Noaptea licuricilor

Într-o seară așa pe când se îngâna soarele la somn , așteptând luna să vie de la treburile ei, Daria se ațintea cu treburile prin ogradă, uitându-se tot mai des pe cer. Pesemne avea ea un „ceas” al ei. Bunica ieși din bucătăria de vară, care era lipită de casa cu parmaluc și geamuri multe, unde la fiecare fereastră zăreai câte un ghiveci cu mușcate. O strigă cu glasu-i domol și liniștit, să nu o sperie, caci de un sfert de ceas de când o privea, îi văzu neliniștea și agitația mâinilor care se straduia să isprăvească treburile de seară. Fata  nu-i răspunse, preocupată să bage puii în coteață, dar acestora, parcă le-a venit vremea de joacă, acum când ea dădea zor să scape de treburi. O mai strigă o data. Fata o auzi si-i răspunse grăbită : - Ce e mumă?

- Ce faci acolo Dariușa, te așteptăm la masă!

- Că de masă imi arde mie acum - zise fata cu glas încet să n-o audă bunica, și cu glas tare răspunse, viu acum mumă, viu acum, să bag zgâtiile astea de pui, că le veni de joacă pe înserat!

Ce mai vorbă încoace și-n colo, mâncă pe fugă și se duse să se primenească, că trebuia să fie la locul știut fără întârziere. Își pieptănă parul bălai plin de cârlionți, se privi în oglindă și râse în sinea ei, soarele se proptise în obrajii ei și-i îmbujorară. Nu-i mai trebuia nici o „sulemeneală” (așa spunea bunica la creme și farduri). Își trase o cămasă de culoarea cerului senin, cu o floare pe sânul stâng, o fustiță albă cu increțituri la poale și o flanelă inchisă la culoare, nu-ți dădeai seama daca e neagră sau bleumarin. Trase repede sandalele cu bretele și trecu prin camera bunicii, spunându-i repede : - Mumă, nu mă aștepta, nu întârzii nici eu mult

- Dariușa, să fii cu minte - o atenționă bunica privind-o cu drag pe nepoata ei. Îi rămăsese de la singura fată pe care o avusese, și-i era mai dragă decât lumina ochilor.

- Sunt mumă, sunt, și cuminte și cu minte - râse fata și se puse pe alergat spre locul știut.

Urcă dealul din spatele casei, cu ușurință, căci avea picioare puternice, chiar dacă trupul ei mlădios îți dădea impresia că se frânge la prima indoitură. Își domoli pasul dar și răsuflarea, căci nu mai avea mult și ajungea la corcodușul lor. Se apropie de locul stabilit. Aici o aștepta băiatul gândurilor ei de toată ziua. Își întinse mâinile subțiri cu degete lungi și finuțe la atingere, prinzându-i mâinile ei la fel de micuțe. 

- A' venit bufnito ? - spuse el râzând trăgând-o la pieptul lui slab dar puternic

- A'  venit licuriciule ! - îi răspunse ea cubărindu-se la pieptul lui - A venit acăsică în brate ! 

Toate vorbele acestea aveau un înțeles numai de ei știut, era hrana lor de zi cu zi, când stăteau departe unul de celălalt. El o dezmierda cu mână uosr pe creștet, încolăcindu-și degetele în cârlionții ei, care căpătau o lucire stranie la lumina lunii. Luna era la jumate luminoasă, se apropia de plinătatea ei abia peste câteva zile. Ea îi povestea cu glas incet cele petrecute peste zi, punând totul într-o lumină de poveste. El zâmbea, strângând-o la piept, parcă vrând s-o alipească de sufletul lui. Deodată ea se ridică și se uită cu ochii mari de culoarea abanosului în lumina lui si-i zise : - Știi că de ieri, de ziua lui, Petru a pleznit din bici și pe pământ s-au răspândit licuricii ?

Băiatul râse aducând-o din nou la pieptul său : - Da, de aceea acum e vremea mea, e vremea licuriciului, să lumineze drumurile tale de noapte.

Iar ea se ridică  din nou de la pieptul lui și spuse serioasă : - Și mai știi că aseară am auzit și greierele !

- Da, îți cântă...ca să dormi liniștită !!

- E foarte frumos aici pe dealul nostru, nu aș da nimic pentru locul ăsta al nostru - spuse ea oftând punându-și mâna pe pieptul lui dezgolit

- Nici eu, e legătura noastră cu cerul și pământul, e legătura noastră pe viață cu natura, dealul ăsta suntem noi, pentru că noi venim aici și-i spunem povești ! - spuse el cu privirea pierdută în lungul și latul dealului.

Autor :  Elia/30 iunie 2018/ „E vremea licuricilor” din volumul „Întâmplari dintr-o adolescență regasită”