Frații Grimm povești

Bunicul si nepotul de Fratii Grimm A fost odata un om sarac si tare batran, caruia ii slabise vederea, nu mai auzea bine si genunchii incepusera sa ii tremure. La masa, de abia mai putea tine lingura in mana, risipea bucatele pe fata de masa si se intampla de multe ori sa ii scape cocoloasele de paine pana si din gura. Fiul sau si nevasta acestuia au inceput sa se scarbeasca de el si au hotarat sa-l tina pe batran langa vatra. I-au facut culcus intr-un ungher si aici ii aduceau de mancare intr-un blid vechi de pamant, dar nu ii dadeau decat atat sa-i astampere foamea. Bietul om privea adeseori spre masa incarcata cu toate bunatatile si isi simtea ochii plini de lacrimi amare. Intr-o zi, mainile au inceput sa-i tremure atat de tare, incat nu a mai fost in stare nici sa-si duca lingura la gura si a scapat blidul si s-a spart. Nora-sa a inceput sa-l certe, dar el nu a mai raspuns nimic, multumindu-se sa ofteze. Atunci ea a cumparat un blid de lemn, din care batranul urma sa manance de acum inainte. Intr-o zi feciorul si nora batranului l-au vazut pe cel mai mare dintre copiii lor, care nu avea mai mult de patru ani, cioplind o aschie de lemn, gasita cine stie pe unde. – Ce faci acolo ? a intrebat tatal sau – Cioplesc un blid, a raspuns copilul, din care sa mananci tu si mama cand voi fi mare. Barbatul si nevasta s-au privit un timp fara sa rosteasca vreun cuvant, apoi au inceput sa planga. Din ziua aceea, l-au primit din nou pe batran la masa lor, au mancat impreuna si nu-l mai certa nimeni daca se intampla sa-i scape din cand in cand bucatele pe fata de masa.

Crăiasa albinelor Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul: – Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le: – Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea ! Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta: – Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti ! Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras… Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie: – Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc ! In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate. Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !… Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag…. Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului. Prima incercare glasuia astfel: “Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !” Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra ! In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila… se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea. Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica. A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere. “Ei, acu’ sa te vedem pe unde scoti camasa !” se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire. SFARSIT

Croitoraşul cel viteaz   Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura: – Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun! Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise: – Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…   Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină că avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse: – Da, da, nu-i rău!… Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta! Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun şi o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. „Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!” Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug. „Nu mă ating de ea până nu dau gata vesta!” gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muşte care moţăiau pe pereţi. Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine. – Hei, muştelor, da’ cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi. Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului. Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte. „Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă învăţ eu minte” îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse în faţa lui, cu picioruşele ţepene! „Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!” se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!…” îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte dintr-o lovitură!” „Da’ ce, parcă târgul ăsta al nostru e de ajuns?” continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. „Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!” Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…   Se socoti el ce se socoti şi, cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă. Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar. Dar nici nu apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri şi o vârî şi pe dânsa în buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum. Şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul. Drumul pe care îl apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi îi zise: – Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii?… Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine? Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi nu avu decât un singur răspuns: – Ţi-ai şi găsit cu cine să mă însoţesc! Cu un coate-goale ca tine!… – Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul. Uriaşul citi: „Şapte dintr-o lovitură!” şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce îi stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu îl crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare. Luă de jos un pietroi şi îl strânse în pumn, până ce începu să picure apa din el. – Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul. – Numai atât?!… păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine! Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea. – Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu îi venea să creadă că fărâma asta de om era atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi îl zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări. – Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!… – Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ!… Eu o să zvârl unul care nu are să se mai întoarcă niciodată… Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi îi dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că îşi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse. – Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?!… Îl cam luă peste picior croitoraşul. – Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da’, vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?… Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise: – Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure! – Da’ cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea. Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care în spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra! Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate. Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise: – Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat… Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parcă l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş: – Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă în spate un fleac de copac ca ăsta!… Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă în faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până în dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să îl prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia. Dar vezi că voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş. Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Va închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriaşului să îl ia în zeflemea! – Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?… – Ia auzi-l ce vorbeşte!… Păi, putere am câtă pofteşti!… se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da’ vorba e că am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzi-i prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!… Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă altceva: – De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte. Croitoraşul se învoi bucuros şi îl urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi care stăteau roată în jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!” Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi îl îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că îl sfărâmă-n două. „De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!” se bucură uriaşul, în sinea lui. A doua zi, în zori, uriaşii o porniră în pădure şi nici nu îl luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să îi facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta. Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică! După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată. În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară în jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!” – Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…   Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi îşi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece. Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraş, să stea pe îndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei. Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce îl văzu că se trezeşte. Şi în timp ce croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba. – Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului! Voinicul nostru se bucură de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să îl pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să îl ştie plecat peste mări şi ţări. – Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară… Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire. – Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor. Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui. Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor!… Să îi dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.   Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el. Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi îi mai zise că, până atunci, oricine se încumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa în primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie. „Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!” gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!” Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului: – Nici nu mai încape vorbă că mă învoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru… Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui: – Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!… Apoi se afundă în pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş. Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără în copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă. Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă: – Ce te-a apucat să dai în mine? – Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine? Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş. – Aoleu, da’ asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti? – Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş. Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş. – Te cam întreci cu gluma, auzi!… răcni acesta, sărind în sus ca un apucat. Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până în rădăcină. Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?!… Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă. În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul”. Trase apoi paloşul din teacă şi îl împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care îl aşteptau în marginea pădurii şi le zise: – Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!… În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?… – Nu cumva te-au rănit? săriră să îl întrebe călăreţii. – Auzi vorbă!… se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr. Călăreţii nu prea vrură să se încreadă în spusele lui şi intrară în adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.   Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi îi ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care îi stătea ca un ghimpe în coastă. – Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da’ mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie! Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine. – Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da’ asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriaşi… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata! Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte. Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură. – Uşurel! strigă voinicul nostru.   Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu îl slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să îl smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron. „Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!” se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie şi îl duse peşcheş împăratului. Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi îi ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească. Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să îi mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi în celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să îi stea în preajmă şi să îi dea ajutor la nevoie. – Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil! De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină. De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-o căsuţă de vânătoare aflată în apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru… Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime. Voinicul îi chemă pe vânători ca să îi aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului care, de voie, de nevoie, fu nevoit să-şi ţină cuvântul şi să îi dea fata şi jumătate din împărăţie.   Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că umilul croitoraş ajunse împărat. Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că îl aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: „Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi îmi cârpeşte nădragii că de nu odată te ating cu cotul peste urechi!” Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam. A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş. Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise: – Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea!… La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce îl va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să nu aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie care o pleca cu el în lume. Iar aşa o să i se piardă urma… Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi îl iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.   – Dacă aşa-i vorba, las’ că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora!… răspunse croitoraşul. Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să îl vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească: – Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!… Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?! Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se înfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici. De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat că a rămas croitoraşul nostru pe tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.

Darul piticilor   A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apusese in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul. Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne. Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului. La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora. Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascuta. Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !… Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug. Acu’ erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !… Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult… Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva. – Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit… La ce m-as lacomi ? … Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: “Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !” Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. “Nu-i mare paguba – se mangaie el – ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !…” Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !… De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia. Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit… Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: – Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Elsie cea isteata de Fratii Grimm   A fost odata un om care avea o fata pe nume Elsie. Cand aceasta s-a facut mare, tatal sau se gandea :” Oare se va marita si ea ?”. Stand de vorba cu mama fetei, aceasta a spus ca se va marita, dar asta numai daca cineva va venit sa o ceara de nevasta. Dupa un timp, a venit un tanr pe nume Hans, care o placea, insa voia sa afle mai intai daca Elsie este desteapta. – Oh! a spus tatal fetei, este foarte isteata, si mama ei poate spune asta – Oh! este adevarat ca Elsie stie cand o sa bata vantul si stie sa asculte mustele bazaind, a spus mama fetei. – Bine, dar daca nu este cu adevarat desteapta, nu o voi lua de nevasta. Si cand stateau la cina, mama ei i-a zis : – Elsie, du-te pana in pivnita si adu niste bere! Elsie a luat ulciorul din cui si s-a dus in pivnita. Apoi si-a luat un scaun si s-a asezat in fata butoiului, sa-i fie mai usor si sa nu se loveasca din intamplare. Apoi a deschis caneaua si a pus ulciorul, lasand sa curga berea in el. Dar in loc sa se uite la canea, se uita in sus pe perete, si dupa ce se uita incolo si incoace, vazu o secure uitata din intamplare de un zidar, agatata acolo pe perete. Atunci Elsie s-a pus pe plans ca un copil spunand : – Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil si-l vom trimite aici in beci sa aduca bere, atunci securea va cadea in capul lui si-l va omori. A stat acolo si s-a jelit de nenorocirea ce urma sa vina. Mesenii au asteptat berea, dar Elsie nu mai venea. Atunci mama ei a trimis-o pe slujnica. – Du-te pana in pivnita si vezi ce face Elsie! Slujinica s-a dus si a gasit-o stand pe un butoi si urland. – Elsie, de ce plangi? a intrebat-o ea. – Parca n-am de ce sa plang! Daca ma voi marita cu Hans si vom avea un copil si va creste mare si va veni aici sa ia bere, securea ar putea sa-i cada in cap si sa-l omoare. Atunci slujnica i-a spus : – Vai, ce desteapta este Elsie a noastra! Apoi se aseza langa ea pe butoi si incepu si ea saplanga. Dupa o vreme, cum slujnica nu se mai inapoia si celor de sus le era sete, barbatul i-a spus baiatului : – Du-te pana in beci si acolo, vazandu-le pe Elsie si pe fata plangand impreuna, a intrebat : – De ce plangeti? – Ah, a spus Elsie, chiar crezi ca nu am de ce sa plang? Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil, iar acesta va creste mare si va trebui sa aduca bere din beci, securea ii va cadea in cap si-l va omori! – Ce fata inteleapta avem ! a spus baiatul si s-a asezat langa ea, incepand si el sa planga. Cei de la masa au asteptat ce-au asteptat, dar cum baiatul nu s-a mai intors, barbatul i-a spus femeii : – Du-te pana in beci si vezi ce face Elsie! Femeia s-a dus in beci si gasindu-i pe toti trei plangand, i-a intrebat care e baiul. Atunci Elsie i-a spus ca viitorul ei copil urma sa fie omorat de securea din beci, iar mama ei a zis :- Ce desteapta e Elsie a noastra! Si s-a pus si ea pe plans impreuna cu ei. Barbatul, vazand ca nici nevasta lui nu mai vine, a spus : – Trebuie sa ma duc in beci sa vad unde este Elsie. Dar cand a ajuns jos si i-a vazut pe toti plangand, a inceput sa planga si el la auzul vestii cu securea de pe perete. – Ce inteleapta este Elsie a noastra! a rostit si s-a aszat langa ceilalti incepand sa planga. Intre timp Hans, care ramasese sus, singur cuc, s-a gandit : – Cred ca ma asteapta pe mine in beci, trebuie sa ma duc si eu sa vad despre ce este vorba. Cand a ajuns jos, cei cinci plangeau unul pe umarul celuilalt, iar Hans i-a intrebat : – Ce nenororcire s-a intamplat ? – Ah! draga Hans, a spus Elsie, daca ne vom casatori si vom avea un copil, cand va creste mare si-l vom trimite dupa bere in beci, atunci aceasta secure ii va cadea in cap si-l va omori, iata de ce plangem – Vino! a spus Hans, mai destepata decat atat nici ca se poate, te voi lua de nevasta Si luand-o de mana, s-au dus sus si s-au casatorit. La o vreme dua ce s-au casatorit, hans i-a spus : – Nevasta, eu ma duc la munca, sa castig bani; tu du-te la camp si culege niste porumb, ca sa putem face faina – Da, draga hans asa voi face. Dupa ce Hans a plecat, Elsie a fiert niste supa si a luat-o cu ea la camp. Cand a ajuns la camp si-a spus : – Si acum ce-ar trebui sa fac ? Mai intai sa culeg sau mai intai sa mananc? Ah! voi manca inainte de toate. Apoi a baut supa si cand s-a saturat a mai spus : – Iar acum ce sa fac? Sa culeg mai intai sau sa dorm? Ar trebui sa dorm inainte de toate. S-a intins langa lanul de porumb si a adormit. Hans ajunsese acasa de multa vreme, dar Elsie tot nu se inapoiase. atunci, el si-a zis “Ce harnica mai este Elsie a mea, n-a venit acasa nici macar sa manance!” Pentru ca se lasase seara si ea tot nu venea, Hans s-a dus sa vada cat a cules, dar ea nu culesese nimic, dormea langa lanul de porumb. El s-a intors acasa, s-a asezat pe scaunul sau si a inceput sa lucreze. In sfarsit, dupa ce s-a intunecat, Elsie s-a trezit, in sunetele clopotelor care bateau de vecernie. Ea s-a speriat, intrebandu-se daca o fi cu adevarat ea Elsie cea isteata sau n-o fi. – Sunt eu sau nu sunt eu? Nestiind ce raspuns sa-si dea, dupa un timp s-a gandit : – Sa ma duc acasa si sa-i intreb daca sunt eu sau nu, ei trebuie sa stie. A alergat pana la usa casei, dar era inchisa, asa ca a batut la geam: Hans, Elsie este inauntru? – Da, a raspuns Hans, este inauntru – Oh, Doamne, deci nu sunt Elsie. Si a alergat din usa in usa, insa oamenii ascultau cum bat clopotele si nu-i deschideau. Atunci Elsie a fugit din sat si de atunci nimeni n-a mai vazut-o vreodata.