el. Dar nici astfel nu ajungea, era totuşi prea măruntă. Cu o sforţare extraordinară se înălţă şi, întinzându-se, ajunse să atingă cu vârful unghiilor îmbrăcămintea din hârtie groasă albastră; degetele i se plimbau pe ele, se zgârceau, cu zgârieturi de gheare. Deodată se auzi un zgomot; o mostră geologică, o bucată de marmură ce se găsea pe un raft mai de jos, atinsă de ea, căzuse pe podea.
Pilugul se opri îndată şi Martine strigă cu glas înăbuşit:
— Păzea, vine!
Dar Félicité, disperată, nu auzi nimic, nu-şi lăsă prada, pe când Pascal intră repede. Crezuse că se întâmplase o nenorocire, că cineva căzuse şi rămase încremenit în faţa celor ce vedea: maică-sa pe scaun, cu braţul încă ridicat în aer, în vreme ce Martine se depărtase, iar Clotilde, în picioare, foarte palidă, aştepta, fără să întoarcă privirea. Când înţelese, el însuşi se făcu alb ca hârtia. Clocotea în el o mânie grozavă.
Bătrâna doamnă Rougon, însă, nu se tulbură deloc, îndată ce văzu pierdută ocazia, sări de pe scaun şi nu făcu nicio aluzie la fapta murdară asupra căreia fusese surprinsă.
— A, tu erai? Nu voiam să te deranjez… Venisem s-o îmbrăţişez pe Clotilde. Dar iată că flecăresc de aproape două ore, aşa că o şterg repede, repede. M-or fi aşteptând acasă, nimeni nu ştie ce s-o fi întâmplat cu mine… La revedere, pe duminică!
Şi plecă mulţumită, după ce aruncă un zâmbet fiului, rămas fără grai în faţa ei, respectuos. Era o atitudine luată de dânsul de multă vreme, pentru a evita o explicaţie despre care simţea că ar fi fost crudă şi de care se temuse totdeauna. O cunoştea bine, voia să-i ierte totul, cu marea lui îngăduinţă de savant, care ştia ce parte i se cuvine eredităţii, mediului şi împrejurărilor. În definitiv nu-i era ea mamă? Şi aceasta ar fi fost de ajuns; căci cu toate cumplitele lovituri pe care le dădea familiei prin cercetările sale, păstra pentru ai săi o mare dragoste pornită din inimă.
Când mama sa nu mai fu de faţă, mania izbucnind în sfârşit, se năpusti asupra Clotildei. Întorcând ochii de la Martine, îi aţinti asupra fetei, ale cărei priviri nu se plecau deloc, cu o îndrăzneală ce accepta responsabilitatea faptei.
— Tu, tu! izbucni el în fine.
O apucase de braţ, o strângea tare, gata s-o facă să ţipe. Ea însă continua să-l privească în faţă, fără a se pleca dinaintea lui, cu voinţa de neînfrânt a personalităţii, a gândirii sale. Era frumoasă, aţâţătoare şi atât de delicată, atât de zveltă, îmbrăcată în rochia neagră; iar minunata ei tinereţe blondă, fruntea ei dreaptă, nasul fin, bărbia puternică aveau, în revolta sa, un farmec războinic.
— Tu, creaţia mea, tu, care eşti eleva mea, prietena mea, al doilea gând al meu, căreia i-am dat ceva din inima şi din mintea mea! Ah, ar fi trebuit să te păstrez întreagă pentru mine, să nu-l las pe nătângul tău de Dumnezeu să ia din tine partea cea mai bună!
— O, domnule, nu huliţi! strigă Martine, care se apropiase pentru a atrage asupră-şi o parte din mânia lui.
Dar el parcă nici n-o vedea. Numai Clotilde exista. Era ca transfigurat, mânat de o patimă atât de puternică, încât obrazul înconjurat de părul alb şi de barba-i albă strălucea de tinereţe, de o puternică şi intensă dragoste rănită şi dusă la exasperare. Încă o clipă se priviră astfel, ochi în ochi, fără să cedeze vreunul.
— Tu, tu! repeta el, cu glas tremurând.
— Da, eu!… De ce adică, maestre, nu te-aş iubi şi eu tot atât cât mă iubeşti şi tu? Şi de ce, dacă te cred în primejdie, n-aş încerca să te salvez? Te îngrijorează mult ceea ce gândesc eu şi vrei să mă sileşti să gândesc ca tine!
Niciodată fata nu i se împotrivise astfel.
— Dar eşti o fetiţă, habar n-ai de nimic!
— Sunt un suflet, iar tu nu ştii mai mult ca mine despre asta.
Doctorul îi lăsă braţul şi schiţă un gest vag spre cer. Se lăsă o mare tăcere, plină de ceva grav, de inutilitatea discuţiei pe care nu voia s-o înceapă. Cu un gest violent, se duse să deschidă oblonul ferestrei din mijloc, căci soarele apunea şi încăperea se umplea de lumina vagă a amurgului. Apoi se întoarse.
Dar ea, din nevoia de aer şi de libertate, se dusese la fereastra deschisă. Arzătoarea revărsare de foc încetase; se mai simţea ultimul fior al cerului supraîncălzit şi palid, din înălţime, iar din pământul încă fierbinte se ridicau miresme calde, odată cu respiraţia uşurată a serii. Jos, dincolo de terasă, se zărea mai întâi linia ferată, apoi clădirile primelor magazii ale gării; spre orizont, străbătând câmpia întinsă, uscată, un şir de copaci însoţeau albia râului Viorne, şi după malurile lui se înălţau colinele din Sainte-Marthe, ca nişte trepte de pământ roşietic, plantate cu măslini, susţinute de ziduri de piatră netencuită, şi încununate cu păduri negre de pini: un întins amfiteatru trist, ros de soare, de culoarea cărămizii vechi, arse, desfăşurând spre cer ciucuri de verdeaţă întunecată. La stânga se căscau cheile Seillei, îngrămădire de pietre gălbui, prăbuşite în mijlocul terenului sângeriu, dominate de o imensă strâmtoare de stânci, asemenea zidurilor unei fortăreţe uriaşe; pe când spre dreapta, chiar la intrarea văii pe unde curgea râul Viorne, oraşul Plassans îşi desfăşura treptele acoperişurilor de ţiglă decolorată şi trandafirie, o adunătură dezordonată de oraş vechi, străpuns de vârfurile unor ulmi bătrâni şi străjuit de turnul bisericii Saint-Saturnin, singuratic şi senin la acest ceas, în aurul curat al asfinţitului.
— O, Doamne, exclamă încet Clotilde, mult prea orgolios trebuie să fie cineva ca să-şi închipuie că poate ţine totul în mână şi că poate cunoaşte totul!
Pascal tocmai se suise pe scaun, să se încredinţeze că nu-i lipseşte niciun dosar. Apoi ridică bucata de marmură, o puse la loc pe raft şi, după ce închise bine dulapul, ascunse cheia în fundul buzunarului.
— Da, răspunse el, încearcă să cunoşti totul, dar mai ales nu-ţi pierde capul cu ceea ce nu cunoşti şi nici n-ai să cunoşti, fără îndoială, niciodată!
Martine se apropiase din nou de Clotilde, să-i vină în ajutor şi să arate că ele două făceau front comun. Acum doctorul o zări şi pe ea, le simţea pe amândouă unite în aceeaşi voinţă de a-l învinge. După ani de surde încercări, războiul în sfârşit se declarase; savantul îi vedea pe ai lui ridicându-se împotriva gândirii sale şi ameninţând-o cu distrugerea. Nu poate exista mai mare durere decât să vezi trădarea în casa ta, în jurul tău, să e simţi încolţit, jefuit, distrus de cei pe care îi iubeşti şi te iubesc!
Brusc îi veni în minte această idee cumplită.
— Totuşi, voi două mă iubiţi!
Le văzu ochii împăienjenindu-se de lacrimi. Îl cuprinse o nespusă tristeţe, la sfârşitul acestei zile atât de liniştite şi frumoase. Toată bucuria, toată bunătatea care izvorau din dragostea lui de viaţă se risipiseră.
— O, scumpa mea! Şi tu, sărmană fată! Voi faceţi asta pentru fericirea mea, nu-i aşa? Dar vai, cât de nenorociţi vom fi!
Cucerirea orasului Plassans de Emile Zola
O romantică profesiune de credinţă antiromantică
Ce este Confesiunea lui Claude? – O carte autobiografică de tinereţe, o „educaţie sentimentală” a unui tânăr aflat în pragul vieţii, e ispitit să răspundă orice cititor care parcurge puţinele pagini ale acestei „încercări”. Să nu ne înşelăm, însă. Cartea aceasta restrânsă ca dimensiuni cuprinde întregul program al unui tânăr ambiţios de douăzeci şi cinci de ani, aflat în plină ucenicie Literară. În 1865, anul apariţiei Confesiunii, Zola, după ce, la sfatul lui Louis Hachette în a cărui editură lucrează în calitate de şef al publicităţii, a renunţat să mai publice versuri, e autorul Povestirilor pentru Ninon, al câtorva piese de teatru refuzate, şi a numeroase articole „strecurate” mai cu seamă prin gazetele de opoziţie din provincie. E perioada marilor acumulări, a unor lecturi imense din marii scriitori, dar şi a unei „îmbibări” cu lucrări din ştiinţele exacte, care vor oferi suportul ştiinţific al concepţiei sale romaneşti. Formarea lui Zola e rapidă. Disecând – ca să folosim un termen atât de obişnuit recuzitei lui – ideile principale ale cărţii, expuse de altfel în scurta prefaţă, justificativă a textului, vom vedea că programul şi crezul scriitorului sunt constituite încă de la această dată. Zola afirmă că face operă morală, ba chiar că morala cărţii lui e „aleasă şi curată”, zugrăvind „căderea şi căinţa” unei inimi tinere, care-şi „strigă suferinţele, pentru a-i face pe fraţii săi să evite asemenea suferinţe”. Principiile morale care le invocă şi le ilustrează prin scrisul său sunt sinceritatea şi adevărul: „…întâmplarea aceasta e despuiată şi adevărată până la cruzime”. (Într-atât adevărul e obsesia lui, încât celor care, după apariţia cărţii, îi vor reproşa inconsistenţa şi impresia de artificiozitate a unor episoade, Zola le va contraargumenta, invocând conformitatea celor relatate în opera de imaginaţie cu realitatea, confundând verosimilitatea literară, adică meşteşugul, capacitatea scriitorului de a reda adevărul, cu Adevărul ca fapt brut.) În sfârşit, ne încredinţează autorul, întreaga carte e constituită de „lupta dintre vis şi realitate” sau de „manifestarea maladivă a unui temperament (subl. ns.) aparte care simte nevoia aprigă a realului, ca şi pe aceea a speranţelor mincinoase şi plăcute ale visului”. Am văzut că metoda de lucru a scriitorului ajuns în plină maturitate va fi aceeaşi: va porni de la un temperament într-un mediu dat, ale cărui reacţii logice le va urmări. Antiteza Vis-Realitate înseamnă pendularea lui Claude-Zola între cei doi poli, adică între dorinţa, proiecţia individului de-a aşeza lumea exterioară după bunul lui plac, şi replica, infirmarea dură, crâncenă uneori, prin care legile lumii exterioare dizolvă această proiecţie. Este, în ultimă instanţă, pendularea lui Zola la această dată între Romantism şi Realismul de factură deosebită ce începuse să se afirme prin cărţile fraţilor Goncourt.
Printre elementele romantice ale Confesiunii trebuie invocată în primul rând tema cărţii. Începând cu Musset (Mimi Pinson), trecând prin Hugo (Fantine din Mizerabilii, Marion Delorme) şi până la Al. Dumas-fiul (Dama cu camelii), fără să uităm de H. Murger (Vie de Bohème), nici de substanţiala contribuţie slavă (Dostoievski), scriitorii romantici s-au simţit ispitiţi să reabiliteze prostituata, curtezana. Considerată exclusiv o victimă a societăţii, i-au atribuit „cu dărnicie” cum va constata Zola, tinereţe, frumuseţe, prospeţime, sensibilitate, gingăşie sufletească etc. Acest imbold romantic – intenţia generoasă a unui suflet tânăr de a aduce pe calea cea bună o inimă „rătăcită” – există şi în cazul lui Claude-Zola. Eroul nostru elaborează chiar strategia unui întreg program de reeducare, adevărată „cursă cu obstacole” a virtuţii, iniţiind „probe” din ce în ce mai pretenţioase. Însuşi titlul cărţii trezeşte ecouri mussetiene: La Confession d’un enfant du siècle (Confesiunea unui copil al secolului).
Întreaga parte a cărţii consacrată visului adolescentin de puritate al eroului – de fapt o adevărată obsesie a neprihănirii fiinţei iubite, vis ce revine sub nenumărate deghizări şi imagini (şi care ar putea constitui elemente preţioase în cazul unei investigaţii psihanalitice) – ţine tot de mitologia romantică. Am mai adăuga patetismul tonului, ce nu poate trece neobservat pentru cititorul de azi. Concepută sub forma unor scrisori pe care Claude le trimite celor doi prieteni rămaşi în Provenţa, cartea e constituită din înşiruirea acestor capitole-epistole, iar expeditorul li se adresează destinatarilor prin „Fraţilor!”; acestui ton i se adaugă o nestăvilită revărsare de sensibilitate şi lacrimi, în cea mai autentică tradiţie romantică. Întreaga Confesiune a lui Claude se scaldă în lacrimi. Dacă le-am număra, cuvintele „lacrimi”, „plâns”, „hohote de plâns”, sunt cele care se repetă cel mai des alături, ce-i drept, de „nervos”, „criză de nervi”, „maladiv” cuvinte cheie care le contracarează pe cele dintâi pe latura poeticii „experimentale” a romanului. La toate acestea am mai putea adăuga regia unor întregi scene, ca de pildă cea atât de patetică a morţii Mariei, copila-prostituată, care astfel răscumpără căinţa lui Claude, sau procedeul de alăturare a personajelor prin antiteză: cele două cupluri Claude-Laurence şi Jacques-Marie se află unite ca printr-o figură de cadril, în diagonală; întreaga desfăşurare a intrigii tinde intervertească, adică să reaşeze logic, după structura lor sufletească, pe cinicul Jacques, „omul practic”, alături de apatica Laurence, cea cu sufletul şi trupul deopotrivă de moarte, şi pe sensibilul Claude alături de nevinovata Marie.
Realitatea e sugerată prin imaginea zidului. Element real, (mansarda lui Claude dă spre un zid) acesta capătă dimensiuni, simbolice şi chiar mitice, deoarece toate strădaniile lui Claude de a o însufleţi pe Laurence, femeia de stradă rămasă fără adăpost, căreia îi oferă azil „din milă şi simţ al dreptăţii”, se izbesc ca de un zid şi eşuează. Laurence însăşi („Eu sunt visul, ea e realitatea” – spune Claude) e mută şi rigidă ca un zid. În sfârșit, zidul va da răspunsul răspicat, confirmând trădarea lui Laurence şi punând capăt chinuitoarelor frământări ale lui Claude: ca pe un ecran, pe el se proiectează pătratul de lumină al ferestrei lui Jacques şi, în cadrul acestuia, aidoma unor desene animate ironice şi batjocoritoare, se mişcă umbrele celor doi, iar profilurile lor se unesc într-un sărut grăitor. Realitatea, implacabilă ca un zid, spulberă visul de dragoste al tânărului, dăruindu-i în locul iubitei visate, „fecioara palidă şi blondă, având majestatea lacurilor şi a nourilor” (alt clişeu romantic), pe Laurence, „spectrul palid şi veşted”, femeia obosită şi secătuită înainte de vreme, al cărei suflet nu mai poate vibra la nimic, nici la încercarea lui Claude de a-i insufla „bucuria sfântă a muncii”, nici la iubirea pătimaşă cu care acesta o înconjoară. Adevărată tragedie amoroasă, această iubire e de neînţeles pentru Claude. Ea ni se pare a ţine de logica demonstraţiei, e încoronarea, argumentul suprem ce dezvăluie eşecul în educaţia – în reeducarea – întreprinsă de Claude. E bobârnacul pe care-l dă realitatea, farsa pe care o joacă celor împătimiţi de ideal: „Fraţilor, mă tem că visele noastre nu sunt decât minciuni”. Întreaga carte e o replică-polemică dată romanticilor, „plângăreţii aceia, visătorii care împodobesc cu aripi demonii lor de la douăzeci de ani. […] Dragostele lor se scăldau în toată oroarea iubirii cumpărate. Au fost înşelaţi, răniţi, târâţi în noroi. […] Apoi, rana s-a închis, şi, odată cu vârsta, amintirea a învăluit în farmecul ei mângâietor întreaga infamie de odinioară”. Sincer, lucid, neprefăcut, Claude-Zola se simte la fel de decăzut ca şi Laurence în iubirea lui umilitoare pentru ea. Dar, dacă descoperă că realitatea nu oferă Magdalene pline de căinţă, Zola găseşte în schimb accente zguduitoare pentru a pleda inculparea adevăratului vinovat: Societatea. Marie, copila de cincisprezece ani, „fiica marelui oraş care făcuse din ea acea creatură monstruoasă, care nu era nici copil, nici femeie”, mărturiseşte în clipa morţii că nu ştie să se roage, deoarece niciodată n-a avut de ce să ceară iertare: „Femeia care m-a crescut îmi dădea încredinţarea că numai cei răi se duc la biserică, pentru a-şi face iertate fărădelegile”. Judecător imparţial şi onest, Zola le absolvă pe Marie şi pe Laurence, „deopotrivă de prihănite, deopotrivă de nevinovate, fiice ale lui Dumnezeu rănite de oameni”.
*
Ceea ce conferă un interes deosebit Confesiunii lui Claude e factura ei autobiografică. Urmând criteriile definitorii pe care Philippe Lejeune le dă autobiografiei[1] (identitate dintre autor şi narator, identitate dintre autor şi personajul principal, în ultimă instanţă consemnarea în scris a aceluiaşi nume pe copertă şi în carte) nu putem trage decât o singură concluzie: Confesiunea lui Claude nu este o autobiografie stricto sensu. Ca cititori însă, ne vom lăsa seduşi de acea reacţie inversă, sesizată tot de Philippe Lejeune, şi care constă, în cazul operelor de ficţiune cu caracter autobiografic. În a căuta asemănări între autor şi eroul pretextual al cărţii. În cazul nostru, o oricât de sumară tentativă de identificare Claude-Zola nu va face decât să ne dezvăluie asemănările: cei doi prieteni cărora cartea le este dedicată, Paul Cézanne şi Jean-Baptiste Baille, viitor notar, sunt colegii săi de la Colegiul Bourbon din Aix. Nostalgicele evocări ale anilor de şcoală şi a „laboratorului” din locuinţa familiei Baille, unde făceau „versuri şi chimie, pictură şi muzică”; ale escapadelor prin peisajul încins de soare al Provenţei, scaldele în râu sunt cât se poate de autentice. Aşijderi anii de lipsuri de după venirea la Paris, petrecuţi prin mansarde, la masa de scris, în faţa foii albe, ori în căutarea unei slujbe. La fel de autentică e şi vânzarea paltonului în Place du Panthéon. Adevărat până şi episodul cu Laurence, Berthe pe numele ei adevărat: totul a fost minuţios dovedit de către spiritul detectiv al biografilor şi istoricilor literari, şi toate aceste elemente ni se par revelatoare şi pledează pentru acordarea calităţii de text cu factură autobiografică acestei Confesiuni… Esenţial însă rămâne portretul – mai bine zis autoportretul – moral al scriitorului la douăzeci de ani, portret ce se încheagă din frânturi şi impresionează prin pătrunderea cu care Zola îşi surprinde însuşirile, calităţi umane şi haruri scriitoriceşti, intuind printr-un soi de premoniţie tot ceea ce-l însufleţeşte şi-l va purta „în afara judecăţii mulţimii”. „Nu regret că nu dau ascultare decât raţiunii mele, că trăiesc liber, numai în dragostea adevărului şi a dreptăţii”: s-ar spune că anticipează evenimente ce vor avea loc peste aproape patruzeci de ani. Zola îşi recunoaşte vulnerabilitatea unei naturi sensibile, jupuite de vii, „ca o cutie de rezonanţă”: „…am o percepţie acută şi limpede a lumii ce mă înconjoară”; „Primesc şi răsfrâng înfiorat cea mai neînsemnată rază”; „Văd bine că m-am născut ca să mă sfâşii de unul singur”; „N-am drept pavăză nici muţenia inimii, nici a sufletului”; „Mă bucur de înspăimântătoarea nefericire de-a avea în mine o veşnică furtună.” Ceea ce impresionează cu deosebire la acest discurs autoreferenţial aproape neprelucrat, ţâşnit din inimă, – în ciuda stângăciilor şi-a patetismului – e tocmai sinceritatea lui. Impresionante între toate ni se par mărturiile ce dezvăluie scriitorul, înzestrările sale: „Am trista putinţă a visării, facultatea de a crea pe de-a-ntregul personaje care duc aproape o existenţă reală; le văd, le ating”; „Continui să am această putere stranie de-a mă sustrage realităţii, de-a zămisli o lume şi fiinţe mai bune”; „…Mă dedublez. Am şi în vis aceeaşi sinceritate ca şi-n senzaţiile adevărate. Duc astfel două existenţe paralele, la fel de vii, la fel de aprige amândouă”; „…îmi plac în mod straniu aceste delicate operaţii ale inteligenţei, pornită în căutarea unei soluţii necunoscute. Simţi o voluptate minunată să cântăreşti fiece cu vânt, fiece răsuflare; de la câteva date vagi, ajungi, printr-un mers încet şi sigur, matematic (subl. ns.) la cunoaşterea adevărului întreg.” Mai târziu, cum am văzut, scriitorul va mărturisi că în locul imaginaţiei apelează la logică. Zola, ca şi Roger Martin du Gard, între alţii, face parte dintre scriitorii care ştiu să-şi drămuiască timpul şi care cred că inspiraţia constă în a te aşeza la masa de lucru în fiecare zi, la aceeaşi oră: „Am sfânta bucurie a muncii” spune Claude-Zola.
O „Scenă a vieţii de provincie” în manieră Zola
„Scenă” ce nu va zugrăvi nici geniul cumulator al vreunul bătrân avar, nici captarea vreunei moşteniri, nici pe vreun tânăr ros de ambiţie care aspiră să-şi părăsească ungherul de provincie ca să-şi afirme talentul pe „marea scenă pariziană”. Spre deosebire de Balzac, Zola va împleti în acest roman firul mai multor teme: tema politică şi anticlericală, tema familiei şi a nebuniei. O notaţie din schiţa pregătitoare a romanului precizează şi în planul procedeelor, „maniera” Zola: „Fără portrete, doar fapte şi dialog”. Iar Henri Mitterrand, vizând dimensiunile profunde ale cărţii, va face observaţia: „Poate că, după două pretexte (hors d’oeuvre) descriptive şi pitoreşti, ca Haita şi Pântecele Parisului, lui Zola nu-i displăcea să se-ntoarcă la un roman de analiză psihologică”.[2]
A patra verigă a ciclului Rougon-Macquart, Cucerirea oraşului Plassans începe să apară în foileton în Le Siècle, ziar republican de opoziţie, între 24 februarie şi 25 aprilie 1874. Venea după Izbânda familiei Rougon (1870), roman inaugural, a cărui acţiune se petrece tot la Plassans şi sugerează, prin reuşita familiei Pierre şi Félicité Rougon, întreaga izbândă a clasei burgheze ce-şi leagă interesele de lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte din 2 decembrie 1851, după Haita (1871), care arată efectele loviturii de stat la Paris, în lumea speculatorilor de terenuri imobiliare, având printre eroii principali pe Aristide Rougon, fiul lui Pierre şi al lui Félité Rougon, şi în sfârşit, după Pântecele Parisului, care prezintă lumea micii burghezii negustoreşti sub cel de-al Doilea Imperiu. În planul definitiv al ciclului Rougon-Macquart, alcătuit după o concepţie dialectică am spune, a contrariilor, fiecare nou roman trebuie să fie complementar celui dinaintea lui şi totodată opus lui, având la rându-i un altul complementar şi antitetic. În schiţa pregătitoare la Cucerirea, oraşului Plassans, Zola precizează: „Ca desfăşurare generală a operei, e timpul să mă întorc la Plassans, unde multă vreme de acum încolo nu voi mai putea călca. Spre sfârşit, numai”. Acţiunea ultimului volum al ciclului, Doctorul Pascal (1893), se petrece într-adevăr la Souleiade, lângă Plassans. Doctorul Pascal (personaj de ficţiune sub ale cărui trăsături Zola s-a zugrăvit pe el însuşi) e frate cu Eugène şi Aristide Rougon, fiii lui Pierre şi Félicité Rougon. Două din personajele din Cucerirea oraşului Plassans vor fi personaje principale în alte două romane ale ciclului: Serge Mouret, în romanul imediat următor, Greşeala abatelui Monret (1875), şi Octave Mouret (fratele lui) în romanul La Paradisul femeilor (1883), al unsprezecelea din ciclu.
Toate temele care fuzionează în Cucerirea oraşului Plassans se regăsesc în activitatea gazetărească a lui Zola premergătoare apariţiei romanului. Unul dintre textele capitale care dovedeşte că la baza acestui roman, ca şi a Doamnei Bovary, stă un fapt divers real, e cel publicat în La Cloche din 17 iunie 1872: Zola relatează povestea sechestrării abuzive a unui anume Maurin, proprietar în Montmartre, care la vârsta de patruzeci de ani se căsătoreşte cu fiica unuia din chiriaşii săi, în vârstă de optsprezece ani. Aceasta, Henriette, nu întârzie să devină amanta unui tânăr doctor, din acelaşi imobil. Dormitorul soţilor se află sub camera tânărului doctor. Cum cei doi nu îndrăznesc să recurgă la o crimă (Maurin e un om cât se poate de paşnic şi iubitor), sfătuită de doctor, tânăra soţie va înscena brutalităţile de peste noapte: suspectat de întreg cartierul, care într-una din nopţi îl zăreşte prin grădină cu o lumânare în mână, în timp ce Maurin nu făcea decât să stârpească melcii de prin lăptuci, acesta e în cele din urmă închis în ospiciul de la Charenton. După un an, Henriette îşi părăseşte amantul şi, cuprinsă de remuşcări, se duce să-şi vadă soţul. Dă peste un om de nerecunoscut, care face o criză de nebunie, deoarece, între timp, Maurin îşi pierduse minţile de-a binelea. Nu este decât nucleul brut furnizat de un fapt real: încă din anii premergători structurării ciclului Rougon-Macquart, Zola fişase numeroase lucrări medicale privind alienarea mintală în legătură cu fenomenele de ereditate. Notele din anul 1868 dovedesc lectura lucrărilor: Dr. Jacques Moreau, Despre identitatea stării de vis şi a nebuniei (1855), Psihologia morbidă în raporturile ei cu filosofia istoriei (1859) şi Despre influenţa nevropatiilor asupra dinamismului intelectual (1859); dr. Morel, Tratat asupra degenerescentei fizice, intelectuale şi morale a speţei umane (1857); dr. Ulysse Trelat, Nebunia lucidă, studiată şi privită din punctul de vedere al familiei şi societăţii (1861). Stabilind că elementul de legătură al istoriei naturale a familiei Rougon-Macquart va fi ereditatea, dând ca punct de plecare al întregii descendenţe pe Adelaide Fouque (mătuşa Dide), o dementă, aceeaşi care la bătrâneţe stă închisă în ospiciul de la Tulettes, lângă Plassans, nebunia în Cucerirea oraşului Plassans nu va fi simulată, ea existând cu adevărat, ca o tară de familie, ci doar eliberată de către elementul religios (extazurile mistice ale Marthei Rougon).
Tema religioasă, adică ceea ce va sluji drept argument declanşator în roman, apare la rândul ei în activitatea gazetărească a lui Zola. Într-o cronică dramatică din 1869, Zola enumeră varietăţile femeii evlavioase (dévote): „ipocrita… habotnica, al cărei creier dereglat e pradă halucinaţiilor religioase, păpuşa mondenă, care-şi are scăunelul la Saint-Roch, aşa cum ai o lojă la teatru…” Recunoaştem (în ultimele două „varietăţi”) dominantele personajelor Marthe Mouret şi doamna de Condamin din Cucerirea oraşului Plassans. În martie 1870, Zola publică un articol în La Cloche pe jumătate studiu, pe jumătate nuvelă, în care vorbeşte despre o enoriaşă cucernică ce-şi pierdea cunoştinţa, ameţită de miresmele şi luminile bisericii, dar mai cu seamă cucerită de elocinţa unui vicar, om de lume şi bărbat chipeş. (De remarcat că, într-o prima variantă, personajul preoţesc era un soi de Tartuffe, care devenea amantul gazdei. Ulterior, întreaga problematică a cărţii căpătând dimensiuni mai profunde, preotul devine un temperament nesenzual, dominator. La rândul lui, personajul feminin, după ce Zola citeşte Tratatul doctorului Trelat, nu mai simulează nebunia: din artificiu romanesc, aceasta devine tară ereditară, adică o ipoteză de lucru.)
Aspectul sub care e atacată tema religioasă în Cucerirea oraşului Plassans nu se mai menţine la nivelul anecdoticului: religia devine o adevărată plagă socială, distrugătoare a familiei dar, mai ales, este suportul cel mai important al regimului politic. Pentru a înţelege în adevăratul lor sens intenţiile demascatoare ale lui Zola, trebuie să ne referim la criza politică a perioadei imediat următoare războiului franco-prusac (1870) şi înăbuşirii Comunei din Paris (1871; perioada 1871–1873 reprezintă deruta unei naţiuni pe care anii de falsă prosperitate economică şi falsă securitate politică ai celui de-al Doilea Imperiu (1851–1870) au pus Franţa în situaţia de a capitula la Sedan şi, mai cu seamă, e caracterizată de teama claselor avute de un regim radical de stânga. În articolele sale din Le Corsaire, din cursul anului 1873, Zola ataca frecvent conservatorismul şi clericalismul în persoana ducelui de Broglie şi a anturajului său, atrăgând atenţia că „doctrinarii şi clericalii vor să ia de la capăt opera Restauraţiei în perioada amintită, Franţa ezită între mai multe forme de guvernământ: legitimiştii sunt partizanii instaurării monarhiei din ramura vârstnică a Bourbonilor, în persoana contelui de Chambord, nepot de fiu al lui Carol al X-lea (acesta, sub numele de Henric al V-lea, e înconjurat de mica sa curte monarhică, la Viena, şi aşteaptă „un semn” din partea supuşilor lui „prin drept divin”; orleaniştii, conservatori, susţinători ai religiei, sunt partizanii monarhiei franceze din ramura tânără, de Orléans, dar sunt gata să fuzioneze cu primii; mai sunt şi cezariştii, adepţii fiului lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, şi republicanii. Declaraţia ducelui de Broglie, căpetenia orleaniştilor, din 24 mai 1875, în Adunarea Naţională: „Este necesar să se risipească temerile ţării, făcând să prevaleze în guvern o politică categoric conservatoare”, va pune capăt guvernării lui Thiers, iar mareşalul Mac-Mahon devine preşedinte al republicii – al unei prea conservatoare republici, caracterizată printr-un conformism politic, social şi religios, care avea să-şi capete cu îndreptăţire denumirea de „ordine morală”. Michelet şi Quinet, marii dascăli ai generaţiei paşoptiste, Renan şi Taine, Zola, după cum am văzut, vor protesta împotriva acestui conformism cu mijloace de expresie adecvate. Atitudinea vehement anticlericală a lui Zola era influenţată şi de campaniile anticlericale ale presei radicale din anii premergători căderii Imperiului: 1868–1870. Personal, asistase la manifestările anticlericale de la Marsilia din 1870. Iată tot atâtea argumente care fac ca romanul Cucerirea oraşului Plassans să fie o violentă satiră anticlericală, Zola transpunând în primii ani ai celui de-al Doilea Imperiu (1851) atmosfera politică şi religioasă de după 1871.
Cadrul acţiunii este Plassans – adică Aix, oraşul copilăriei şi adolescenţei lui Zola –; casa familiei Mouret este casa familiei Cézanne, după cum prototipul real al lui François Mouret este tatăl pictorului, redat cu toate maniile lui de burghez strângător. Acţiunea începe, ca multe din romanele lui Zola, prin intruziunea unui personaj străin într-un mediu dat şi care, în timp, va declanşa intriga. Personajul acesta este abatele Faujas, agent politic, venit să convertească la bonapartism un oraş legitimist. Va fi călăuzit în întreprinderea lui de Félicité Rougon, mama lui Eugène Rougon, ministrul, căruia Faujas îşi oferise serviciile. Numele ministrului nu este niciodată rostit în carte, Félicité face doar aluzii la el. Misterul pluteşte mai cu seamă asupra persoanei şi acţiunilor abatelui: personaj tenebros, auster, acesta respinge răsfăţurile de orice fel, complăcându-se în sobrietate şi sărăcie şi urmărindu-şi planurile cu o înverşunare diabolică. Pentru a-şi atrage simpatia oraşului pe care are misiunea să-l înveţe „să voteze corect” va crea o operă de binefacere pentru tinerele fete şi un cerc al tineretului. Dar mai cu seamă va atrage de partea sa notabilităţile oraşului, cărora, prin agenţii lui locali şi benevoli (doamna de Condamin, între alţii), li se sugerează că menţinerea în postul pe care-l deţin depinde de felul cum se vor comporta în alegeri. E ceea ce înţeleg în cele din urma cei care alcătuiesc grupul bonapartist, care se întruneşte la subprefectură, şi în fruntea căruia se află Péqueur des Saulaies, subprefectul, judecătorul Paloque, care aspiră la postul de preşedinte de tribunal, doctorul Porquier. care vrea să-şi menţină clientela din lumea bună, Delangre primarul; ca şi cei care alcătuiesc grupul legitimist, şi care se întrunesc la preşedintele de tribunal Rastoil. Acesta, deşi urmează să se pensioneze, are nevoie de un loc de substitut pentru fiul lui etc. Nu numai grupările politice laice trebuie aduse pe calea cea bună, ci însăşi ierarhia bisericească – ocazie pentru Zola de a fi necruţător cu toată tagma preoţească. Sunt rând pe rând arătate versatilitatea episcopului, monseniorul Rousselot (care, întocmai ca o femeie… „se dă celui mai tare”), viclenia şi răutatea abatelui Fenil, directorul seminarului, cel care refuză împărtăşania preotului paroh aflat pe moarte, şi care-l va pierde în cele din urmă pe Faujas; prostia „henormă” (cum ar fi spus Flaubert) a abatelui Bourrette (în schiţarea antitezei Faujas-Bourrette, Zola trebuie sa fi suportat influenţa inconştientă a acelei mici capodopere romaneşti a lui Balzac care este Preotul din Tours, unde există o cuplare similară: Troubert, tenebrosul trimis al Congregaţiei, şi naivul Birotteau). Cum întâmplarea face ca locuinţa familiei Mouret, care-l găzduieşte pe Faujas, să se afle între grădina subprefecturii şi cea a preşedintelui de tribunal Rastoil, pe măsură ce câştigă teren şi devine atotputernic, abatele Faujas va face din grădina Familiei Mouret locul de întâlnire – un fel de teren neutru, întocmai ca şi salonul lui Félicité Rougon – al bonapartiştilor şi-al legitimiştilor. Famila Mouret cade victimă în întregimea ei influenţei malefice a preotului. Pe François Mouret, negustorul cu noroc în afaceri retras la Plassans, unde se află socrii săi, Pierre şi Félicité Rougon, după ce cincisprezece ani ţinuse băcănie la Marsilia, ceea ce-l pierde sunt convingerile lui politice: în preajma alegerilor, trece drept presupusul candidat al cartierelor populare şi al satelor din preajma Plassansului, aceleaşi care în momentul loviturii de stat din decembrie 1851 se răsculaseră – e aşadar un republican periculos, care poate periclita alegerea candidatului dorit de abate. Acesta nu va întreprinde propriu-zis nimic împotriva lui Mouret; va fi însă complice prin neintervenţie, neopunându-se nici demersurilor lui Félicité de a-l închide la ospiciu, nici intenţiilor nemărturisite ale Marthei de a-şi îndepărta soţul, pe care-l consideră o piedică în calea sentimentelor ei faţă de abate. Să nu uităm că Mouret e văr cu soţia lui, iar în cazul său şocul psihic provocat de înscenarea a cărei victimă este va favoriza apariţia nebuniei: sărind peste o generaţie, va spune Zola, nebunia bunicii (Adelaide Fouque), îi va însemna pe nepoţi, pentru ca ereditatea să-şi spună cuvântul. Marthe „matroană respectabilă şi-atât de utilă” va fi, benevol, una dintre doamnele care patronează așezământul tinerelor fete, prilej cu care va începe să frecventeze Catedrala Saint-Sauveur, la început doar pentru simple întâlniri „de lucru” cu arhitectul aşezământului şi cu Faujas, apoi în calitate de catolică practicantă şi de enoriaşă evlavioasă, nelipsită de la niciuna dintre marile ceremonii religioase. Pe măsură ce sentimentele ci faţă de abate se precizează, extazurile mistice vor provoca visele şi crizele nevrotice din cursul nopţii, formă deghizată prin care Marthe aspiră la completudinea erotică: religia e, în cazul ei, un transfer al impulsului erotic refulat.
Există două momente în carte în care Zola conturează personajul Marthe în două ipostaze diferite. La început, într-un cadru de tablou intimist, domestic: grădina familiei Mouret mărginită ca întindere, la fel ca şi aspiraţiile Marthei, care refuză să iasă din casă până şi joia, ziua când în parcul oraşului cântă fanfara, mulţumindu-se să cârpească lenjeria familiei, operaţie ce-i place şi-o linişteşte. Asupra acestui prim tablou pluteşte reculegerea, duioşia şi tihna înserării, ce învăluie totul într-o lumină aurie şi tăcută. Apoi tabloul serilor de vară petrecute de Marthe pe terasă, în tovărăşia lui Mouret (care curând adoarme), a bătrânei doamne Faujas (străjer vigilent al tihnei fiului ei) şi a abatelui. Datele s-au schimbat, abatele acaparează întreg spaţiul vizual şi imaginativ al Marthei, care devine necuprins: „Marthe rămânea gravă, stingherită de glumele cu care Mouret îi strica petecul mare de cer ce se-ntindea în faţa ei. […] La toate trăncănelile astea, abatele Faujas şi Marthe răspundeau prin fraze scurte, atunci când Mouret îi întreba direct. De obicei, cu faţa ridicată, cu ochii pierduţi, erau împreună, altundeva, mai departe, mai sus.” E ceea ce Gaston Bachelard numeşte „reverie cosmică”: „Imaginea cosmică ne dăruie o odihnă concretă, specifică; odihna aceasta corespunde unei nevoi, unei aspiraţii”[3]. Marthe îşi reneagă fericirea alături de Mouret şi aspiră la o alta, alături de abate. În numele acestei iluzorii făgăduieli de fericire, va accepta îndepărtarea tuturor copiilor de-acasă, va consimţi tacit la sechestrarea soţului, va primi să fie unealta abatelui, care se va sluji de ea ca de-un obiect, în scopurile lui politice. Deziluzia finală („cerul minte”), demascarea întregii complicităţi a abatelui, rostită ca un reproş şi ca un rechizitoriu de către Marthe, capătă accentele unei tragedii raciniene.
Tragic şi de-o mare profunzime în implicaţiile lui psihanalitice este şi episodul final, când Mouret, cu minţile rătăcite, fugit din ospiciu, îşi caută prin toată casa soţia. În timp ce-o caută, constată că totul e schimbat, grădina mutilată, tufele de merişor „ucise”, odăile şi bucătăria în neorânduială, purtând urmele felului de viaţă al celor înstăpâniţi acolo: „Unde Dumnezeu se afla de nu mai recunoştea niciuna dintre odăi? cine naiba îi schimbase astfel casa? Şi amintirile i se tulburau. Nu vedea decât umbre strecurându-se pe coridor: două umbre negre mai întâi, sărace, cuviincioase, şterse; apoi două umbre cenuşii şi dubioase, care rânjeau. Ridică lampa, a cărei flacără pâlpâi; umbrele creşteau, se alungeau pe pereţi, urcau până în casa scării, umpleau, devorau casa întreagă. Cine ştie ce spurcăciune, ce ferment de descompunere introdus acolo putrezise lemnăria, ruginise fierul, plesnise pereţii. Şi-atunci auzi casa sfărâmându-se ca un maldăr de moloz ce cade de putrezit ce e, topindu-se ca o bucată de sare azvârlită într-o apă călduţă.” Casa, în acest context, este metafora ce desemnează elementul de stabilitate şi siguranţă, de ancorare faţă de existenţa schimbătoare, elementul care dă trăinicie, adăposteşte şi ocroteşte traiul alături de cei dragi: „Deoarece casa este colţul nostru de lume. […] Este cu-adevărat un întreg cosmos.”[4] Nemairecunoscându-şi casa, negăsindu-şi soţia, şi copiii, Mouret o hărăzeşte focului şi, odată cu ea, pe cei încuibaţi în mod abuziv acolo, cei care aduseseră răul.
Dacă în timpul vieţii scriitorului şi multă vreme după moartea sa, critica oficială şi detractorii lui s-au răfuit cu polemistul, cu „pornograful”, cu socialistul sau apărătorul lui Dreyfus, trecând pe planul al doilea sau negând valoarea omului de litere, asistăm astăzi la o veritabilă „descoperire” a lui Zola. Înţelegem prin aceasta lectura în profunzime a operelor sale, cea care revelează un scriitor cu faţete multiple, un spirit înnoitor şi-un precursor.
În ampla lui teză[5] Roger Ripoll vede în Zola un creator de mituri. Acelaşi descifrează în personajul abatelui Faujas nu numai un caracter dominator, ahtiat după putere, care-şi impune castitatea ca pe-o garanţie a izbânzii personale („Numai cei neprihăniţi sunt puternici”), ci însăşi întruparea spiritului diabolic, satanic. De multe ori, alte personaje îl desemnează prin cuvintele „acest diavol de om”; „doar n-o fi diavolul în persoană”. După alegeri, când Faujas nu se mai preface, oraşul, „cucerit”, are revelaţia identificării lui Faujas cu însuşi diavolul: „…rasa murdară, mirosul puternic, părul roşu al unui diavol”. Astfel, susţine R. Ripoll, romanul Cucerirea oraşului Plassans conţine şi altceva decât enunţarea unei interpretări simpliste a credinţei: „Sub o formă mai mult sau mai puţin raţională, în cadrul unei intrigi politice şi al unei drame psihologice, se pot repera în acest roman elementele mitologiei răului”[6].
E un semn că fiecare nouă generaţie descoperă în opera lui Zola faţeta ce corespunde propriei sensibilităţi şi propriei capacităţi de investigaţie.
[1] Cf. Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Seuil, 1975.
[2] Cf. Émile Zola, Les Rougon-Macquart, histoire naturelle et sociale d’une famille sous le Second Empire, publiée sous la direction d’Armand Lanoux. Études, notes et variantes, index établis par Henri Mitterand. Éd. Gallimard, collection „Bibliothèque de la Pléïade”, p. 1648.
[3] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de la rêverie, cap. V: „Rêverie et cosmos”. Presses Universitaires de France, 1971, p 152.
[4] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de l’espace, cap. I: „La maison. De la cave au grenier”. Presses Universitaires de France, 1967, p. 24.
[5] Réalité et mythe chez Zola, 1981, t. I–II.
[6] Roger Ripoll, op. cit., p. 541.
"o jurnalistă aspirantă, tocmai și-a găsit jobul de vis la o revistă faimoasă și este pe cale să se mute în San Francisco. Cu toate acestea, există un impas: relația de 9 ani de zile cu iubitul ei, este în joc. Aparent, el nu este un mare fan al plecării din New York, și decât să-și dea peste cap viața și să o urmeze în San Francisco, el decide să o părăsească. Pentru a-și îngriji inima frântă, Jenny își adună cele mai bune două prietene, Erin și Blair, pentru o ultimă aventură memorabilă în New York City. Pentru a profita la maximum de ultimele lor momente împreună, Jenny și cele două prietene planifică o aventură finală înainte ca Jenny să plece spre vest, în timp ce fiecare dintre ele încearcă să scape de vechile obiceiuri sau relații și să îmbrățișeze schimbarea. o poveste hilară despre dragoste, pierdere, maturizare și legătura veșnică a prieteniei feminine."
https://www.fembed.com/v/dw9rqn67pog
https://gounlimited.to/embed-mqf9rhezx7np.html
https://ok.ru/video/1315390622223
https://openload.co/embed/OhXKC4qgsR0/
Surasul Giocondei de Aldous Huxley
Vasta opera pe care Aldous Huxley a lăsat-o la moartea sa recentă – 1963 – poartă semnul unei personalităţi proteice, cu o uluitoare capacitate de diversificare a preocupărilor, sfâfiată de contradicţii fundamentale, dar în acelaşi timp, unitară şi consecventă în tendinţele sale esenţiale, înanifestate de-a lungul anilor.
Caracterul paradoxal al personalităţii lui Huxley a fost astfel definit de Jocelyn Brookex, unul dintre cercetătorii operei sale: „un intelectual cu o profundă neîncredere în intelect, un senzualist cu un dezgust înnăscut pentru trup, un om religios prin natură, care rămâne un raţionalist impénitent”. Contradicţiile personalităţii ţi opétei lui Huxley sunt însă departe de a se opri aici. În bună măsură ele sunt fructul unei epoci pline de contraste, de răsturnări şi prefaceri, o epocă zguduită de două războaie mondiale, de naşterea unei lumi noi şi de zvârcolirile agonizante ale lumii vechi. Pe planul acesta, opera lui Huxley exprima starea de spirit a unei bune părţi a intelectualităţii burgheze, dezorientată şi chitind cu aviditate un punct de sprijin în universul mobil din jurul ei. De altfel, cele mai valoroase pagini ale bogatei opere huxleyene sunt tocmai acelea în care scriitorul a căutat să surprindă, cu exactitatea ştiinţifică a unui cercetător, atmosfera specifica a vremii sale, mişcările sufleteşti şi reacţiile la evenimente ale oamenilor din preajmă. Când însă a încercat să pătrundă în adâncul lucrurilor, căutând cauzele răului şi remediile sale a eşuat în neputinţă. Instrumentele de cercetare ale scriitorului devenit filosof şi sociolog s-au dovedit insuficiente. În loc să-şi Perfecţioneze instrumentele,<sii-şi reconsidere poziţia de plecare dobândind un unghi de vedere mai adecvat fenomenului cercetat, el s-a afundat în vârtejul confuziilor fi, înlocuind cercetarea ştiinţifică cu extazul mistic, a lunecat în impas. Debutând în literatură sub semnul realismului, în spiritul tradiţiei satirice a lui Swift, Sterne şi Butler, Huxley a evoluat sub imperiul cresetnd al concepţiilor sale mistice, ajungând în cele din urmă la totală derută.
Anglia în care a crescut şi s-a maturizat Huxley trecea prin prefaceri economice şi sociale care şi-au pus o amprentă vizibilă asupra vieţii spirituale a epocii. Era o Anglie slăbită din punct de vedere economic, o Anglie a cărei supremaţie mondială pe plan industrial încetase, aţa cum încetase rolul său de „bancher al lumii”; o Anglie care trecuse, în pragul secolului, prin proba războiului cu Burii, probă de foc a puterii aparent inebranlabile a imperiului; o Anglie în care, sub influenţa evenimentelor politice, a dezvoltării relaţiilor sociale şi a evoluţiei ftiinţifice, credinţa în temeliile de nezdruncinat ale statului şi instituţiilor sale – constituţia, biserica, familia – începuse să se clatine. Totul era pus sub semnul îndoielii. Conformismul epocii victoriene dăduse naştere unei reacţii, care supunea la o verificare severă toate adevărurile aparent eterne, moftenite de la înaintaşi. Primul război mondial şi urmările sale – crizele economice, crefterea şomajului, sentimentul general de dezamăgire faţă de promisiunile antebelice rămase neîndeplinite, teama generală de un nou război şi teamă burgheziei în jaţa crefterii mişcării muncitoreşti mondiale, întinderea fascismului – iată câteva clemente esenţiale care şi-au spus cuvântul în formarea spirituală a generaţiei contemporane cu Huxley şi a lui Huxley însufi. Datele personale ale biografiei lui Huxley ca şi influenţele multiple exercitate asupra lui de literatură şi curentele filosofice ale vremii, între care intuiţionismul lui Bergson şi freudismul, constituie de asemenea factori de seamă în determinarea profilului său spiritual.
Aidons Leonard Huxley s-a născut în 1894 la Codalming, în Surrey, dintr-o familie de intelectuali, celebră prin ţuiaţimic şi ramificaţii. Bunicul său a fost ilustrul savant naturalist Thomas Henry Huxley; tatăl său Leonard Huxley era profesor de limba greacă şi directorul revistei „Corahill Magazine”, mama sa era nepoata scriitorului Matthew Arnold. După moartea timpurie a mamei sale, el a fost crescut de o matufă din aceeaşi ramură a familiei, scriitoarea liberală Humphry Ward Este fratele lui Julian Huxley, biolog şi eseist cunoscut, laureat al premiului Nobel.
Cu asemenea antecedente şi incidenţe familiale, nu e de mirare că finir ul Aldous şi-a format de timpuriu o cultură solidă şi a manifestat O înclinaţie permanentă spre cercetarea ftjinfl'fică. A studiat la Eton şi la Ballial College – Oxford fi, terminând studiile, a fost un timp profesor la Eton, după care s-a dedicat literaturii. O boală gravă de ochi contractată la 16 ani l-a orbit aproape total vteme de un an şi jumătate, lăsându-i după aceea o mare defecţiune a vederii de care a suferit până târziu, când a început să practice exerciţiile pentru orbi ale doctorului Bates perfecţionate de discipolii acestuia (vezi The Art of Seeing „Arta de a vedea9 – în care Huxley expune întreaga sa experienţă în acest domeniu sub forma unui studiu de psihologie vizuală). Aceasta l-a împiedicat de altfel să practice medicină pentru care se pregătise. Şi dacă am folosi metoda să proprie în stabilirea relaţiilor dintre biologic şi spiritual
— Metodă pe care a întrebuinţat-o în eseurile despre Baudelaire şi Pascal, în volumul publicat sub titlul Do what You wiU (JFâ ce vrei*) – am fi înclinaţi să credem că această infirmitate a avut partea ei de influenţă în cristalizarea atitudinii făß de viaţă şi de oameni a scriitorului.
Atmosfera literară în care a debutat Ilexxey purta semnele dezagregării spirituale a lumii burgheze.
Primii scriitori englezi de orientare realist-critică ai secolului al XX-lea
— John Galswortby şi H. G. Wells între alţii – semnalau în romane de factură foarte diferită, de la pictură de moravuri la hiperbola fantastică, contradicţiile şi inadvertenţele societăţii capitaliste. Haosul civilizaţiei burgheze fusese pus în lumină încă în primele romane ale lui D. H. Lawrence The White Peacock, Sons and Lovers, The Rainbow („Păunul alb*, „Fii şi amanţi*, „Curcubeul” ), care lua poziţie faţă de efectul de dezumanizare, de anihilare a personalităţii umane în condiţiile industrializării şi tehnicismului, pledind pentru instaurarea forţei vitale, revivificatoare, a instinctului sexual (sub influenţa lui Freud), James Joyce publicase primele povestiri sub titlul Cei <lm Dublin şi romanul Portretul artistului în tinereţe şi pregătea marca odisee modernă a burghezului Bloom (Ulysse). În Franţa, Proust era în plină Căutare a timpului pierdut cu ajutorul „fluxului conftiinfei*; în Italia, Pirandello urmărea consecvent operaţia de dezintegrare a personalităţii sub imperiul relativismului, căutând felurit adevărul sub jocul aparenţelor. T. S. Eliot îşi publicase primele versuri negativiste afirmând un pesimism total şi dezolant. G. B. Shaw îşi continua seria pieselor de critică virulentă la adresa orânduirii şi instituţiilor burgheze, în numele umanismului.
În această ambianţă spirituală complexă şi contradictorie, ale cărei influenţe pot fi uşor detectate în operă sa, Aldous Huxley apare ca un exponent tipic al acelei tinere generaţii de intelectuali burghezi, dezorientaţi de pierderea idealurilor secolului al XlX-lea, fi de zguduirea provocată de primul război mondial, afa-numita „generaţie pierdută*. Războiul a lăsat urme adânci în conştiinţa lui Huxley, dând impresia unei răsturnări şi prăbuşiri totale a ordinii existente a lucrurilor, a pierderii tradiţiilor, credinţelor, valorilor spirituale. Lumea i se pare tânărului Huxley un carusel – după cum spune în poemul în proză cu acest titlu – din care nu poate sări, pentru că se învârteşte prea repede.
Atitudinea antirăzboinică va rămâne, de altfel, una din trăsăturile constante ale personalităţii lui Huxley, ea manifestându-se de-a lungul anilor fie sub forma unor teorii pacifiste mai mult sau mai puţin închegate, de o eficienţă mai mult decât discutabilă însă, fie sub forma unor acţiuni concrete ale scriitorului în cadrul mişcării mondiale de apărare a păcii. (
Duşman al gesturilor patetice şi al pozelor romantice convenţionale, Huxley adoptă la început atitudinea ironică-zeflemistă sub care îşi ascunde tulburarea. Prima fază a creaţiei sale se desfăşoară sub semnul scepticismului şi al unei ironii necruţătoare, care ajunge până la cinism. În această perioadă Huxley a scris cele mai bune pagini ale literaturii sale, pagini de observaţie lucidă şi acidă, în care gustul pentru exactitatea ştiinţifică se împleteşte cu daruri de poet şi mai ales de umorist, pe linia celor mai bune tradiţii ale literaturii satirice engleze din secolele al XVHI-lea şi al XlX-lea.
A debutat cu un volumaş de versuri The Burning Wheel („Roata în flăcări” – Oxford 1916) în care se simte influenţa simboliştilor francezi, cont imund cu un alt volum de versuri în 1918 The Defeat of Youth and other Poems (,Jnfnngerea tinereţii şi alte poeme„). Alte volume de versuri Leda în 1920 şi The Cicadas and other Poems („Greierii şi alte poeme”) în 1931 încheie cariera de poet a lui Huxley, caracterizată printr-un conţinut satiric şi epigramatic.
Primele culegeri de nuvele, Limbo, publicată în 1920, şi Mortal Coils („Lanţuri mortale”) în 1922, dezvăluie capacitatea inventivă a lui Huxley, îndeosebi pe linia comică, şi darul său de observator lucid al realităţii.
Crome Yeuow („Galben de Crom”) apărut în 1921 deschide seria romanelor lui Huxley în genul romanului „de conversaţie”, în care intriga se pierde sub bogăţia dialogurilor, adevărate dezbateri de idei, întrerupte de lungi digresiuni, cpnstând aici din incursiuni în trecutul familiei Winbush, proprietara castelului Crome, în care se petrece acţiunea. Roman de tinereţe, Crome Yellow prefigurează viitoarele romane şi scrieri ale lui Huxley, atât prin personajele sale, aparţinând aristocraţiei intelectuale, şi marii burgheză, cât şi prin temele dezbaterilor, pe care le vom întâlni ulterior dezvoltate, în diferite variante, în multe opere.
Romanele următoare – Amic Hay (,J>ans grotesc„) în 1923, Those Barren Leaves („Frunzele acelea golaşe”) 1924 şi celebrul Point Counter Point („Contrapunct91) 1927 – 1928 continui seria începută cu Crame Yetlow, de comentare a fenomenelor şi problemelor epocii de pe pozifia ironic* critică a unui sceptic bântuit de nelinişti. Ceea ce fusese doar schiţat în primul roman, începe să capete contur precis, atât în ce priveşte darurile lui Huxley de observator precis al realităţii, cât şi limitele sale, prove* tund din interpretarea eronată a sensurilor sociale.
În aceşti ani Huxley a desfăşurat şi o bogată activitate de eseist, dăruindu-se cu o egală pasiune studiilor de estetică, filosofie, sociologie, religjie. Reţin atenţia culegerile publicate sub titlul Proper Studics (1927) şi Do what you will (1929).
Si restul e tacere de Aldous Huxley
Aldous Huxley sau etica echilibrului
Huxley poate fi considerat drept cel mai important reprezentant al romanului eseistic din secolul nostru. Dar el este şi un prodigios autor de eseuri propriu-zise, circumscrise tradiţiilor britanice ale speciei, definită în acest spaţiu prin varietatea tematică şi de tratament a unor probleme accentuate moral. Principalele volume de eseuri sînt: On the Margin (Adnotări, 1923), Jesting Pilate (Pilat glumeşte, 1926), Proper Studies (Studii adecvate, 1927, v. Pope, „Stadiul cel mai propriu omenirii e omul"), Do What You Will (Fă ce vrei, 1929), Music at Night (Muzică în noapte, 1931), Olive Tree (Măslinul, 1936), Ends and Means (Scopuri şi mijloace, 1937), The Perennial Philosophy (Filozofia perenă, 1945), Science, Liberty and Peace (Ştiinţă, libertate şi pace, 1946), Themes and Variations (Teme şi variaţiuni, 1950), The Doors of Perception (Porţile percepţiei, 1954), Heaven and Hell (Cer şi iad, 1956), Literature and Science (Literatură şi ştiinţă, 1963), Shakespeare and Religion (Shake-speare şi religia, 1963). Evident, nu e cazul să se examineze aici totalitatea acestei opere, a cărei unitate e impresionantă, dar merită să fie evidenţiate acele trăsături definitorii, ce asigură deopotrivă omogenitatea ansamblului şi individualitatea oricărui eseu prezent în această culegere. O parte apreciabilă din eseurile lui Huxley este consacrată literaturii. Eseurile de acest tip au un caracter programatic sau sînt fine analize pro domo ale unor cărţi şi autori clasici. Altele ar interesa arta şi cultura în genere, Desigur, asemenea diferenţieri simple pot fi susţinute cu oarecare dificultate. Orice eseu literar semnat de Huxley\ poate fi considerat drept un eseu filozofic, orice eseu filo-\ zofic devine unul ştiinţific. Huxley porneşte de la un pre- \ text literar pentru a ajunge la raţionamente logice, filozo- \
fice, politice, estetice, artistice, ilustrînd legăturile dintre diferitele posibilităţi de abordare a unui obiect, disponibilităţile interioare ale obiectului dat şi, în genere, excelenţa eseului în fructificarea acestor raporturi. Cîteva idei şi principii tutelează însă orice observaţie şi orice afirmaţie.
Ideea centrală a romanelor sau nuvelelor, ce va fi regăsită şi în eseuri, susţine existenţa unui „Adevăr Total", exprimat în două realităţi simetrice ca unitate în diversitate : prin realitatea exterioară a unui univers de obiecte, fenomene şi relaţii, şi prin unitatea interioară a ceea ce se numeşte omul ca individ sau entitate. O imagine a lumii nu va fi autentică decît dacă va reflecta acest principiu de totalizare; contrar mai tuturor doctrinelor literare ale secolului, Huxley consideră autenticitatea imposibilă prin condiţionarea ei de un principiu subiectiv, pentru că orice idee limitativă exprimă într-un fel sau altul extremismul şi parţializarea. Autenticul aparţine, paradoxal, unei convenţii, Adevărului total, constituit din totalitatea elementelor realităţii. Realitatea percepută şi transmisă direct, aparţine unei extreme, fie ea logică sau ilogică : abia manevrele de confruntare şi reunire a realităţilor prezente şi absente, receptate şi imaginate dau o reprezentare a totalităţii autentice. In acest sens, adevărul total e o probabilitate superioară celei reale, bazîndu-se pe complexitatea complementară, compensatorie şi dilogică a lumii receptate şi reconstruite.
Este clar că, pentru Huxley, Adevărul Total exterior ar fi o totalizare structurată de adevăruri parţiale, materializată în romanele sale prin scheme muzicale dominate de contrapunct. Eseul Arta şi adevărul evident examinează natura acestor adevăruri, descoperindu-se două tipuri : adevăruri evidente şi adevăruri mari. Evidenţele sînt nesemnificative, indicînd capacitatea de a oferi realităţi recog-noscibile. Caracterul oricărei arte e explicat prin proporţia de angajare a celor două feluri de adevăruri. j O imagine simetrică este aceea a omului ca adevăr total / despre om. Un individ este totalitatea indivizilor potenţiali,
materializaţi sau reprimaţi într-o sumă de ambianţe. Spri-jinindu-se pe bunul simţ tradiţional, pe cele mai sigure şi mai vechi realităţi psihologice, Huxley formulează o concepţie diferită de unele dogmatizări aristotelice. Omul este o unitate în diversitate, o ipostază fiind evidenţiată într-o situaţie dată. Un eseu de motivare psihologică a propriei creaţii şi a acestui punct de vedere în genere este Ochiul spectatorului, unde se porneşte de la o situaţie personală: autorul nu este un bun om de societate, pentru că el e mai bine dotat pentru recepţia distributivă, contrapunctlcă a unei ambianţe, capacitatea sa de reacţie fiind, în aceste condiţii, aproape nulă. De aici, descrierea unui sistem de recepţie a locurilor de tranziţie care se află la temelia artei moderne. Abordarea superficială a subiectului e în acest caz utilă, aprofundarea imposibilă: dar superficiul fragmentar, lacunele de informaţie, nedeterminarea favorizează imaginaţia constructivă şi relevă înlocuirea omniscienţei divine inductive cu ochiul străin al omului spectator, demiurg prin deducţie. Poziţia unui asemenea individ e ilustrată prin Philip Quarles din Punct-contrapunct. Ea revine în Şi ochelari neputincioşi... cu o motivare socială şi psihologică mai accentuată. „Trăim într-o lume de non-sequitur-uri. Sau, mai bine zis, am trăi într-o astfel de lume dacă am fi simultan conştienţi de mai mult decît de un singur aspect al fiecărui eveniment în parte. Viaţa noastră se petrece întîi într-un compartiment impermeabil al experienţei, apoi trece în altul. Artistul, dacă vrea, poate să doboare zidurile despărţitoare dintre compartimente şi, în felul acesta, să ne ofere o privelişte simultană a două sau mai multe dintre ele. Văzută astfel, realitatea pare extrem de bizară". Aici găseşte el o posibilitate a ironiei moderne, bazată pe suprapunerea a două incompatibilităţi pe care viitorul le va neutraliza poate cîndva. în eseul Pascal, argumentaţia este reluată. „Prin natura sa, nici un om nu locuieşte exclusiv într-un singur univers. Toate existenţele... se desfăşoară sub cel puţin două drapele şi, de obicei, chiar sub mai multe. Pînă şi cel mai fervent pozitivist se Iasă uneori tîrît de valul unei emoţii mistice. Pînă
şi cei mai vajnici vînători de absolut, esteţii şi idealiştii, trebuie să se preteze la compromisuri cu lumea vulgară a relativităţii..." Sau, în termenii unei asociaţii muzicale : „Muzica mea, ca şi aceea a oricărei făpturi vii şi conştiente, este un contrapunct, nu o melodie unitară, ci o succesiune de armonii şi discordanţe. Eu sînt cînd o persoană cînd alta, aussi different de moi meme, que des autres, după cum spune La Rochefoucauld. Şi, întotdeauna potenţial, iar uneori chiar în realitate şi conştient, sînt doi oameni în acelaşi timp'1. De aici, turnura programatică: „O viaţă perfect omogenă înseamnă o contradicţie în termeni. Fără contraste şi diversităţi, viaţa e de neconceput. De aceea iubitorul de viaţă crede în contraste şi diversităţi, atîtea cîte sînt cu putinţă să existe; căci, nefiind un ve-nerator al morţii, asemenea hindusului, el nu vrea să aibă de-a face cu o perfecţiune care înseamnă anihilare ; şi ne-fîind ilogic, asemenea creştinilor, nu poate crede într-o perfecţiune care nu e o Nirvana a nonexistenţei". Crezul său, bazat pe armonia realităţii interioare şi exterioare s-ar înscrie în formula „excesului echilibrat", sau mai curînd a echilibrului format din variaţii. „Iubitorul de viaţă nu poate accepta o filozofie şi o morală care nu corespund cu faptele experienţei. Pentru el, fiecare dintre eurile sale are un drept la existenţă, are un drept la propriile sale valori. Desigur, el face tot ce-i posibil — şi aceasta ca o chestiune de politică practică — pentru ca eul potrivit să apară la momentul potrivit... Scopul iubitorului de viaţă este acela de a stabili un echilibru vital, nu prin frînarea diversităţilor, nu prin moderarea exuberanţelor, ...ci dîndu-Ie frîu liber să se ciocnească una de alta. Echilibrul său este cel al exceselor contracarate, şi poate că e cel mai sănătos echilibru dintre toate". în sfîrşit, „...armonia vieţii — a unicei vieţi care persistă, ca o unitate treptat schimbătoare, în timp — este o armonie construită din multe elemente. A suprima oricare dintre părţile diversităţii înseamnă a mutila unitatea. O fugă are nevoie de toate vocile ei. Chiar în bogatul contrapunct al vieţii, fiecare mică melodie separată îşi are rolul ei indispensabil. Registrul
>.
muzical se încheie în om". Raţionamentele lui Huxley aparţin unei variante epicureice a pragmatismului britanic. Se descoperă unitatea în diversitate a lumii, apoi a omului: se extrage de aici un sistem de referinţă pentru existenţa socială şi artistică. Consecinţele lui, dezvoltate simetric într-un proces de generare, sînt multiple. Cea mai importantă se referă la refuzul oricărei dogme. „Accept disperarea lui Cariyle şi veneraţia lui Pascal faţă de moarte, aşa cum accept forma nasurilor lor sau gusturile lor pentru artă. Ceea ce le obiectez eu e pretenţia lor de a dicta lumii întregi. Refuz să mi se impună cu sila veneraţia morţii. Şi viceversa, nu doresc să impun nimănui marca fabricii mele de adorator al vieţii".
Orice teorie, operă, opinie, idee va fi confruntată de Huxley cu cele două realităţi: pe de o parte echilibrul, pe de alta extremismul ca excentricitate, dogmă, subiectivism, intoleranţă. în dogmatism se descoperă unul din cei mai nocivi factori deformatori: „în fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost şi să respingă ceea ce e bun" (Breughel). Concret, în maniera celui mai englez dry-mock, el ridiculizează reducţia psihanalitică a omului : „Dar în literatura freudiană ortodoxă trupurile, în totalitatea lor, aproape că nici nu sînt puse în discuţie. Ce-i drept, gura şi anusul se bucură de foarte mare atenţie — dar ca şi cum între acestea două n-ar mai exista nimic altceva" (Literatură şi ştiinţă). Huxley nu se rezumă de obicei la amendarea unui exces, pro-punînd corecţii de armonizare a contrastelor. Dacă un exces e perisabil, deformează şi sărăceşte arta, mai multe excese pot fi adunate şi echilibrate într-o structură literară. Orice adevăr sau opinie poate fi compensată. Dacă există un adevăr mare şi un adevăr evident, atunci o artă descalifică adevărul mare prin aglutinarea Iui în adevăruri evidente, iar raţionalismul prin nihilismul absolut al spaimei de realitate concretă: deci reuşitele artei moderne vor fi situate între aceste extreme (Arta şi adevărul evident). Dacă un artist se află în postura unui spectator, atunci există un altul care va fi în aceea de actor: poziţia ideală
le va întruni pe amîndouă (Ochiul spectatorului). „Pesimismul nu e mai adevărat decît optimismul şi viceversa", afirmă el în Pascal. Acceptînd autenticitatea adevărului total, nu trebuie respinsă eficacitatea istorică a tragediei. Principiul suprem al artei e de natură morală; dar precizările sînt de echilibru: „O operă de artă e bună sau proastă în funcţie de calitatea caracterului care se exprimă prin ea. Asta nu înseamnă că toţi oamenii virtuoşi sînt şi buni artişti, şi nici că toţi artiştii sînt în mod convenţional virtuoşi".
Adevărurile literare limitative, ca şi exemplificările Adevărului Total sînt reperate de Huxley în toate timpurile. Una dintre distincţiile importante amintite este aceea dintre tragedie şi adevărul total. S-a ales tragedia şi pentru că prin estetica tradiţională, aceasta constituie o culme a posibilităţilor literaturii. „Arta Adevărului Total depăşeşte limitele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se va încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mentale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi imediat în conflictul tragic). Tragedia este un vîrtej arbitrar izolat pe suprafaţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, irezistibil, în jurul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii". Homer, Fiel-ding, Tolstoi, epopeicul în genere, Voltaire, Flaubert, Gide, Proust, Kafka, D. H. Lawrence, Hemingway ar reprezenta diferite imagini ale totalizării. Exemplele sînt inegale, diferite şi contradictorii, dar conducerea principală suficient de limpede. Din artele plastice e ales Breughel, căruia i se consacră un eseu. Pictorul prezintă o complexitate contrapunctică sub toate aspectele formale şi de conţinut : „Lumea lui este un loc înfiorător; dar în ciuda acestui lucru, sau poate tocmai din pricina lui, bărbaţii şi femeile mănîncă, beau şi dansează; carnavalul contracarează postul mare şi triumfă asupra Iui, chiar dacă numai vremelnic; copiii se joacă în stradă, oamenii se căsătoresc cu mare tămbălău". Se vede că „adevărul total" huxleyan
10
>k
JOC
ar fi sinonim în acest caz cu grotescul în accepţia lui Bah-tin. O idee ce rezultă din exemplificări, urmărită dealtfel cu tenacitate şi în alte părţi, este reversul situaţiei principiale : artistul mare nu poate fi explicat printr-o singură teorie şi nici nu se bazează pe una singură.
O opoziţie frecvent echilibrată are drept termeni raţionalismul şi iraţionalismul. în eseul ocazionat de apariţia primei cărţi dedicate lui Ben Jonson, dramaturgul elizabe-than este un autor care raţionalizează printr-o teorie într-o epocă de haos sau efervescenţă. Dar raţionalismul de acest tip nu e mai puţin amendabil decît opusul său: „Greşeala lui Jonson şi a clasiciştilor în general constă în presupunerea lor că nimic din ceea ce nu-i susceptibil de a fi supus unei analize logice nu merită a fi luat în consideraţie; şi adevărul este că marile triumfuri ale artei au loc într-o lume care nu e integral cea a intelectului, ci se găseşte plasată undeva între intelect şi inefabil, dar care, pentru cei ce-au pătruns în ea, e de o realitate extremă" (Ben Jonson). într-un alt eseu, echilibrarea se face dinspre celălalt capăt: „Misterul e încîntător şi răscolitor ; dar a-l admira în mod exagerat e o nebunie. Un lucru e misterios prin simplul fapt că e necunoscut. Mistere vor exista totdeauna pentru că totdeauna vor exista lucruri necunoscute sau incognoscibile. Dar e preferabil să cunoaştem lucrurile cognoscibile. Nu-i un merit să nu cunoşti ce poate fi cunoscut. Unii literaţi, de pildă, se mîndresc cu ignoranţa lor în domeniul ştiinţei; sînt proşti şi totodată aroganţi în prostia lor" (Ochiul spectatorului). în eseul consacrat lui Pascal, se afirmă categoric: raţionalismul pur e Ia fel de imposibil ca şi iraţionalismul pur.
în Arta şi-adevărul evident, condamnarea dezechilibrului din arta modernă se face potrivit aceloraşi criterii: „Pre-tinzînd că anumite lucruri nu există, cînd ele sînt de fapt la locul lor, cea mai mare parte a artei moderne se condamnă singură la sărăcie, la sterilitate, la decrepitudine prematură şi la moarte". în Muzica apei se porneşte de la comentariul formal al zgomotului întîmplător al picăturilor de apă, se schiţează apoi efecte psihologiste nu fără
ironie, problema esenţială fiind următoarea : dacă, totuşi, există o semnificaţie în sunetele date ? Încercarea de a găsi o semnificaţie în aleatoriu constituie un pretext pentru descalificarea dadaismului. Eseul Infamii subintelectu-ali analizează fenomenul snobismului, vechea obsesie britanică, şi ajunge să contureze un contrapunct între mode literare: trecerea de la ipostaza prostiei şi ignoranţei cu veleităţi intelectuale, la intelectualismul cu aparenţă contrarie. Obiectul de exemplificare e Hemingway; fenomenul persistă şi azi, cînd autori ca Samuel Beckett l-ar reprezenta încă mai bine. In treacăt fie amintit, analizînd snobismul din unghiurile cele mai diferite, eseistul subliniază nu numai negativul, ci şi utilitatea lui (Snobisme alese). Cîteva eseuri mai ample centralizează aproape toate preocupările şi procedeele de echilibrare ale eseistului. Unul dintre acestea este dedicat lui Pascal. Gînditorul e . judecat cu o severitate rar întîlnită, dar nu dintr-o altă poziţie extremistă, ci din aceea a omului cu toate facultăţile mentale şi senzoriale funcţionînd normal. Acest punct de vedere permite o analiză nuanţată a omului prin operă şi invers. Materialismul dialectic fixează două poziţii privind relaţiile simetrice ale ideologiei şi realităţii sociale : ideologia ca produs al realităţii sociale, realitatea socială ca proiecţie a ideologiei. Şi Huxley foloseşte ambele perspective în analiză. Mai întîi constată că ideologia lui Pascal e produsul unei realităţi sociale şi individuale. As- ;> piraţia spre absolutul imuabil este un fenomen de compensaţie la situaţia social-politică caracterizată prin anarhie şi haos în Europa timpului, în care caz, creştinismul catolic asumat e numai un travesti psihologic, după cum sentimentul morţii şi fascinaţia aneantizării se explică prin precaritatea biologică a omului. Dar gînditorul îşi generalizează ideologia individuală la scara umanităţii, şi asprimea lui Huxley e justificată.
O altă opoziţie echilibrată va fi regăsită în eseul Literatură şi ştiinţă. Se porneşte şi aici de la opiniile extreme ale unor Leavis şi Snow, de refuz a relaţionalii şi recunoaşterii celuilalt termen, stabilindu-se un inventar al distinc-
12
ţiilor posibile: arta nu interesează logica pură, ştiinţa nu este preocupată de sentiment, ştiinţa simplifică şi jargoni-zează, literatura complică şi individualizează, de unde rezistenţa limbajului artistic şi perisabilitatea celui ştiinţific etc. Nu s-ar spune totuşi că aprofundarea subiectului examinat prin relaţiile posibile, prin respingeri şi apropierile cunoscute ale termenilor, e remarcabilă. Oricum, eseul se încheie cu ipoteza optimistă a unui viitor de armonizare a celor două posibilităţi de exprimare şi cunoaştere umană. Raporturile particulare ale poeziei cu ştiinţa revin în Şi ochelari neputincioşi... Ştiinţa e acceptabilă în poezie, dar numai ca modificator al modelelor de existenţă spirituală. Poezia poate deveni rebus prin enigmă ştiinţifică sau metafizică, prima fiind precară exact în măsura efemerităţii unei ştiinţe : Dante e pentru posteritate un poet cunoscut în mare parte prin pasiunea specialiştilor şi snobilor. Fără îndoială că Huxley are dreptate cînd se referă la asumarea serioasă a unui limbaj ştiinţific de către un poet : dar nu e mai puţin adevărat că ştiinţa, şi cu atît mai mult cea din vremea lui Dante se bazează ea însăşi pe intuiţii şi chiar raţionamente metaforice, mai ales cînd se îndepărtează de problemele pozitiv verificabile, de adevărurile evidente.
Alte eseuri derivă din opoziţiile majore sau sînt ilustrări ale echilibrului. Muzică în noapte sau Şi restul e tăcere reafirmă pasiunea prozatorului pentru muzică. O distincţie utilă se face între acţiunea de a exprima şi aceea de a experimenta : „Tot ceea ce este fundamental, tot ceea ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate. Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere". Muzica_eşte arta cea mai apropiată de inexprimabil. Inefabilul muzicii e. reformulabil numai prin degradare ; de reţinut e observaţia că în artă, reformularea cu scop explicativ se .bazează pe efortul de exactitate, care trebuie să fie mai mare , decît a operei propriu-zise. Dincolo de idei şi opinii, este
13
r impresionantă veneraţia muzicii în sine. Huxley este poate ■ cel mai bun comentator al muzicii în beletristică din secolul nostru, particularitatea prezentată în acest domeniu constînd în extraordinarul aliaj de poezie şi descriere tehnică, de transfer a sentimentului muzicii în imagini şi ficţiuni personale.
Comxolus aparţine caracterologie! satirice, vizînd erudiţia snoabă care preferă rarisimul valorii notorii, dar şi jurnalismul modern bazat pe superficialitate şi impostură. Moda confidenţelor literaţilor e descurajată în Acele trăsături intime, fn sfîrşit, în maniera eseului pragmatic practicat de Bacon, Huxley dă sfaturi asupra cărţilor ce merită a fi luate în călătorii. Asemenea sugestii trădează cunoaşterea exactă a psihologiei călătorului solicitat multiplu în voiaj, trăind printre obiecte, dar şi în goluri de impresie şi sentiment, ce pot fi umplute mai bine cu antologii de poezie, aforisme, volume enciclopedice care nu presupun o concentrare continuă, şi oferă totul prin fragmentar şi comprimat. In fond, se propune o echilibrare a extremelor vieţii fizice şi spirituale, negată de obicei una prin cealaltă în circumstanţele voiajului modern.
Prin urmare, din opera eseistului trebuie reţinută viziunea de echilibrare a comportamentului uman, fie el social sau artistic, şi aceasta într-un univers infinit, dar un infinit/ al plenitudinii şi nu al neantului. Huxley nu are idei mari, nu are multe idei personale, şi s-ar putea chiar vorbi de banalitatea ideilor sale emise eseistic: dar deosebit de importantă este atitudinea, poziţia sa faţă de ideile tuturor epocilor. Marea sa pasiune pentru moderaţie face cît un inventar al tuturor ideilor. Dacă el are rezerve faţă de orice, rezerva nu e o negaţie: ceea ce e bun, util, corect, nou va fi acceptat şi funcţionalizat.
Tehnica eseului său este tradiţională. Se porneşte de la un pasaj clasic, de la o idee sau o opinie străină, şi se dezvoltă atitudinea proprie, sprijinită pe observaţiile sale sau ale altora. In punctul de plecare pot fi deopotrivă Homer şi Jules Verne. Un procedeu special constă în acceptarea socratică a unei idei excesive, pentru a fi discreditată ulte-
J4
rior mai eficace. In alte cazuri sînt aduse mai multe opţiuni extremiste, postura sa fiind una de conciliere. Pretexte sînt alteori întîmplările personale, de la care, prin diferite asociaţii, se construieşte reţeaua de argumente după procedeul obişnuit. Altfel, originalitatea eseului său constă in eleganţa reprimată uneori stilistic a sentimentelor, în disimularea sau pulverizarea unui enorm bagaj enciclopedic, în manevrarea literară a unei informaţii ştiinţifice asimilată într-o manieră scientistă tipică. Echilibrarea acestora se face printr-un ton serios, doct, grav, sarcastic, ironic, dozarea accentuînd în orice caz intenţia demonstrativă şi educativă, morală în cel mai înalt sens al cuvîntuluî.
Cititorul Iui Huxley poate confrunta ideile romancierului avansate prin personaje, cu acelea ale eseistului. Va avea satisfacţiile redescoperirii unor opinii din eseuri reîncarnate în personaje sau coincidenţa dintre convingerile eseistului şi ale personajelor sale. Fără îndoială însă că explicitarea unui Weltanschauung în eseuri are nu numai un farmec anume, dar şi o importanţă decisivă pentru înţelegerea exactă a sensului romanelor. Şi, în sfîrşit, prin ambele materializări ale aceluiaşi spirit va fi pe deplin evidenţiată una din cele mai proeminente personalităţi ale umanismului burghez contemporan, amestec de scepticism şi epicureism, de inteligenţă, eticism şi estetism acţionînd tenace contra tuturor formelor de mutilare a ideii de om.
.! MARIAN POPA
TRAGEDIA Şl ADEVĂRUL TOTAL
AU FOST ŞASE LA NUMĂR, CEI MAI BUNI ŞI c-ei mai bravi dintre însoţitorii eroului. Intorcîndu-se de la postul său de observaţie la proră, Odiseu a avut numai bine timpul să-i vadă înălţaţi în văzduh, zbătîndu-se, să le audă răcnetele, să-şi audă numele strigat cu deznădejde. Supravieţuitorii nu puteau face alta decît să privească neajutoraţi, în timp ce Scila :
„.........la intrare
Dihania-i înghiorţăie iar dînşii Cu ţipete se întindeau spre mine în zbucium fioros...1
Şi Odiseu adaugă că a fost cea mai cumplită şi mai jalnică privelişte din toate cîte i-a fost dat să vadă : „Oricît am pătimit pe mare". 2
Şi-i putem da crezare ; descrierea succintă a lui Homer (comparaţia poetică e o intercalare ulterioară) ne convinge.
Mai tîrziu, cînd primejdia a trecut, Odiseu şi soţii lui au- coborît să înnopteze pe ţărm şi, de cum au pus piciorul pe pămîntul sicilian, şi-au pregătit cina — şi-au pregătit-o, ne asigură Homer, „cu-n-grijire".
1 Homer — Odiseea cîntul XII (trad. G. Murnu — Editura de Stat pt. Literatură şi Artă).
2 Ibidem.
17
L
în Cîntul XII din Odiseea întîlnim următoarele versuri :
Iar cînd de-ajuns mîncară şi băură, Plîngeau gîndind la dragii lor tovarăşi Răpiţi din vas şi-nfulecaţi de Scila, Şi-i plînseră mereu pîn-adormiră.1
Adevărul, tot adevărul şi numai adevărul — şi cit de rar îl întîlnim înfăţişat în literaturile antice. Fragmente de adevăr, da ; fiecare carte bună ne oferă fragmente de adevăr — altfel n-ar fi o carte bună. Dar adevărul total, nu. Dintre marii scriitori ai trecutului, incredibil de puţini ni l-au oferit. Homer — Homer din Odiseea — este unul dintre aceştia puţini.
„Adevărul ?" veţi întreba dumneavoastră. „Un adevăr, de pildă, ca: 2 + 2 = 4? Sau ca: „Regina Victoria s-a urcat pe tron în anul 1837 ?" Sau ca : „Lumina se propagă cu o viteză de 187.000 mile pe secundă ?"
Nu, evident, asemenea adevăruri nu veţi afla în literatură. „Adevărul" de care vă vorbeam adineauri nu este, de fapt, deeît o acceptabilă verosimilitudine. Cînd experienţele narate într-o bucată literară corespund îndeajuns de aproape experienţelor noastre reale sau celor pe care le-aş numi potenţiale — adică trăirilor pe care simţim (ca rezultat al unui proces mai mult sau mai puţin explicit de inducţie pe baza faptelor cunoscute) că le-am fi putut parcurge — atunci spunem, în mod inexact : „Povestea asta e adevărată."
Dar, de bună seamă, nu asta e totul. Relatarea unui caz într-un manual de psihologie este, ştiinţific^ adevărată, în măsura în care redă cu acurateţe arîu-mite fapte particulare. Dar cititorul o poate găsi
1 Ibidem.
18
„adevărată" şi în ceea ce-l priveşte pe el însuşi — cu alte cuvinte i se poate părea acceptabilă, probabilă, corespunzînd trăirilor lui reale sau potenţiale. Dar un manual de psihologie nu e o operă de artă — sau poate fi doar în mod incidental şi, în orice caz, numai în al doilea rînd. Simpla verosimilitudine, simpla corespondenţă dintre experienţa evocată de scriitor şi cea pe care şi-o poate aminti sau imagina cititorul, nu este de ajuns pentru a face o operă de artă să pară „adevărată". Arta bună conţine în ea un soi de superadevăr — adică e mai probabilă, mai acceptabilă decît însuşi faptul real. Şi e firesc să
'■. fie aşa ; pentru că artistul e înzestrat cu o sensibilitate şi o putere de comunicare, cu o capacitate de
,' a „transpune" lucrurile, pe care faptele în sine şi cei cărora li se întîmplă aceste fapte nu le au. Experienţa ne învaţă numai ceea ce poate fi învăţat, ori învăţămintele nu sînt nici pe departe atît de numeroase pe cît ne-ar lăsa să credem proverbul favorit al tatălui doamnei Micawber1: Artiştii sînt eminenţi învăţători şi eminenţi învăţăcei. Ei extrag din fapte mult mai mult sens decît majoritatea oamenilor, şi sînt capabili să transmită ceea ce au ex-
1 tras cu o deosebită forţă de penetraţie, care răzbate adînc în spiritul cititorului.
Una dintre reacţiile noastre cele mai obişnuite în faţa unei scrieri literare îşi găseşte expresia în următoarea formulă : „Asta-i ce-am simţit şi am gîn-dit întotdeauna şi eu, numai că n-am fost în stare să o exprim prin cuvinte, nici măcar faţă de mine însumi."
Şi acum e momentul să explic ce-am vrut să înţeleg cînd am afirmat că Homer e un scriitor care ne comunică Adevărul Total. Am înţeles că trăirile
1 Aluzie la un celebru personaj din David Copperfield de Ch. Dickens, întruchiparea optimismului incorijibil.
redate de el corespund destul de îndeaproape trăirilor noastre reale sau potenţiale — şi corespund trăirilor noastre nu numai într-un anumit sector limitat, ci de-a lungul întregului proces de evoluţie a fiinţei noastre fizice şi spirituale. Şi am mai vrut să spun că Homer redă aceste trăiri cu o forţă de penetraţie artistică menită să le facă deosebit de acceptabile şi de convingătoare.
Atît, deocamdată, despre adevăr în literatură. Adevărul lui Homer, repet, este Adevărul Total. Gîndiţi-vă numai cum ar fi încheiat oricare altul dintre marii poeţi scena atacului Scilei asupra corăbiei în trecere. Reţineţi, şase oameni au fost răpiţi şi înfulecaţi în faţa ochilor prietenilor îngroziţi. In orice alt poem în afară de Odiseea, cum s-ar fi comportat supravieţuitorii ? De bună seamă ar fi jelit, aşa cum îi face şi Homer să jelească. Dar înainte de bocete, şi-ar fi pregătit ei oare cina, ba mai mult, şi-ar fi pregătit-o „cu-ngrijire" ? Ar fi băut ei şi ar fi mîncat pe săturatelea înainte de a jeli ? Şi apoi, după bocete, sau chiar în timp ce boceau, s-ar fi lăsat furaţi de somn ? Nu, categoric n-ar fi făcut nimic din toate acestea. Ar fi jelit, văicărin-du-se de propria-le soartă şi de cea a prietenilor lor, şi cîntul s-ar fi încheiat tragic, pe vaietele lor.
Homer, însă, preferă să spună Adevărul Total. El ştie că şi oamenii crunt îndureraţi trebuie să mă-nînce ; ştie că foamea e un tiran mai aprig decît durerea şi că nevoia de a o potoli trece înaintea lacrimilor. Şi mai ştie că oamenii dibaci fac „cu îngrijire" tot ceea ce fac şi se bucură de împlinirile lor, chiar atunci cînd tocmai le-au fost înfu-,. lecaţi prietenii, chiar atunci cînd împlinirile constau doar în a pregăti merindele pentru cină. Şi mai ştie că atunci cînd burta-i plină (şi numai cînd are burta plină), omul îşi poate îngădui să jelească, şi că vaietele, după cină, sînt aproape un rafinament. Şi, în sfîrşit, mai ştie că, aşa cum foamea e mai tare decît
20
lacrimile, tot astfel şi oboseala, cînd îşi face drum, mătură totul în calea ei şi îneacă amărăciunea într-un somn cu atît mai dulce cu cît poartă în sine uitarea pricinilor de jale.
Într-un cuvînt, Homer a refuzat să-şi trateze tema în mod tragic. A preferat să spună Adevărul Total.
Alt autor care preferă să spună Adevărul Total e Fielding. Tom Jones este una dintre puţinele cărţi odiseice care s-au scris în Europa de la Eschil încoace ; odiseică în sensul că nu e niciodată tragică ; nici un moment — nici chiar cînd se întîmplă in ea lucruri dureroase, dezastruoase, patetice sau frumoase. Şi se întîmplă ; Fielding, ca şi Homer, admite toate faptele, nu se sustrage de la nimic. Şi tocmai pentru că aceşti autori nu se sustrag de la nimic, cărţile lor nu sînt tragice. Deoarece, printre faptele de la care nu se sustrag, se numără şi nimicurile care, în viaţa reală, temperează situaţiile şi caracterele pe care autorii de tragedii stăruie să le distileze de orice impuritate chimică. Gîndiţi-vă, de pildă, la întîmplarea Sophiei Western, această tînără atît de fermecătoare, aproape desăvîrşită. E limpede că Fielding o adora (se spune că a creat-o după imaginea primei lui soţii, pe care a iubit-o mult).
Dar în ciuda adoraţiei lui, a refuzat să o transforme într-una din făpturile acelea pure din punct de vedere chimic şi distilate, care evoluează şi suferă în lumea tragediei. Hangiul care o coboară în braţe de pe cal pe ostenita Sophia — ce nevoie era ca acest hangiu să se poticnească şi să cadă ? în nici o tragedie nu-s-ar fi prăbuşit sub greutatea ei (nu, aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă). In primul rînd, pentru că în contextul tragediei greutatea corpului uman e lipsită de orice semnificaţie ; eroinele tragediei sînt deasupra legilor gravitaţiei. Dar asta nu e tot; rog cititorul să-şi aducă aminte de urmările acestei căderi. Intinzîndu-se lat pe spate, hangiul o trage pe Sophia peste el — pîntecele lui fiind însă
21
ca o pernă, din fericire fata n-a păţit nimic rău. Dar de căzut a căzut cu capul în jos. Capul în jos presupune picioarele în sus; şi deci o momentană dezvăluire a celor mai ameţitoare farmece ; ţopîr-lanii din uşa hanului s-au hlizit sau au hohotit grosolan ; biata Sophia, cînd au ridicat-o de jos, era roşie ca para focului, chinuită de ruşine şi de pudoare ultragiată.
Nici o improbabilitate intrinsecă în acest incident marcat, realmente, de toate semnele adevărului literar. Dar oricît ar fi de adevărat, e un incident care pentru nimic în lume nu ar putea surveni unei eroine de tragedie. In ruptul capului nu i s-ar îngădui să aibă loc.
Fielding însă a refuzat să-i dea veto-ul tragedianului ; el unul nu se eschivează de la nimic — nici de la intruziunea unor mici absurdităţi, lipsite de orice semnificaţie, în cursul idilei sau al tragicului, nici de la nimicurile dureroase, la fel de absurde, cu care viaţa întrerupe cursul fericirii. El nu vrea să fie tragedian. Şi, fără îndoială, această scurtă şi sidefie străfulgerare a fermecătorului posterior al Sophiei a fost de ajuns ca să pună pe fugă Muza Tragediei din Tom Jones, după cum, cu mai bine de douăzeci şi cinci de secole în urmă, priveliştea unor oameni trăsniţi de durere, care mai întîi mănîncă şi apoi îşi aduc aminte să se vaiete, după care îşi zvîntă lacrimile în somn, au alungat-o din Odiseea.
Domnul I. A. Richardsi afirmă în Principii de critică literară că o tragedie bună este impermeabilă la ironie şi la nimicuri lipsite de noimă — că poate să absoarbă în substanţa ei orice, continuînd să ră-mînă o tragedie. într-adevăr, domnul Richards face din această capacitate de a absorbi netragicul şi antitragicul o piatră de încercare a valorii tragice.
1 Iyor Armstrong Richards (n. 1893—), critic literar şi estetician englez.
22
Supuse la asemenea test, toate tragediile greceşti, franceze şi aproape toate cele elizabetane se dovedesc deficitare. Numai cele mai bune dintre dramele sha-kespeareane rezistă la probă. Cel puţin aşa afirmă domnul Richards.
Să aibă dreptate ? Eu adeseori mă îndoiesc. Tragediile lui Shakespeare, e drept, sînt străbătute de ironie şi adeseori de un cinism înspăimîntător ; dar cinismul nu-i decît idealismul eroic întors cu căptuşeala pe faţă, după cum ironia este un fel de negativ fotografic al romantismului eroic. înnegriţi tot ce-i alb în Troilus şi albiţi tot ce-i negru, şi-l veţi obţine pe Thersit. Răsturnaţi, Othello şi Desdemona devin Iago. Negativul dalbei Ofelia este ironia lui Hamlet, este ingenua obscenitate a propriilor ei cîntece de nebună ; după cum cinismul Regelui Lear nebun, este replica în negru a Cordeliei.
Dar nu se poate afirma că umbra neagră, negativul fotografic al unui obiect, este total lipsit de raport cu acesta. Ironiile şi cinismul lui Shakespeare slujesc să adîncească universul său tragic, dar nu să-l şi lărgească. Dacă l-ar fi lărgit, aşa cum mărunţişurile homerice lărgesc universul Odiseei, atunci lumea tragediei shakespeareane ar fi încetat automat să existe.
De pildă, o scenă care l-ar înfăţişa pe îndureratul Macduff luîndu-şi cina, devenind, pe măsură ce-şi bea whisky-ul, tot mai întristat la gîndul soţiei şi copiilor săi ucişi şi apoi, cu gene încă înlăcrimate, lăsîndu-se furat de somn, ar fi destul de conformă cu viaţa ; dar n-ar fi conformă cu arta tragediei. Introducerea unei asemenea scene ar schimba cu totul calitatea piesei ; tratată în stil odiseic, Macbeth ar înceta să mai fie o tragedie.
Sau luaţi cazul Desdemonei. Remarcile de un cinism bestial ale lui Iago, cu privire la caracterul Desdemonei, nu sînt nicidecum lipsite de raport cu tragedia. Ele ne înfăţişează imaginile pe negativ ale
23
adevăratei ei firi şi ale sentimentelor ce nutreşte pentru Othello. Dar şi aceste imagini pe negativ sînt tot ale ei, în ele pot fi recunoscute caracteristicile eroinei — victimă a unei tragedii.
Pe cînd, dacă Desdemona, coborînd pe ţărmul Cyprului, s-ar fi răsturnat cu picioarele în sus, precum nu mai puţin încîntătoarea Sophia, şi ar fi dezvăluit privirilor inconvenienţa lenjeriei din secolul al şaisprezecelea, piesa n-ar mai fi fost Othello pe care o ştim noi. Dacă Iago ar prăsi o întreagă familie de mici cinici, iar doza de amărăciune şi de înverşunată negare din piesă ar fi dublată sau chiar întreită, Othello ar rămîne, în esenţă, tot Othello. Dar numai cîteva mărunte neconcordanţe de tip Fielding şi ar fi de ajuns ca s-o distrugă — s-o distrugă, desigur, ca tragedie ; pentru că nimic n-ar împiedica-o să rămînă o admirabilă dramă de alt tip.
Realitatea este că tragedia şi ceea ce am numit eu Adevărul Total sînt noţiuni incompatibile ; se exclud una pe cealaltă. Există unele lucruri pe care nici cele mai bune tragedii, nici măcar cele shakespea-reane, nu le pot absorbi.
Pentru a crea o tragedie, artistul trebuie să izoleze un singur element din totalitatea experienţei umane şi să-l folosească, exclusiv, în chip de material. Tragedia este ceva care s-a separat de Adevărul Total, e distilată din el, ca să spunem aşa, precum se distilează o esenţă din floarea vie. Tragedia este pură din punct de vedere chimic. De aci provine forţa ei de a acţiona prompt şi intens asupra afectivităţii noastre.
Astfel, pornografia pură din punct de vedere chimic (în rarele ocazii cînd se întîmplă să fie scrisă convingător, de către cineva înzestrat cu darul „transpunerii" lucrurilor) constituie un drog cu acţiune emoţională rapidă, de o forţă incomparabil mai mare decît cea a Adevărului Total despre senzuali-
24
tate, sau chiar (pentru mulţi) decît cea a însăşi realităţii carnale şi tangibile.
Tocmai datorită acestei purităţi chimice îşi împlineşte tragedia atît de eficient funcţia ei de catharsis. Rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emoţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă. Puse în contact cu tragedia, elementele făpturii noastre se rînduiesc, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rînduieşte sub influenţa unui magnet. Dincolo de toate variaţiile sale individuale, fundamental, tiparul este întotdeauna acelaşi. După ce-am citit sau ascultat o tragedie, ne ridicăm cu simţămîntul că :
f j Amicii noştri sînt extazul, chinul
s "; Şi iubirea, şi-a omului nebiruită minte ;
şi cu convingerea plină de eroism că şi noi am rămîne de nebiruit dac-am fi supuşi la chinuri, ba chiar, în culmea agoniei şi noi ne-am păstra iubirea neştirbită, ba chiar am învăţa să cunoaştem extazul.
Tocmai pentru că ne infuzează asemenea sentimente, tragedia este socotită atît de valoroasă.
Dar care sînt meritele artei Adevărului Total ? Ce ne infuzează ea din ceea ţe .merită a fi infuzat ? Haideţi să încercăm să descop'&rmi/'
Arta Adevărului Total depăşeşte Mmitele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se \ta încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mintale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi imediat în conflictul tragic.)
Tragedia este un vîrtej, arbitrar izolat, pe suprafaţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, irezistibil, în jurul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii. Arta Adevărului Total încearcă să sugereze
25
curgerea întregului fluviu, precum şi a vîrtejului. E cu totul distinctă de tragedie, deşi poate să conţină, printre alte componente, şi toate elementele din care-i alcătuită tragedia. („Unul şi acelaşi lucru", plasat în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite).
în arta Adevărului Total chinul poate fi la fel de real, iubirea şi spiritul omenesc la fel de nebiruite, de admirabile, de elevate ca şi în tragedie.
De pildă, victimele Scilei suferă la fel de sfîşietor ca şi Hippolyte cel devorat de monştri din Phedre ; supliciul mintal al lui Tom Jones cînd crede că a pierdut-o pe Sophia, şi că a pierdut-o din vina lui, nu-i cu nimic mai prejos de cel al lui Othello, după uciderea Desdemonei. (Faptul că puterea de „a transpune" a lui Fielding nu o egalează nicidecum pe cea a lui Shakespeare este, desigur, accidental). Dar autorii Adevărului Total plasează supliciile şi implacabilităţile într-un alt context, mai larg, făcîn-du-le prin aceasta să înceteze de a mai fi intrinsec identice cu supliciile şi implacabilităţile tragediei, în consecinţă, arta Adevărului Total produce asupra noastră un efect cu totul diferit de cel al tragediei. Niciodată după ce citim o operă a Adevărului Total nu încercăm o senzaţie de eroică exaltare ; ci una de resemnare, de acceptare (şi acceptarea poate fi eroică). Fiind impură din punct de vedere chimic, arta Adevărului Total nu ne poate emoţiona cu aceeaşi rapiditate şi pregnanţă ca tragedia sau ca oricare artă pură din punct de vedere chimic. Cred, însă, că efectele ei sînt mai durabile. Exaltarea care urmează lecturii sau ascultării unei tragedii este de natura unei beţii trecătoare. Făptura noastră nu poate păstra multă vreme tiparul impus de tragedie. îndepărtaţi magnetul şi toată pilitura de fier care iar talmeş-balmeş. Dar tiparul acceptării şi resemnării pe care ni-l impune literatura Adevărului Total, deşi poate mai puţin frumos ca model este (probabil tocmai din această pricină) mai stabil. Catharsis-ul tragediei e violent şi apocaliptic ; catharsis-ul literaturii Adevărului Total e mai blînd şi mai durabil.
