ORIGINI ŞI DEZVOLTARE
DE UNDE VINE OMUL
Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau, exprimat mai ştiinţific: fiinţarea noastră depinde de evoluţie, ceea ce, în esenţă, înseamnă acelaşi lucru. Deoarece motorul evoluţiei nu este nimic altceva decât întâmplarea – chiar dacă unora le stă ca ghimpele în ochi teoria că noi şi cimpanzeii am proveni din strămoşi comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una şi aceeaşi cu teza adesea auzită, că străbunii noştri ar fi fost maimuţe). La fel li se pare de nepotrivită imaginea şi celor care ne consideră ţelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat – încununarea creaţiei. Deşi teoria evoluţiei, aşa cum a fost prezentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XIX-lea în cartea sa Originea speciilor prin selecţie naturală, a fost admisă de naturaliști, de majoritatea filozofilor şi chiar şi de o bună parte dintre teologi, este în continuare greşit înţeleasă, tezele ei sunt în continuare greşit interpretate. Când vorbim despre survival of the fittest, nu înseamnă de fapt supravieţuirea celui mai puternic, după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine adaptat – care ar putea să fie şi cel mai slab dintre ei. Aşa se face că, pe termen lung, se impune acea fiinţă care se acomodează cel mai bine în condiţiile de mediu respective, pe când cel mai puţin adecvat dispare în termen mai scurt sau mai lung.
Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald şi grâul creşte pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roşcaţi. Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de pradă, iar celelalte se pot înmulţi nestingherit. Cu timpul, clima suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topeşte tot mai greu. O catastrofă, în ceea ce priveşte iepurii, cât se poate de uşor de observat de la mare distanţă pe un teren de culoare deschisă, mulţi fiind omorâţi şi mâncaţi de vulpi, vulturi şi alte carnivore. Şi atunci, datorită unei distribuţii şi reasamblări aleatorii ale genelor cu prilejul împerecherii a doi iepuri, sau după intervenţia unei mutaţii, schimbare la fel de aleatorie a genotipului, pe lume apare un iepure cu blană ceva mai deschisă la culoare. Pe vremuri, un rozător uşor de distins ar fi fost înhăţat primul de păsările de pradă şi ar fi ieşit din scenă încă înainte să-şi între în rol. Însă acum, în mediul mai luminos, outsiderul prezintă avantajul de a fi mai greu de depistat decât ceilalţi membri ai speciei; aşa ajunge să se înmulţească şi să transmită mai departe, anumitor urmaşi, genele răspunzătoare de deviaţia de culoare a blănii lui. Astfel, în generaţiile următoare se vor naşte, pe lângă iepurii întunecaţi, şi unii cu blana de culoare puţin mai deschisă. Şi cum rozătoarele de nuanţă închisă sunt rapid decimate de duşmani, multe dintre ele nu ajung să se mai înmulţească, în vreme ce iepurii de culoare deschisă care se împerechează între ei sau cu cei maro-roşcaţi aduc iarăşi pe lume pui ceva mai decoloraţi.
Ca să scurtăm povestea: culoarea deschisă, în mod normal echivalentă cu o condamnare la moarte, se dovedeşte o adevărată binecuvântare în noile condiţii şi, cu timpul, genele răspunzătoare devin tot mai des prezente în ereditatea iepurelui, în aşa-numitul lui bazin genetic, pe când genele care determină naşterea unor exemplare cu blana de culoare închisă dispar, încetul cu încetul. Procesul continuă până când, după multe, foarte multe generaţii, rozătoarele ajung în sfârşit de culoare aproape albă. Aşa ceva durează, în condiţiile date, zeci de mii, ba chiar milioane de ani în cazul schimbărilor mai puţin evidente, însă evoluţia nu are nicio grabă. Când iepurii întunecaţi sunt siliţi de împrejurări să se retragă într-o regiune cu mai puţină zăpadă, ca să aibă şanse mai mari să se adăpostească, în vreme ce iepurii albi se simt în largul lor tocmai pe terenul deschis la culoare, adică atunci când cele două populaţii se îndepărtează treptat tot mai mult între ele sau întâlnirea lor este împiedicată de o barieră geografică – un gheţar uriaş, spre exemplu, sau o prăpastie tot mai adâncă, aşa ca Grand Canyon din Statele Unite –, nu se mai pot împerechea şi face schimb de gene între ele. În zona de condiţii climaterice hibernale vor mai trăi în cele din urmă doar iepuri albi, care între timp s-au îndepărtat atât de mult de strămoşii lor iniţiali din punctul de vedere al trăsăturilor fizice şi al comportamentului de reproducţie, încât, chiar dacă s-ar mai întâlni cu ei, fie nu s-ar mai împerechea deloc, fie urmaşii rezultaţi nu ar mai fi fertili. Aşa a apărut o nouă specie. Şi, dacă mai avem răbdare doar câteva milioane de ani, din noile specii se dezvoltă, în acelaşi fel, noi genuri, familii, ordine şi clase. Tot aşa, spre exemplu, s-au dezvoltat, din peşti, broaştele şi restul amfibienilor, apoi reptilele şi păsările şi, în cele din urmă, mamiferele.
Şi la fel s-a întâmplat, ştiinţific vorbind, şi cu noi, oamenii, care am devenit ceea ce suntem astăzi, prin continuă variaţie şi selecţie. Cu totul întâmplător, pornind de la stadiul preliminar, asemănător cu maimuţa (numit de oamenii de ştiinţă Australopithecus) şi trecând prin Homo Habilis, adică „omul îndemânatic”, şi Homo erectus, ceea ce s-ar traduce prin „omul ridicat” sau „vertical”. Prin urmare, nu suntem în niciun caz produsul final al unei dezvoltări continue şi ferme, dinainte plănuite (Darwin i-a supărat pe o mulţime dintre contemporanii săi cu această constatare), ci rezultatul ei pe cât de întâmplător (variaţie), pe atât de inevitabil (selecţie).
Evoluţia nu stabileşte un plan, este perfect oarbă în ce priveşte viitorul şi produce absurdităţi cu nemiluita; de aceea şi seamănă desfăşurarea ei cu o cursă nebună, în zigzag, plină de ocolişuri şi de salturi laterale. Continuarea dezvoltării s-a produs exclusiv graţie faptului că natura acordă o şansă de supravieţuire de durată doar acelei fiinţe care se afirmă cel mai bine în condiţiile ambientale dominante la un moment dat, cu alte cuvinte alege din nenumăratele variante apărute din pură întâmplare intenţionat pe cele care prezintă cele mai bune premise de supravieţuire. Este cert că de-a lungul milioanelor de ani au existat numeroşi străbuni potenţiali de-ai noştri lipsiţi de avantajul de a trăi într-un loc sau în condiţii climatice convenabile, dispărând de aceea pentru eternitate. Străbunii noştri, în schimb, au avut pur şi simplu norocul să fie înzestraţi cu trăsăturile potrivite, şi apoi prilejul să se perpetueze şi, cu timpul, să progreseze.
NEANDERTALIENI ŞI ALŢI OAMENI PREISTORICI
În acelaşi mod a apărut şi omul de Neandertal[1], nume dat de o vale din apropierea oraşului Düsseldorf, unde, în 1856 – la trei ani după apariţia ediţiei princeps a cărţii lui Darwin despre selecţia naturală – au fost găsite pentru prima oară oasele sale: calota craniană, ambele femururi şi humeruşi, cinci coaste şi o parte din bazin. A durat mai mulţi ani până când arheologii germani şi englezi au ajuns la o părere comună în legătură cu enigmatica descoperire – şi anume că, împotriva presupunerilor iniţiale, nu era vorba de un călăreţ mongol dezertat din armata rusă în vremea lui Napoleon. Mai târziu s-au găsit şi alte schelete, mai întregi, printre care unul foarte bine păstrat, în apropiere de Weimar.
Homo neanderthalensis, aşa cum se numeşte el exact, ştiinţific, era puternic şi înalt de statură – potrivit măsurătorilor, ajungea la 1,80 metri – cu braţe lungi, respectând proporţiile. Volumul interiorului cutiei craniene, implicit şi al creierului, era cu mai mult de un litru şi jumătate mai mare decât al nostru, de astăzi; altfel, se deosebea de noi în primul rând prin proeminenţa osoasă pronunţată de deasupra ochilor, nasul lat şi turtit şi bărbia lipsă. Potrivit determinărilor pe baza osemintelor descoperite, omul de Neandertal ocupa în urmă cu circa 150000 de ani întregul spaţiu european, unde a trăit vreme de „doar” aproximativ 125000 de ani, pentru a dispărea fără urmă acum circa 25000 de ani, din motive încă neelucidate.
Deşi el a reprezentat, prin urmare, o linie colaterală a evoluţiei, şi nu strămoşul nostru direct – rol atribuit aşa-numitului „om de Cro-Magnon” – în cele ce urmează vom vorbi, generalizând, despre neandertalian, referindu-ne la străbunii noştri primitivi. Folosim acest termen comun şi acceptat ca simplu sinonim pentru stră-străbunicii noştri arhaici – ştiind bine că ei nu pot fi de fapt băgaţi în aceeaşi oală, chiar şi din cauza perioadei imense, de mai multe milioane de ani, cât au populat pământul şi s-au dezvoltat.
De la primii hominizi (fiinţe umanoide cu mers mai mult sau mai puţin vertical) care au populat lumea, au trecut în jur de patru milioane de ani, iar trăsătura aparte în succesiunea tipurilor de oameni primitivi este că totul s-a desfăşurat extrem de lent. Exemplarele răspândite pe suprafeţe vaste au avut timp sute de mii de ani să se adapteze în amănunt la noile condiţii de mediu. În schimb, de când cei din urmă neandertalieni au părăsit planeta, au trecut doar douăzeci, maximum treizeci de mii de ani. Poate să pară mult, dar pe scara evoluţiei reprezintă doar o clipită în istoria omenirii. Dacă reducem dezvoltarea genului „homo”, a cărui ultimă verigă o reprezentăm, la o zi de douăzeci şi patru de ore, omul şi-a petrecut cu mult peste douăzeci şi trei de ore ca vânător culegător. S-a apucat de agricultură abia cu şase minute înainte de miezul nopţii şi chiar în ultima secundă s-a născut Iisus Hristos.
Consecinţa inevitabilă este că pentru adaptarea la viaţa noastră de astăzi, cu toate circumstanţele ei complicate, a rămas cu mult prea puţin timp. Dacă ne gândim că evoluţia pretinde, în circumstanţe asemănătoare, milioane de ani pentru a reuşi transformări minuscule într-o fiinţă, adaptând-o astfel cu foarte puţin mai bine la condiţiile de mediu, nu este de mirare că genele noastre care ne determină nu doar înfăţişarea, ci şi funcţiile corpului şi nu în ultimul rând comportamentul, au rămas în continuare în bună măsură identice cu cele ale strămoşilor din Epoca de Piatră. Antropologii Lionel Tiger şi Robin Fox formulează cât se poate de drastic această stare de lucruri în cartea lor The Imperial Animal (subtitrată în ediţia germană Vânători din Epoca de Piatră în capitalismul târziu): „Omul în postura de vânător nu a fost un interludiu al trecutului nostru îndepărtat. Suntem în continuare vânători, vânători încarceraţi, domesticiţi, înveninaţi, dezindividualizaţi şi derutaţi.”
Originile noastre cinegetice sunt confirmate şi de o analiză mai recentă a genotipului făcută de cercetători din Germania, Marea Britanie şi Estonia şi publicată la sfârşitul lui 2005 de revista Science. În concluzie, locuitorii Europei Centrale de astăzi corespund din punctul de vedere al zestrei genetice în mică măsură cu plugarii – foarte recenţi, din perspectiva evoluţiei – de la sfârşitul Epocii de Piatră. „Rezultatele obţinute de noi indică mai degrabă că ne tragem din culegători şi vânători din Paleolitic”, explică profesorul Joachim Burger de la Institutul de Antropologie din Mainz. În concluzie, micile grupuri care au introdus agricultura în Europa par să fi fost alungate din nou de hoardele de vânători-culegători – lăsând în urma lor plugăritul, dar nu şi urme genetice. După cum se vede, nu suntem urmaşii unor agricultori paşnici, ci ai unor triburi străvechi, în care bărbaţii obişnuiau să plece la vânătoare, iar femeile se îngrijeau de căminele lor din grote, de descendenţi şi de agonisirea hranei prin intensă activitate de cules.
Dincolo de toate astea nu avem voie să scăpăm din vedere un aspect crucial: materialul cu care lucrează evoluţia este mereu cel existent, şi numai asupra lui se poate interveni pentru a fi schimbat extrem de încet şi pas cu pas. Spre deosebire de un inginer care stabileşte că o maşinărie nu mai face faţă, evoluţia nu poate să arunce aşa, pur şi simplu, un organism demodat şi să pună în locul lui altul nou, construit din temelii. Este adevărat, fiinţele încep să decadă şi se stâng atunci când nu fac faţă la ritmul schimbărilor de mediu, dar asta nu intră deloc în contradicţie cu realitatea că toate speciile de animale şi de plante care se găsesc astăzi pe pământ provin din forme preexistente, prin urmare sunt rezultatul unui plan de construcţie cu puţin mai bun, dar cu siguranţă nu nou.
De aceea şi noi am rămas, în esenţă, oameni ai Epocii de Piatră, cu câteva detalii ameliorate graţie evoluţiei, în cel mai bun caz. Suntem în cea mai mare măsură construiţi la fel ca ei, corpul nostru funcţionează potrivit aceloraşi mecanisme ca ale lor, iar creierul ne este programat identic.
Aşadar, este perfect firesc că ne purtăm şi astăzi, în multe situaţii, la fel ca strămoşii noştri din Epoca de Piatră – chiar dacă de cele mai multe ori o facem inconştient.
UNABOMBER
Nu de mult, în Statele Unite a fost arestat un criminal în serie, care în şaptesprezece ani a pus la cale şaisprezece atentate cu bombă, ucigând trei oameni şi rănind, uneori grav, alţi douăzeci şi trei, fiind cunoscut în lung şi-n lat sub porecla de „Unabomber”. La arestare, s-a dovedit că nu era o brută primitivă, aşa cum se aştepta toată lumea, ci un matematician foarte inteligent, absolvent al Universităţii Harvard. Cu scurt timp înainte, îi persuadase pe cei de la Washington Post şi New York Times să-i publice o declaraţie de o pagină, unde susţinea că revoluţia industrială şi toate consecinţele ei ar reprezenta un dezastru pentru omenire. Problemele sociale şi sufleteşti ale societăţii moderne ar fi rezultatul unei dezvoltări în urma căreia oamenii au fost obligaţi să trăiască în condiţii fundamental diferite de cele în care au apărut. Potrivit lui, lumea modernă ne sileşte la o existenţă în afara modelului natural al comportamentului uman.
Surprinzător, cu toată repulsia stârnită de crimele comise fără niciun fel de scrupule, Unabomber a devenit un fel de figură-cult. Oameni cu cele mai diverse origini şi pregătiri şi-au pus, în ziare şi pe Internet, următoarea întrebare: „Oare nu zace, în fiecare din noi, un mic Unabomber?” „Poate că nu ne face plăcere modul în care îşi varsă el mânia”, explică Robert Wright, jurnalist american specializat în ştiinţe, „dar mânia lui ni se pare cât se poate de cunoscută.”
Cât de mare e numărul celor care nu se acomodează cu cerinţele şi excesele societăţii moderne ar trebui să fie limpede judecând că, de la începutul industrializării, numărul sinuciderilor a crescut constant. În jur de 12000 de germani îşi vor lua viaţa şi în acest an, din cauza derutei totale, iar psihiatrii sunt la mare căutare în statul industrial modern. O carte aşa ca Lasă grijile, începe să trăieşti! De Dale Carnegie sau alte coduri de comportament aflate de zeci de ani pe listele de bestseller demonstrează că suntem făcuţi pentru viaţă, aşa cum o trăim, la fel de bine pe cât se potriveşte securea la fabricarea microcipurilor. Faptul devine şi mai frapant dacă aruncăm o privire asupra nenumăratelor boli ale civilizaţiei şi a suferinţelor cronice cauzate de condiţiile vieţii moderne care dau ceva bătaie de cap şi răspund de moartea multor contemporani.
Pe drept cuvânt, cercetătorii evoluţiei ne compară creierul cu un computer, după al cărui program suntem siliţi să trăim – vrând-nevrând. Însă software-ul care guvernează toate modurile noastre de comportament şi le conectează între ele mai mult sau mai puţin raţional a fost creat nu în epoca modernă, ci în urmă cu milioane de ani, iar evoluţia îl adaptează lent şi treptat la condiţiile noastre de existenţă actuale – în orice caz infinit mai lent decât s-au schimbat şi urmează să se schimbe condiţiile de viaţă în sine.
UGUR ŞI TRIBUL LUI
Personajul principal din Epoca de Piatră al acestei cărţi este un bărbat solid, cu alură atletică, Ugur pe numele său. Desigur, nu ştim ce nume purtau strămoşii noştri, nu ştim nici măcar dacă aveau nume, cum avem noi azi, dar asta nu are în esenţă nicio importanţă. Ugur era în vârstă de douăzeci şi şase de ani, şi probabil habar nu avea de asta, fiind greu de presupus că oamenii din Epoca de Piatră îşi înregistrau data de naştere şi sărbătoreau repetarea ei. Fără îndoială urmăreau mişcările aştrilor şi meditau asupra revenirii periodice a fenomenelor naturii în diversele anotimpuri, se bucurau când era vară şi cald şi se retrăgeau în caverne din calea frigului hibernal. Dar să indice şi să deosebească o zi anume, de pildă, în ce zi pică 14 martie sau 3 septembrie, de asta cu siguranţă nu erau în măsură.
În mijlocul grupului lor de bărbaţi, femei şi copii, Ugur era perceput ca o căpetenie cu experienţă şi sfatul lui era ascultat de toţi. Deşi nu fusese desemnat, şi cu atât mai puţin ales în mod expres, ceilalţi membri ai tribului îl acceptau drept conducător. Femeia lui era Wala, o fiinţă puternică, puţin prea corpolentă, cu câţiva ani mai tânără, şi împreună aveau doi copii: un fiu de şase ani, Korod, şi o fiică de trei ani, căreia îi vom da numele Alani. Acum, Wala era din nou însărcinată, în şase luni, şi dacă totul va merge bine, va aduce pe lume încă un copil, de care se va îngriji cu spirit de sacrificiu şi îl va alăpta vreme de câţiva ani, până la următorul.
Aşa cum am spus, Ugur şi hoarda lui nu trăiau într-o vreme sau un loc anume; ci, mult mai mult de atât, erau modelul strămoşilor noştri care populau pământul cu cincizeci până la două sute de mii de ani în urmă. Ne putem permite lejer o perspectivă atât de generoasă şi nu este nevoie să stabilim limitele temporale. Un atribut caracteristic al vieţii lor era tocmai acela că nu săreau peste etape de dezvoltare, aşa ca acum, ci dimpotrivă, nu se schimba practic nimic, vreme de zeci, ba adesea chiar şi o sută de mii de ani.
Un motiv esenţial îl constituia, fără îndoială, posibilitatea limitată de comunicare. Spre exemplu, când unul dintre strămoşii noştri făcea o descoperire sau o invenţie importantă, nu putea să o prezinte decât familiei şi celorlalţi câţiva membri ai comunităţii lor, existând permanent primejdia considerabilă ca ea să fie dată uitării. Astăzi, oamenii de știinţă află imediat – prin telefon, fax şi Internet, prin e-mail şi SMS şi nu în ultimul rând prin articole publicate în reviste de specialitate cu circulaţie în toată lumea – rezultatele ultimelor cercetări, indiferent cine este autorul şi unde s-au desfăşurat ele. Astfel cercetătorii lucrează în esenţă împreună, în ciuda sau poate tocmai datorită concurenţei dintre ei, în vederea unui scop comun, ceea ce contribuie la dublarea cunoaşterii în lumea noastră modernă la fiecare cinci până la şapte ani. Ceea ce ar fi fost de neconceput Epoca de Piatră.
TEORII GOALE?
A ajuns o adevărată modă tendinţa de a pune modurile inexplicabile de comportament pe seama moştenirii noastre din cursul evoluţiei, care ar fi asigurat succesul omului din Epoca de Piatră, ridicând însă obstacole dificile în calea lui Homo technicus de azi. Prin variate abordări intelectuale, se fac multe încercări de interpretare a fenomenelor medicale, sociale şi culturale drept relicve preistorice, efecte ale discrepanţei dintre genotipul nostru şi pretenţiile lumii moderne. Cu siguranţă, o parte dintre aceste concepte şi teorii par îndoielnice. Dar întotdeauna s-a întâmplat la fel cu orice ipoteză ştiinţifică, pentru ca apoi unele să aibă nevoie de corectări, altele dovedindu-se totuşi deplin valabile. Biologii care studiază evoluţia exprimă starea de fapt printr-o glumă autoironică: „De ce sunt interesaţi bărbaţii de femeile în rochii mini?
— Pentru că, în Epoca de Piatră, femeile care purtau veşminte lungi se împiedicau şi, în cădere, îşi omorau copiii.”
Aşadar, multe dintre tentativele următoare de explicare a comportamentului uman prin prisma rădăcinilor noastre din Epoca de Piatră se bazează pe presupuneri şi pe teorii. Dar ele provin, în majoritate, din cercetările paleontologilor, psihologilor, biologilor, behavioriştilor şi ale specialiştilor din discipline înrudite, printre alţii ale cunoscutului behaviorist Konrad Lorenz, ale paleoantropologului Svante Pääbo, venit din Suedia să lucreze la Leipzig, sau ale lui Edward Wilson, biolog de la Harvard, care au susţinut în multe publicaţii ştiinţifice teza potrivit căreia comportamentul uman este, încă din Preistorie, determinat biologic, adică genetic. Asemenea opinii sunt bine întemeiate, dar, cu puţine excepţii, nu se pot demonstra la fel de solid ca o lege matematică. La asta se adaugă şi deosebirile dintre noi şi faptul că înzestrarea noastră genetică se reflectă diferit, în funcţie de condiţiile de viaţă şi de mediul care ne influenţează.
Prin urmare, să-l însoţim pe Ugur, împreună cu familia şi cu tribul său, şi să remarcăm ce anume îi impulsiona şi modul lor de comportament. Apoi vom constata cu uimire, şi în ciuda unui anume scepticism, că în esenţă nu ne deosebim prea mult de ei. Ne vom da seama cât de puternic funcţionează în continuare omul primitiv din noi, la ce soi bizar de gândire şi de acţiune, şi uneori chiar grotesc, din punctul de vedere actual, ne împinge el şi de cât de numeroase şi de uluitoare fenomene din viaţa de zi cu zi se face el vinovat, în cele din urmă.
Şi să încercăm să tragem un folos din toată cunoaşterea dobândită astfel. Ca să ne înţelegem mai bine propriile sentimente şi porniri, dar şi pe cele ale semenilor noştri, pentru ca apoi să ne putem adapta puţin mai eficient comportamentul cotidian la programul de computer din creierul nostru şi, în acest fel, să trăim măcar în parte aşa cum se cuvine, pentru sănătatea şi binele personal.
FOC ŞI LUMINĂ
Ugur şi alţi bărbaţi din tribul lui stăteau ghemuiţi, în tăcere, la marginea unei păduri. Răcoarea serii începea să pătrundă prin veşmintele lor din piei zdrenţuite, şi mulţi tremurau de frig. Atmosfera era apăsătoare, pentru că întreaga zi încercaseră zadarnic să vâneze un mamut. Conduşi de Ugur şi de prietenul lui, Ruki, reuşiseră să încolţească uriaşul şi să îl hăituiască spre o mlaştină, unde nu puţine sălbăticiuni urmărite de ei îşi găsiseră sfârşitul. Mamutul ajunsese foarte aproape de terenul înşelător, care ar fi cedat sub greutatea lui enormă, făcându-l incapabil să se mai mişte şi să se apere de atacul urmăritorilor, când brusc, cuprins de panică, şi-a schimbat direcţia şi a pornit-o în viteză înapoi, printre ei, urlând dezlănţuit.
Vânătorii stăteau acum pe vine, cu fruntea plecată spre pământul pietros, încercând să-şi uite dezamăgirea. Cel mai afectat era Hodur, vraciul, care la începutul vânătorii invocase zeii cu tot felul de scrâşnete şi cântări monotone şi prezisese apoi că vor avea izbândă. Acum se retrăsese puţin şi mesteca posomorât un fir de iarbă.
După o trudă îndelungată, unul dintre ei a reuşit, sucind între palme cu încăpăţânare şi tot mai repede un băţ ascuţit, să facă scântei şi să dea foc la puţină iască, de care aveau mereu la îndemână. În scurt timp focul de tabără lumina în noapte şi le încălzea trupurile murdare şi pline de zgârieturi, iar ei îşi treceau din mână în mână un soi de vas meşterit din piele, cu un suc dulce-amărui de fructe de pădure. Bărbaţii perpeleau în flacără, pe ţepuşe de lemn, bucăţi din carnea unui iepure pe care îl prinseseră în adăpostul lor, şi în aer plutea din plin mirosul irezistibil de friptură.
Şi în scurt timp unul dintre ei a rupt tăcerea şi a început să povestească, atât cât se pricepea, cum se întâmplase totul cu vânătoarea lor zadarnică. Unde greşiseră şi unde făcuseră bine. Şi toţi ceilalţi s-au grăbit să intervină, încingând o conversaţie cât se poate de animată. De acum se încălziseră bine şi friptura avea un gust desăvârşit, deşi nu le ajungea nici pe departe să se sature; încetul cu încetul, dezamăgirea a dispărut de la sine, locul fiindu-i luat de bucurie şi de aşteptarea plină de încredere a unei noi zi. Când vor reuşi să captureze mamutul, pe urmele căruia se aflau, iată, de unsprezece zile. Animalul ar fi trebuit să fie epuizat de atâta alergătură bezmetică, şi, cu siguranţă, se odihnea pe undeva, nu departe de ei. Dar mâine nu le va mai scăpa, îl vor mâna spre mlaştină şi vor înfige în corpul lui masiv lăncile lor ucigaşe. Până va pierde suficient sânge şi se va prăbuşi, dându-şi ultima suflare.
Şi Hodur, şamanul, îşi regăsise entuziasmul în dogoarea prietenoasă a focului şi le insufla curaj, prin incantaţiile lui războinice. Flacăra liniştită le făcea umbrele să danseze pe frunzişul întunecat, încălzindu-le trupurile şi alungând fiarele nopţii, reuşind să-i transforme din oameni înfrânţi în vânători încrezători, plini de nerăbdare să reînceapă lupta cu un adversar aparent superior.
Chiar dacă astăzi nu ne mai luptăm cu mamuţii, cu greu putem ignora forţa de atracţie a unui foc de tabără. Jocul flăcărilor şi al scânteilor ţâşnind în noapte aidoma unor licurici, trosnetul lemnelor şi căldura jarului, care ne apropie unii de alţii în cel mai adevărat înţeles al cuvântului, induc un sentiment intens de comuniune şi trezesc dorul de aventură. Oare ne putem imagina o pipă a păcii fără foc?
Asemenea sentimente pentru un foc de tabără în sine sunt uluitoare, deoarece focul nu este deloc prietenul omului, fiind periculos, imprevizibil, capabil să provoace mari dureri şi chiar să ucidă, dacă nu este preţuit cum se cuvine. Nu este de mirare că aproape toate animalele fug instinctiv din calea lui. Doar noi, oamenii, am învăţat să ne folosim de foc, deşi e sigur că izbânda nu a fost obţinută fără durere şi suferinţă. Dar strămoşii noştri, la început şi ei la fel de înspăimântaţi ca restul creaturilor când trăsnetul incendia copaci şi flăcările se întindeau cu repeziciune, au învăţat că focul emană căldură şi face mult mai plăcută viaţa din peşteri, mai ales toamna şi iarna. Dar, mai mult decât atât, focul dă lumină şi ţine departe sălbăticiunile.
Ţinut bine sub control, focul s-a dovedit o adevărată binecuvântare pentru strămoşii noştri şi din alt punct de vedere; mai exact au învăţat să-l folosească pentru pregătirea hranei, reuşind să prepare adevărate delicatese. Dovadă stă descoperirea unor cămine străvechi la Amata, în sudul Franţei, a mai multor oase carbonizate în apropiere de Beijing şi putem fi convinşi că în foc frigeau nu numai carne şi peşte, ci şi legume şi cereale.
Nu în ultimul rând, focul de tabără a fost mereu un spaţiu de socializare, destindere şi confort. Seara, în jurul lui se adunau vânătorii, sub cerul liber, împreună cu toţi membrii tribului ieşiţi din adăposturile şi din peşterile lor. O experienţă cu rădăcini atât de adânci înăuntrul nostru, încât şi astăzi este la fel de eficientă. Deşi în prezent nu avem nevoie de foc nici să ne lumineze, nici să ne încălzească şi cu atât mai puţin să ne apere de fiare, focul de tabără are darul să ne trezească un intens sentiment de protecţie şi de romantism.
OMUL DE LA GRĂTAR
Pandantul modern al fripturii din Epoca de Piatră este mult îndrăgitul grătar de vară, pe cărbuni, încins după ritualul cel mai autentic, la căderea serii, într-o grădină discret luminată, cu făclii. După părerea comportamentiştilor, bărbaţii, în primul rând, sunt cei care se simt, atunci când se îndeletnicesc cu transformarea bucăţilor de carne crudă într-o friptură apetisantă, la fel ca strămoşii vânători care îşi hrăneau tribul cu prada doborâtă cu greu – tot ei fiind cei care devorează cea mai mare parte, ca să-şi recapete puterile după o vânătoare extenuantă.
Apoi, după părerea oamenilor de ştiinţă, munca la grătar este hotărâtoare pentru rolul jucat în comunitate. „Cine aprinde focul ocupă o poziţie foarte înaltă în ierarhia socială”, explică Nina Dengele, profesor de sociologie la Universitatea din Freiburg şi conducătoare a unui proiect de cercetare făcut în urmă cu câţiva ani, intitulat „Grătar şi stil de viaţă”. „Grătarul este un ritual prin care se demonstrează apartenenţa la un grup. Este important în primul rând pentru bărbaţi, care îşi doresc cu ardoare să facă parte dintr-o comunitate. La asta se adaugă şi faptul că, la grătar, îndatoririle sunt limpede împărţite între bărbaţi şi femei: bărbatul este şeful, plasat lângă foc, în centrul acţiunii, sub privirile tuturor. Şi în laudele generale, asigurând hrana întregii comunităţi, preluându-i astfel şi responsabilităţile. Dar la sfârşit, când se ajunge la strânsul şi la spălatul vaselor, preferă să lase totul în seama femeilor.”
Şi, într-adevăr, cele mai multe dintre femeile intervievate în cadrul studiului Institutului de Sociologie al Universităţii din Freiburg au declarat că nici nu şi-ar putea imagina altfel desfăşurarea unui grătar – ele se ocupă de garnituri, în vreme ce bărbaţii frig carnea pe jarul fierbinte. Mai ales doamnele în vârstă susţin ferm o asemenea împărţire a atribuţiilor, în vreme ce tinerele recunosc că uneori se ocupă şi ele de această treabă, iar dacă nu o fac, motivul este că „vor să fie şi ele o dată servite de bărbaţi”.
CASĂ DE VIS, CU ŞEMINEU
Nu doar focul de tabără şi grătarul ne potolesc dorul de trosnetul lemnului în flăcări, ci şi şemineul oferă o soluţie foarte apreciată. Şi nu pentru căldura pe care o emană socotim focul atât de romantic şi de îmbietor – caloriferele moderne sunt mult mai eficiente şi nici nu fac fum sau funingine –, nici pe departe, ci pur şi simplu suntem nebuni după dansul limbilor de foc, trosnetul şi pârâitul lemnului şi după jocul mereu nou, misterios, al umbrelor pe pereţi. La urma urmei, un asemenea foc pune în mişcare toate simţurile: vedem flăcările jucăuşe, le simţim dogoarea, mirosim fumul şi auzim trosnetul butucilor arzând. Şi toate astea ni se par atât de irezistibile, încât căminul deschis ocupă de multe ori un loc de frunte pe lista preferinţelor persoanelor care îşi construiesc o casă.
Aşa cum a arătat un studiu al revistei Schöner Wohnen[2], Consacrat idealului de „casă pentru o viaţă”, 64 din cititorii care au răspuns la chestionar au indicat prezenţa obligatorie a şemineului în casa visurilor lor.
Şi de această dată, bărbaţii sunt cei dintâi fermecaţi de flăcările jucăuşe, mulţi dintre ei fiind piromani nemărturisiţi, care n-ar găsi o plăcere mai mare decât să se joace cu focul, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Sau să îl contemple, muţi de încântare în faţa şemineului, visându-se eroi ai vremurilor de început.
CINĂ LA LUMINA LUMÂNĂRII
De când se ştie, focul reprezintă o încununare a atmosferei plăcute şi a romantismului, chiar şi în condiţii mai modeste decât într-un şemineu. Nu există niciun ghid practic despre arta seducţiei care să uite laudele la adresa efectului irezistibil al luminii lumânării şi al muzicii în surdină, mai cu seamă asupra doamnelor, şi nu există formă mai nobilă de cină decât un candlelight dinner într-o ambianţă semiobscură.
Chiar şi pentru un prânz banal, orice restaurant care se respectă nu renunţă la lumânarea plasată în mijlocul mesei, aprinsă de chelner de parcă ar fi flacăra olimpică. Lumina lumânării nu ţine de cald, nu asigură mai multă lumină în miez de zi şi, cu puţin ghinion, îţi poţi arde şi degetele oferindu-i partenerului un castron. Apoi, ceara se scurge şi pătează faţa de masă, şi nici mirosul răspândit nu e întotdeauna din cele plăcute. Iar o flacără de lumânare produce neîncetat funingine, care în timp afumă tavanul. Dar câtă vreme aduce bucurie, merită.
Şi, pentru că vorbim despre desfătări culinare, la o atmosferă festivă contribuie nu doar lumânările, ci şi limbile de foc ce ies din preparatele flambate: punci, carne, peşte şi deserturi – de preferinţă cu luminile din jur stinse. Gurmeţii susţin că alcoolul flambat ar aduce un plus de savoare, ceea ce rămâne un simplu şi modest efect secundar în comparaţie cu farmecul sărbătoresc al focului. Sondajul făcut de o revistă franţuzească de lifestyle pe această temă a arătat că, pentru majoritatea intervievaţilor, conceptul de „flambat” evocă festivitate, efect spectaculos şi romantism mai degrabă decât gust şi aromă deosebite. De dragul acelui sentiment de sărbătoare indus de foc suntem gata să ne asumăm şi riscuri considerabile. Câţiva mii de copaci şi mai ales brazi de Crăciun iau foc în fiecare an în Germania, producând de multe ori pagube considerabile. Şi totuşi nu suntem dispuşi să renunţăm la inofensivele instalaţii cu beculeţe şi la prezenţa lor fascinantă. Lumânările au, în ceea ce ne priveşte, o valoare simbolică atât de mare, încât ne impresionează şi subliniază momentul festiv chiar şi dacă rămân neaprinse – cu prilejul ceremoniilor religioase. Mai ales când sunt desăvârşit împodobite, aşa ca lumânările de Paşti sfinţite, simbolizându-l pe Iisus Hristos ca lumină a lumii. O asemenea operă de artă îşi îndeplineşte misiunea chiar dacă nu ne îndurăm să o sacrificăm, aprinzându-i flacăra.
ARTIFICII
Desigur, nimic nu se compară cu focul. Nu e nevoie de un incendiu, unde se adună mii de curioşi, de parcă n-ar fi vorba de o întâmplare tragică, soldată cu victime arse şi intoxicate cu gaze, ci de un spectacol măreţ, încărcat de un simbolism mistic, de neratat. Dar cum dezastrele de acest gen sunt rare şi în general greu previzibile, compensăm prin focuri de artificii, cu prilejuri speciale şi de mari sărbători. Steluţele, spiralele şi fulgerele pocnind şi scâncind multicolor ne mişcă până în adâncuri. Şi asta cu toate că întotdeauna ne mustră conştiinţa, ştiind că banii aruncaţi în vânt – şi nu puţini, în jur de 100 de milioane de euro – ar fi mai chibzuit cheltuiţi pe „pâine pentru săraci”. Nemaivorbind că mai toţi cunoaştem oameni care au păţit-o rău – arsuri sau tulburări de auz – în urma distracţiilor cu roiuri de luminiţe perfide şi bubuituri de tun.
Tot un joc de lumini, ceva mai cuminte, dar nu mai puţin impresionant, dezlănţuie şi fanii concertelor de muzică rock, când îşi manifestă adoraţia pentru idolii lor balansând ritmic brichetele aprinse. Dacă îi mai şi acompaniază într-un glas, se naşte acelaşi sentiment de intimă identitate, exact aşa cum se petrecea cu Ugur şi cu tovarăşii săi, în vremuri preistorice, lângă focul nocturn de tabără.
Nu există vânătoare cu gonaci la care, seara, numărarea prăzii să nu se facă la lumina pâlpâitoare a făcliilor şi în sunetul cornului, nici reprezentaţie de circ în care să nu apară un înghiţitor de flăcări cu ţinută marţială şi feline mari sărind prin cercuri de foc şi nici festivitate de deschidere a Jocurilor Olimpice fără aprinderea spectaculoasă a flăcării care eclipsează toate celelalte ceremonii.
Şi lumânările aprinse de Paşti au acelaşi efect, şi focurile aprinse toamna şi primăvara, de praznice, la strânsul recoltei sau coborârea turmelor din munţi, la fel retragerile cu torţe şi lanternele veneţiene. Şi copiii au o bucurie enormă să străbată străzile întunecate cu lampioane făcute din dovleci scobiţi, nefiind nici ei scutiţi de fascinaţia focului. Au o adevărată pasiune să se joace cu chibrituri sau să rămână până la ore târzii din noapte în jurul focului de tabără, cu obrajii îmbujoraţi şi spatele îngheţat, întrecându-se cine rezistă mai mult cu palma deasupra flăcărilor. „Cuţit, furculiţă, foc şi foarfeci, cu ele copilul nu are voie să se joace” spune un vers din „prea trista poveste a scăpărătorii” din povestea lui Petre Ciufulici-Struwwelpeter, unde copiii sunt avertizaţi cu cea mai mare asprime de pericolul reprezentat de un incendiu:
Vai! Ce nenorocire!
Rochia ia foc într-o clipire.
Arde şorţul, arde mâna, arde părul,
Arde tot copilul, ăsta-i adevărul.
Efort zadarnic. Aşa cum arată statisticile, un număr foarte mare de copii sunt atraşi să se joace cu focul şi suferă accidente. Eterna fascinaţie exercitată de dansul flăcărilor încă din vremuri imemoriale rămâne pur şi simplu irezistibilă.
Incontestabil, focul nu ne lasă indiferenţi, ceea ce arată limpede şi nenumărate expresii întâlnite în oricare limbă pentru momentele în care te joci cu focul, ca să îţi atingi scopul cu orice risc, uneori punându-ţi şi căsnicia în primejdie pentru un flirt atrăgător; când te entuziasmezi, eşti înflăcărat; pentru cineva drag eşti în stare să te arunci în foc, să mănânci foc sau să bagi mâna în foc; iar dacă se întâmplă ceva neplăcut, ce te afectează profund, simţi că iei foc. Cum zicea Sfântul Augustin? „În tine trebuie să ardă ceea ce vrei să aprinzi în ceilalţi.”
SUPERSTIŢIE ŞI MISTICĂ
Încă înainte de răsăritul soarelui bărbaţii au ieşit de sub adăposturile lor din piei de animale şi s-au pregătit pentru o nouă zi. Focul de tabără de cu seară era stins de mult şi se lăsase un frig pătrunzător. În pâclă palidă a zorilor murmurul râului din apropiere, foşnetul arborilor în bătaia vântului şi ţipetele ascuţite ale unei păsări de pradă se contopeau într-un cântec deprimant şi tulburător. Astăzi trebuie să reuşească, astăzi trebuie să captureze mamutul!
Asta nu însemna să lase succesul la voia întâmplării. Hodur trebuia să-i înduplece pe zei şi să prezică desfăşurarea vânătorii. Prin urmare, după ce au mâncat câteva alune şi boabe de zmeură şi au băut puţină apă de izvor, bărbaţii s-au adunat în tăcere în jurul vraciului care se concentra, nemişcat şi posomorât. Apoi, pe neaşteptate, a început să cânte răguşit, nu foarte tare, ca să nu sperie prada, într-o succesiune frenetică de sunete, emoţionantă şi plină de energie. Apoi şi-a lăsat pe spate capul împodobit cu pene, a schiţat câţiva paşi şi a scos un strigăt strident, fioros, ca o pasăre răpitoare, în aerul rece al dimineţii, după care a rămas din nou nemişcat, cu privirea aţintită în pământ, murmurând monoton.
După o vreme, Hodur a emis un ţipăt gutural atât de surprinzător şi de straniu, încât s-au înfiorat cu toţii. S-a aplecat, a scormonit puţin în iarbă şi a scos la lumina zilei un gândac mort, cu reflexe roşietice, călcat în timpul dansului său. Triumfător, l-a ridicat şi s-a rotit lent, ca să vadă şi să se minuneze toţi de insecta fără viaţă. Un cărăbuş, nici mai mult, nici mai puţin, simbolul norocului la vânătoare! Zdrobit sub călcâiul lui Hodur, cu o lovitură bine ţintită! Cu toţii au răsuflat uşuraţi. Astăzi vor avea succes, nimeni nu se mai îndoia. Şi, în vreme ce Hodur strecura discret cărăbuşul într-un ascunziş al veşmântului său din blană, vânătorii au pus mâna pe arme şi, sub comanda căpeteniei lor, au pornit la drum. Şi Ugur era plin de încredere, cu atât mai mult cu cât toată noaptea visase cum răpuneau un mamut enorm, într-o hărmălaie generală.
În timpul ăsta, soţia lui, Wala, cutreiera împreună cu micuţul Korod prin pădurea din apropierea taberei, căutând ciuperci, zmeură şi alune, în răcoarea dimineţii. Pana de vultur – lăsată seara pe jos, lângă culcuşul ei – se răsucise uşor spre stânga, în timp ce dormiseră, semn infailibil de noroc la cules. Şi mai mult decât atât, Alani, sora cea mică a lui Korod, se trezise de trei ori peste noapte, apoi, când ieşiseră din tabără, trei iepuri traversaseră poteca în faţa ei, iar când s-au apropiat de pădurea în care voiau să-şi încerce norocul, încă de la distanţă au văzut sclipind în soare frunzele a trei mesteceni albi. Trei era cifra ei norocoasă, frecvenţa cu care îi ieşea în cale nu putea fi întâmplătoare, cu siguranţă va avea noroc. Astăzi se va întoarce cu sacul plin, fără îndoială.
VINERI, 13
Adevărat, astăzi nu mai punem mare preţ pe felul în care se răsuceşte o pană şi pe iepurii care ne ies în cale, dar, în esenţă, convingerea că norocul poate fi prevăzut sau chiar atras prin tot soiul de practici nu s-a schimbat cu nimic. Iar o asemenea masă de oameni – circa o treime din populaţie, în Germania – mai consideră şi astăzi 13 o cifră cu ghinion, încât temerile stârnite astfel au primit o denumire ştiinţifică proprie: „triscaidecafobia”, derivată din termenii greceşti triskaideka, 13, şi phobos, teamă. Frica superstiţioasă de 13 este atât de răspândită, încât în anumite clădiri deasupra etajului al 12-lea urmează al 14-lea, iar în multe hoteluri nu găseşti camere cu numere terminate în 13.
Pentru mulţi triscaidecafobi lucrurile iau o turnură dramatică în lunile în care data de 13 se întâmplă să cadă vinerea. Preferă să se închidă în casă şi să nu facă nimic ce ar presupune un risc, oricât de mic. Cercetătorii britanici au stabilit că în zilele de vineri, 13, numărul de victime al accidentelor de circulaţie este mai mare decât în vinerile obişnuite, punând faptul exclusiv pe seama superstiţiei, care le abate atenţia celor în cauză, ei devenind mai vulnerabili decât de obicei. În comparaţie cu o asemenea funestă zi de vineri, pare doar un fleac să-ţi taie calea de la stânga la dreapta o pisică neagră sau să vezi un păianjen dimineaţa – evenimente care anunţă primejdia, după cum se mai teme şi astăzi aproape un sfert din populaţie.
DESPRE VISĂTORI ŞI CITITORI ÎN STELE
La întrebarea credeţi în horoscop? Cei mai mulţi scutură indignaţi din cap, dar dacă insişti recunosc adesea, cu jumătate de gură, că îi interesează din când în când cum apreciază astrologii şansele lor de a avea noroc sau ghinion. Desigur, cei mai mulţi ştim că astrele urmează legi ale fizicii bine stabilite, pe traiectorii la fel de bine stabilite în îndepărtările spaţiului cosmic, iar soarta noastră nu are nimic de-a face cu drumul lor. Da, mulţi cunosc chiar şi că, datorită precesiei echinocţiilor, echinocţiul de primăvară s-a decalat aproape cu o zodie întreagă în ultimii 2000 de ani, astfel încât data naşterii şi semnul astrologic nu mai corespund de mult. Cu toate astea, ne citim cu regularitate horoscopul, de obicei pe furiş, bazat pe semnele astrologice din Antichitate, susţinem sus şi tare că nu dăm doi bani pe preziceri, dar suntem uşuraţi dacă previziunile astrale sunt bune, dar ne arătăm mai sceptici dacă prognoza pe termen scurt nu ni se arată prielnică.
Visăm cu toţii, fără excepţie, dar nu ne aducem aminte la fel de bine. Ştim că visele sunt fireşti şi probabil importante pentru buna noastră funcţionare, deoarece gândurile se eliberează din constrângerile zilei şi se pot desfăşura nestingherit doar în relaxarea oferită de somn. Dar dacă în spatele lor se ascunde un sens profund, dacă sunt cu adevărat o oglindă a sufletului? Nu auzim şi nu citim mereu de întâmplări de mare importanţă, anunţate din timp de vise? De accidente, boli şi moarte, dar şi de îmbogăţiri spectaculoase şi de coincidenţe fericite, de care cei în cauză fuseseră pregătiţi cu câteva nopţi înainte, ca să spunem aşa? Mulţi sunt familiarizaţi cu asemenea idei, şi nu puţini îşi fac planuri şi iau hotărâri urmând trăirile şi experienţele lor onirice.
PORT-BONHEUR
Alţii – sau poate aceiaşi – nu ies din casă fără bănuţul norocos din portmoneu şi bat în lemn, fiind ferm convinşi că le ajută la ceva. Sau au porcul lor pe care îl mângâie când şi când, pe ascuns, şi nu se pot abţine să caute prin iarbă trifoi cu patru foi, convinşi că îşi vor găsi norocul. În cadrul unui sondaj efectuat de Institutul de Demoscopie din Allensbach în 2005, 42 din cei intervievaţi au recunoscut că sunt convinşi că trifoiul cu patru foi este de bun augur. Aproape la fel de mulţi consideră un semn sigur de noroc vederea unei stele căzătoare, 40, şi întâlnirea cu un coşar, 36. Iar un sfert din cei chestionaţi au mărturisit că, dacă le taie calea o pisică neagră, mai ales venind din stânga, nu se îndoiesc că îi paşte un ghinion. Doar în jur de 30 din populaţie nu atribuie nicio semnificaţie oricărei forme de superstiţie – şi totuşi le urează noroc prietenilor ridicând degetul mare.
Studiile revelatoare făcute de specialişti cu regularitate, începând din 1973, arată de fapt că germanii atribuie astăzi semnelor mistice chiar mai multă semnificaţie decât în deceniul al optulea. În Germania Occidentală a acelor vremuri de două ori mai puţini cetăţeni decât astăzi considerau că există o legătură semnificativă între o stea căzătoare şi persoana care o vede şi doar un sfert dintre vest-germani credeau că trifoiul cu patru foi este aducător de noroc.
În acest context merită pomenite şi figurinele adesea bizare agăţate obsesiv la oglinzile retrovizoare. Care nu rareori îl împiedică pe şofer să vadă bine ce se întâmplă în jur, desigur punându-l în pericol; însă aceşti adepţi ai cultului talismanelor preferă să-şi rupă gâtul decât să se despartă de coşari, de semnul zodiacal sau de Sfântul Cristofor.
GLOBUL DE CRISTAL ŞI ZAŢUL DE CAFEA
În comparaţie cu pasionaţii maimuţoilor de retrovizoare, numărul celor care cred în conversaţii cu înaintaşii din lumea de apoi – şi iau parte la şedinţe de spiritism în jurul unei mese care se mişcă în prezenţa unui mediu în carne şi oase care intră în legătură cu cei de dincolo – este mai degrabă restrâns. Dar credinţa primitivă în supranatural a rămas atât de adânc înrădăcinată, încât ghicitoarele care citesc viitorul în cioburi, cărţi de joc, în cafea sau în glob de cristal rămân mereu la mare căutare. Da, se pare că până şi politicienii şi marii industriaşi, care ar trebui să ştie bine pe ce lume se află, adesea nu iau hotărâri importante fără să ceară o părere de clarvăzător. O vrăjitoare germană de legendă a fost Margarethe Goussanthier, care se trăgea dintr-o familie de ţigani francezi din sudul Franţei, cunoscută drept „Madame Buchela” şi „Pitia de pe Rin”. Din câte se spune, printre cei care ţineau seama de prezicerile ei se numărau cancelarii federali Konrad Adenauer şi Ludwig Erhard, şahul Persiei şi regina Iuliana a Olandei.
Este foarte de înţeles că strămoşii noştri arhaici credeau în asemenea semne ale norocului. Sau ale ghinionului. Ei nu aveau la dispoziţie buletine meteorologice actualizate oră de oră, nici nu puteau încheia asigurări împotriva eventualelor lovituri ale sorţii şi nici nu aveau frecvent contacte cu triburile din vecini, care să-i ţină la curent cu ultimele noutăţi. Pe deasupra, erau total neputincioşi în faţa condiţiilor de mediu în permanentă schimbare, care trebuie să li se fi părut misterioase şi complet impredictibile. Prin urmare, nu trebuie să ne mire că la tot pasul vedeau lucrarea forţelor supranaturale şi făceau fetişuri din cele mai banale obiecte, atribuindu-le virtuţi magice. Astăzi, în schimb, când lucrurile s-au schimbat mult graţie creşterii enorme a cunoştinţelor ştiinţifice capabile să explice logic chiar şi fenomenele aparent supranaturale, nu putem pune decât pe seama primitivismului pornirile multora de a atribui tot soiul de semnificaţii parapsihologice celor mai banale fenomene, credinţa lor în telepatie şi în voci din lumea de dincolo, în puterea ascunsă a diverselor pietre preţioase şi în magicieni şi vrăjitoare dotaţi cu capacităţi extrasenzoriale.
NU SE POATE SĂ FIE O ÎNTÂMPLARE
O formă specială de convingere mistică este cea încă profund înrădăcinată în noi de a stabili legături între repetarea perfect întâmplătoare a unor numere – la fel ca Wala, cu cei trei iepuri şi mesteceni ai ei – şi întorsăturile sorţii. Aşa se face că persoanele cu teamă morbidă de cifra 13 le semnalează scepticilor, ca dovadă că fobia lor ar fi îndreptăţită, că la Cina cea de Taină au luat parte nu întâmplător 13 persoane, că la prima extragere la loto din anul 1955 primul număr a fost 13 (pentru ca după aceea, foarte curios, să fie mult mai rar extras decât toate celelalte numere) şi că bomba de la Hiroshima a avut puterea echivalentă a exact 13000 de tone de dinamită. Sau îşi aduc aminte de Arnold Schönberg, creatorul muzicii dodecafonice şi mărturisit triscaidecafob (poate de aceea nu e muzică tridecafonică?), născut pe un 13 septembrie şi decedat pe un 13 iulie, şi anume exact cu 13 minute înainte de miezul nopţii. Împlinise 76 de ani, iar dacă aduni cele două cifre ajungi, nici nu mai e o surpriză, tot la 13!
Multe persoane nu consideră asemenea serii rodul hazardului şi sunt dispuse să caute neobosit reguli şi principii de ordonare şi în ceea ce pare nesistematizat şi haotic. Se chinuie neîncetat să descopere o explicaţie potrivită, pentru tot şi orice, chiar dacă cifra se repetă numai de două ori. Matematicianul american John Allen Paulos, autor al unui volum revelator despre acest fenomen intitulat innumeracy (analfabetism matematic), este de părere că „oamenii sunt o specie animală în continuă căutare de patternuri. Întâmplările ni se par mult mai semnificative decât sunt – ceea ce, putem bănui, este impus de alcătuirea noastră biologică. Contemplaţi lumea, cu toate stâncile, râurile şi plantele ei. Rareori apar ciudăţenii, dar omul primitiv trebuia să fie mereu în alertă, să observe totul în jurul său şi să reacţioneze ca şi cum s-ar fi aflat cu adevărat în primejdie”.
Desigur, anumite corelaţii care la prima vedere pot părea întâmplătoare – termenul ştiinţific corect este cel de coincidenţe – dovedesc un fundal logic, la o privire mai atentă, iar unii cercetători ai mecanismelor cunoaşterii ridică înclinaţia noastră de depistare a patternurilor la rangul de principiu esenţial – acela de a da sens unei existenţe banale. Dar adesea facem prea multe speculaţii pe seama unor situaţii pur întâmplătoare. Suntem convinşi de acţiunea unor puteri mai mult sau mai puţin întunecate sau a unui fenomen ştiinţific atunci când o femeie naşte de patru ori la rând într-o zi de 17, când un bărbat scapă de cinci ori la rând de trăsnet sau când acea dată nefastă a americanilor, 11.09, ajunge tot la suma de 11 dacă avem fantezia să-i adunăm cifrele (1+1+9=11).
Jucătorii de ruletă sunt ferm convinşi că, după ce bila a rămas de şase ori la rând pe negru, trebuie să se oprească neapărat pe roşu, deşi în esenţă ştiu cu precizie că şansele sunt din nou fifty-fifty, ca la oricare altă încercare, iar la o echilibrare a raportului, din motive de probabilitate, te poţi aştepta abia după un număr foarte mare de jocuri. Filozoful Ludwig Wittgenstein rezumă cât se poate de limpede: „în exteriorul logicii, totul este întâmplare. Nu există nicio constrângere să se întâmple ceva anume, din cauză că mai devreme s-a întâmplat altceva anume.” Dar dacă stai să-i întrebi pe jucătorii la loto cât de probabilă consideră ei seria 1-2-3-4-5-6, sunt gata să jure orbeşte că şansele sunt de patru ori mai mici decât pentru oricare altă combinaţie.
Experimentele au demonstrat că jucătorii de zaruri care doresc o cifră mai mare aruncă mai tare decât cei care au nevoie de un unu sau de un doi; şi adesea vezi jucători de poker care, înainte de a-şi vedea cărţile, bat de trei ori teancul de masă, ca să le între mai mulţi aşi, valeţi sau ce-or avea ei nevoie, deşi sunt conştienţi că nu pot schimba cu nimic ordinea celor pe care le ţin în mână, indiferent cât de iscusit le-ar lovi. Alţii insistă să se aşeze tot pe scaunul pe care au stat când au câştigat la ultima partidă, iar antrenorii de fotbal nu se bărbieresc niciodată în timpul unei serii de victorii, ci abia după ce echipa lor a încasat o înfrângere.
Importanţa dincolo de orice raţiune atribuită de mulţi contemporani fenomenelor şi corelaţiilor care au de-a face cu numerele serveşte de mult diverselor organizaţii şi mediilor de informare ca să lanseze statistici înfricoşătoare. La fiecare zece secunde moare câte o persoană din cauza cancerului pulmonar, declară Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Cercetare a Cancerului din Germania vine cu o ştire şi mai dură, anunţând că 400 de fumători pasivi mor anual în Germania, tot de cancer pulmonar, iar medicii de la Clinica Universitară Charité din Berlin răspândesc avertismentul riscului de infarct pentru persoanele care locuiesc în zone cu un zgomot continuu de peste 65 de decibeli.
Asemenea date încă ne mai lasă să înţelegem câte ceva, cu puţină imaginaţie. Dar potrivit calculelor Centrului de Cercetare a Mediului şi Sănătăţii, o mărire suplimentară a concentraţiei de particule fine cu zece micrometri pe metru cub de aer atmosferic ar creşte mortalitatea cu 6 şi că expunerea continuă la praf scade speranţa de viaţă cu doi ani. La fel şi radiaţiile de 50 de milisieverţi, cât poate suporta o persoană expusă, prin profesie, radiaţiilor X.
Şi totuşi asemenea cifre ne impresionează profund. Gerd Gigerenzer, psiholog şi director al Institutului Max Planck pentru Dezvoltare Umană din Berlin, etichetează efectul cifrelor procentuale exprimate cu tot cu sutimi drept „iluzie a certitudinii”. După părerea lui, din vremea strămoşilor noştri din Epoca de Piatră şi până astăzi nu am învăţat să le răspundem cu scepticismul cuvenit. „Spre deosebire de poveşti, bârfe, flecăreli şi mituri, care au dat formă gândirii noastre de la începuturile culturii omeneşti, statisticile publice sunt o realizare culturală extrem de recentă”, explică el. „În raport cu ele, deprinderile care pe vremuri serveau oamenilor primitivi ca să supravieţuiască devin acum obstructive.” „Receptivitate primitivă faţă de poveştile horror”, aşa consideră Karl Wegscheider de la Institutul de Statistică şi Econometrică din Hamburg înclinaţia – indusă de prea puţinul nostru scepticism – de a ne lăsa impresionaţi de asemenea mesaje sub formă numerică.
Politicienii profită fără jenă de acest efect, bombardându-şi adversarii, spre întărirea opiniilor proprii, cu cifre pe care – asta o ştiu prea bine – nu le-ar putea niciodată susţine până la capăt. Prin statistici se poate demonstra aproape orice, în esenţă trebuie doar pricepere în alegerea şi combinarea lor, însoţindu-le cu o descriere şi interpretare convingătoare. Atunci când o statistică pretinde că depăşirea unui anume nivel acustic echivalează cu riscul de infarct, ea ignoră, poate în deplină cunoştinţă de cauză, că locuitorii din zonele zgomotoase, cel mai probabil ale marilor oraşe, sunt foarte probabil expuşi şi altor factori la fel de dăunători sănătăţii, spre exemplu, poluării cu gaze de eşapament, motiv pentru care şi apar mai des infarctele miocardice.
Ne punem mare nădejde în obiecte şi gesturi simbolice care, potrivit convingerii noastre, aduc noroc, şi evităm, adesea inconştient, tot ceea ce ar putea atrage ghinionul. De aceea şi suntem foarte înclinaţi să acordăm încredere simbolurilor cu încărcătură pozitivă – şi orice firmă care se pricepe cât de cât la marketing se foloseşte din plin de acest truc. Departamentele proprii sau agenţiile de publicitate nu se ocupă decât de născocirea de mărci şi de logouri ademenitoare care, odată introduse şi răspândite pe piaţă, produc, după cum s-a demonstrat, asupra consumatorilor un efect mai puternic decât informaţiile ample, sub formă de text, asupra produsului.
Nu suntem câtuşi de puţin conştienţi că, în esenţă, firmele nu fac decât să profite de sensibilitatea noastră străveche faţă de simbolurile mitice, faţă de semnele şi sunetele magice. Atunci când valoarea unei mărci împreună cu logoul ei urcă la multe milioane, atunci când în Statele Unite şi chiar şi în Anglia există posibilitatea includerii acestei valori în bilanţul activelor unei companii, este limpede că mesajele lor publicitare sunt percepute ca fiind foarte importante. La cumpărarea sau vânzarea unei companii, mărcile fac parte dintre elementele pe baza cărora se stabileşte preţul, iar în cazul marilor tranzacţii se întâmplă deseori ca persoana care cumpără să plătească o sumă cu mult peste valoarea la bursă, dacă în deal intră şi mărci valoroase, cu logouri de largă recunoaştere. Şi asta deoarece la evaluarea întreprinderii nu se ţine deloc seama exclusiv de fabrici şi de reţelele de distribuţie, ci de mărci, ceea ce reprezintă garanţia profiturilor viitoare. Deşi ar trebui să ne fie cât se poate de limpede că steaua Mercedes influenţează tot atât de puţin calitatea unei maşini cât o face şi M-ul cel mare din McDonald’s cu gustul de fast-food sau bifa Nike cu adecvarea pantofilor şi a echipamentelor de sport, stabilim automat acest gen de conexiune la prima vedere a logoului. De fapt, conform celor mai recente studii, avem aceeaşi reacţie ca strămoşii din Epoca de Piatră în faţa fascinantelor picturi rupestre, cărora paleontologii le atribuie aceleaşi efecte mistice profunde.
ŞAMANI MODERNI
Dar şi în alte domenii, total diferite, ale vieţii de zi cu zi suntem dispuşi să ne lăsăm amăgiţi şi să permitem puterii magice să-şi exercite influenţa. Descoperim o adevărată încântare să ne lăsăm în voia puterii de sugestie a convingerilor noastre şi să cădem mult prea uşor pradă unor manipulări străine, la fel ca vânătorii primitivi cărora Hodur nu făcea decât să le arate un cărăbuş mort şi să le promită, destul de convingător, că norocul le va surâde. Şi, uluitor, vraja funcţionează nu de puţine ori. Da, dacă suntem suficient de convinşi că un fapt are asupra noastră un efect anume este mai mult ca sigur că respectivul efect se va face cu adevărat simţit.
De mare faimă se bucură în această privinţă aşa-numitul efect placebo, puterea vindecătoare verificată a unui preparat fără substanţe farmaceutice active, condiţia fiind ca pacientul căruia i se administrează pseudomedicamentul – o tabletă de praf de budincă, spre exemplu – să fie ferm convins de efectul lui benefic. Niciun medic înţelept nu va renunţa să susţină procesul de vindecare cu asemenea substanţe cu efect intens, dar datorat exclusiv sugestiei, cu atât mai mult cu cât se ştie de mult că o mulţime de tulburări mentale se pot mult mai bine trata prin terapie psihică, şi nu medicamentoasă. Prescrise de medic în maniera cea mai convingătoare şi furnizate de farmacist împreună cu încurajări menite să inspire şi mai multă încredere, asemenea pretinse medicamente produc asupra celui în cauză acelaşi efect magic pe care îl aveau dansurile şi cântările mistice ale şamanilor.
Medicii sunt unanim de acord că o bună parte din somniferele şi calmantele atât de scumpe ar putea fi înlocuite prin placebo, fără nicio teamă că ar fi mai puţin eficiente. La fel se explică şi efectul deloc neglijabil al medicamentelor homeopatice, administrate de multe ori în doze atât de diluate, încât în câţiva litri de lichid nu există decât o moleculă de substanţă activă. Un rol important îl joacă probabil şi faptul că tratamentul prin sugestie are cel mai puternic efect asupra celor care, potrivit propriilor mărturii, însă fără să existe cauze detectabile pe cale medicală, se află într-o stare generală precară şi, drept urmare, nu sunt de multe ori nici în deplinătatea facultăţilor lor mentale.
După cum se ştie, prin credinţă poţi muta munţii din loc şi, la fel cum strămoşii noştri arhaici se lăsau impresionaţi de spectacole mistic-enigmatice – mai ales însoţite de strigătele şi schimonoselile unor experţi autointitulaţi, ca Hodur –, nici noi, cei de astăzi, nu suntem imuni la asemenea manipulări. De asta au profitat în mod deosebit vracii, care se foloseau în tratamente de cele mai fanteziste invenţii abil mânuite, ca să-şi impună autoritatea asupra pacienţilor, inspirându-le teamă.
În această privinţă, nimic nu s-a schimbat între timp: cu cât pare mai scumpă şi mai complicată aparatura medicală, cu cât produce efecte sonore şi luminoase mai impresionante, cu atât suntem mai convinşi de importanţa şi de puterea ei vindecătoare. Fiind cât se poate de conştienţi de asta, producătorii de aparatură şi tehnică medicală îşi complică instrumentarul futurist cu o mulţime de fantezii inutile, dar de efect, cu unicul scop de a-i impresiona pe pacienţi. Iar medicii participă bucuroşi la acest joc: îşi ticsesc cabinete cu nenumărate obiecte misterioase şi maşinării aparent ultramoderne, de care în bună parte nici nu au nevoie, capabile însă să inducă bolnavilor un amestec de curiozitate, frică şi în orice caz admiraţie faţă de un medic atât de avangardist – dar, indirect, şi însănătoşirea mai grabnică.
CĂUTĂTORI – CULEGĂTORI
Un alt fenomen nu mai puţin uimitor şi la fel de greu explicabil prin argumente raţionale pe care îl datorăm strămoşilor este pornirea noastră profund înrădăcinată de a culege şi strânge toate lucrurile posibile şi imposibile. Şi aici nu este deloc vorba doar de comportamentul adesea compulsiv al culegătorilor de ciuperci autumnali, în stare să cutreiere ore întregi prin păduri şi tufişuri, să se umple de zgârieturi, pentru ca în cele din urmă prada să fie atât de săracă, încât sunt nevoiţi să mai cumpere ca să le ajungă pentru o mâncare. În comportamentul lor se vede strădania împinsă uneori până la obsesie de a-şi face rezerve de hrană, ceea ce pentru strămoşii noştri era vital, lăsând să iasă la vedere şi pornirile tipice de vânători primitivi, care pândesc în stare latentă în cei mai mulţi dintre noi. Ele merg de la trezitul în zori, purtatul unei ţinute adecvate – vestoane strânse, pantaloni şi cizme – şi a unui cuţit cu aspect fioros, până la bântuitul prin cele mai izolate zone, care trebuie cu orice preţ să rămână secrete concurenţei. Nu cunoaştem dacă Wala şi Korod îşi luau măsuri pentru a nu trăda nimănui calea spre cele mai bogate zone de cules, dar e sigur că în ziua de azi multă lume face asta în cele mai groteşti forme.
Oricum, prada unui culegător de ciuperci sau de fructe de pădure – care desigur trebuie să aibă cunoştinţe suficiente în ce priveşte soiurile comestibile – contribuie la hrana noastră şi prin urmare la satisfacerea unor nevoi fundamentale. Ceea ce nu mai este valabil în ceea ce îi priveşte pe cei care adună obsesiv tot ceea ce le iese în cale, cu nemăsurată hărnicie şi considerabilă risipă de timp şi de bani: poze de sportivi, animale şi maşini, lipite apoi în albume, timbre cu dinozauri, suporturi de bere americană şi capace multicolore, cutii de chibrituri din Asia de Sud-Est, dar şi tirbuşoane, maşini de râşnit cafea cu mecanism complicat şi, dacă banii nu sunt o problemă, mai presus de orice automobile cât mai vechi, dar cu piese cromate strălucitoare, în stare perfectă. Nimic nu rămâne ferit de furia lor de a colecţiona şi există şi o mulţime de reviste dedicate exclusiv acestei forme de spleen, iar paginilor de pe Internet consacrate obiectelor de colecţie bizare nu le mai poate nimeni ţine socoteala.
Fiindcă a venit vorba de Internet, răspândirea colosală a world wide web-ului pare să fi înteţit încă o dată furia colecţionării. Cum altfel să înţelegem oferta atât de diversă – spre exemplu, colecţia celor mai obscene înjurături, sau a celor mai comice nume din cartea de telefon, sau a celor mai aventuroase moduri de a-ţi pune capăt vieţii? Pornirea străveche de a aduna, care le-a asigurat strămoşilor noştri supravieţuirea, are rădăcini atât de adânci în noi, încât mulţi suntem gata să plătim sau să riscăm oricât de dragul unei colecţii de lucruri perfect inutile. Aşa ca acel fan din Hong Kong, care la o licitaţie din Spania a plătit nu mai puţin de 3 460 de euro pentru un fir de păr de-al fostului Beatles John Lennon; sau ca bavarezul care, în patima lui de colecţionar de cizme din cauciuc, a ajuns să pătrundă în locuinţe, garaje şi grădini, să spargă lacăte şi ferestre, în căutarea cât mai multor exemplare frumos colorate.
Sociologii mai aduc un argument în favoarea acestei adesea inexplicabile manii a colecţiilor: statutul social sperat de cel în cauză. O persoană care nu dispune nici de bani mulţi, nici de talente speciale, are de regulă puţine şanse să-şi câştige o poziţie bună în societate, aşa cum reuşesc automat politicienii, artiştii, sportivii sau oamenii de ştiinţă renumiţi, ca produs secundar al activităţii lor. Astfel, colecţionatul promite să fie o metodă de succes pentru a atrage atenţia opiniei publice. Prin urmare, strângând cantităţi cât mai mari cu putinţă din cele mai neobişnuite lucruri, cum ar fi ambalaje de bomboane ale unei mărci anume, plasturi nazali de la diverşi producători sau toate emisiunile de timbre poştale ale insulei Niue, din Pacific. Tot ceea ce contează este ca nimeni să nu mai aibă o colecţie comparabilă. Apoi este doar o chestiune de timp ca să fii băgat în seamă de mass-media şi colecţia ta să fie prezentată publicului larg. Şi atunci nu-ţi rămâne decât să te bucuri de faima câştigată la fel ca odinioară de femeia din Epoca de Piatră, întoarsă în tabără după lungi incursiuni cu cea mai mare cantitate de fructe de pădure.
[1] Neandertal, după grafia germană actuală (n. tr.).
[2] Să locuim mai frumos (n. tr.).
Posts
CAPITOLUL UNU
Preludiu
În 1965 am fost invitat să compun o piesă pentru Festivalul Muzicii Contemporane de la Köln. Intenţia mea iniţială viza realizarea unei suite de variaţiuni. Alesesem această variantă din două motive: în primul rînd, ca un exerciţiu în tehnica de compoziţie şi, în al doilea rînd, fiindcă îmi propusesem să închei fiecare variaţiune cu sunetul scos de cîte un animal domestic.
Primele trei variaţiuni nu mi-au creat probleme prea mari, dar la cea de-a patra m-am împotmolit. Am hotărît, în acel moment, că aveam nevoie de o schimbare de atmosferă pentru a ieşi din impas. Decizia mea de a-mi petrece o săptămînă la ţară, în Cornwall, a fost începutul neînsemnat al unei înşiruiri de evenimente neprevăzute, de parcă, în acea clipă, aş fi traversat cumpăna apelor, între două rîuri ce se varsă în oceane diferite.
Zăceam tolănit la soare, pe stînci, încercînd să-mi dau seama cum anume ar putea fi imitat de către instrumentele unei orchestre nechezatul unui cal. Probabil am aţipit, vreme de cel mult zece minute. Cînd m-am trezit, în minte îmi răsuna limpede melodia vieţii mele, o bucată extraordinară; sunetele curgeau fără oprire, acţiune şi reacţiune, întrebare şi răspuns, părînd că nu se vor sfîrşi niciodată. Armonioasa înşiruire de sunete începuse cu o serie de acorduri în registrul sunetelor joase, înaltele intervenind apoi, încă din prima frază muzicală. Din acest punct, melodia îşi lua avînt, cu o energie ce părea de nestăvilit, asemeni acelui perpetuum mobile din secvenţa de început a celui de-al şaselea Concert Brandenburgic. Am notat în grabă cascada sonoră pe o bucată de hîrtie cu portativ, deoarece, în acest caz, nu îndrăzneam să mă bazez pe memorie. Oricît de limpede ţi-ar fi o melodie atunci cînd îţi vine în minte, ulterior e foarte greu să o reînvii.
Pe drumul de întoarcere către ferma unde fusesem găzduit, am văzut mai mulţi cai ce păşteau liniştiţi, dar gîndul la cea de-a patra variaţiune îmi zburase din minte. Tîrziu, în acea noapte, am meditat la implicaţiile acelei noi melodii. Rar se întîmplă ca o melodie cu o asemenea lungime să-şi păstreze, pe tot parcursul, armonia. Pentru a obţine efecte orchestrale interesante, compozitorii recurg, în general, la mai multe linii melodice, fragmente diferite. De această dată, se întîmplase ceva ieşit din comun. Ideile orchestrale se năşteau firesc din melodie. Instrumentele îmi răsunau în minte, etalîndu-şi calităţile individuale, tonalităţile distincte şi, cu fiecare clipă, melodia devenea tot mai limpede. Cu siguranţă, cei de la fermă m-au considerat, sînt convins, un soi de troglodit: mi-am petrecut zilele ce-au urmat scriind, măcinat de febra creaţiei. Spre sfîrşitul săptămînii, piesa era, în mare, terminată. Mai rămăseseră cîteva elemente de rutină de adăugat şi atît.
Mi-am amintit de festival în timp ce mă înapoiam la Londra. Evident, nu aveam să am destul timp pentru a încheia variaţiunile. Nu-mi părea rău că îmi irosisem săptămîna. În ultimele zile lucrasem cît în două luni de muncă normală. Raţiunea îmi spunea nu, în veme ce emoţiile-mi strigau, din răsputeri, da! Ardeam de nerăbdare să ascult bucata proaspăt compusă în interpretarea unei orchestre. Îi dăruisem tot ce aveam mai bun, un maximum de sonoritate. Şi totuşi, exact din această cauză riscam să intru în bucluc. În cadrul festivalului avea să fie interpretată o cantitate considerabilă de muzică electronică. Piesa mea, inclusă în program în ultima clipă, ar fi putut părea un atac făţiş la adresa tuturor acestor compozitori. În comparaţie cu explozia sonoră a întregii orchestre, lucrările lor aveau să pară uşurele, dacă nu de-a dreptul banale.
Mă confruntam cu două probleme de conştiinţă. Nu am prejudecăţi în privinţa curentului avangardist. Deşi tehnicile de compoziţie moderne nu prezintă prea multe puncte de atracţie, ele îşi aduc totuşi, în oarecare măsură, contribuţia la mersul înainte al muzicii. Metodele clasice funcţionează minunat pentru a descrie emoţiile pozitive, pentru redarea unor sentimente de proporţii epice. Însă emoţiile neplăcute nu pot fi transpuse pe deplin în termenii muzicii clasice. Nici chiar cei mai mari muzicieni din vechea gardă nu au reuşit să redea, spre exemplu, furia adevărată. Aşadar, nu aveam nici un motiv pentru a mă război cu stilul modern. Eram însă împotriva acelora care susţineau că acest stil era unicul valabil, ca şi cum un artizan ar putea lucra cu o singură unealtă.
În al doilea rînd, îmi făceam griji dacă lucrarea mea putea fi cu adevărat considerată "contemporană". Desigur, în sensul strict al cuvîntului, era, fiind compusă recent, cu nici o săptămînă în urmă. Există însă un sens în care cuvîntul acesta defineşte tehnica şi forma, iar nu situarea cronologică.
Aveam de ales: fie să mă retrag, fie să mă prezint la festival cu bucata cea nouă. După o oarecure luptă cu propriile-mi gînduri, am decis să merg înainte. Aveam o mulţime detreburi, trebuia să copiez partiturile şi să le expediez în Germania. Orchestra avea să fie cea a Filarmonicii din Mannheim.
Călătoria pînă la Köln a fost lipsită de peripeţii. O dată ajuns, am aflat că mi se rezervaseră două repetiţii. După cîteva mici neînţelegeri, am reuşit să aduc interpretarea la o formă acceptabilă. Concertul meu fusese programat într-o seară din cea de-a doua săptămînă. Furtuna de gînduri iscată de această melodie se mai potolise în săptămînile trecute, dar, ascultînd orchestra, furia pe care o simţisem în acea săptămînă petrecută în Cornwall s-a redeşteptat în mine. Din această cauză şi fiindcă aceia care asistaseră la repetiţiile mele începuseră deja să răspîndească tot soiul de zvonuri critice la adresa mea, în clipa în care am urcat pe podium pentru a dirija eram într-o dispoziţie foarte bătăioasă.
Toate grijile pe care mi le făcusem au dispărut în clipa în care au răsunat primele acorduri. În următoarele şaptesprezece minute, viziunea avută pe îndepărtatele faleze din Cornwall m-a acaparat întrutotul. La repetiţii ţinusem orchestra în frîu, în mod intenţionat. Atunci cînd o orchestră se arată încîntată de o piesă nouă, e bine să aştepţi pînă la prima reprezentaţie pentru a o lăsa să se desfăşoare. Nu numai că am făcut-o, ci i-am condus pe instrumentişti cu o ardoare pe care nu o arătasem pînă atunci. Într-un fel, nu se cade ca cu compozitor să-şi ridice în slăvi propria operă; de atunci a trecut însă îndeajuns de mult timp, astfel încît cred că pot fi destul de obiectiv. În timp ce melodia îşi modula acordurile de fanfară ale finalului, am ştiut că nu mă făcusem de ruşine. Desigur, ştiam că nu îmi adusesem o contribuţie majoră la progresul muzicii, cu excepţia unui sfert de oră cutremurător. Eterna dilemă a muzicianului e foarte simplu de formulat: cum să redea cît mai amplu aspectele cele mai semnificative ale firii umane, altfel decît au făcut-o vechii maeştri. Adepţii stilului modern şi-au îndreptat atenţia spre aspectele mărunte şi spre abstracţiunile pure. Stilul modern nu oferea o soluţie, dar nici piesa mea nu năzuia atît de sus. Era o extrapolare a vechilor metode şi, timp de cincisprezece minute, făcea faţă cu succes comparaţiei cu operele compozitorilor clasici. Atît. În nici o privinţă, nu se dorea a fi o sfidare.
Aş fi primit cu bucurie aceste critici din partea publicului, cu condiţia să fie recunoscut meritul incontestabil a ceea ce reuşisem să fac. N-a fost aşa. În sală au răsunat aplauze răzleţe, dominate însă de fluierături şi huiduieli. Luat prin surprindere, am fost gata să mă înclin scurt şi să părăsesc repede scena. Fluierăturile s-au înteţit. M-a cuprins brusc o furie îngheţată. Cu un gest poruncitor, m-am întors către şeful orchestrei şi am strigat din răsputeri:
- Măsura întîi!
Respectul unei orchestre germane faţă de dirijor este atît de mare încît instrumentiştii au revenit supuşi la începutul piesei. Înainte ca publicul să fi realizat pe deplin ce se întîmpla, acordurile de bas au răsunat din nou. Larma a mai stăruit o vreme, pe măsură ce orchestra cîştiga în volum. Apoi, în timp ce viorile se dezlănţuiau, exclamaţiile mulţimii deveniră doar o şoaptă în furtună. La sfîrşit, i-am lăsat să spună ce aveau de spus sau, mai exact, de urlat. De astă dată, însă, mi-am păstrat sîngele rece. M-am înclinat uşor către public şi i-am strîns mîna şefului orchestrei, bătîndu-l pe umăr, iar apoi am ieşit.
În drum spre hotel, m-am hotărît să părăsesc Köln-ul chiar a doua zi. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă n-am mai văzut nici un motiv pentru a fugi cu coada între picioare, ca un cîine bătut. Mi s-a părut mult mai uşor să mă port firesc, ca şi cum m-aş fi aşteptat la tot ce se întîmplase. Colegii mei muzicieni s-au grăbit să îmi iasă în întîmpinare, într-un cadru mai restrîns. De astă dată, îşi mai pierduseră o parte din încrederea în sine pe care o afişaseră ostentativ în seara precedentă. Mai mulţi critici şi-au încălcat obiceiurile pentru a mă informa, mai mult sau mai puţin pe faţă, cît de mult le plăcuse piesa mea. Ia te uită! Cînd eram tînăr, cineva mi-a spus că, dacă admiraţia universală reprezintă un procent de sută la sută pe scala valorică pe care a fi anonim corespunde valorii zero, o recunoaştere universală în sens negativ valorează cel puţin cincizeci la sută.
Pînă la urmă, am plecat de la festival cu două zile mai devreme, nu fiindcă m-aş fi simţit obligat să o fac, ci pur şi simplu fiindcă mă plictisisem. Două săptămîni de miorlăieli era mai mult decît eram în stare să suport. La ora amiezii mă aflam, aşadar, la aeroport. Printr-o întîmplare, Alex Hamilton se hotărîse şi el să plece deodată cu mine. Am călătorit împreună. Alex e un scoţian întrutotul atipic. Posedă darul cu totul remarcabil de a trece prin viaţă precum gîsca prin apă. Stilul său muzical e modern, abstract, dar impecabil din punct de vedere tehnic. În afară de muzică, marele său talent este acela de a evita cu succes să facă altceva decît îşi doreşte. Nu reuşea să înţeleagă de ce renunţasem de bună voie la propriile-mi obiceiuri, doar pentru a-mi provoca neplăceri. N-a îndrăznit să mă critice direct, verde în faţă. Tot drumul, am vorbit vrute şi nevrute, în această privinţă Alex fiind, categoric, mult mai priceput decît eram eu însumi. Din vreme în vreme, izbucnea în hohote de rîs. Am suportat cît am putut, apoi i-am spus:
- Mă bucur că treaba asta ţi se pare nostimă.
Nu fusese o remarcă din cale-afară de inspirată, dar ea a avut darul de a-l face să se scuture şi mai tare de rîs. Într-un tîrziu, m-a bătut pe umăr, oftînd:
- Ai fost grozav, pur şi simplu ai fost grozav...
Am aterizat la Londra aproximativ conform orarului. Ajunşi în sala de primire, am trecut fără probleme de biroul de imigrări, după care ne-am aşezat la coada interminabilă formată în faţa biroului vămii. Enervat, mi-am spus că, dacă tendinţa actuală de construire a unor aeronave din ce în ce mai rapide avea să se menţină, în curînd aveam să pierdem mai mult timp cu recuperarea bagajelor decît cu zborul în sine. O atingere bruscă pe umăăr m-a făcut să mă întorc iute, cu o sclipire de mînie în priviri. Era un bărbat zvelt, brunet, în vîrstă de vreo treizeci de ani. L-am recunoscut imediat.
- Slavă Domnului că eşti tu, mi s-a adresat el. Vreme de o clipă, am crezut că am acostat pe altcineva.
Era John Sinclair, fostul meu coleg de şcoală. Amîndoi cîştigaserăm cîte o bursă la Cambridge, în acelaşi an, el în domeniul matematicii, eu în cel al muzicii. În afară de matematici, Sinclair nutrea o pasiune adevărată pentru muzică. În ceea ce mă priveşte, în perioada facultăţii eram interesat în egală măsură de pian şi de compoziţie. Cea mai mare parte a educaţiei muzicale am căpătat-o însă în afara sălilor de cursuri, ascultînd multă muzică şi exersînd întruna. În acele zile, mi-am luat obiceiul de a parcurge în întregime creaţiacîte unui compozitor: simfonii, cvartete şi, mai ales, piese pentru pian. John Sinclair obişnuia să îşi petreacă o mare parte a timpului său liber în camera mea, ascultîndu-mă.
Amîndoi iubeam munţii. Încă din anii de şcoală făcuserăm drumeţii împreună şi ne-am păstrat acest obicei şi în mai tîrziu, la universitate. La sfîrşitul anului trei, împreună cu alţi doi prieteni, am organizat o adevărată expediţie în masivul Skye. Ne-am instalat tabăra la Glen Brittle şi am petrecut două săptămîni superbe făcînd ascensiuni pe Cuillin. În penultima zi a plouat, astfel încît am rămas în tabără, gătind şi făcîndu-ne planuri pentru expediţia din vara următoare. Împreună cu Sinclair, am luat ispititoarea hotărîre de a face o excursie în faimoasele masive muntoase de gresie din nord-vestul extrem. N-am reuşit însă să ne ducem planul la îndeplinire. În anul care a urmat, am cîştigat o bursă de studii în Italia. La întoarcerea mea, Sinclair plecase deja în Statele Unite. Deşi în anii care trecuseră de atunci nu ne întîlniserăm decît de vreo două ori, i-am urmărit cu interes cariera. La vîrsta de douăzeci şi nouă de ani, devenise membru al Academiei Regale, tocmai la timp pentru a primi mult-rîvnitul Premiu Nobel. În măsura în care mi-a stat în putinţă, i-am urmărit progresele, citind reviste precum New Scientist sau Scientific American. Aflasem astfel că îşi adusese o contribuţie decisivă în fizica particulelor elementare, excelînd, dacă nu mă înşel, în domeniul algebrei superioare.
M-am grăbit să fac prezentările, apoi l-am întrebat:
- De unde vii?
- De la New York. Dar voi?
- Ne întoarcem de la Köln, de la un festival muzical.
În sfîrşit, am reuşit să ne recuperăm bagajele şi să trecem de vamă. I-am propus tovarăşului meu să-l aşteptăm şi pe Sinclair, care ni se alătură curînd.
- Ce-aţi zice să luăm un taxi pînă în centru şi să cinăm împreună.
Am încuviinţat, încîntat; aş fi sugerat eu însumi acest lucru, dar timiditatea mă împiedicase. Cînd n-ai mai întîlnit un prieten de şase ani, iar acesta a devenit între timp o persoană importantă, nu poţi şti niciodată la ce să te aştepţi. Se părea însă că John nu se schimbase prea mult, în ciuda răsunătorului său succes. Era mai slab ca înainte şi în ochi i se putea citi o oarecare îngrijorare. Am luat un taxi pînă la mine acasă, cu intenţia declarată de a bea un pahar înainte de cină. În cele din urmă, am băut mai multe.
Cina a devenit, la un moment dat, lipsită de importanţă. Alex era în formă. S-a aşezat în cel mai comod dintre fotolii şi, cu un gest evaziv al mîinii în care nu ţinea paharul, a rostit:
- Muzică!
- Aveţi vreo preferinţă?
- Orice vrei tu. S-a întors spre John, aşteptînd o confirmare: Nu-i aşa că nu avem preferinţe? Vrem muzică, asta-i tot!
N-aveam nici cea mai vagă idee ce anume aveam să le cînt, atunci cînd degetele meleau atins clapele. Prima piesă care mi-a venit în minte a fost o nocturnă a lui Chopin pe care nu-mi aminteam s-o fi cîntat de vreo cîţiva ani. E drept, spre sfîrşitul adolescenţei cîntasem mult Chopin. S-a scris mult despre tehnicile de seducţie. Părerea mea deloc umilă în această privinţă este că toată această literatură e o absurditate fărămargini. Pentru fiecare fată ce se va lăsa cucerită de puterea muşchilor pe un teren de fotbal, poţi număra zece care îţi vor cădea în braţe la auzul unei mazurci sau a unui vals de Chopin. N-am nici o îndoială că o atare strategie poate funcţiona la fel de bine şi la vîrste mai înaintate, dar această modalitate de abordare îmi părea ieftină şi mult prea uşoară. A seduce o fată cu propria-ţi muzică e ceva cinstit şi deloc condamnabil. A o cuceri folosindu-te de muzica altuia mi se părea însă mai puţin corect, la fel ca împuşcarea unei păsări înainte de a-şi lua zborul sau pescuitul cu momeală vie. Oricum ar fi, acea nocturnă a ţîşnit la suprafaţă dintr-un cotlon al subconştientului meu. Alcoolul m-a împiedicat să-mi fac griji dacă aveam sau nu să-mi amintesc urmarea. Pe măsură ce m-am apropiat de sfîrşit, am căpătat senzaţia că nu mai cîntasem niciodată atît de bine o piesă de-a lui Chopin. Un alt efect al băuturii, fără îndoială... Dar a gîndi în termeni absoluţi e o greşeală. Contează ceea ce simţi şi ceea ce simte publicul tău. Alex era în delir:
- Încă puţin Chopin, te implor! Încă puţin...
M-au obligat să cînt mai departe şi am ţinut-o tot aşa, vreme de vreo două ceasuri. De cîte ori încercam să mă ridic de la pian, Alex mă împiedica să o fac.
- Cîntă mai departe! fredona el, în falset.
N-am idee cum se face că îmi aminteam atîtea melodii. Păreau a se fi acumulat în vîrful degetelor mele. Am atacat o mazurcă minunată, nici măcar nu-mi amintea ce număr purta. Notele curgeau însă, unele după altele, fără vreo întrerupere. Apoi am început să cînt o piesă pe care, la început, n-am reuşit să o identific. Mi-am dat seama apoi că era vorba de preludiul liniştit al inegalabilei Fantezii Poloneze. Vreme de o clipă, m-am temut că nu aveam să-mi amintesc cum începea cea de-a doua parte, dar m-am lăsat purtat de muzică, m-am pierdut în ea, pînă la acordurile zdrobitoare din final. Prietenii mei se ridicaseră şi veniseră mai aproape. Alex părea gata să izbucnească în lacrimi. Am sărit în picioare şi-am anunţat, fără drept de replică:
- E vremea să mîncăm.
În frigider am găsit nişte ouă şi, douăzeci de minute mai tîrziu, pe masă aburea o omletă uriaşă. Am mîncat, în timp ce Alex vorbea fără încetare, cu gura plină. Tot ce spunea ni se părea a fi din cale-afară de spiritual. Spiritul, ca şi dragostea, sălăşluiesc în auzul celui care ascultă. Am mai mîncat nişte fructe, după care m-am dus în bucătărie să pregătesc nişte cafea.
Cînd m-am întors, Alex dispăruse.
- Se pare că a plecat.
Era un comportament tipic pentru Alex. Avea darul de a se ivi de nicăieri şi de a dispărea fără nici o explicaţie. Era cea mai apropiată întrupare umană a pisicii de Cheshire din cîte întîlnisem.
- Chiar a plecat? m-a întrebat John.
- Da. Aşa procedează întotdeauna.
- Ce tip ciudat! Ei bine, Dick, spune-mi ce-ai mai făcut în ultimii ani...
Ajuns în acest punct, se cuvine poate să precizez că am fost botezat Richard şi că, în urma unui accident din copilărie, nasul meu rupt îmi domină întrucîtva înfăţişarea. Odată îndeplinită această formalitate, putem reveni la povestea noastră.
Ne-am aşezat în fotoliile confortabile, sorbind din cafele. Cum era şi firesc, conversaţia noastră s-a îndreptat spre amintirile întîmplărilor din anii de demult. Cu siguranţă, un străin s-ar fi plictisit de moarte ascultîndu-ne sporovăielile. Cînd am terminat de depănat amintirile, era trecut de unu şi jumătate. Habar n-am unde intenţionase John să-şi petreacă noaptea. Era însă limpede că, la ora aceea, se cuvenea să îi pregătesc camera de oaspeţi. Am scos lenjerie şi prosoape curate. O jumătate de oră mai tîrziu, adormisem, ignorînd cu seninătate întîmplările extraordinare pe care ni le rezerva viitorul.
CAPITOLUL DOI
Fuga
A doua zi dimineaţă, eram pe sfîrşite cu micul dejun cînd John m-a întrebat:
- Ei, ce părere ai?
- Despre ce anume?
- Ce-ar fi să întreprindem acum excursia spre nord-vest pe care o plănuiam odinioară? Liatnach, An Teallach, Suilven şi toate celelalte...
- Şi cînd ai vrea să pornim?
- De îndată ce vei fi gata.
- Sînt gata chiar acum. Cum vom călători, însă?
- Am putea închiria o maşină.
- Nu mă gîndeam la asta. În această perioadă a anului, hotelurile din întreaga Scoţie sînt ticsite de turişti.
John căzu pe gînduri cîteva clipe, apoi se ridică de la masă.
- Mi-a venit o idee. Unde e telefonul?
Se întoarse după o jumătate de oră, victorios.
- S-a rezolvat!
- Cum aşa?
- Am făcut rost de o rulotă şi de o maşină care să o tracteze.
Nu era o realizare chiar atît de grozavă pentru un laureat Nobel, dar John era din cale-afară de mîndru de reuşita sa.
Ne-am sfîrşit micul dejun, după care John a ieşit, a luat un taxi şi a dispărut. M-am apucat să-mi pregătesc echipamentul. Am căutat hainele şi bocancii de teren. Păreau în stare bună, deşi nu le folosisem de ani de zile, darmite să le fi îngrijit aşa cum s-ar fi cuvenit. Un rucsac, un colac de coardă de alpinism, hanoracul, şosetele groase, o pereche de bretele; toate acestea zăceau acum împrăştiate pe podea. Le-am împachetat şi, cînd John s-a întors, eram gata. În jurul orei unu, eram pe drum, îndreptîndu-ne spre autostrada A1 prin St.John's Wood.
Călătoria spre nord ne-a copleşit cu o plictiseală cumplită. Se întunecase deja cînd am ajuns la Scotch Corner. Am părăsit autostrada, luînd-o pe şoseaua mai strîmtă care străbătea ţinutul, spre Penrith. Cînd am ajuns la Brough eram amîndoi sătui pînă peste cap, astfel că am ales drumul ce străbătea mlaştinile ce despărţeau Brough de Middleton. Eram convinşi că aveam să întîlnim şi porţiuni de teren deschis, unde să ne putem parca rulota pentru a înnopta. Previziunea noastră s-a dovedit corectă; ne-am oprit după vreo trei kilometri de urcuş spre mlaştini. Am alcătuit o cină simplă dar îndestulătoare, din proviziile pregătite pentru drum. Cîte o ceaşcă de ceai botezat din belşug cu rom a încheiat cina, după care ne-am cuibărit fiecare în sacii de dormit.
Peste noapte a plouat întruna, astfel încît nu ne-am făcut prea multe iluzii cu privire la vremea de a doua zi dimineaţă. Pe la şase însă, cînd m-am trezit şi am pus ceainicul la fiert, cerul se mai limpezise. Deşi pe culmi ceaţa mai stăruia, nu existau semne că ploaia avea să reînceapă prea curînd. L-am trezit pe John, oferindu-i o ceaşcă de ceai, şi l-am întrebat ce părere avea despre o mică drumeţie, pentru a-şi mai dezmorţi picioarele. El a fost de acord. Am prăjit vreo şase felii de şuncă şi, în loc să le mîncăm pe loc, le-am înfăşurat în folie de aluminiu. Împreună cu un cuţit, o pîine şi o bucată de prăjitură, acestea şi-au găsit locul în rucsac.
Am pornit la drum la şapte fără un sfert. Am condus înainte pe acel drum, pînă cînd John, care studia harta, m-a anunţat că am ajuns în punctul de atac. Ideea unui asalt asupra lui Mickle Fell ne-a făcut să zîmbim, deşi ştiam că, oricît de blîndă ar fi fost panta dealului, aveam mult de mers pînă în vîrf. Înaintarea n-a fost deloc uşoară, deoarece cărarea era întreruptă la tot pasul de smocuri de iarbă şi porţiuni mlăştinoase. Nici ceaţa nu ne uşura deloc sarcina. Am ajuns în vîrful unei movile. Peisajul care se întindea în faţa noastră n-a fost pe placul lui John. Ca de obicei, a refuzat să meargă mai departe pînă cînd nu avea să găsească pe hartă punctul exact în care ne aflam. Vremea era destul de umedă şi, pe măsură ce ne contraziceam, devenea tot mai frig. Într-un tîrziu, am reuşit să identificăm pe hartă porţiunea de aproximativ un kilometru şi jumătate pe care o puteam vedea. Am ajuns la concluzia că nu porniserăm exact din punctul din care intenţionam, ci parcaserăm maşina la vreun kilometru de locul corect. John a început să bombăne, nemulţumit că îşi pierduse antrenamentul. Apoi a urmat o dispută referitoare la alegerea drumului celui mai potrivit de urmat în continuare, nu atît pentru a ajunge în vîrf, ci pentru a evita porţiunile mai abrupte. Am hotărît în cele din urmă să ocolim rîpa umedă şi năpădită de vegetaţie de sub noi, luînd-o spre stînga. După vreo jumătate de oră de mers, am dat peste un gard din sîrmă ghimpată care părea că avea să ne conducă în direcţia dorită. Studiind harta, ne-am dat seama că acest gard delimita graniţa dintre Westmoreland şi Yorkshire. Eram, în sfîrşit, pe drumul cel bun.
Tot discutînd, ne-a apucat foamea; am tăiat pîinea, am împărţit şunca. Am mîncat şi am pornit imediat la drum, fiecare din noi cu cîte o bucată de prăjitură în mînă.
Am înaintat o vreme de-a lungul gardului, căci aici cărarea nu era la fel de accidentată precum în terenul deschis. Pe la opt, ceaţa s-a ridicat şi am putut constata că Mickle Fell se afla chiar în faţa noastră. Nu ne mai rămînea decît o scurtă plimbare pînă în vîrf. O dată ajunşi pe teren calcaros, în privinţa vegetaţiei a intervenit o schimbare plăcută. Mlaştina de turbă rămăsese undeva, în urmă, iar acum păşeam pe iarbă. O turmă de oi păştea iarba bogată. Am înaintat rapid către răsărit, urmînd o pantă prelungă ce ducea la un lac adăpostit de peretele stîncos. Pe la vreo unsprezece am regăsit şoseaua.
Eram dornici să ne continuăm cît mai curînd drumul spre nord. Ne despărţeau cam cinci kilometri de locul unde ne lăsaserăm maşina, distanţă pe care ar fi trebuit să o parcurgem pe jos, ceea ce ne-ar fi luat cam o oră. Am căzut de acord să facem autostopul pe drumul de întoarcere, însă, cum circulaţiaera redusă şi în multe dintre maşinile care treceau nu mai rămăsese loc decît pentru un singur pasager, am decis să ne despărţim. Am luat-o înainte cale de vreo sută de metri, am urcat taluzul abrupt şi m-am tolănit pe iarbă, lăsîndu-l pe John să se descurce cu autostopul. Zece minute mai tîrziu, a urcat într-o maşină şi, trecînd prin dreptul meu, m-a făcut un semn triumfător. Se pare că ideea de a ne despărţi fusese bună, căci, cu siguranţă, în acea maşină n-am fi încăput amîndoi.
Cele zece minute, la cît îmi estimasem aşteptarea, s-au prelungit. Din vreme în vreme, cîte o maşină cotea pe drum, la vreo două sute de metri de locul în care mă aflam. Auzeam zumzetul motorului înainte de a vedea maşina şi, de fiecare dată speram că avea să fie John, cu maşina noastră. A trecut însă o oră, fără ca John să dea vreun semn de viaţă. Era limpede, maşina închiriată de noi refuzase să mai pornească. N-aveam de ales, trebuia să o iau din loc, pe jos. Pe cînd mă tîram anevoie de-a lungul şoselei, îmi spuneam că ar fi fost grozav să nu-i fi dat lui John şi rucsacul meu. Nu fiindcă acesta n-ar fi fost greu, ci aş fi putut să îmi schimb bocancii cu nişte tenişi, scurtîndu-mi astfel calvarul întoarcerii, cu cel puţin douăzeci de minute.
Maşina era exact unde o lăsaserăm în zori. John nu se zărea nicăieri, era clar că plecase după ajutor, probabil la un garaj din Brough. M-am aşezat să îl aştept şi, astfel, a mai trecut încă o oră. Ce naiba se întîmplase? De ce nu îmi lăsase John măcar un bilet sau cheile, ca să pot intra în afurisita de maşină? Am început să blestem lipsa de simţ practic a oamenilor de ştiinţă. Plin de lehamite, am pornit spre rulotă, cale de încă un kilometru şi jumătate. Şi cheia acesteia rămăsese la John; din fericire, avusesem inspiraţia de a lăsa o fereastră deschisă şi am reuşit să intru fără prea multă bătaie de cap. După ce m-am spălat, am încercat să-mi potolesc nervii cu o cană mare de ceai şi încă o bucată de prăjitură.
Situaţia era pe deplin lipsită de haz. În jurul orei trei, am intrat în Brough, pradă unei stări de furie avansată. Am vizitat două garaje, fără să aflu nimic. A mai trecut o oră pînă cînd am convins un mecanic să revină, împreună cu mine, la maşina noastră. Omul a deschis portiera şi, foarte curînd, motorul torcea în surdină. I-am plătit o liră mecanicului, iar acesta a plecat, convins că avusese de-a face cu un tîmpit.
Ce aveam de făcut în continuare? Auzisem că în Statele Unite se întîmpla ca şoferii de camion să culeagă autostopişti, pe care îi zvîntau apoi în bătaie şi îi jefuiau, dar nu ştiam ca în Anglia să se fi petrecut aşa ceva. Am condus pînă în locul unde coborîsem de pe Mickle Fell, apoi m-am întors la Brough, păstrînd o viteză foarte redusă. Ajuns în oraş, am povestit tot ce ştiam unui sergent de poliţie. Acesta şi-a notat totul cu o expresie gravă întipărită pe chip, deşi în gesturile lui se citea rutina. M-a întrebat unde puteam fi găsit şi i-am explicat unde parcasem rulota. Poliţia, îmi spuse el, urma să se apuce imediat de treabă şi aveam să fiu anunţat de îndată ce aveau să apară elemente noi.
În acel moment nu-mi doream decît să mă întorc la rulotă. Cînd am ajuns se făcuse aproape şase. Nu ştiam dacă era sau nu cazul să pregătesc cina pentru două persoane. Mi-era foame, dar îngrijorarea îmi răpise pofta de mîncare. M-am decis să mă întind vreo jumătate de oră înainte de a-mi pregăti cina. Zis şi făcut. Apoi, după ce am terminat de mîncat şi de spălat vasele, amobservat că era trecut de nouă. Curînd după aceea am auzit o bătaie puternică în uşa rulotei.
Era un inspector de poliţie în civil, care mi-a dat de înţeles că ancheta ajunsese de-acum de competenţa secţiei criminalistice. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre mine însumi. Dispariţia lui John era, în sfîrşit, luată în serios. Reputaţia sa ca om de ştiinţă ar fi trebuit să-i determine să procedeze aşa de la bun început; aveam însă bănuiala că la mijloc interveneau şi anumiţi factori legaţi de securitate, ceea ce avea drept rezultat, între altele, şi numeroasele întrebări referitoare la persoana mea. Poliţia dorea să fie sigură că nu aveam nici un amestec în dispariţia lui John, oricare i-ar fi fost cauza. După vreo oră de interogatoriu, inspectorul s-a ridicat, gata de plecare. Mi-am amintit să îmi verific ceasul după al său, dar ceasul meu funcţiona, se pare, perfect.
S-a lăsat întunericul şi mi-am spus că era timpul să mă pregătesc de culcare. În condiţii obişnuite, după o zi precum aceea, aş fi adormit buştean. Acum însă mă tot perpeleam în aşternut, cu gîndul la John Sinclair. Desigur, nu ştiam despre el, cel de acum, ci doar despre ceea ce fusese el în tinereţe. Anii trecuţi păreau însă a nu fi existat. Reluasem aceleaşi relaţii destinse din timpul şcolii şi al facultăţii. Şi totuşi, anii trecuţi îşi aveau realitatea lor bine definită. Viaţa lui John devenise mai complexă din punct de vedere profesional şi social decît era atunci cînd ne-am cunoscut. Pentru mine, John părea neschimbat, dar pentru restul lumii acest lucru nu era valabil. Toate aceste speculaţii, oricît de raţionale ar fi fost, nu îmi puteau explica însă dispariţia lui John.
Dintr-o dată, atenţia mi-a fost atrasă de zgomotul unor paşi ce se apropiau. Am ieşit din sacul de dormit, bîjbîind în căutarea unor chibrituri, dornic să aprind mica lampă cu gaz de deasupra plitei. Încă mai scormoneam, cînd uşa rulotei s-a deschis. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să aprind lampa, am descoperit că intrusul aflat în prag nu era altul decît John. Îngrijorarea pe care i-o citisem în ochi în prima seară era acum mai evidentă.
- Unde naiba ai fost? am izbucnit.
John intră în rulotă, se prăbuşi în culcuşul lui şi începu să-şi desfacă şireturile de la bocanci.
- N-am nici cea mai mică idee în privinţa asta, Dick. Crede-mă, ăsta-i adevărul.
Voiam cu orice preţ să aflu mai multe, dar, dacă ceea ce spunea John era adevărat, dacă habar nu avea ce i se întîmplase, n-avea rost să insist. Suferise, se pare, un soi de amnezie. Poate că pierederea de memorie avea să fie doar temporară, dar ideea unei amnezii era singura explicaţie posibilă, deocamdată. Efortul fizic intens, fără un antrenament prealabil, ar fi putut duce la o astfel de comoţie. Cert este că, în rest, John era nevătămat, iar asta era lucrul cel mai important.
- Ţi-e foame? l-am întrebat.
- Îngrozitor!
Era limpede, nu-şi dorea decît mîncare şi odihnă. Sincer să fiu, şi mie mi-ar fi prins bine încă o gustare. Descoperind resurse de energie nebănuite, am pregătit masa. Arome puternice şi apetisante umpleau curînd după aceea rulota. John a înfulecat în tăcere, în vreme ce eu am băut o cană de ceai şi am mîncat o bucată de prăjitură. I-am spus lui John că anunţasem poliţia. Cu încuviinţarea lui, am dat o fugă cu maşina pînă la cea maiapropiată cabină telefonică, aflată la vreun kilometru distanţă, pe marginea drumului. Am sunat la secţie şi i-am spus sergentului de serviciu că John reapăruse şi că, aparent cel puţin, era nevătămat, în afara unei uşoare amnezii temporare. La întoarcere, l-am găsit pe John cufundat într-un somn adînc.
A doua zi ne-am trezit tîrziu. Din această cauză, precum şi datorită unei noi vizite a inspectorului din ajun, s-a făcut amiază pînă cînd ne-am reluat călătoria spre nord. Mai devreme, John s-a plimbat vreme de o oră împreună cu inspectorul, dar habar n-am despre ce au discutat cei doi. În acest timp, am făcut ordine în rulotă. Oricum, la întoarcere, inspectorul părea mulţumit de cele aflate.
Am traversat Glasgowul chiar prin centru. Deşi ne mişcam destul de încet, era calea cea mai sigură pentru a nu ne rătăci pe străduţele de la periferie. Fără prea mare greutate, am reuşit să găsim drumul spre Loch Lomond. Am depăşit multe locuri de popas, dornici să ajungem pînă-n seară la Glencoe, dacă avea să fie posibil. Drumul pînă la Crinlarich ni s-a părut lung şi plictisitor, iar distanţa pînă la Tyndrum era mai mare decît îmi aminteam din călătoriile anterioare. Am ieşit la capătul mlaştinii Ranoch. John, care se afla la volan, a început să mormăie ceva despre rulotă, care atîrna parcă mai greu şi începuse să se clatine. Am oprit, iar inspecţia a scos la iveală o pană la roata din spate a maşinii. În timp ce scoteam din portbagaj roata de rezervă şi cricul, ne-au năpădit roiuri de musculiţe. Lucru firesc, de altfel, doar ne aflam în Scoţia! Deşi nu ne-a luat decît vreun sfert de oră pentru a schimba roata, pe cînd am urcat din nou în maşină eram, practic, devoraţi de vii.
Am gonit cu viteză maximă, ca să ajungem la Glencoe înainte de apusul soarelui. Ştiam exact unde anume voiam să înnoptăm, la intersecţia dintre drumul nou şi cel vechi, la trei kilometri de Kingshouse Inn. Cînd am ajuns, ultima geană de lumină dispăruse. Era imposibil să mai executăm vreo manevră cu rulota, pe întuneric. Cel mult, am fi putut să o luăm înainte pe drumul vechi. Dacă acesta ar fi fost prea accidentat, n-am fi avut loc să întoarcem maşina şi am fi fost nevoiţi să decuplăm rulota şi să executăm manevra manual, tractînd-o apoi pînă la intersecţie. Oricum, a doua zi aveam nevoie de maşină, pentru a parcurge cei săse kilometri pînă la Bideannam Bian. Avuseserăm şi aşa destule neplăceri pentru acea zi, aşa încît ne-am mulţumit să parcăm pe marginea drumului.
Am pornit chiar în zori. După un ceai sorbit în grabă şi pregătirea echipamentului şi a merindelor, am fost gata de plecare, deşi era doar şase dimineaţa. Era o zi perfectă, cerul era pe deplin senin. În lumina zorilor, problemele din seara precedentă nu mai păreau atît de greu de rezolvat. Cel mai simplu era să continuăm înaintarea pe drumul vechi, cale de un kilometru şi jumătate, pînă cînd acesta avea să întîlnească din nou drumul asfaltat. Deşi înaintam încet, maşina se hurduca precum într-o cursă nebunească. Categoric, drumul părea a fi un poligon de încercare pentru un jeep sau un Land Rover. Cu cîteva zgîrieturi pe şasiu, am reuşit totuşi să trecem cu bine. Zece minute mai tîrziu, parcam în apropierea mohorîtului Loch Triochtan. Cărărea ce urca muntele părea neplăcut de abruptă. Totuşi, după ce am pornit, înaintarea s-a dovedit mai puţin dură decît în aparenţă. O bună bucată de vreme am urmat albia unui torent, urcînd într-o vale îngustă care înainta adînc în inima muntelui.După aproximativ un kilometru şi jumătate am hotărît să părăsim albia pîrîului şi să o luăm la stînga, direcţie în care panta era mai lină. Pe la opt am ajuns într-o mică depresiune pe care o bănuiam situată la cel mult trei sute de metri mai jos de vîrf. În faţa noastră se înălţa un splendid pinten de piatră, probabil cunoscutul contrafort Churchdoor. În depresiune se aflau ochiuri de apă limpede şi rece ca gheaţa. Se făcuse destul de cald şi am petrecut următoarea jumătate de oră luîndu-ne pe îndelete micul dejun. Pentru întîia oară, apreciam avantajele călătoriei cu rulota. Era mult mai confortabilă decît un cort şi ne ferea o protecţie sigură împotriva musculiţelor. Era de preferat unui han, fiindcăastfel putem porni la drum mai devreme.
Dacă am fi înnoptat la vreun hotel din Kingshouse sau Ballachulish, la ora asta de-abi-a ne-am fi început micul dejun. E drept că tocmai asta făceam, dar ne aflam la o înălţime de o mie de metri, după un urcuş de două ceasuri.
Am pornit din nou înainte de nouă, pe un versant blînd cu grohotiş şi stînci sfărîmate. Am urcat de-a lungul lui vreo două sute de metri şi am ajuns pe culme, în bătaia puternică a razelor solare. Stîncile erau calde aici; eram în vîrful muntelui. Se anunţa o zi caniculară, iar ceaţa începuse deja să se risipească. Spre nord se profilau Marmorele şi Ben Nevis, iar spre sud se înălţau piscurile ascuţite ale lui Glen Erive. N-aveam nici un motiv să ne grăbim, astfel încît am rămas în vîrf aproape o oră. În calitatea mea de responsabil cu aprovizionarea, am scos la iveală surpriza pregătită din timp: două conserve cu suc de portocale. Apoi am pornit de-a lungul culmii, în pas constant şi destins. Am înaintat în acest ritm în josul pantei în formă de poliţă ce coboară spre Glen Erive, apoi am urcat iar, spre capătul culmii Beinn Fhada. După o pantă scurtă şi iute a urmat o trecătoare strîmtă, apoi cărarea a cotit-o iar spre stînga, pe un deal abrupt. Lungimea pantei era de vreo trei sute de metri şi perspectiva nu era deloc atrăgătoare, pentru nişte drumeţi lipsiţi de antrenament. Ne-am contrazis prieteneşte în privinţa celei mai uşoare modalităţi de coborîre. John a ales un făgaş între pereţii stîncoşi, un soi de horn din piatră, eu m-am gîndit că terenul deschis din dreapta avea să fie mai simplu de străbătut. După ce am parcurs vreo treizeci de metri, mi-am dat seama că mă înşelasem. L-am pierdut din vedere pe John şi, cînd l-am revăzut, prietenul meu se afla cu vreo sută de metri mai jos. L-am urmat şi, într-un tîrziu, l-am ajuns din urmă. Se aşezase să se odihnească pe un bolovan. I-am sugerat să ne continuăm coborîrea prin şaua îngustă aflată în dreapta noastră. John izbucni în rîs, afirmînd că, urmînd acel drum, am fi ajuns în cele din urmă, din nou, în vîrf. Nu ştiu de ce era atît de convins de asta, dar, după greşeala pe care o săvîrşisem mai devreme, refuzînd să-l ascult, mi-am zis că era de preferat să nu îl contrazic.
Fundul văii era uluitor. Văzut de sus, părea o suprafaţă perfect plană, însă, o dată ajuns jos, puteai observa că panta dealului se repezea abrupt într-o mică strîmtoare. Aceste chei se prelungeau cale de vreo doi kilometri. Aceasta era valea ascunsă despre care auzisem vorbindu-se de atîtea ori. Mînat de instinct sau poate de noroc, John m-a condus pînă în locul unde pîrîul se lăţea într-un vad, permiţînd trecerea pe celălalt mal, unde drumul avea să fie mult mai uşor.
Încălzit după efortul coborîrii, am sugerat să ne scăldăm în pîrîu. John a încuviinţat şi, cinci minute mai tîrziu, ne bălăceam într-un ochi de apă limpede şi rece ca gheaţa. Dacă stai să te gîndeşti, frigul îţi prilejuieşte experienţe stranii. Senzaţia de frig profund e neplăcută, dar nu imposibil de suportat. Cu toate acestea, frigul e un duşman tainic şi necruţător. Singura experienţă plăcută legată de această senzaţie, după ştiinţa mea, se produce atunci cînd, coborînd panta abruptă a unui munte, plonjezi într-un lac rece ca gheaţa. Plăcerea nu durează mai mult de treizeci de secunde. O poţi prelungi cu cel mult un minut, după care e cazul săi ieşi din apă cît poţi de repede. Exact aşa am procedat şi noi. În timp ce ne uscam la soare, am avut o revelaţie stranie. În anii de şcoală ne scoteam adesea cămăşile, după cîte o partidă de fotbal. Remarcasem atunci că John avea pe şold un semn din naştere, avînd forma unei căpşuni cu diametrul cît al unei monede de o jumătate de coroană. Acum, însă, nu se zărea nici o urmă a acelui semn.
PREFAŢĂ
Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie. La fel şi istoria, pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor; nici ea nu este în permanenţă creatoare. Şi în acest „tainic atelier al lui Dumnezeu“, cum o numeşte Goethe cu veneraţie, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Şi aici, ca pretutindeni în artă şi în viaţă, momentele sublime, de neuitat, sunt rare. De obicei, istoria nu face decât să adauge, ca o cronicară nepăsătoare şi perseverentă, verigă după verigă, la acel lanţ imens care străbate mileniile, înşiruind fapt după fapt, căci orice moment de încordare are nevoie de timp pentru pregătirea sa, fiecare eveniment adevărat trebuie să se poată desfăşura. Întotdeauna sunt necesari, în sânul unui popor, milioane de oameni, pentru ca să apară un geniu, întotdeauna trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică, o oră astrală a omenirii.
Dacă în artă apare un geniu, el supravieţuieşte vremurilor; dacă apare o astfel de oră a lumii, atunci ea se dovedeşte hotărâtoare pentru decenii şi veacuri întregi. Aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări. Ceea ce în vremi obişnuite se desfăşoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde şi care hotărăşte totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generaţii şi decid asupra vieţii unui individ, a unui popor şi chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi.
Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în decursul istoriei. Câteva asemenea ore astrale, din toate vremurile şi din toate locurile - le-am numit astfel deoarece, luminoase şi statornice ca aştrii, depăşesc în strălucire noaptea efemeră - încerc să le evoc aici. Nicăieri nu am încercat să schimb, prin vreo născocire proprie, nuanţele sau să accentuez cumva adevărurile sufleteşti ale întâmplărilor exterioare sau interioare. Căci în acele momente sublime când creează în mod desăvârşit, istoria nu are nevoie de o mână care să o ajute. Acolo unde cârmuieşte cu adevărat ca poetă, ca dramaturgă, nici un poet nu trebuie să încerce să o depăşească.
Stefan Zweig
EVADARE ÎN NEMURIRE
Descoperirea Oceanului Pacific
25 septembrie 1513
Se echipează o corabie
La prima sa întoarcere din America, pe care o descoperise, în marşul său triumfal pe străzile înguste ale Barcelonei şi Sevillei, Columb arătase tot felul de lucruri de preţ şi curiozităţi, oameni cu pielea roşie, de o rasă necunoscută, animale nemaivăzute, papagali multicolori ţipând fără încetare, tapiri greoi, apoi plante şi fructe ciudate, aclimatizate mai târziu în Europa, ca porumbul indian, tutunul şi nuca de cocos. Toate acestea provoacă uimirea mulţimii entuziasmate, dar ceea ce tulbură cel mai mult pe rege şi pe regină, ca şi pe sfetnicii lor, sunt cele câteva lădiţe şi coşuleţe cu aur. Aurul pe care Columb l-a adus din Noua Indie nu e prea mult: câteva obiecte de podoabă, obţinute prin schimb sau prin jaf de la indigeni, câteva bare mici de aur şi câteva grămăjoare de grăunţe aurii - mai mult praf de aur decât aur - abia dacă din toată prada se pot face câteva sute de ducaţi. Dar genialul fantast Columb, care crede cu fanatism numai ceea ce vrea să creadă şi care, prin noul drum spre Indii, dovedise atât de temeinic că avusese dreptate, se laudă, cu toată sinceritatea, că ceea ce a adus e doar o primă şi măruntă dovadă din ceea ce se găseşte acolo. Dispune de informaţii demne de încredere că pe aceste noi insule sunt uriaşe mine de aur. Preţiosul metal se găseşte, în unele locuri, sub un strat subţire de pământ. Sunt suficiente câteva lovituri de cazma pentru a-l dezgropa. Mai departe, spre sud, există ţări, unde regii beau din cupe de aur, iar aurul valorează mai puţin decât plumbul în Spania. Regele, veşnic în lipsă de bani, ascultă cu încântare crescândă relatările despre acest nou Ofir, care îi aparţine. Deocamdată, Columb e prea puţin cunoscut în ce priveşte nesăbuita-i exaltare, pentru ca făgăduielile sale să trezească îndoieli. Se echipează în grabă o mare flotă, pentru cea de a doua călătorie; şi acum nu mai e nevoie nici de toboşari, nici de recrutori, pentru strângerea echipajelor. Vestea despre noul Ofir, unde aurul poate fi adunat cu mâinile goale, înnebuneşte întreaga Spanie. Cu sutele, cu miile se îmbulzesc cei ce vor să plece spre noul El Dorado, spre ţara aurului.
Dar ce talaz tulbure al lăcomiei năvăleşte acum dinspre oraşe, sate, cătune! Spre Palos şi Cádiz nu se grăbesc să vină numai gentilomi onorabili, care vor să-şi aurească blazonul, nu numai aventurieri temerari sau soldaţi viteji, ci toate lepădăturile, toată drojdia Spaniei. Hoţi însemnaţi cu fierul roşu, tâlhari, borfaşi, care caută în ţara aurului afaceri mai mănoase, datornici care fug de creditorii lor, soţi care vor să scape de soţiile lor cicălitoare, tot soiul de desperados, oameni cu existenţele ratate sau căutaţi de poliţie, toţi se oferă pentru noua flotă. E o bandă pestriţă de naufragiaţi ai vieţii, hotărâţi să se îmbogăţească dintr-o singură lovitură şi în acest scop sunt dispuşi la orice mârşăvie, la orice crimă. Într-atâta i-au aprins pe toţi aceştia poveştile fanteziste ale lui Columb - cum că în ţările acelea trebuie doar să înfigi o sapă şi vezi strălucind bulgări de aur - încât cei înstăriţi îşi iau servitori şi catâri, ca să care cu ei cât mai mult din metalul preţios. Cei ce nu izbutesc să fie primiţi în expediţie caută cu orice preţ s-ajungă acolo pe o altă cale. Fără să aştepte o încuviinţare regală, aventurieri înrăiţi echipează corăbii pe propria lor cheltuială, numai să ajungă mai repede dincolo, să pună mâna pe cât mai mult aur. Dintr-o dată, Spania scapă de nenumărate elemente primejdioase, de toate scursorile societăţii.
Guvernatorul insulei Española (mai târziu San Domingo sau Haiti) constată cu groază cum aceşti oaspeţi nechemaţi inundă insula care i-a fost încredinţată. An de an, vasele aduc noi încărcături de indivizi tot mai recalcitranţi. Dar tot atât de dezamăgiţi sunt şi noii-veniţi, căci aurul este aici departe de a se găsi pe toate drumurile, iar de la nefericiţii băştinaşi, asupra cărora se năpustesc ca nişte bestii lacome, nu se mai poate scoate nici un grăunte. Hoardele prădalnice, cărora li se scurg ochii după metalul galben, cutreieră locurile în lung şi în lat, spre spaima bieţilor indieni şi spre spaima guvernatorului. În zadar încearcă acesta să-i prefacă în colonişti, dându-le pământ şi vite din belşug, ba chiar şi vite umane - anume şaizeci până la şaptezeci de indigeni drept sclavi fiecăruia. Dar nici preacinstiţii hidalgos [1], nici foştii tâlhari nu au de gând să devină fermieri. N-au străbătut doar oceanul ca să cultive cereale şi să păzească vitele. În loc să se îngrijească de semănat şi recoltat, îi torturează pe sărmanii indieni - în câţiva ani au izbutit să extermine toată populaţia băştinaşă - sau zac prin taverne. În scurt timp, cei mai mulţi s-au înglodat până peste cap în datorii faţă de negustori şi cămătari, astfel încât, în afara pământurilor, trebuie să-şi vândă până şi hainele, pălăria, ba chiar şi ultima cămaşă.
De aceea, toţi aceşti rataţi din Española primesc cu bucurie vestea că bachiller[2]-ul Martin Fernandez de Enciso, un om bine văzut de pe insulă, un jurist respectabil, echipează un vas - aceasta se întâmplă în anul 1510 - pentru a veni cu forţe noi în ajutorul coloniei sale de pe terra firma [3]. Doi faimoşi aventurieri, Alonzo de Ojeda şi Diego de Nicuesa, obţinuseră în anul 1509, de la regele Ferdinand, privilegiul de-a întemeia o colonie în apropierea istmului de Panama şi a coastei Venezuelei, pe care o denumiseră, în mod pripit, Castilia del Oro - Castilia de Aur; fascinat de numele acesta răsunător şi înşelat de palavre, Enciso, omul cunoscător în ale legilor, dar necunoscător în ale vieţii, îşi investise întreaga avere în această întreprindere. Dar din colonia nou-întemeiată de la San Sebastian, în golful Uraba, nu vine nici un fel de aur, ci numai strigăte disperate de ajutor. Jumătate din colonişti a pierit în luptele cu băştinaşii, iar cealaltă jumătate este în primejdie de a muri de foame. Pentru a salva banii investiţi, Enciso riscă şi ce-i mai rămăsese din avere, spre a echipa o expediţie de salvare. Îndată ce află vestea că Enciso are nevoie de soldaţi, toţi desperados, toţi vagabonzii din Española vor să folosească acest prilej pentru a o şterge de acolo. Doar, doar să scape de creditori şi de supravegherea severului guvernator! Dar creditorii sunt vigilenţi; ei îşi dau seama că principalii lor datornici vor să fugă şi că odată plecaţi nu-i vor mai revedea nicicând. Cer deci cu insistenţă guvernatorului ca nimeni să nu poată pleca fără o aprobare specială. Guvernatorul încuviinţează pe deplin cererea lor. Se hotărăşte că portul să fie supravegheat cu străşnicie. Vasul lui Enciso trebuie să rămână în afara acestuia, în larg. Bărcile autorităţilor patrulează neîncetat, pentru ca nici un nechemat să nu se strecoare pe punte. Cu o amărăciune neînchipuită, toţi acei desperados, care se tem mai puţin de moarte decât de închisoarea pentru datornici sau de muncă cinstită, văd cum vasul lui Enciso porneşte, fără ei, cu pânzele umflate, către aventură.
Omul din ladă
Cu pânzele umflate se îndreaptă vasul lui Enciso, din Española, spre coasta continentului american; curând contururile insulei se pierd în zare. Călătoria e liniştită, nimic deosebit nu se întâmpla la început, în afară cel mult de faptul că un câine de vânătoare de o forţă neobişnuită - este fiul faimosului copoi Becericco, el însuşi cunoscut sub numele de Leoncico - aleargă de colo până colo, neliniştit, pe punte şi adulmecă prin toate colţurile. Nimeni nu ştie cui îi aparţine acest animal puternic şi cum a ajuns pe bord. Până la urmă, se mai observă că animalul nu poate fi îndepărtat din faţa unei lăzi foarte mari cu provizii, care fusese urcată la bord în ultima zi. Dar iată, pe neaşteptate, lada se deschide singură şi din ea apare un bărbat, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, bine echipat, cu sabie, coif şi pavăză, asemenea lui Santiago, sfântul protector al Castiliei. Este Vasco Nuñez de Balboa, care dă astfel o primă dovadă a curajului şi ingeniozităţii sale ieşite din comun. Născut la Jerez de los Caballeres, dintr-o familie nobilă, plecase ca simplu soldat, împreună cu Rodrigo de Bastides, spre Lumea Nouă şi, după multe pribegii, naufragiase în faţa Españolei. Zadarnic încercase guvernatorul să facă din Nuñez de Balboa un bun colonist. După numai câteva luni, părăseşte pământul ce-i fusese încredinţat şi ajunge într-o situaţie atât de falimentară, încât nu mai ştie cum să scape de creditori. Însă în timp ce datornicii ceilalţi stau pe ţărm şi privesc, cu pumnii strânşi, la bărcile de patrulare ale autorităţilor, care-i împiedică să se refugieze pe vasul lui Enciso, Nuñez de Balboa izbuteşte să ocolească cu îndrăzneală bariera lui Diego Columbus, strecurându-se într-o ladă goală de provizii. Aceasta e urcată la bord de complicii săi şi, în iureşul plecării, şiretlicul său temerar trece neobservat. Abia când vasul se află destul de departe ca să nu se mai pună problema întoarcerii din pricina lui, pasagerul clandestin se arată. Iată-l deci la bord.
Enciso, bachiller-ul, este un om al legii şi ca toţi cei de o seamă cu el, are prea puţină înţelegere pentru romantism. Ca alcalde [4], ca şef al poliţiei în noua colonie, nu vrea să tolereze acolo paraziţi şi indivizi cu existenţe dubioase. Aşadar îi spune răspicat lui Nuñez de Balboa că nici nu se gândeşte să-l ia cu el şi că-l va debarca pe ţărmul primei insule pe lângă care vor trece - fie ea locuită sau nu.
Dar lucrurile iau o altă întorsătură. În timp ce vasul se îndreaptă spre Castilia del Oro, întâlnesc o altă corabie - lucru neobişnuit pentru vremurile acelea, când doar câteva duzini de corăbii navigau pe acele mări necunoscute - încărcată cu oameni şi condusă de un bărbat al cărui nume va fi curând celebru în întreaga lume, Francisco Pizarro [5]. Ei vin din San Sebastian, colonia lui Enciso. La început se crede că sunt rebeli care şi-au părăsit fără vreo încuviinţare posturile. Dar, spre disperarea sa, Enciso află că San Sebastian nu mai există, că ei înşişi sunt ultimii supravieţuitori din fosta colonie; comandantul Ojeda s-a îmbarcat pe un vas şi a fugit. Ceilalţi nu dispuneau decât de două brigantine. Au trebuit să aştepte până ce n-au mai rămas vii decât şaptezeci de oameni, astfel încât să încapă în cele două ambarcaţiuni. Dintre acestea, una a naufragiat, iar cei treizeci şi patru de oameni ai lui Pizzaro sunt ultimii supravieţuitori ai Castiliei del Oro. Şi acum încotro? După ce ascultă relatările lui Pizarro, oamenii lui Enciso nu sunt deloc dornici să se expună climei de mlaştină a coloniei părăsite şi nici săgeţilor otrăvite ale băştinaşilor. Întoarcerea la Española li se pare singura soluţie. În aceste momente primejdioase, intervine pe neaşteptate Vasco Nuñez de Balboa. El cunoaşte bine, din prima sa călătorie, pe care a făcut-o cu Rodrigo de Bastidas, toată coasta Americii Centrale şi îşi aminteşte de un loc numit Darien, pe malul unui râu cu nisip aurifer, unde indigenii s-au arătat prietenoşi. Acolo şi nu în acel loc nenorocit, trebuie întemeiată noua colonie.
Imediat, întregul echipaj se alătură lui Nuñez de Balboa. După propunerea lui, corabia se îndreaptă spre Darien, pe istmul de Panama; are loc mai întâi obişnuitul masacru în rândurile băştinaşilor şi deoarece printre lucrurile jefuite se găseşte şi aur, aceşti desperados hotărăsc să întemeieze aici noua colonie, căreia, cu pioasă recunoştinţă, îi dau numele Santa Maria de la Antigua del Darien.
Ascensiune primejdioasă
Curând nefericitul finanţator al coloniei, juristul Enciso, se va căi amar de-a nu fi aruncat la timp peste bord lada cu cel ce se ascundea în ea, Nuñez de Balboa. Peste numai câteva săptămâni, acest bărbat îndrăzneţ are în mâinile sale întreaga putere. Juristul Enciso, educat în respectul disciplinei şi al ordinii, încearcă, în calitatea sa de alcalde mayor şi în lipsa guvernatorului, să administreze colonia în numele coroanei spaniole. În coliba jalnică a unui indian, el elaborează o serie de ordonanţe, cu aceeaşi severitate şi conştiinciozitate ca şi când s-ar afla în propriul lui birou juridic din Sevilla. În acest ţinut încă sălbatic, neexplorat, el interzice soldaţilor să cumpere aur de la indigeni, considerând că e un privilegia al coroanei. Încearcă să impună bandei nedisciplinate ordinea şi legea. Dar, din instinct, aventurierii se alătură omului spadei şi se răzvrătesc împotriva omului care mânuie condeiul. Curând Balboa devine adevăratul stăpân al coloniei. Enciso trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa, iar când, în sfârşit, soseşte Nicuesa, unul dintre guvernatorii numiţi de rege pentru terra firma ca să restabilească ordinea în colonie, Balboa nici nu-l lasă să debarce. Nefericitul Nicuesa, alungat din locurile care-i fuseseră încredinţate, trebuie să plece şi se îneacă pe drumul întoarcerii.
Nuñez de Balboa, omul din ladă, este acum stăpânul coloniei. Cu tot succesul reputat, Balboa nu prea se simte la largul său, căci faptele sale constituie un act de rebeliune deschisă faţă de rege. El nu poate să spere că va fi iertat, cu atât mai mult cu cât, din vina lui, guvernatorul trimis şi-a găsit moartea. Nuñez ştie că fugarul Enciso este în drum spre Spania, că îl acuză de rebeliune şi că, mai devreme sau mai târziu, va fi judecat pentru fapta sa. Dar, cu toate acestea, Spania este departe şi mai e multă vreme până ce un vas străbate de două ori oceanul. Balboa, tot atât de isteţ pe cât e de curajos, caută singură cale posibilă pentru a-şi prelungi cât mai mult exerciţiul puterii pe care a uzurpat-o. Ştie că-n vremea lui, succesul justifică orice fărădelege şi că furnizarea unei cantităţi mari de aur tezaurului regal potoleşte sau cel puţin amână orice acţiune penală; trebuie deci să găsească în primul rând aur, căci aurul înseamnă putere! Împreună cu Pizarro, supune şi pradă pe băştinaşii din apropiere şi în plin măcel are un succes decisiv. Unul dintre cazici [6], pe nume Careta, pe care-l atacase în chip perfid, încălcând cele mai elementare legi ale ospitalităţii, îi propune, fiind în primejdie de moarte, un târg. În loc să-şi facă din indieni duşmani, să încheie cu tribul său o alianţă, iar drept chezăşie a credinţei ce i-o poartă îi oferă pe fiica sa. Nuñez de Balboa îşi dă de îndată seama cât de util îi este să aibă un prieten puternic şi demn de încredere printre băştinaşi. Primeşte oferta lui Careta şi ceea ce este de mirare, o iubeşte şi rămâne credincios fetei indiene până în cel din urmă ceas al său. Împreună cu Careta, Balboa subjugă pe toţi indienii din împrejurimi. Dobândeşte astfel o asemenea autoritate printre ei, încât şi cel mai puternic şef de trib, pe nume Comagre, îl invită plin de respect la el.
Această vizită la marele Comagre reprezintă momentul istoric decisiv din viaţa lui Vasco Nuñez de Balboa, care până acum nu fusese decât un desperado oarecare, un rebel înrăit împotriva coroanei, sortit condamnării la spânzurătoare sau la decapitare de către autorităţile din Castilia. Comagre îl primeşte într-o casă mare de piatră, a cărei bogăţie îl umple de uimire pe Vasco Nuñez. Cu acest prilej, gazda îi oferă, din proprie iniţiativă, oaspetelui, patru mii de uncii de aur. Apoi este însă rândul lui Comagre să fie uluit. Îndată ce aceşti fii ai soarelui, aceşti străini puternici ca zeii, primiţi cu atâta stimă, zăresc aurul, îşi pierd cu totul orice demnitate. Se năpustesc unii asupra altora ca dulăii scăpaţi din lanţ, săbiile ies din teacă, pumnii se strâng, încep să urle, se-nfurie la culme şi fiecare caută să smulgă cât mai mult aur. Cu uimire şi dispreţ asistă indianul la încăierare. Este veşnica mirare a fiilor naturii, din toate colţurile lumii, în faţa oamenilor civilizaţi, pentru care o mână de metal galben e mai de preţ decât toate cuceririle spirituale şi tehnice ale culturii lor.
În cele din urmă, Comagre le vorbeşte, iar spaniolii ascultă, înfioraţi de aviditate, cuvintele care li se traduc. Ce curios, spune Comagre, ca voi să vă certaţi pentru astfel de nimicuri, din pricina unui metal atât de comun, expunându-vă viaţa atâtor neplăceri şi primejdii. Dincolo de aceşti munţi înalţi, se află o mare uriaşă şi toate fluviile care se varsă în ea poartă în ele aur. Acolo trăieşte un popor care călătoreşte, ca şi voi, în vase cu pânze şi cu vâsle, iar regii săi mănâncă şi beau din vase de aur. Acolo puteţi găsi cât veţi pofti din acest metal galben. Drumul este primejdios, pentru că şefii de triburi vor încerca să vă împiedice trecerea. Dar, oricum, este un drum care durează doar câteva zile.
Cele auzite merg drept la inima lui Vasco Nuñez de Balboa. În sfârşit, au dat de urma legendarei ţări a aurului, la care visaseră ani de-a rândul. Predecesorii săi au căutat-o în toate locurile, la nord şi la sud şi acum ea se găseşte doar la câteva zile de drum - desigur dacă acest Comagre le-a spus adevărul. În acelaşi timp, se adevereşte şi existenţa celuilalt ocean, pe care l-au căutat în zadar Columb, Cabot[7], Cortereal[8], toţi marii, toţi celebrii navigatori; cu aceasta a fost de fapt aflat şi drumul în jurul pământului. Numele celui care va descoperi primul acest nou ocean, luându-l în stăpânire pentru ţara sa, nu va fi niciodată dat uitării în lume. Şi Balboa ştie acum care e fapta prin care-şi va răscumpăra toate păcatele şi va dobândi o glorie eternă: să treacă cel dintâi peste istm până la Mar del Sur, până la Marea Sudului, care duce spre India şi să cucerească noul Ofir pentru coroana spaniolă. În acest ceas, în casa lui Comagre, destinul i-a fost hotărât. Din această clipă, viaţa unui aventurier oarecare a căpătat un sens înalt, depăşind cu mult vremea sa.
Evadare în nemurire
Nu există fericire mai mare pentru soarta unui om decât să-şi descopere, la mijlocul existenţei sale, în anii creatori ai maturităţii, scopul propriei vieţi. Nuñez de Balboa ştie ce este pentru el în joc: fie o moarte mizerabilă pe eşafod, fie nemurirea. În primul rând, trebuie să încheie pace cu coroana; să legitimeze şi să legalizeze în acelaşi timp detestabila-i faptă, uzurparea puterii! În acest scop, rebelul de ieri trimite astăzi, ca un prea zelos supus, lui Pasamonte, vistiernicul regal din Española, nu numai a cincea parte din darurile lui Comagre, care se cuvine de drept coroanei; dar, ca mai bun cunoscător în ale vieţii decât severul jurist Enciso, mai trimite în particular vistiernicului şi o sumă importantă de bani, cu rugămintea de-a fi confirmat în calitate de comandant al coloniei. De fapt, Pasamonte n-are dreptul să numească în funcţii, totuşi, în schimbul aurului primit, îi trimite lui Nuñez de Balboa un document provizoriu, în fond lipsit de valoare. Totodată, Balboa, care vrea să se asigure cât mai deplin, îmbarcă pe doi din oamenii săi de încredere spre Spania, ca aceştia să informeze Curtea în legătură cu meritele sale faţă de coroană şi de asemenea să dezvăluie preţioasele informaţii pe care le-a aflat cu dibăcie de la căpetenia indiană. El comunică Sevillei că îi trebuie doar un detaşament de o mie de soldaţi; dacă i se trimit, el se obligă să obţină ceea ce nici un spaniol înaintea sa n-a obţinut. Dă toate asigurările că va descoperi noul ocean, precum şi mult căutata ţară a aurului, pe care Columb a făgăduit-o în van şi pe care el, Balboa, o va cuceri.
Totul pare să ia acum o întorsătură prielnică pentru acest om până nu de mult pierdut, pentru acest rebel şi desperado. Dar vasul următor care soseşte din Spania aduce veşti rele. Unul dintre complicii care l-au ajutat în rebeliune, şi pe care îl trimisese mai demult la Curte ca să dezmintă acuzaţiile prădatului Enciso, îi dă de ştire că este în primejdie, ba chiar în primejdie de moarte. Juristul înşelat a ajuns cu plângerea împotriva uzurpatorului autorităţii sale până în faţa instanţelor judecătoreşti, iar Balboa a fost condamnat să-i plătească despăgubiri. În schimb, vestea despre Marea Sudului aflată atât de aproape, veste care l-ar fi putut salva, nu sosise încă. În orice caz, cu vasul următor, trebuie să vină o persoană învestită cu o împuternicire judecătorească, ca să-l tragă la răspundere pe Balboa pentru răzvrătirea sa, şi fie să-l judece pe loc, fie să-l aducă, în lanţuri, în Spania.
Vasco Nuñez de Balboa înţelege că este pierdut. Sentinţa a fost pronunţată mai înainte ca să fi ajuns vestea privind Marea Sudului şi Coasta de Aur. Desigur că informaţiile sale vor fi până la urmă folosite, în timp ce capul lui se va rostogoli în nisip - un altul va fi acela care va duce la îndeplinire planul său, planul la care a visat atât de mult; în ce-l priveşte nu mai poate spera nimic de la Spania. Se ştie că el l-a trimis la moarte pe guvernatorul legal, că el l-a alungat din slujbă în mod arbitrar pe alcalde; dacă sentinţa va fi doar închisoarea, va trebui să o considere îngăduitoare, faţă de alternativa ispăşirii cutezanţei pe butucul de execuţie. Nu poate conta pe prieteni influenţi, căci el însuşi şi-a pierdut autoritatea, iar cel mai bun avocat al său - aurul - are deocamdată un glas prea slab pentru a-i obţine iertarea. Un singur lucru l-ar mai putea scăpa de pedeapsa cu care trebuie să-şi plătească îndrăzneala - şi anume o îndrăzneală şi mai mare. Dacă descoperă celălalt ocean şi noul Ofir înaintea sosirii trimisului justiţiei, înainte ca zbirii să-l înşface şi să-i pună cătuşele, atunci se mai poate salva. O singură cale de evadare i-a mai rămas aici, la capătul lumii, evadarea într-o faptă măreaţă, evadarea în nemurire.
Nuñez de Balboa hotărăşte de aceea să nu-i mai aştepte pe cei o mie de soldaţi ceruţi din Spania pentru cucerirea oceanului necunoscut şi bineînţeles nici pe trimisul justiţiei spaniole. Mai bine să încerce, cu oameni puţini, dar hotărâţi, fapta nemaipomenită! Mai bine să piară cu cinste într-una dintre cele mai cutezătoare aventuri ale tuturor timpurilor, decât să fie târât ruşinos pe eşafod, cu mâinile legate. Nuñez de Balboa strânge pe toţi coloniştii şi le face cunoscută intenţia sa de a trece istmul; fără să le ascundă greutăţile, îi întrebă cine vrea să-l urmeze. Curajul său dă şi celorlalţi curaj. O sută nouăzeci de soldaţi, aproape toţi oamenii apţi de luptă, sunt gata să i se alăture. De armament nu mai trebuie să se îngrijească în mod special, căci cu toţii trăiesc doar într-o permanentă stare de război. La 1 septembrie 1513, pentru a scăpa de spânzurătoare sau de temniţă, Nuñez de Balboa, erou şi bandit, aventurier şi rebel, îşi începe marşul,spre nemurire.
Clipa nepieritoare
Trecerea istmului de Panama începe în provincia Coyba, micul stat al căpeteniei Careta, a cărui fiică a devenit tovarăşa de viaţă a lui Balboa; Nuñez de Balboa n-a ales cel mai îngust loc de trecere şi din această pricină a prelungit, fără să ştie, cu câteva zile drumul cel primejdios. Dar pentru o astfel de încercare temerară, lucrul cel mai important era să-şi asigure prietenia unui trib de indieni, spre a obţine întăriri sau pentru o eventuală retragere. Membrii expediţiei se îmbarcă în zece luntre mari, care pornesc din Darien spre Coyba; sunt o sută nouăzeci de soldaţi, înarmaţi cu suliţe, săbii, archebuze şi arbalete, însoţiţi de o ceată mare de copoi sângeroşi. Careta, aliatul lor, le pune la dispoziţie pe indienii săi, drept călăuze şi cărăuşi; astfel, la 6 septembrie începe marşul glorios peste istm, care pune la grea încercare puterea de rezistenţă a acestor aventurieri temerari şi căliţi. Într-o arşiţă ecuatorială sufocantă şi moleşitoare, spaniolii trebuie să treacă mai întâi prin depresiunile mlăştinoase, aducătoare de friguri, care, chiar secole mai târziu, la săparea canalului Panama, vor secera multe mii de lucrători. Încă din primele ceasuri trebuia croit, cu toporul şi cu sabia, un drum prin locuri neumblate, prin jungla otrăvită a lianelor. Ca printr-o uriaşă mină verde, cei aflaţi în avangarda expediţiei deschid celorlalţi o cale îngustă prin hăţiş, pe care apoi păşesc, unul după altul, într-un şir fără sfârşit, oamenii din armata conchistadorului, cu armele mereu pregătite, zi şi noapte, cu simţurile veşnic treze, pentru a respinge orice atac neaşteptat al băştinaşilor. Căldura devine sufocantă, în întunericul umed şi apăsător de sub cupola ceţoasă a uriaşilor copaci, deasupra cărora soarele arde necruţător; plini de sudoare şi cu gâtlejurile uscate, oamenii, îngreunaţi de echipamentul lor, se târăsc milă după milă mai departe; apoi, din senin, ploaia năprasnică se abate ca un uragan asupră-le, mici pâraie se transformă repede în torente ameninţătoare, care trebuie să fie străbătute cu piciorul sau trecute peste poduri nesigure, improvizate de către indieni din împletituri de rafie. Drept hrană, spaniolii de-abia dacă au o mână de mălai; nedormiţi, flămânzi, însetaţi, înconjuraţi de miriade de insecte care îi înţeapă şi le sug sângele, îşi croiesc drumul înainte, cu hainele sfâşiate de spini, cu picioarele rănite, cu ochii strălucind de friguri, cu obrajii umflaţi de înţepăturile ţânţarilor, ziua fără odihnă, noaptea fără somn; curând sunt la capătul puterilor. Chiar după prima săptămână de marş, o bună parte din oameni nu mai rezistă eforturilor şi Nuñez de Balboa, care ştie că de-abia acum încep adevăratele primejdii, porunceşte ca toţi cei bolnavi de friguri şi cei istoviţi să rămână mai bine pe loc. Aventura hotărâtoare o va încerca numai cu elita oamenilor săi.
În sfârşit, drumul începe să urce. Jungla se răreşte, căci numai în depresiunile mlăştinoase şi-a arătat întreaga exuberanţă. Dar acum, când umbra nu-i mai fereşte, soarele violent şi nemilos al ecuatorului străluceşte cu razele lui verticale, încingându-le grelele armuri. Încet, încet, cu nenumărate popasuri, soldaţii istoviţi urcă, metru cu metru, dealurile aflate în faţa lanţului muntos care, asemenea unei coloane verticale din piatră, trece prin mijlocul limbii de pământ înguste ce desparte cele două oceane. Treptat priveliştea se deschide, iar noaptea aerul se răcoreşte. După optsprezece zile de eforturi eroice, partea cea mai grea a drumului pare depăşită. În faţa lor apare acum cresta muntelui, de pe vârful căruia, după spusele călăuzelor indiene, se văd cele două oceane. Oceanul Atlantic şi oceanul încă necunoscut şi fără nume, Pacificul. Dar tocmai acum, când împotrivirea dârză şi perfidă a naturii pare să fi fost definitiv înfrântă, un nou duşman căruia trebuie să i se facă faţă apare, este căpetenia din acea regiune, însoţită de sute de luptători, care vrea să împiedice trecerea străinilor. În luptele cu indienii, Nuñez de Balboa are o bogată experienţă; ajunge o salvă trasă de archebuze, pentru ca fulgerul şi trăsnetul artificial să-şi arate iar puterea miraculoasă asupra băştinaşilor. Cu strigăte de spaimă, indienii o iau la fugă, urmăriţi de spanioli şi de copoii lor. Dar în loc să se bucure de această izbândă lesne dobândită, Balboa o dezonorează, ca toţi conchistadorii spanioli, printr-o jalnică faptă bestială. Un număr de prizonieri legaţi, fără apărare, sunt daţi de vii pradă copoilor flămânzi, care-i sfâşie şi-i rup în bucăţi - spectacol asemenea luptelor de gladiatori sau cu tauri. Un măcel dezgustător profanează astfel cea din urmă noapte dinaintea zilei nemuritoare a lui Nuñez de Balboa.
Ce ciudat este acest inexplicabil amestec în caracterul şi firea conchistadorilor spanioli! Pioşi şi credincioşi, aşa cum rareori au fost creştinii, ei îl invocă pe Dumnezeu din străfundul sufletului lor arzător şi în acelaşi timp, săvârşesc, în numele lui, cele mai ruşinoase orori cunoscute în istorie. În stare de cele mai strălucite şi eroice fapte de vitejie, capabili de sacrificii, suferinţe, se înşală şi se iau la harţă în chipul cel mai ruşinos şi chiar în decursul acestor comportări demne de dispreţ îşi păstrează un pronunţat simţ al onoarei şi o conştiinţă înaltă, demnă de admirat, pentru însemnătatea istorică a misiunii lor. Acelaşi Nuñez de Balboa, care în seara precedentă a aruncat câinilor nişte prizonieri nevinovaţi, ce nu se puteau apăra, şi poate că a şi mângâiat mulţumit boturile pline de sânge de om ale bestiilor, este pe deplin conştient de însemnătatea faptei sale pentru istoria omenirii şi săvârşeşte, în clipa decisivă, unul dintre acele gesturi măreţe, menit să rămână de neuitat de-a lungul vremurilor. El ştie că ziua de 25 septembrie va fi o zi de importanţă istorică mondială. Cu un minunat patos spaniol, acest aventurier, dur şi necruţător, arată cât de deplin a înţeles sensul sublim al misiunii sale.
Măreţ e gestul lui Balboa: în aceeaşi seară, imediat după măcel, unul dintre indigeni îi arătase, foarte aproape, un pisc de munte, de pe a cărui înălţime se poate vedea marea necunoscută, Mar del Sur. Imediat, Balboa dă dispoziţiile necesare. Îi lasă pe răniţi şi pe cei istoviţi în satul jefuit şi porunceşte efectivului care mai e în stare să meargă - în total au mai rămas şaizeci şi şapte din cei o sută nouăzeci cu care a pornit în marş de la Darien - să-nceapă escaladarea muntelui. Pe la zece dimineaţa, sunt aproape de vârf. Încă o culme pleşuvă mai trebuie biruită şi ochii vor putea să contemple infinitul.
În acest moment, Balboa porunceşte oamenilor săi să se oprească. Nici unul să nu-l urmeze, căci această primă privire asupra oceanului necunoscut nu vrea să o împartă cu nimeni. Să fie şi să rămână, pentru eternitate, singurul şi unicul, primul spaniol, primul european, primul creştin care, după ce a străbătut oceanul cel mare, Atlanticul, zăreşte acum, pentru întâia oară şi oceanul încă necunoscut, Pacificul. Încet, cu inima bătându-i puternic, pătruns de importanţa clipei, urcă tot mai sus, cu steagul în mâna stângă, cu spada în dreapta, o siluetă singuratică ce se profilează pe orizontul imens. Urcă încet, fără a se grăbi, căci misiunea lui este acum împlinită. Mai sunt doar câţiva paşi, puţini, tot mai puţini şi iată, acum, că a ajuns în vârf, i se deschide în faţă o panoramă extraordinară. Dincolo de munţii care coboară, de dealurile cu păduri verzi ce se lasă spre ţărm, se întinde nesfârşită o uriaşă oglindă metalică, strălucitoare, marea, marea cea nouă, necunoscută, până acum doar visată, niciodată zărită, legendara mare căutată ani de-a rândul de Columb şi navigatorii ce l-au urmat şi ale cărei ape scaldă ţărmurile Americii, Indiei şi Chinei. Vasco Nuñez de Balboa nu se mai satură să o privească, mândru şi fericit, cu conştiinţa că este primul european în ochii căruia se reflectă imensitatea albastră a acestui ocean.
Îndelung şi extatic priveşte Vasco Nuñez de Balboa în depărtări. Abia după aceea îşi cheamă camarazii, pe prietenii săi, pentru a împărtăşi cu ei bucuria şi mândria sa. Neliniştiţi, surescitaţi, gâfâind şi urlând, se caţără, urcă, aleargă spre vârf, privesc cu ochii holbaţi, uluiţi, plini de entuziasm, arătându-şi unul altuia priveliştea. Deodată, pater Andres de Vara, care însoţeşte expediţia, intonează Te Deum laudamus şi pe dată zgomotele şi ţipetele se potolesc; toate vocile aspre şi răguşite ale soldaţilor, aventurierilor şi bandiţilor se unesc acum într-un pios coral. Cu uluire văd indienii că, la un semn al preotului, aceştia doboară un arbore pentru a înălţa o cruce, în lemnul căreia sapă iniţialele regelui Spaniei. Şi atunci când această cruce se ridică, braţele ei de lemn parcă ar face gestul îmbrăţişării celor două mări, Oceanul Atlantic şi cel Pacific, cu depărtările lor de necuprins.
În mijlocul acestei tăceri pline de reculegere, Nuñez de Balboa înaintează câţiva paşi, pentru a ţine o cuvântare soldaţilor. S-ar cuveni ca ei să mulţumească lui Dumnezeu, pentru cinstea şi favoarea pe care le-a făcut-o, să-l roage ca şi de aci înainte să-i ajute să cucerească acest ocean şi toate ţările dimprejur. Iar de-l vor urma cu credinţă, ca şi până acum, atunci se vor întoarce din această nouă Indie ca spaniolii cei mai bogaţi. El înclină steagul în direcţia celor patru vânturi, gest ce simbolizează luarea în stăpânire către Spania a tuturor depărtărilor spre care bat aceste vânturi. Apoi cheamă un scrib, pe Andres de Valderrabano, să întocmească un document în care să se consemneze, pentru posteritate, momentul acesta solemn şi sărbătoresc. Andres de Valderrabano desfăşoară un pergament, târât de el prin pădurea virgină într-o cutie de lemn zăvorită, împreună cu călimara şi pană de scris, şi cheamă pe toţi nobilii, cavalerii şi soldaţii - los Caballeros e Hidalgos y hombres de bien[9] - „care au fost de faţă la descoperirea Mării Sudului, Mar del Sur, de către nobilul şi preacinstitul căpitan Vasco Nuñez de Balboa, guvernator al Măriei-Sale”, să confirme că „acest domn Vasco Nuñez a fost cel dintâi care a zărit această mare şi a arătat-o pe urmă însoţitorilor săi”.
Apoi, cei şaizeci şi şapte coboară de pe creastă şi ziua de 25 septembrie 1513 este data de la care omenirea ştie că ultimul ocean necunoscut a fost descoperit.
[1] Nobili (span.).
[2] Licenţiat (span.).
[3] Continent (lat.).
[4] Primar, demnitar cu funcţii de magistrat (span). Notele aparţin traducătorului.
[5] Francisco Pizarro (aprox. 1475—1541), conchistador spaniol ; pornind din Panama, a cucerit, între 1531—1534, Imperiul incaşilor.
[6] Căpetenii la unele triburi de indieni americani (de la cacique - span.).
[7] Giovanni Cabot (1450—1498), navigator veneţian de origină genoveză ; a ajuns în 1946 pînă la Labrador.
[8] Cortereal — familie de navigatori portughezi celebri din secolul al XVI-lea (Gaspar, Miguel).
[9] Cavalerii, nobilii şi oamenii de bunăvoinţă (span.).
Introducere
De mii de ani, omenirea a încercat să-şi rezolve problemele politice prin intermediul asasinatelor. Uciderea duşmanului era văzută – şi în unele ţări încă mai este – ca o modalitate acceptabilă de a răsturna guverne. Nu-ţi place conducătorul? Impuşcă-l. Aruncă-l în aer. Înjunghie-l. Otrăveşte-l. Metodele de a ucide sunt aproape nelimitate.
Primii „asasini” au activat în Persia şi Siria, din secolul al VlII-lea până în secolul al XlV-lea. Erau membrii unui grup de musulmani fanatici, care se opuneau califului Abbasid, folosindu-se de agenţii lor secreţi pentru a-l ameninţa cu moartea. Erau priviţi ca nişte paria şi denumiţi hashshashin, un cuvânt ce însemna la origine „utilizatori de haşiş”. În realitate, nu există dovezi că gruparea ar fi folosit vreodată acest drog. În ciuda acestui lucru, circulau numeroase poveşti de- spre crime, asasini înnebuniţi de droguri sau criminali care făceau valuri prin Europa.
Exploratorul veneţian Marco Polo povestea cum tinerilor asasini li se administra o băutură care-i făcea să tânjească după paradis – răsplata pentru moartea lor în acţiune – unde urmau să se dedea plăcerilor. Cuvântul a trecut în franceză şi italiană, spre a apărea în engleză în secolul al XVI-lea cu înţelesul de astăzi.
Michael Collins, care a ordonat numeroase asasinate înainte de a cădea victima unui glonţ.
Asasinatele prezentate aici se întind din Antichitate până în zilele noastre. Cartea prezintă atât conspiratorii implicaţi, care doreau să-şi schimbe statutul ucigând lideri politici, cât şi „nebunii singuratici”, a căror ură era canalizată spre cineva anume.
Totuşi, nu doar figurile politice pot cădea pradă gloanţelor, cuţitelor sau bombelor asasinilor. Figuri din crima organizată sunt adesea ucise de soldaţi simpli care doresc să urce în ierarhia grupărilor mafiote spre a deveni „oameni importanţi”, şi chiar autorii ajung uneori victimele crimei, din pricina viziunilor lor „greşite”.
Una dintre primele consemnări despre asasinate îi aparţine politicianului chinez Chanakya (350-283 î.Hr.), care a tratat subiectul pe larg în lucrarea sa Arthashastra. Protejatul său, Chandragupta Maurya, fondatorul Imperiului Maurya, a învăţat secretele „meseriei” de la maestrul său, ordonând asasinarea multora dintre dușmanii săi.
Imperiul Roman a avut şi el partea lui de asasinate – Iulius Caesar fiind una dintre victimele cele mai cunoscute – iar, de atunci, numeroşi regi, regine, împăraţi şi conducători au căzut victime celor care foloseau crima pe post de instrument politic.
În secolul XX, natura asasinatului a cunoscut o nouă schimbare, când unele ţări au început să-şi dea seama că terorismul sponsorizat de stat – finanţarea şi antrenarea patrioţilor nemulţumiţi – putea fi folosit pentru atingerea scopurilor politice.
Prăbuşirea lui Rasputin a fost cauzată de apropierea lui de familia imperiala rusească, asasinată la rândul ei la doar doi ani distantă.
Ne confruntăm cu o întrebare morală. Mulţi argumentează că asemenea acţiuni se pot dovedi spre binele public – dacă preşedintele Clinton ar fi reuşit să-l ucidă pe Osama bin Laden, s-ar mai fi confruntat lumea din zilele noastre cu o ameninţare din partea teroriştilor musulmani? Este drept din punct de vedere moral ca un lider ales democratic să ordone asasinarea conducătorului altei naţiuni, chiar dacă acesta din urmă a fost ales prin vot sau nu? Funcţionează asasinatul terorist? Răspunsul, destul de trist, este da, în multe cazuri. În Marea Britanie, brigăzile de asasini ale IRA, conduse de Michael Collins, au ucis nenumăraţi agenţi britanici, soldaţi şi civili. Acum, urmaşii lui Collins, Gerry Adams şi Martin Meguinness, sunt la putere în Parlamentul Irlandei de Nord. Meguinness este viceprim-ministru. În Africa de Sud, primul şef de stat de culoare era Nelson Mandela, fost şef al organizaţiei teroriste ANC, care şi-a asasinat oponenţii cu bombe sau, în multe cazuri, punându-le cauciucuri cu benzină în jurul gâtului şi dându-le foc. ANC a fost sprijinită financiar de URSS.
Pe scurt, oricât de greu ne-ar fi să recunoaştem, asasinatul politic poate uneori să funcţioneze, răsturnând regime sau conducători aflaţi la putere. După cum arată această carte, bombele şi gloanţele pot fi infinit mai puternice decât urna de vot.
IULIUS CAESAR
(100-44 Î.Hr.)
Victima
Caius Iulius Caesar, fiul lui Caius Iulius Caesar, pretor (magistrat), şi al Aureliei Cotta, s-a născut pe 12 iulie, probabil în 100 î.Hr. (unii specialişti în domeniu consideră 102 î.Hr. anul naşterii sale. Cel mai recent biograf al său, Adrian Goldsworthy, afirmă că Iulius Caesar s-a născut pe 13 iulie.) Familia sa pretindea că ar fi descins din Iulus, fiul prinţului troian Enea, el însuşi fiu al zeiţei Venus.
Nu se cunosc prea multe detalii despre primii ani de viaţă ai băiatului. Familia, care număra şi două surori, ambele pe nume Iulia, trăia într-o casă modestă din Subura, un cartier roman pentru nevoiaşi. În 84 î.Hr., Caius Iulius Caesar senior a murit brusc într-o dimineaţă, în timp ce se încălţa şi, la doar şaisprezece ani, Iulius a ajuns capul familiei. La vremea aceea, era logodit cu Cossutia, fiica unei familii bogate de crescători de cai, căreia îi fusese făgăduit din copilărie, însă, în 83 î.Hr. a fost propus pentru postul de flamen dialis sau „marele preot al lui Iupiter”. Acesta impunea să fie patrician (membru al unei clase privilegiate) şi să fie căsătorit cu o femeie de acelaşi rang, prin urmare Iulius şi-a încheiat relaţia cu Cossutia şi s-a căsătorit cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un aliat al unchiului său, şi ales de patru ori consul (magistrat-şef). Caesar a ajuns flamen dialis, dar după bătălia de la poarta Collina, din noiembrie 82 î.Hr., când s-a numărat printre învinşi, a rămas fără moştenire, fără zestrea soţiei şi postul de preot. Sulla, dictatorul, i-a ordonat să divorţeze de Cornelia. Caesar a refuzat şi a fost nevoit să fugă. După intervenţia mamei sale influente, ai cărei tată şi bunic fuseseră ambii consuli, Caesar a intrat în armată şi a servit în Asia sub comanda lui Marcus Minucius Thermus.
În 78 î.Hr., Caesar a considerat că se putea întoarce în siguranţă la Roma. S-a consacrat unei vieţi publice, remarcându-se prin talentul său oratoric. Cicero, la rândul său un orator desăvârşit, comenta: „Este oare cineva mai înzestrat decât Caesar în arta discursului?”
Caesar şi-a făcut un renume, iar în 69 î.Hr. A fost ales chestor (funcţionar al trezoreriei). Soţia sa, Cornelia, a murit în acelaşi an. Doi ani mai târziu, s-a căsătorit cu Pompeia, fiica lui Quintus Pompeius şi nepoata duşmanului său, Sulla. În această perioadă, Caesar a început să ţină piept conducerii lui Sulla, care încă se mai afla în fruntea guvernului.
lulius Caesar era, potrivit lui Suetonius „înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui”. Avea un început de calviţie, după cum se poate vedea aici, fiind obligat să o ascundă cu o cunună de măslin.
În 63 î.Hr., după moartea lui Cecilius Metullus Pius, a fost ales pontifex maximus, conducătorul preoţilor religiei de stat romane. În anul următor, Caesar a divorţat de Pompeia, după ce aceasta a fost implicată într-un scandal, spunând: „Soţia mea nici n-ar fi trebuit bănuită.”
În 59 î.Hr., Caesar li s-a împotrivit lui Lucius Lucceius şi lui Marcus Calpurnius Bibulus la alegerile pentru funcţia de consul. A ieşit învingător împreună cu Bibulus. Caesar a format o alianţă cu Pompei şi Crassus, cunoscută ca Primul Triumvirat. La sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, Pompei s-a căsătorit cu Iulia, fiica de cincisprezece ani a lui Caesar. La scurt timp, Caesar s-a recăsătorit, la rândul său. Cea de-a treia sa căsnicie a fost cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Cesoninus. În 58 î.Hr., Caesar a început campania de cucerire a Galiei. Curând, a ajuns recunoscut ca un adevărat geniu militar. Pe durata celor nouă ani de război din Galia, a pierdut doar două bătălii la care a luat parte personal. A cucerit întreg teritoriul de la est de Rin, a izgonit popoarele germanice din Galia şi a trecut Rinul, într-o campanie militară menită să le arate tuturor puterea Romei. A invadat Britania de două ori, în 55 şi 54 î.Hr. În 54 î.Hr., Iulia, fiica sa, a murit la naşterea unui copil, lăsându-i pe Caesar şi pe Pompei profund îndureraţi. Triumviratul s-a destrămat în 53 î.Hr., când Crassus a fost ucis în timpul campaniei sale din Parţia. În 52 î.Hr., Caesar i-a învins pe galii conduşi de Vercingetorix, în bătălia de la Alesia.
În 50 î.Hr., Pompei, în fruntea Senatului, a insistat ca Iulius Caesar să-şi părăsească armata şi să se întoarcă la Roma. Mandatul său de proconsul (magistrat) se încheiase, iar Senatul nu voia să-i acorde un al doilea, temându-se de puterea sa tot mai mare. Caesar a refuzat să se întoarcă. El considera că avea să fie compromis politic dacă revenea la Roma fără protecţia cuvenită unui proconsul. Pompei a considerat această decizie drept o insubordonare, acuzându-l pe Caesar de trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr., Caesar a trecut Rubiconul (râul ce forma frontiera cu Italia), în fruntea unei armate de 5 000 de soldaţi. Spusele sale au rămas în istorie: „Să acceptăm lucrul acesta ca pe un semn al zeilor şi să mergem unde vor aceştia, drept răzbunare asupra duşmanilor noştri vicleni. Zarurile au fost aruncate." Războiul civil devenise inevitabil.
Pe 9 august 48 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pompei la Pharsalus, în nordul Greciei, în ciuda trupelor de două ori mai numeroase ale lui Pompei. La Roma, Caesar a fost numit dictator, dar a renunţat la această funcţie după nouă zile şi a fost ales pentru a doua oară consul. Pompei a fugit în Alexandria, unde doi foşti ofiţeri romani care-l serveau pe regele Ptolomeu al XlII-lea l-au înjunghiat mortal, la vârsta de 58 de ani. Capul i-a fost tăiat şi ţinut ca dar pentru Caesar. Trupul i-a fost ciopârţit şi lăsat să putrezească până când cineva s-a îndurat să-l îngroape.
Caesar a sprijinit-o pe faraoana Cleopatra a VII-a în războiul civil alexandrin dintre ea şi Ptolemeu, care-i era nu doar frate, ci şi soţ şi coregent. Caesar a ieşit victorios şi a ajutat-o pe Cleopatra să devină conducătoare. Se crede că au avut împreună un fiu, pe Ptolemeu al XV-lea Caesar, cunoscut drept Cezarion. Pe 2 august 47 î.Hr., Caesar l-a învins pe Pharnaces al II-lea al Pontusului în bătălia de la Zela, din nordul Turciei de azi, declarând: Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am învins”).
Întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., Caesar şi-a întocmit testamentul, numindu-l pe nepotul său, Caius Octavius (Octavian), drept moştenitor al întregii averi, inclusiv al titlului său. Caesar a stipulat şi că, dacă Octavian avea să moară înaintea sa, Marcus Junius Brutus avea să fie următorul moştenitor. Senatul i-a acordat lui Caesar nenumărate onoruri, inclusiv dreptul de a purta robă purpurie şi cunună de măslin (care-i plăcea pentru că-i ascundea începutul de chelie). Suetonius spunea despre el:
Înalt, blond şi bine clădit, cu faţa lată şi ochii căprui. Era chinuit de coşmaruri… iar în timp ce se afla în campanie a suferit două crize de epilepsie. Era întotdeauna proaspăt tuns şi bărbierit. A fost acuzat că şi-ar fi depilat anumite părţi ale trupului cu penseta. Hainele îi erau neobişnuite: avea mâneci lungi până la încheietura mâinii, cu franjuri la tunica sa senatorială cu dungi purpurii, iar centura pe care o purta nu era niciodată strânsă.
Caesar a devenit primul om în viaţă care să apară pe o monedă republicană romană. Senatul l-a ales consul pe viaţă. Luna în care s-a născut, Quintilis, a fost redenumită Iulius (iulie) în onoarea sa, iar ziua naşterii sale, 12 iulie, a fost proclamată sărbătoare naţională. Toată această pompă şi cheltuielile din banii statului au atras după sine furia anumitor membri ai Senatului roman. Printre ei se număra şi prietenul apropiat al lui Caesar, Marcus Junius Brutus.
Data şi locul asasinării
15 martie 44 î.Hr., Senatul roman, Roma
Evenimentul
Motivul asasinării lui Caesar, potrivit istoricului Cassius Dio, a fost ofensa adusă de acesta unei delegaţii trimise de Senat spre a-i aduce la cunoştinţă noile onoruri care îi erau acordate. În loc să se ridice pentru a primi grupul pe când acesta sosea la templul zeiţei Venus Genetrix, Caesar a rămas aşezat. Această ofensă uriaşă se pare că a fost suficientă pentru a-i face pe senatori să-i plănuiască demiterea. Cu toate acestea, se pare că senatorii erau îngrijoraţi că Iulius Caesar ar putea crea o bază de putere pentru familia şi descendenţii săi, transformând republica în imperiu. Unii dintre susţinătorii lui Caesar i-au scuzat gestul, susţinând că ar fi fost surprins de o criză de diaree, dar duşmanii săi nu au acceptat motivul, întrucât Caesar reuşise să ajungă acasă, după întrevedere, fără nici un ajutor. Brutus a început să conspire împotriva lui Caesar, cu prietenul şi cumnatul său, Cassius, şi cu alţii, autointitulându-se Liberatores (Eliberatorii). Nicolaus din Damasc nota:
Moartea lui Iulius Caesar de Alexander Zick, bazată pe opera Iulius Caesar a lui Shakespeare, Actul III, Scena 3.
Conspiratorii se întâlneau pe ascuns, la întruniri la care participau doar câteva persoane, desfăşurate acasă la unul dintre ei. Existau nenumărate discuţii şi propuneri, fireşte, în timp ce dezbateau cum şi unde să-şi execute planul. Unii sugerau să facă încercarea în timpul plimbărilor lui Caesar pe Calea Sacră, locul său favorit. Altă idee susţinea ca atacul să aibă loc în timpul alegerilor, când liderul trebuia să treacă un pod spre a se întâlni cu magistraţii pe Câmpul lui Marte. Trebuiau să tragă la sorţi cine să-l împingă de pe pod. Ceilalţi trebuiau să alerge la el şi să-l ucidă. Al treilea plan susţinea atacul în timpul spectacolului cu gladiatori. Avantajul acestuia ar fi fost că, datorită spectacolului, n-ar fi existat nici o suspiciune la vederea armelor pregătite pentru atentat.
Dar opinia majoritară înclina spre un atac în Senat, unde avea să fie singur, întrucât doar senatorii erau admişi acolo şi mulţi dintre conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele sub togi. Acest plan s-a impus.
Conspiratorii ştiau că Iulius Caesar plănuia să părăsească Roma pe 18 martie şi să lipsească mai mulţi ani. S-a consemnat faptul că Spurinna, prezicătorul, l-a avertizat pe Caesar să se „teamă de Idele lui Marte“, iar a treia soţie a lui Caesar, Calpurnia, l-a rugat să nu viziteze Senatul în acea zi, din pricina coşmarului pe care-l avusese în noaptea de 14 martie. Cu toate acestea, Caesar s-a grăbit spre Senat şi s-a întâlnit cu Spurinna pe drum.
— Au sosit Idele lui Marte.
— Aşa este, Caesar, au sosit, i-a spus înţeleptul, dar încă n-au trecut.
Lui Caesar i s-a cerut să citească o petiţie prin care i se solicita să redea puterea Senatului, dar o asemenea petiţie nu exista. Înainte ca Iulius Caesar să pătrundă în Senat, se obişnuia ca preoţii să facă sacrificii în cinstea zeilor. În acea zi, prevestirile erau sumbre, dar Caesar a fost încurajat, cu toate acestea, să intre în Senat. Înăuntru, de el s-a apropiat Tillius Cimber, căruia Caesar îi izgonise fratele de la Roma. În timp ce discutau, Tillius Cimber i-a smuls lui Caesar toga de la gât – semnalul pentru începerea atacului. Casca s-a năpustit asupra lui Caesar, dar nu a reuşit decât să-i zgârie pieptul (unii susţin că obrazul). Cassius l-a înjunghiat pe Caesar în faţă, dar acesta s-a apărat. Doi senatori i-au sărit în ajutor, dar n-au reuşit să facă faţă mulţimii. Marcus Brutus şi Rubrius au fost, din întâmplare, înjunghiaţi în îmbulzeală. Abia în clipa în care Caesar l-a văzut pe Brutus cu pumnalul în mână şi după ce a fost înjunghiat în zona inghinală, a acceptat inevitabilul. Se spune că ar fi rostit următoarele cuvinte greceşti: Kai su teknon? („Şi tu, fiul meu?“)
S-a prăbuşit la picioarele statuii lui Pompei. Şi-a acoperit capul şi picioarele, aşteptându-şi moartea. A fost înjunghiat de 23 de ori.
Asasinii
Numărul conspiratorilor nu s-a stabilit nici până în ziua de azi. Nicolaus din Damasc afirma că fuseseră peste 80, Suetonius susţinea că 60, dar dacă Plutarh avea dreptate, iar fiecare asasin a înjunghiat o singură dată pe Caesar, atunci au fost 23. Nici acest lucru nu este însă pe de-antregul stabilit, întrucât Nicolaus afirma că Iulius Caesar suferise 35 de răni. Printre asasini se numărau Tillius Cimber, Publius Servilius, Casca Longus, Cassius şi Marcus Brutus, pe care mulţi îl credeau fiul lui Caesar.
Urmarea
Foarte puţini dintre asasini i-au supravieţuit lui Caesar mai mult de trei ani, unii pierind de morţi violente, alţii luându-şi singuri viaţa.
Un discurs funerar s-a ţinut pe 18 martie 44 î.Hr., ziua în care Caesar intenţiona să părăsească Roma. Marc Antonius a vorbit la înmormântare şi a citit testamentul lui Caesar. Roba pătată de sânge a victimei a fost expusă la locul faptei, împreună cu o statuie de ceară a lui Caesar, pe care se vedeau şi rănile.
Asasinarea lui Caesar a dus la izbucnirea unui război civil. Marc Antonius, Octavian şi mulţi alţii s-au luptat cu Senatul atât din dorinţa de răzbunare, cât şi pentru preluarea puterii. Moartea lui Caesar a marcat, în mod ironic, sfârşitul Republicii Romane, care reprezentase însuşi scopul asasinării sale. Ca unic moştenitor al uriaşei averi a acestuia, Caius Octavian a dobândit foarte puternicul nume de Caesar şi controlul asupra unei sume uriaşe de bani din trezoreria statului. Octavian, Marc Antonius şi comandantul de cavalerie Lepidus, loial lui Caesar, au format Al Doilea Triumvirat. Între triumvirat, Brutus şi Cassius a izbucnit un al doilea război civil, pe care Antonius şi Octavian l-au câştigat la Philippi. Al treilea război civil s-a dus între Octavian, pe de o parte, şi Antonius şi Cleopatra, pe de alta. Antonius şi Cleopatra au fost învinşi la Actium, ceea ce a contribuit la ascensiunea lui Octavian. El a devenit primul împărat al Romei, sub numele de Caesar Augustus. În 42 î.Hr., Caesar a fost zeificat drept Divinul Iulius (Divus Iulius).
BECKET
(1118-1170)
Victima
Thomas Becket s-a născut pe 21 decembrie 1118, în casa familiei sale din cartierul londonez Cheapside, fiind singurul fiu (celelalte patru fiice au trăit numai până la maturitate) al înstăritului negustor Gilbert din Thierceville, Normandia, şi al soţiei acestuia, Matilda. Gilbert Becket a fost, un timp, şeriful oraşului Londra.
Baronul normand Richer de l’Aigle s-a arătat preocupat de băiat şi, astfel, Thomas a locuit o perioadă pe moşia acestuia din Sussex. Cu toate că a urmat cursurile celor mai prestigioase şcoli, Becket nu a fost un intelectual şi chiar admiratorii săi sunt de acord cu faptul că până şi cunoştinţele sale de limbă latină lăsau de dorit, în schimb, farmecul personal, memoria excelentă, ambiţia şi atitudinea prietenoasă au contribuit la ascensiunea sa ulterioară. Era de aşteptat să calce pe urmele tatălui său, însă atunci când Gilbert Becket şi-a pierdut capitalul, după ce proprietăţile sale au fost distruse, Thomas s-a orientat către o carieră ecleziastică.
În 1145 a început să lucreze ca funcţionar în administraţia arhiepiscopului de Canterbury, Theobald, care fusese ales în 1139. Cum administraţia acestuia presupunea studiu intens, Becket a fost discipolul a patru arhiepiscopi şi şase episcopi. Impresionat de calitaţile sale, Theobald l-a trimis cu mai multe însărcinări la curia papală de la Roma. În 1154, Becket devine arhidiacon de Canterbury. Nu a durat mult până când regelui Henric al II-lea să-i ajungă la urechi vestea performanţelor sale, acesta numindu-l pe Becket Lord Cancelar în ianuarie 1155. Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. Regele era convins că mai câştigase de partea sa încă un fidel adept al planului său de unificare a legilor bisericii şi statului. Mai târziu însă, s-a dovedit că se înşelase amarnic.
Sir Thomas, sosind în Anglia, la întoarcerea din exil – ilustraţie dintr-o carte versificată din secolul al XlII-lea, ce relata viaţa lui Becket.
Pe 8 aprilie 1161, Theobald a încetat din viaţă, iar scaunul arhiepiscopal a rămas vacant. Pe 23 mai 1162, Becket a fost ales arhiepiscop de Canterbury. Pe 2 iulie, a fost hirotonisit preot în Catedrala din Canterbury, de către episcopul Walter de Rochester. În acea perioadă, Becket era arhiepiscop, arhidiacon, cancelar, posesorul unui număr însemnat de beneficii ecleziastice şi custodii regale, bogat şi puternic. În ianuarie 1163, Henric, conştient de puterea tot mai mare a lui Becket, l-a forţat să renunţe la funcţia de arhidiacon. Pe 23 iulie, în acelaşi an, cei doi au intrat în conflict, din pricina faptului că Henric încerca să-şi însuşească veniturile ce rezultau dintr-o taxă pe pământ cuvenită şerifilor. Henric a renunţat la această pretenţie, dar, cu toate acestea, a fost deranjat de situaţia creată de prietenul şi de omul pe care îl promovase şi care acum se folosea de puterea cu care-l învestise, pentru a-l înfrunta.
La Consiliul de la Clarendon Palace, de pe 30 ianuarie 1164, Henric a căutat să reducă independenţa clerului şi legăturile cu Roma. Becket a fost de acord, a sprijinit aceste sugestii, dar, când a trebuit să semneze documentul, cunoscut drept Constituţia de la Clarendon, a refuzat. Şi-a dat seama că acesta era momentul în care prietenia cu Henric lua sfârşit. Becket s-a autosuspendat din toate funcţiile ecleziastice, şi-a impus penitenţă şi a trimis un raport papei Alexandru al III-lea. Acuzat de fraudă de către Henric, Becket a început negocierile cu regele Franţei, pentru a i se acorda azil.
În 1166, de Duminica Rusaliilor, Henric şi partizanii săi au fost excomunicaţi. Temându-se pentru viaţa sa, Becket a părăsit pe ascuns Anglia la 2 noiembrie, poposind la Dunkerque. De vreme ce Henric îi confiscase întreaga avere, Becket s-a trezit complet dependent de regele Franţei, Ludovic al VII-lea. În noiembrie 1166, Becket şi însoţitorii săi s-au mutat într-o veche mănăstire benedictină din Sainte-Colombe, în afara graniţei de nord a oraşului Sens. Aici avea să locuiască pentru următorii patru ani, ţinând în fiecare zi toate slujbele preoţeşti. Dieta sa consta în vin de calitate (amestecat cu apă), ghimbir şi cuişoare. Patul îi era acoperit cu pânză fină de olandă, dar în timpul zilei purta o haină şi pantaloni făcuţi din păr aspru de capră. De trei ori pe zi, capelanul său îi biciuia spatele până la sânge.
Papa şi cei doi regi ai Angliei şi Franţei au pornit o tentativă de reconciliere între Henric şi Becket, în credinţa că retrocedarea teritoriului Canterbury avea să pună bazele unei alianţe pentru o nouă cruciadă în Ţara Sfântă. Între timp, Becket era înştiinţat că, în Anglia, episcopii se pregăteau de trecerea Canalului pentru a se alătura regelui Henric – care-i întinsese o cursă la Bur-le-Roi, lângă Bayeux – pentru a forma o alianţă împotriva lui. Hotărât să preîntâmpine ceea ce considera drept un afront adus Sfintei Dioceze, Becket s-a hotărât să se reîntoarcă în Anglia şi, după cât se pare, pe 30 noiembrie a traversat Canalul Mânecii pe timpul nopţii, ajungând la Sandwich, în Kent.
La reîntoarcerea sa în Canterbury, Becket a trecut la instaurarea disciplinei în rândul călugărilor. De asemenea, a trimis o delegaţie de încredere papei, pentru a-l informa pe Alexandru că Henric încălcase termenii tratatului de pace.
La curtea regelui Henric, evenimentele erau privite cu totul diferit. Nu o dată Henric a fost auzit plângându-se: „Nimeni nu e în stare să mă scape de acest preot turbulent?” şi: „Ce vipere dezgustătoare am crescut la sân, de-l lasă pe stăpânul lor să fie insultat de această piticanie de cleric!” Aceste lamentaţii au ajuns la urechile a patru cavaleri – Reginald Fitzurse, Hugh de Morville, William de Tracy şi Richard le Breton – care au hotărât să-l asasineze pe arhiepiscop.
Cei patru au părăsit curtea separat şi s-au întors în secret în Anglia. Când dispariţia lor a fost remarcată, pe urmele lor au fost trimişi mai mulţi soli pentru a le zădărnici planul. Cavalerii erau conştienţi că regele se putea răzgândi şi nu au vrut să fie opriţi, de aici şi caracterul secret al complotului. Au stabilit să se întâlnească la castelul Saltwood, în Kent, domiciliul celui de-al cincilea cavaler, Ranulf de Broc, pe 28 decembrie 1170.
Data şi locul asasinării
29 decembrie 1170, catedrala din Canterbury, Kent, Anglia.
Evenimentul
Însoţiţi de mai mulţi oameni, cei patru cavaleri au pornit spre Canterbury în dimineaţa zilei de marţi, 29 decembrie 1170. La mănăstirea Sf. Augustin li s-au alăturat şi alţii. Becket a luat prânzul la ora 14:00 şi s-a retras în sala de şedinţe împreună cu câţiva dintre consilierii săi. Asasinii au ajuns la catedrală în jurul orei 17:00 şi şi-au croit drum către încăperea sa. Becket nu a luat în seamă prezenţa lor – posibil şi pentru că aceştia insultaseră locaşul sfânt pătrunzând în forţă –, dar când numărul lor a început să crească, temându-se pentru siguranţa mentorului lor, călugării l-au obligat pe Becket să se retragă mai în interior, spunându-i că trebuia să înceapă vecernia. Acesta era calm şi stăpân pe sine, spre deosebire de călugări, care erau surprinşi să-l vadă, după ce auziseră că ar fi fost deja ucis. Aceştia au încercat să ferece porţile, dar Becket i-a oprit, refuzând să transforme în fortăreaţă casa Domnului. Dacă ar fi dorit, Becket ar fi putut să se salveze ascunzându-se undeva în imensa catedrală, dar el a rămas pe loc – poate din nesăbuinţă, din curaj şi cu siguranţă din credinţă – pentru a-i înfrunta pe asasini.
În timp ce majoritatea complotiştilor supravegheau călugării în corpul principal al catedralei, pentru a-i împiedica să pună la cale fuga lui Becket, cei patru cavaleri s-au apropiat – alături de ei se afla şi unul dintre călugării lui Becket, Hugh de Horsea, numit mai târziu Hugh Călugărul cel Rău, pentru rolul jucat în acest asasinat. Hugh de Morville ţinea mulţimea la distanţă, cu sabia în mână. Fitzurse striga: „Unde este Thomas Becket, trădător al regatului şi al regelui?” întunericul domnea în catedrală, deci este foarte posibil ca asasinii să nu-l fi zărit pe Becket în penumbră. Arhiepiscopul şi-a croit drum prin mulţime şi a spus: „Aici sunt, dar nu trădător, ci preot. Pentru ce mă căutaţi? Dumnezeu îmi interzice să mă feresc de săbiile voastre ca astfel să nu mă îndepărtez de ceea ce este adevărat." Becket, aşezat în mijlocul transeptului, s-a întors cu faţa către altarele Fecioarei Maria şi Sf. Benedict. Cavalerii s-au năpustit asupra lui. Fitzurse a încercat să-l ridice pe Becket pe umerii lui de Tracy, pentru a-l duce afară, dar arhiepiscopul s-a luptat cu îndârjire. Fitzurse a ridicat sabia, iar Becket şi-a împreunat mâinile în semn de rugăciune: „Mă rog pentru mine şi pentru Biserica lui Dumnezeu, Sfintei Marii şi binecuvântatului martir Sf. Denis." În acel moment, călugării care se aflau în apropierea lui Becket au fugit, în afară de un anume Edward Grim, care l-a imobilizat pe Becket. Sabia lui Fitzurse i-a lovit capul, îndepărtându-i tonsura şi pătrunzându-i în umărul stâng şi în braţul lui Grim până la os. Încă o lovitură s-a abătut asupra lui Becket şi apoi încă una înainte ca acesta să cadă cu capul către nord, încadrat la dreapta de altarul Sf. Benedict. Lovitura fatală i-a fost dată de le Breton, care i-a retezat vârful capului. Hugh de Horsea şi-a pus piciorul pe gâtul lui Becket şi i-a străpuns capul cu sabia, împrăştiindu-i creierul pe podea. Odată săvârşit asasinatul, făptuitorii au părăsit catedrala.
Cavalerii îl ucid pe Thomas Becket în catedrala din Canterbury, scăpându-l pe Henric al Il-lea de „preotul turbulent”. Gravură de Opie Stowe, 1793.
Versiunea lui Edward Grim, deşi scrisă câţiva ani mai târziu, este singura mărturie directă a evenimentelor din acea zi. El îşi amintea:
Ucigaşii l-au urmat, strigând: „Iartă şi dă dreptul la împărtăşanie celor pe care i-ai excomunicat şi înapoiază rangurile celor cărora le-au fost luate.”
El a răspuns: „Nu s-au ispăşit, nu le voi absolvi păcatele.”
”Atunci o să mori", strigară ei, „şi-ai să primeşti ceea ce meriţi.“
„Sunt gata să mor pentru Dumnezeu”, a spus el, „căci, prin sângele meu, Biserica va obţine libertate şi pace. Dar în numele Celui Atotputernic vă interzic să vă atingeţi de oamenii mei, fie ei clerici sau laici.”
Apoi şi-au ridicat mâinile pângăritoare asupra lui, târându-l după ei ca să-l omoare în afara bisericii sau să-l ia prizonier, după cum au mărturisit ulterior. Dar când nu au putut să-l desprindă de lângă un stâlp, unul dintre ei l-a apucat mai zdravăn. El l-a împins, numindu-l „Codoş” şi strigând „Nu mă atinge, Reginald, îmi datorezi credinţă şi supunere, tu şi complicii tăi făptuiţi lucruri necugetate.”
Cavalerul, cuprins de o mânie grozavă la auzul acestui refuz, şi-a fluturat sabia deasupra capului sfânt. „Nu-ţi datorez nici credinţă, nici supunere care să violeze loialitatea faţă de regele meu.”
Asasinii
Cavalerii erau într-adevăr baroni. Oricât de curios ar părea, în ciuda faptului că sunt autorii celui mai faimos asasinat din Evul Mediu, se cunosc foarte puţine amănunte despre ei. Reginald Fitzurse s-a născut, probabil, în 1130. Avea moşii în Somerset, Kent şi Northamptonshire. Hugh de Morville era proprietarul castelului Knaresborough şi frecventa des curtea regală. A fost unul dintre semnatarii Constituţiei de la Clarendon. Sabia cu care a oprit mulţimea în timpul asasinării lui Becket a devenit o relicvă sfântă.
Urmarea
Valetul lui Thomas Becket, Osbert, şi-a sfâşiat cămaşa şi a învelit capul arhiepiscopului. Călugării au ieşit din ascunzătorile lor, pe când afară începea furtuna. În timp ce ploaia răpăia, călugării se rugau în tăcere, spălând corpul neînsufleţit al arhiepiscopului. Au observat că acesta purta sub veşmântul preoţesc haine de călugăr şi o pânză de sac prin care mişunau paraziţii. A doua zi, o rudă de-a lui Ranulf de Broc s-a reîntors la Canterbury şi le-a spus călugărilor să-l înmormânteze pe Becket într-un loc secret.
Îi era teamă să nu ia naştere un cult, un loc de pelerinaj la mormântul arhiepiscopului asasinat. Călugării l-au aşezat într-o criptă, dar au păstrat hainele sale pline de sânge ca relicve. A fost construit un alt mormânt, încadrat de doi stâlpi din marmură de Purbeck. Astăzi, în acel loc nu mai există nimic. Pe 7 iulie 1220, un impresionant sanctuar a fost amplasat în spatele altarului principal, decorat cu numeroase pietre preţioase. Şi acesta a rămas astăzi doar un loc pustiu, din pricina regelui Henric al VlII-lea. În zilele noastre, doar lumina unei candele mai marchează locul în care se afla sanctuarul.
Asasinii au fost excomunicaţi de către papă, dar şi-au găsit adăpost la curtea lui Henric al II-lea. Acesta le-a spus să fugă în Scoţia pentru siguranţa lor, dar când au ajuns la graniţa de nord, regele Scoţiei şi populaţia au vrut să-i spânzure. Au fugit spre sud, luând drumul Knaresboroughului, în nordul ţinutului Yorkshire, unde au stat la adăpost aproape un an, huliţi de populaţia locală, în ciuda dorinţei poporului ca asasinii să fie executaţi, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu toate acestea, au fost trimişi să lupte pe Pământul Sfânt. Înainte de a pleca, Fitzurse şi-a împărţit moşia în mod legal între fratele lui şi cavalerii ioaniţi. La trei ani după asasinarea lui Becket, Reginald Fitzurse a murit la rândul său şi a fost îngropat la Ierusalim. William de Tracy a construit o capelă la Devon după reîntoarcerea din exil, unde a fost înmormântat înainte sau poate chiar în anul 1174. Richard le Breton s-a retras la Jersey. Hugh de Morville a murit în 1173.
Thomas Becket a fost sanctificat de către papa Alexandru, pe februarie 1173. Pe iulie 1174, Henric a făcut penitenţă la mormântul lui Becket. A intrat desculţ în catedrala din Canterbury, îmbrăcat numai în cămaşă. A sărutat locul unde fusese asasinat Becket şi toţi cei 80 de călugări l-au lovit de trei ori. Episcopul şi preoţii l-au pălmuit de cinci ori, înainte ca Henric să se retragă în cripta catedralei, unde a postit şi s-a rugat o zi întreagă.
Acest eveniment a inspirat opere importante ale literaturii universale. Pelerinii lui Geoffrey Chaucer din Povestiri din Canterbury se întâlnesc la hanul din Tabard, în Southwark, înainte de a merge să aducă un omagiu la mormântul lui Becket. Printre operele moderne care se bazează pe acest eveniment se numără piesa de teatru Asasinat în Catedrală a lui T.S. Eliot şi Becket a lui Jean Anouilh, după care a fost turnat şi un film cu acelaşi titlu. Nuvela lui Follet, Coloanele pământului, este o povestire ficţională despre conflictele dintre biserică şi mica nobilime, culminând cu asasinarea şi martiriul lui Becket.
Cultul lui Becket a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Pe 16 noiembrie 1538, regele Henric al VIII-lea a declarat că moartea lui Becket a fost „pe nedrept numită martiriu” şi că „nu există nimic în viaţa lui sau în contextul în care a trăit care să ne facă să-l considerăm un sfânt, ci, mai degrabă, trebuie să fie văzut ca un rebel şi un trădător faţă de regele lui.” Abia în secolul XX s-a ordonat reabilitarea reputaţiei lui Becket. Cu toate acestea, în 2005, Becket a fost decretat drept cel mai „rău“ britanic al secolului al XII-lea în sondajul „Cei mai «răi» britanici”, organizat de către BBC History Magazine. Profesorul John Hudson de la Universitatea St. Andrews, care l-a ales pe Becket, a afirmat: „Becket a divizat Anglia în aşa fel încât chiar oameni ai Bisericii care îi împărtăşeau unele dintre opinii au considerat această diviziune neîntemeiată. A fost fondatorul practicii demagogiei.”
MARAT
(1743-1 793)
Victima
Jean-Paul Marat, unul dintre personajele principale ale Revoluţiei Franceze, s-a născut la Boudry, principatul Neuchátel, Elveţia, pe 24 mai 1743. Înainte de revoluţie era bine cunoscut ca doctor şi savant. Era pasionat de aeronautică, optică şi terapie cu ajutorul electricităţii. Pe plan instituţional, nu era luat în serios, fiind considerat un excentric. A fost preocupat şi de politică, publicând, în 1774, Lanţurile sclaviei, un opuscul revoluţionar. În septembrie 1789 a fondat ziarul Moniteur Patriote (Monitorul patriotic), al cărui titlu a fost schimbat după patru zile în Publiciste Parisien (Publicistul parizian) şi, în final, în L’Ami du Peuple (Prietenul poporului). Marat se folosea de ziar pentru a-şi ataca duşmanii şi a sări în apărarea oricărei persoane pe care o credea nedreptăţită, chiar şi atunci când nu era cazul. Deseori, aceasta însemna că cineva avea de suferit doar pentru că ziarul lua partea unei persoane care nu avea alt motiv de atac, în afară de ranchiună.
Marat era ceea ce numim un revoluţionar independent – nu s-a raliat niciodată unui grup, unei facţiuni sau ideologii. O strategie riscantă şi, cu siguranţă, o cauză a numărului destul de mare de inamici. Pentru a-i evita, s-a ascuns prin pivniţe şi canalizări. Acolo s-a îmbolnăvit de o supărătoare boală de piele.
După execuţia regelui Ludovic al XVI-lea pe 21 ianuarie 1793, a urmat o dispută de cinci luni între Marat şi girondini. Aceştia au încercat să-l acuze pe Marat în faţa Tribunalului Revoluţionar, dar a fost achitat pe 24 aprilie 1793. Girondinii au depăşit măsura, iar populaţia Parisului a ieşit în stradă pe 27 mai şi încă o dată patru zile mai târziu. Pe 2 iunie a avut loc o nouă revoltă, iar Franţois Hanriot, un lider revoluţionar, împreună cu Garda Naţională, i-a îndepărtat pe girondini din Convenţie.
Boala de piele a lui Marat s-a înrăutăţit atât de tare, încât a trebuit să petreacă mult timp în baie pentru a-şi alina mâncărimile. Scria într-o cadă, pe o scândură sprijinită de marginile ei.
Data şi locul asasinării
iulie, 1793, Rue des Cordeliers,
Paris, Franţa.
Evenimentul
Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday a părăsit casa verilor săi din Caen, având cu ea un exemplar din volumul Vieţile paralele al lui Plutarh, şi s-a îndreptat spre Paris cu poştalionul. Odată ajunsă acolo, a închiriat o cameră la Hotel de Providence. Şi-a cumpărat un cuţit de bucătărie de 15 centimetri de la Palais-Royal şi a redactat Discurs către francezii adepţi ai legilor şi ai păcii, în care încerca să explice ceea ce avea de gând să înfăptuiască.
În ziua asasinatului, Marat muncea, ca de obicei, în baie. Corday a sosit la locuinţa lui la 11:30 şi le-a spus celor două menajere că trebuia să-l vadă, pentru „a-l ajuta să aducă un deosebit serviciu Franţei”. Acestea au refuzat-o, explicându-i că Marat era prea slăbit pentru a primi vizitatori. Seara, pe la ceasurile 19:00, a revenit, strigând că are informaţii importante despre girondinii din Caen. Marat a auzit-o şi le-a cerut celor două femei să o primească. Au discutat despre revoluţie timp de un sfert de oră, Marat în apă şi ea pe marginea căzii. Marat i-a cerut numele deputaţilor girondini din Caen şi le-a notat, adăugând: „Vor fi ghilotinaţi.” În clipa aceea, ea a scos cuţitul şi l-a înjunghiat pe Marat în spatele omoplatului drept, retezându-i carotida. Înainte de a muri, Marat a strigat: „Ajută-mă, draga mea prietenă!”
Asasinul
Marie Anne Charlotte de Corday d’Armont s-a născut într-o fermă din Saint-Saturnin-des-Ligneries, Normandia, Franţa, pe 27 iulie 1768, fiind cel de-al patrulea copil al unei familii aristocratice sărăcite. Era o rudă îndepărtată a dramaturgului Pierre Corneille. După ce a primit o educaţie severă într-o mănăstire catolică, s-a mutat la un văr, pe strada St. Jean nr. 148 din Caen. Era o femeie năvalnică – a susţinut cauza girondinilor, dar, cu doi ani mai înainte, fusese o monarhistă convinsă. Când şi-a dat seama că girondinii pierduseră bătălia pentru conducerea ţării, în favoarea iacobinilor, l-a învinovăţit pe Marat. Cu toate acestea, deşi Marat îi prefera pe iacobini, nu avea nici o legătură cu aceştia.
Revoluţionarul Marat a fost ucis în propria baie. Crima a fost descoperită de mulţime.
Urmarea
Şase poliţişti au interogat-o pe Charlotte Corday, acasă la Marat, înainte de a o transporta la închisoarea Abbaye şi apoi la Conciergerie, unde a continuat să susţină că acţionase de una singură: „Chiar şi femeile de rând pot da dovadă de fermitate.” La procesul ei, care a început în ziua asasinatului, a declarat: „Numai la Paris îl admiră lumea pe Marat. La ţară e privit ca un monstru”, adăugând: „Am omorât un om ca să salvez o sută de mii.” Corday a apărut în faţa judecătorului Jacques Montane şi l-a avut ca apărător pe Chauveau-Lagarde, acuzarea fiindu-i încredinţată lui Antoine Fouquier-Tinville. A fost condamnată la moarte şi executată la ora 17:00, pe 17 iulie 1793.
După asasinarea lui Marat, cada lui de baie a dispărut. Unii cred că soţia lui i-a vândut-o unui ziarist – a fost găsită printre lucrurile personale la moartea acestuia. A fost apoi cumpărată de monarhistul Monsieur de Sainte-Hilaire şi transportată la Sarzeau, în Normandia. Fata acestuia, Capriole de Sainte-Hilaire, a moştenit-o la moartea lui, în 1805, şi a lăsat-o prin testament parohului din Sazeau, când s-a stins din viaţă, fără moştenitori, în 1862. Acesta a vândut-o muzeului figurilor de ceară Grevin, pentru suma de 5 000 de franci.
Cartea Neagră A Inchiziţiei
Reconstituirea marilor procese
Introducere
Biserica îşi revizuieşte trecutul
Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ţine un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor şi a reprezentanţilor Bisericii”. Sfântul Părinte şi-a exprimat dorinţa de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanţi şi pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei şi prin recunoaşterea cu onestitate a injustiţiilor, indiferent din ce parte provin, să fie şterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înţelegere rodnică între ştiinţă şi credinţă, între Biserică şi lume.”
Prin această invitaţie se iniţiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înfiinţată şi care îşi va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii şi al reconcilierii, fără a se purifica ea însăşi prin căinţă, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziţiei” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conţin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul şi cel mai important pas făcut în această direcţie.
Şi dacă putem înţelege cu uşurinţă motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înţelege exigenţa tot mai multor oameni, interesaţi de înţelegerea istoriei europene, de a cunoaşte cu exactitate şi în profunzime istoria Inchiziţiei: în ea se grupează o bogăţie atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social şi religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca şi de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roşii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale şi moderne, permiţându-ne să îi surprindem sensul şi motivaţiile.
Dincolo de legendă
Puţine evenimente istorice au avut puterea de a-şi pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziţia. Simpla pronunţare a numelui său are o forţă de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroşi şi fără chip care, înfăşuraţi în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâţi nefericiţi, torturaţi în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torţe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziţiei – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuşi al unui sistem cu puteri opresive şi inumane, fără milă şi neînduplecate, prin care conştiinţa omului este strivită şi mulţimile celor lipsiţi de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur şi cu o evidenţă absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Şi nu întâmplător legenda neagră a Inchiziţiei ia naştere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât şi de mediile intelectuale. În secolele XVIII şi XIX atacul împotriva Inchiziţiei se înscrie într-o dispută mai amplă, în care raţiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluţiei franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparaţie istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice şi ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acţioneze.
Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar şi cu o privire lipsită de prejudecăţi, istoria Inchiziţiei, lăsând în urmă legenda creată, conştienţi fiind că ea totuşi nu s-a născut întâmplător; să depăşim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înţelesul.
Motivele şi momentele apariţiei Inchiziţiei
Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea şi acţionează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile, întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziţii şi nu de Inchiziţie. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot aşa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuţia ereziei din Germania sau din Italia din aceeaşi perioadă.
Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianţa luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei în special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înfiinţează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoţi, ritualuri, rugăciuni, cărţi în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forţa pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului şi în ultimă instanţă folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obişnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziţiei este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui duşman ce se poate ascunde în spatele unor false înfăţişări, sub faţada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.
Logica: refuzul diferenţierii
În orice început se anunţă deja un destin, sunt definite tonalitatea şi structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziţia s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înţelegem logica care va domina istoria însăşi a Inchiziţiei, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiţi), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susţine şi se justifică persecuţia: refuzul diferenţierii, a deosebirilor de opinii şi credinţe ce izvorăsc dintr-o conştiinţă – dintr-o aspiraţie – în mod hotărât liberă şi individuală. Acest refuz al individualităţii ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unităţi absolute şi a omogenităţii în sfera practicii religioase se explică doar dacă înţelegem că în secolele în care se naşte şi se dezvoltă Inchiziţia, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv şi primordial drept o categorie a spiritualităţii personale, ci ca un element caracterizat în mod esenţial prin însemnătatea sa socială, politică şi morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăţi. Unitatea credinţei e văzută ca bază a stabilităţii statului însuşi. Logica, deşi aplicată la domeniul interior, este aceeaşi care susţinuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinţei, care prin însăşi prezenţa ei aduce ofensă universalităţii credinţei creştine; în cazul Inchiziţiei în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creştinism, mai periculoasă, mai ascunsă.
Inchiziţia ca instrumentum regni
Deosebirile de credinţă, de păreri, de obiceiuri sunt resimţite drept nişte pericole potenţiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase şi greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înţelegem apariţia Inchiziţiei, extinderea şi durata dominaţiei sale; numai astfel se va înţelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susţine neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea şi omogenitatea credinţei este o garanţie a ordinii sociale, a moralităţii şi a atenuării divergenţelor politice şi ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcţie acest preţios instrument de presiune asupra conştiinţelor şi de reprimare a diferenţelor, deoarece existenţa unui crez religios unic devine pentru fragilele formaţiuni statale din secolele XV şi XVI, un liant social şi politic de neînlocuit. Alianţa naturală dintre puterea politică şi structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial faţă de puterea monarhică, care găseşte în acesta un instrument excepţional şi eficient de control „poliţienesc” al supuşilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor.
Nu trebuie să uităm că Inchiziţia acţionează în vremuri în care lipseşte cu desăvârşire ideea de toleranţă şi de respect al libertăţii particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să aşteptăm reflecţiile lui Spinoza şi Locke din secolul al XVII-lea şi filosofia Iluminismului din secolul următor) şi cu mai mare întârziere în cel politic şi social.
Teroarea e creată și întreţinută
După o fază iniţială, Inchiziţia a ştiut să-şi alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfăşurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentinţă la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduşi la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărţite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor şi a asistenţilor săi. În mod constant viaţa instituţiei e marcată de lipsa mijloacelor şi a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredinţează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă şi istovitoarea deplasare dintr-un oraş într-altul.
Această relativă insuficienţă a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziţia să existe şi să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea şi de a fi prezentă; într-un fel simpla prezenţă a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acţiune pe care o deţine şi care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real şi iminent de care toţi oamenii trebuie să fie conştienţi: vor fi de ajuns câteva procese, execuţii publice cu înscenări bine gândite şi impresionante, mitul secretelor inchizitoriale şi al cumplitelor torturi la care poţi fi supus, ruşinea şi ruinarea economică a câtorva nefericiţi, unele sanbenitos agăţate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menţine în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină faţă de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimţite şi în mod inconştient însăşi persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziţia are nevoie de eretici (când nu-i găseşte îi inventează) deoarece prezenţa lor şi spaima populaţiei la vederea nenorocitului lor sfârşit favorizează controlul aproape total al conştiinţelor, îi menţine pe toţi într-o stare de supunere absolută şi acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare şi prin faptul că elementul hotărâtor în existenţa Inchiziţiei este afişarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acţiunile numeroase şi atunci când totuşi au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanţă; trebuie ca mecanismul terorii şi al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toţi o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit şi grotesc, capabil să zdrobească puţina rezistenţă pe care conştiinţele ar putea s-o opună, cel puţin în interiorul lor, faţă de sistemul puterii de stat şi de biserică.
Apariţia abaterii
Pentru acest motiv – menţinerea unei stări de teamă – Inchiziţia se grăbeşte să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenţei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziţia va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar şi blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericeşti (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susţinerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărţi suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate şi trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existenţa unor convingeri sau credinţe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se măreşte precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuţie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credinţă faţă de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potenţial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială.
În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănţuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziţia, ca de altfel şi elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât şi s-au definit pornind de jos, de la tradiţiile şi spaimele colective şi populare, pentru a alimenta în mod exponenţial mecanismul persecuţiilor şi a-şi justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziţie lipsită de activitate este un non sens; forţa şi puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mişcare, de a scoate mereu la iveală noi duşmani posibili, de a îmbunătăţi cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuţiei şi ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca şi pentru judecătorii care organizau şi administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparenţelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viaţă, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniştitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezenţa printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său şi care pare imposibil de oprit. În sfârşit, ca şi în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui duşman vizibil prezent şi periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcţionare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă şi paranoică.
Metoda: strategia suspiciunii
Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate şi cu evoluţia dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în carcere, prelungirile la nesfârşit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple şi umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziţiei: este cazul, de exemplu, al majorităţii celor acuzaţi de vrăjitorie, de obicei ţărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în faţa întrebărilor pline de subtilităţi ale judecătorilor.
Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune şi care se folosea de denunţul anonim sau autodenunţare ca de instrumentele sale obişnuite, se datora nu numai uşurinţei cu care se putea da curs unei proceduri, dar şi în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanţă captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acţiunea judiciară fiind suspiciunea, toţi erau expuşi cu uşurinţă riscului de a fi persecutaţi. Şi chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conştient sau nu, al maşinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.
Judecători ai sufletului
Putem acum să înţelegem originea secretă a groazei care a însoţit imaginea, simplul nume al Inchiziţiei, de-a lungul istoriei: ea judecă înseşi părerile oamenilor, ideile, convingerile, credinţa; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus şi sfărâmat din nou, până se capătă siguranţa ortodoxiei sale, dar şi a golului şi a disperării de care e cuprins. Această intervenţie asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură şi astăzi referitor la Inchiziţie, şi care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziţiei nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toţii ştim că au existat instituţii care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaşte că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziţia; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violenţa extremă este neliniştitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acţionează asupra conştiinţelor victimelor şi a ideilor lor.
Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace nelinişte, deşi ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat şi a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii şi a blândeţii. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit şi moare pe cruce, biciuieşte, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acţioneze în profunzime, ale unei Biserici care nu ştie să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare şi victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deşi în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, aflată sub semnul greşelii şi al răului ca orice lucru omenesc. Decenţa ne impune totuşi, în numele celor mulţi care au suferit pe nedrept şi au fost aduşi la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut şi inevitabil aşezat în afara elementelor care îl definesc şi îl explică.
Cum poate fi abordată istoria Inchiziţiei?
Prin această Carte neagră a Inchiziţiei, deşi ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai uşor să scrii „cărţi negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagonişti ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziţiei şi aspectele sale cele mai interesante şi cu relevanţă istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine şi poate fi citit separat de restul volumului. În acelaşi timp totuşi, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituţiei inchizitoriale şi permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit şi în tonalităţi vii atmosfera, climatul, tensiunea şi dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale şi inedite. Notele au fost reduse la esenţial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele şcoli de interpretare – deşi ele sunt amintite – ambiţia noastră fiind de a reuşi să povestim istoria Inchiziţiei pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată şi aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi şi cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinşi, mulţi vor dori să le realizeze.
Dolcino
Béziers şi Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alţii înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viaţa e mai puţin importantă. Bâtele şi halebardele, săgeţile şi spadele se înfruntă; braţe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă şi inimile, cele îndrăzneţe şi curajoase, ca şi cele laşe şi vlăguite se aprind de furia sângelui.
Béziers şi Monte Rubello sunt locurile începutului şi sfârşitului Inchiziţiei medievale, totodată şi ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziţia şi erezia merg mână în mână.
Parcurgerea istoriei Inchiziţiei înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă şi legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziţiei.
Lupta împotriva ereticilor a însoţit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă şi capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia căţără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acţiunii de încercuire practicată de Inchiziţia medievală.
Oameni puri
„Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ şi înseamnă „pur”, deşi în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o fiinţă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare şi în procesele împotriva Templierilor; prin prezenţa sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: aşa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiţie se naşte în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiţia de „puri” este preluată de adepţii înşişi; ei sunt cei care se văd aşa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezenţa lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după oraşul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obişnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabataţi (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloşi, pungaşi, escroci.
Diversitatea denumirilor ne vorbeşte despre complexitatea apariţiei fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]).
În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: şi tocmai această multitudine a fost una din limitele mişcării, căci în lipsa unui singur întemeietor şi conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorinţă puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic şi perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendinţa spre purificare se învecina cu dispreţul faţă de oamenii şi lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; faţă de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, faţă de viaţa însăşi: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranţă mai puţin poetică şi luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiţie.
Ne referim la îndemnul la avort şi la fenomenul „endura”.
Îndemnul la avort rezulta ca o consecinţă logică a concepţiei asupra lumii materiale: dacă tot ce ţine de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualităţii nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viaţa ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunţarea la refacerea perversă a părţii rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea naşterii altui rău.
Endura însemna şi ea alegerea definitivă a purităţii, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te laşi să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acţiuni, chiar a celor destinate supravieţuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că doreşte să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obişnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obţinut” (prin convertire).
Tensiunea dintre Biserica oficială şi aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoţit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulţimea de secte, catarii au reuşit până la urmă să se unească într-o singură mişcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanţului, una dintre cele mai radicale în privinţa ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părţile Franţei şi ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta şi pentru a fi confirmaţi în credinţă de cei şapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele şapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmaţi trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susţineau înşelătoria Bisericii romane, să se iniţieze pentru a discuta şi a învinge în dezbateri teologice pe preoţii catolici corupţi.
Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale şi culturale ale Europei: Italia de nord şi centrală, Flandra, Franţa, Spania orientală. Modelul de viaţă apărat de adepţii acestei secte era deosebit de convingător: în faţa luxului şi a puterii romane, ei trăiau ca nişte săraci adevăraţi, atât persoanele particulare cât şi Biserica: fără bunuri funciare şi senioriale; păreau liberi faţă de ingerințele puterilor politice şi hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii.
Opţiunea pentru o astfel de viaţă a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunţau la averi pământeşti: în felul acesta ea putea în sfârşit să şi le însuşească fără nicio luptă.
Înainte de sinodul de la Saint Felix reacţia Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzaţie o mişcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franţei.
După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deşi a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forţă de Inocenţiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima şi cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligaţia încredinţată episcopilor, de a-i căuta pe vinovaţi pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredinţată delegaţilor legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel naşterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).
Dumnezeu modifică modul de a judeca
Ordalia a fost, până la sfârşitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acţiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeţilor din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulţimea însăşi. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulţi drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculţ pe cărbuni încinşi, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură şi de natură divină între erezie şi sfinţenie: omul care ieşea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu.
Prin crearea Inchiziţiei se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună ştiinţă, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”.
Odată cu apariţia ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziţia organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii.
Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justiţiară a Inchiziţiei nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.
Se propovăduieşte pacea, se aşteaptă războiul
Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinaţi călugării cistercensi, care la sfârşitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franţei. Ei au intrat în oraş predicând, înlăturând şi înlocuind prelaţii locali; organizau dezbateri publice, spre binele populaţiei; spovedeau; rareori pronunţau sentinţe. Dar rezultatele au fost departe de aşteptări: prea mare era distanţa ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălţimea bogăţiei şi a puterii sale trimitea predicatori şi apropierea de viaţă pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o şi împărtăşeau cu poporul. Celor douăsprezece abaţi din Citeaux se alăturară mai târziu alţi oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele şi care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înţeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunţe la bogăţii. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:
„Sărăcia lor nu este una a «spiritului»:
îşi păstrează bunurile şi iau şi ce-i al meu.
Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei
şi îmbracă cămăşi noi, ţesute din lână englezească.
Dar nu-şi împart hainele
cum făcea Sfântul Martin.
Iar pomenile, cu care-şi ţin viaţa
oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.
Cu haine uşoare şi largi, cu gluga bine aranjată,
vara din postav fin, groasă pe timpul iernii,
cu pantofi fini – au tălpi franţuzeşti
când e prea frig – din piele bună de Marsilia,
înnodaţi bine şi cu măiestrie
– fiindcă un nod greşit e de neiertat –
încep să predice, cu ştiinţa lor subtilă
pentru a-l sluji pe Domnul cu inima şi cu bunurile noastre.
Dacă aş fi însurat mare mi-ar fi frica
ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soaţa mea…”[5]
A venit vremea luării crucii
Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legaţii papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reuşit să devină liber faţă de papă şi astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale.
Inocenţiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franţei să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franţa, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existenţa Bisericii ci chiar pacea şi viaţa civilă. Regele avea şi el pe de altă parte anumite interese politice şi personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mişcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocenţiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promiţându-i indulgenţe asemănătoare celor acordate cruciaţilor de pe Pământul Sfânt; se punea în mişcare acum armata credinţei adevărate. Ca şi în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioşi şi mercenari, muritori de foame şi răufăcători: cu toţii animaţi de motive contradictorii, dorind să obţină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unităţii dintre regatul Franţei şi Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux şi contele Simon de Montfort.
Războiul dură douăzeci de ani şi ca în toate războaiele avură loc acte de eroism şi masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuţi prin sabie toţi locuitorii oraşului. Legenda povesteşte că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va deosebi pe adevăraţii creştini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, aminteşte în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălţând cuvinte aspre şi pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:
„Roma…
ar trebui să rămâi
fără creieri,
căci sub pălărie porţi ruşinea,
tu şi Citeaux al tău – care aţi distras
Béziers, atât de groaznic!”
Însuşi Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câştigată, prin cuvinte din care nu lipseşte satisfacţia: „Oraşul Béziers a fost cucerit şi deoarece ai noştri nu au mai ţinut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, oraşul a fost jefuit şi incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6].
După ce oraşele Carcassonne şi Narbonne au căzut, cruciaţii asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; oraşul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecinţă: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franţei; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziţia.
În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta şi a-i condamna pe cei care se împotriveau credinţei.
Inchiziţia ţese reţeaua proprie
Înfrângerea contelui de Toulouse şi pacea de la Meaux au avut consecinţe imediate: catarii nu mai puteau colinda şi predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creştinătăţii, fără a fi pedepsiţi; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub ameninţarea că puteau fi denunţaţi de cineva. Denunţul şi delaţiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv.
Inocenţiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în linişte rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmaşii săi nu au părăsit opera începută. Oricum îşi sfârşea viaţa pământească după ce îşi ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică.
Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist şi canonic ca şi Inocenţiu) a definit legislaţia canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate ţările creştinătăţii.
În aceeaşi vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public şi nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 şi 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viaţă şi în sfârşit prin rug.
În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziţie intervenţia justiţiei laice ca o „intervenţie de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă şi greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era şi trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credinţa şi nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăţi în privinţa credinţei. Relaţia dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma şi în problema eretică.
După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinţei trebuia să fie considerat şi ca un delict de lèse maiestate. Judecata iniţială aparţinea Bisericii, dar în ce priveşte condamnarea ea putea fi pronunţată de partea civilă şi penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparţinea regelui, care îl executa pentru a face dreptate.
În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârşit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziţiei, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curţi judecătoreşti, prezente în toate oraşele europene de oarecare importanţă.
Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredinţată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriţi din Ordinul franciscan.
„Puri“ împotriva celor „puri”.
Pietro martirul
Istoria Inchiziţiei consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că duşmanii cei mai înverşunaţi ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii şi franciscanii, în special ultimii.
Inocenţiu al III-lea a înţeles printr-o intuiţie deosebită că puterea catarilor de a-şi face adepţi avea la bază modul lor de viaţă umilă, săracă, lipsită de ostentaţie. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului şi al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deşi existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrăţişa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariţia unor oameni rămaşi credincioşi instituţiei şi doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea.
În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinţi ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educaţie catolică şi romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii şi Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspiraţie ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulţime. Pietro s-a simţit cuprins de Duhul sfânt şi şi-a înţeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico şi prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înşelaţi aşa cum fuseseră părinţii săi; urma să între în Ordinul Fraţilor Predicatori. Pietro îşi îndeplini inspiraţia şi deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ţinând predici la Milano, Bergamo, Como, Florenţa, Roma. La Florenţa a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar şi fizică, de orice formă de erezie sau înşelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii.
Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporţii, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinţei, activând în special la Milano şi Como. Chiar pe drumul între Milano şi Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost aşteptat într-o pădure numită „Farga“ şi a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată şi acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocenţiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinţei şi al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt.
Faptul că el a fost considerat conform tradiţiei adevăratul patron al Inchiziţiei ne spune multe despre semnificaţia pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului.
Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci şi prin sfinţenie, fusese şi ea oficializată de însuşi Inocenţiu al IV-lea, când consimţise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foştii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenţie a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate:
„…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile şi rugurile aveau un scop de înfricoşare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpăţânaţii trebuiau să-şi dea seama de greşeala lor sau şi mai bine să o recunoască public. Inchiziţia nu doreşte să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmăreşte[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalţi, să renunţe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8].
Nimeni nu e mai potrivit pentru a şti să povestească credincioşilor propria experienţă şi a cere iertare decât cel care cunoaşte răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” şi e dispus la sfârşit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare.
Renaşte principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunţa asupra adevărului credinţei; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieşi învingător decât prin moarte, o ultimă diferenţiere între salvare şi damnare, un act public ca şi „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelenţă ce are loc în faţa mulţimii de credincioşi, cărora nu li se oferea decât această singură imagine:
„Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaţilor erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentinţelor se făcea public, anunţul pedepselor, execuţia de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca şi a dreptului instituţiei ecleziale de a-l apăra şi de a-l impune printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă din punct de vedere emoţional. Însuşi ritualul din urmă al morţii – rugul – avea ca semnificaţie de a proclama reînsănătoşirea unei realităţi bolnave, refacerea unui univers măcinat de greşeală”[9].
Doar dacă însuşi vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare şi tulburătoare – renunţa la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al duşmanilor: persecutorul foştilor săi tovarăşi. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?
[1] Sectă care s-a dezvoltat în Bulgaria începând cu secolul al X-lea, prin predicile unui preot sărac, Bogumil, în limba bulgară „iubit de Dumnezeu” şi care s-a răspândit în secolul al XI-lea până la hotarele Bizanţului, devenind religie de stat în Bosnia lui Kulin (1180–1214). Încercarea de a pătrunde în Occident a fost reprimată iniţial prin arderea pe rug, în 1022, la Orleans, a zece persoane.
[2] Doctrină dualistă, care pune crearea lumii şi a omului pe seama a două divinităţi contrarii, una benefică şi alta malefică; în acelaşi timp, dualismul manihean îl consideră pe Dumnezeul benefic creatorul tuturor formelor de viaţă spirituală, în timp ce Dumnezeului malefic i-ar corespunde partea carnală a omului: de aici îndemnul la sărăcie, asceză, abstinenţă sexuală, etc.
[3] C. Della Veneria, Inchiziţia medievală și procesul inchizitorial, Bocca, 1939, p. 15.
[4] „Consolamentum” era iniţierea în viaţa catară şi se îndeplinea printr-o binecuvântare. Ca prim rezultat avea loc separarea de mediul familiei şi începerea unei vieţi total înnoite, fără nicio legătură cu lumea pământească.
[5] R. Nelli, Scriitori anticonformişti ai Evului Mediu provensal. Eretici şi politici, II, Luni editrice, pp. 229–231.
[6] Textul, menţionat în registrul oficial al cancelariei pontificale, este citat de G. G. Merlo, Eretici şi erezii medievale, II Mulino, 1989, p. 47.
[7] Faptul pare a contrazice ceea ce vom spune în continuare despre invadarea conştiinţelor de către tribunalul inchizitorial; dar numai în aparenţă: Inchiziţia nu pretinde să pătrundă în intimitatea conştiinţelor, ci se foloseşte de conştiinţă şi de mecanismele sale.
[8] G. G. Merlo, op. cit., p. 90.
[9] Ibid., pp. 90–91.