Frații Grimm povești

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el: – Măi, băiete, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de foame şi sete şi mă simt sleit! Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ: – Da’ ştii că n-ai pretenţii mari! Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind! Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi, ca un făcut, îi scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă să-şi lege rana. Vezi că pătărania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt. Când fu să plece în pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi-o sticlă cu vin. Omuleţul cel bătrân şi cărunt îndată îi ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el, ca şi fratele său mai mare: – Ei, asta-i bună! Păi dacă ţi-oi da şi ţie, n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu mai supăra degeaba oamenii! Şi lăsându-l în plata Domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe. Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa de rău la un picior, că trebui să fie dus acasă. Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi pusese în gând să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său: – Taică, lasă-mă şi pe mine o dată să mă duc în pădure la tăiat lemne! Şi taică-său îi răspunse: – N-ai văzut cât au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că n-ai tu cap pentru astfel de treburi! Dar Prostilă nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stărui atâta, că până la urmă taică-su trebui să încuviinţeze: – Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate c-o să-ţi vină şi ţie mintea la cap! Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că fusese plămădit numai cu apă şi copt în spuză! Şi-i mai puse-n traistă şi-o sticlă cu bere înăcrită… Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrân şi cărunt. După ce-i dădu bineţe, moşneagul prinse a se ruga de el:  – Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame şi de sete! Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe: – Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi-o sticlă cu bere acră, da’ daca-ţi sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te-aşezi colea, lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi când scoase Prostilă merindele din traistă, o dată-mi făcu nişte ochi… şi cum să nu facă dacă văzu dinainte-i un cozonac galben galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise: – Fiindcă mi-ai dovedit că ai inimă bună şi din puţinul tău eşti gata să împarţi bucuros cu alţii, să ştii c-am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de doboară-l şi vei găsi ceva la rădăcina lui. Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă spre hanul unde gândea să rămâie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de ce soi o fi. Şi ar fi dat tustrele orice numai să se aleagă fiecare cu câte-o pană de aur! Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi-şi zicea în sinea ei: “Las’ că găsesc eu un prilej să pot smulge o pană!” Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi, drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene! Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gândul să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, că şi rămase agăţată de ea. Când o văzură venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea: – Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia! Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: “Dacă ele sau putut duce, de ce nu m-aş duce şi eu?” şi se repezi spre gâscă. Dar abia o atinse pe una din surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteşitrele trebuiră să-şi petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur. A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsuoară şi-o porni întins la drum, fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia s-o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, oriîncotro îl duceau picioarele… Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră c-un popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca din gură de şarpe: – Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?! Şi după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână, cu gândul s-o oprească. Dar de îndată ce-o atinse, rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteşitrele. Merseră ei ce merseră, dar nu prea mult, şi iată că-n calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe popă alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete… – Ei, părinte, da’ încotro grăbeşti aşa tare?!, îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez! Acestea zicând, se repezi la popă şi dădu să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat… Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani, care veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Popa îi strigă încă de departe, rugându-i să-i scape pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar de-ndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare; şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară! Merseră ei ce mai merseră şi-ntr-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină, împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă o va lua de nevastă. Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsuoară şi cu tot alaiul cel năstruşnic după el. Şi când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, o dată izbucni într-un hohot de râs şi cu atâta poftă râse, că nu-i mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, precum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu prea îi era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Până la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când i-o aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniţă. Prostilă se gândi că numai omuleţul cel cărunt din pădure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo şi când ajunse zări un om care şedea jos, taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse: – Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuieşte o amarnică de sete şi n-am cu ce-o stinge?! Iar de apă, cât o fi ea de rece, nu mă pot atinge, că nu-mi prieşte defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman cât o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău aşa! – Păi dacă-i numai asta, atunci află că mi-e în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare, cu mine şi o să bei până n-o să mai poţi! Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate butoaiele. Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! Şedea cătrănit toată vremea şi nu se putea hotărî în ruptul capului să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca ăsta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine… Prostilă nu stătu multă vreme pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră tare necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna: – Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, da’ ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când sunt lihnit de foame?! Prin burtă-mi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea! Auzind acestea, Prostilă se bucură tare mult şi-i zise: – Mă, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine, c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui! Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care fusese strânsă în întreaga împărăţie, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine. Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el, de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine; şi când se lăsă seara, nu mai rămăsese din el nici măcar o fărâmiţă… Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută şi de astă dată să umble cu fofârlica, doar-doar o scăpa de el. Şi, în cuvinte mieroase, îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie care să fie aşa de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă, şi pe uscat. – Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind să dea vorbelor un anume înţeles, să ştii că nu voi mai avea nici o pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă, pe loc. Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel: – Am mâncat şi am băut şi acu’ o să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi-ai arătat-o la nevoie. Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică, vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate şiretlicurile… şi-i dădu fata de nevastă. Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.

Bunicul si nepotul de Fratii Grimm A fost odata un om sarac si tare batran, caruia ii slabise vederea, nu mai auzea bine si genunchii incepusera sa ii tremure. La masa, de abia mai putea tine lingura in mana, risipea bucatele pe fata de masa si se intampla de multe ori sa ii scape cocoloasele de paine pana si din gura. Fiul sau si nevasta acestuia au inceput sa se scarbeasca de el si au hotarat sa-l tina pe batran langa vatra. I-au facut culcus intr-un ungher si aici ii aduceau de mancare intr-un blid vechi de pamant, dar nu ii dadeau decat atat sa-i astampere foamea. Bietul om privea adeseori spre masa incarcata cu toate bunatatile si isi simtea ochii plini de lacrimi amare. Intr-o zi, mainile au inceput sa-i tremure atat de tare, incat nu a mai fost in stare nici sa-si duca lingura la gura si a scapat blidul si s-a spart. Nora-sa a inceput sa-l certe, dar el nu a mai raspuns nimic, multumindu-se sa ofteze. Atunci ea a cumparat un blid de lemn, din care batranul urma sa manance de acum inainte. Intr-o zi feciorul si nora batranului l-au vazut pe cel mai mare dintre copiii lor, care nu avea mai mult de patru ani, cioplind o aschie de lemn, gasita cine stie pe unde. – Ce faci acolo ? a intrebat tatal sau – Cioplesc un blid, a raspuns copilul, din care sa mananci tu si mama cand voi fi mare. Barbatul si nevasta s-au privit un timp fara sa rosteasca vreun cuvant, apoi au inceput sa planga. Din ziua aceea, l-au primit din nou pe batran la masa lor, au mancat impreuna si nu-l mai certa nimeni daca se intampla sa-i scape din cand in cand bucatele pe fata de masa.

Darul piticilor   A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apusese in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul. Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne. Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului. La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora. Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascuta. Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !… Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug. Acu’ erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !… Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult… Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva. – Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit… La ce m-as lacomi ? … Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: “Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !” Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. “Nu-i mare paguba – se mangaie el – ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !…” Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !… De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia. Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit… Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: – Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Rapunzel – dupa Frații Grimm             Candva, traiau odata un barbat si o femeie care isi doreau nespus de mult mult un copil. In spatele casei lor, se afla o gradina minunata, plina cu florile cele mai frumoase din lume si ierburile cele mai rare. Gradina imprejmuita de un zid inalt era stapanita de o vrajitoare de care toti se temeau.              Intr-o zi, femeia s-a uitat pe geam, in gradina si a zarit un strat de rapunzel. Rapunzelul era verde si proaspat si degeaba s-a caznit femeia sa ajunga si sa rupa un fir, ca nu nu a reusit A incercat zile la randul,dar fara succes si lucrul acesta o imbolnavise. Sotul ei care o iubea, a intrebat-o: – Ce se intampla draga sotie? – Ah, daca as manca rapunzel din gradina, mi-ar reveni puterile.              Barbatul s-a gandit sa riste decat sa-i moara sotia si astepta sa se faca seara ca sa-i duca sotiei un manunchi din acele ierburi . Cand a vazut femeia rapunzelul atat de proaspat a fost tare fericita! L-a gatit ca pe o salata si l-a mancat. In ziua urmatoare, sotul ei a trebuit sa se mai duca inca o data in gradina. Dupa ce a coborat zidul, vrajitoarea, insa, i-a aparut drept in fata. – Cum indraznesti sa vii aici si sa-mi furi rapunzelul? Vei fi pedepsit! – Te rog, n-am avut incotro! Iarta-ma! Daca nu luam rapunzelul, sotia mea ar fi murit!             Vrajitoarea l-a crezut si i-a spus: – Bine! Poti sa iei de acum incolo din gradina mea cat rapunzel vrei. Dar… imi vei da mie copilul pe care sotia ta il va naste! Si sa stii ca voi avea mare grija de el! In cele din urma, omul n-a avut incotro si a fost de acord. Si dupa ce femeia a nascut, vrajitoarea i-a pus copilului numele de Rapunzel si l-a luat cu ea.              Timpul a trecut si Rapunzel a devenit cea mai frumoasa fata din lume. Cand a implinit doisprezece ani, turnul din padure a devenit caminul frumoasei fete. Turnul acela nu avea nici scari, nici usa, doar o fereastra mica in varf. – Rapunzel,Rapunzel,lasa-ma sa cobor pe parul tau, ii spunea vrajitoarea cand voia sa intre in turn. Rapunzel avea parul ca aurul si foarte lung . Cand vrajitoarea ii cerea, ea isi despletea parul si se aseza in dreptul ferestrei lasand parul in afara ca vrajitoarea sa se catere pe el.             Dupa vreo doi ani, fiul regelui a trecut prin acea padure si pe langa acel turn si a auzit o melodie fermecatoare care l-a emotionat adanc. In fiecare zi mergea in padure sa asculte cantecul. Cine canta acel cantec? Ati ghicit! Era Rapunzel. Asa s-a intamplat ca printul sa o auda pe vrajitoare cum o striga pe Rapunzelsi a vazut cum aceasta a urcat in turn. Daca asta este scara care duce spre turn am sa incerc si eu, a gandit printul. A doua seara s-a dus la turn si a strigat: – Rapunzel, Rapunzel, lasa-ma sa cobor pe parul tau! Si asa printul a reusit sa urce in turn. Cum nu mai vazuse niciodata un barbat, Rapunzel s-a speriat foarte tare.             Printul i-a vorbit cu mult drag si i-a spus : -M-am indragostit nebuneste de tine! Nu mai pot trai fara tine, vrei sa devii sotia mea? Fata i-a promis ca ii va fi sotie. -As vrea sa merg cu tine, dar nu stiu cum sa ies de aici. Adu-mi un sul de matase si voi impleti o scara ca sa pot pleca. S-au hotarat sa se vada in fiecare seara deoarece batrana vrajitoare venea doar in timpul zilei. Dar Rapunzel intr-o zi, s-a dat de gol in fata vrajitoarei..: – De ce imi este mult mai greu sa te trag aici pe tine decat pe fiul regelui? – Copila neascultatoare, m-ai inselat!a tipat vrajitoarea.        Si in furia ei i-a apucat pletele frumoase si i le-a taiat cu o foarfeca. Apoi, a luat-o pe Rapunzel si a dus-o intr-un desert unde fata a trait in mare suparare si mizerie. In aceeasi zi, vrajitoarea s-a intors in turnul unde a stat Rapunzel, a luat parul auriu de pe jos si l-a aruncat pe fereasta. Cand fiul regelui a urcat in turn, vrajitoarea i-a spus: -Nu o vei mai vedea niciodata pe Rapunzel! De suparare si deznadejde printul a sarit din turn.A avut noroc ca a ramas in viata. Niste spini, insa, i-au strapuns ochii.. Sarmanul print…Aprope orb si nebun de durerea pierderii suferite, a ratacit ani in sir, cautandu-si frumoasa iubita.         Dar cum Dumnezeu le aseaza pe toate, nu stiu cum, printul a gasit-o pe Rapunzel, in desert! În locul acela pustiu și mizer, trăia Rapunzel, împreună cu cei doi copilași pe care îi născuse. Plângea și cânta de dorul prințului, tatăl copiilor. Asa a reusit s-o gaseasca printul si s-o recunoasca. Dupa ce s-au regasit si s-au imbratisat, lacrimile din ochii lui Rapunzel au ajuns pe pleoapele printului si vederea i-a revenit. Ce bucurie mare…! Au plecat cu toții în țara prințului, și de atunci până astăzi, traiesc fericiți, pentru tine, copile, în lumea poveștilor!

Elsie cea isteata de Fratii Grimm   A fost odata un om care avea o fata pe nume Elsie. Cand aceasta s-a facut mare, tatal sau se gandea :” Oare se va marita si ea ?”. Stand de vorba cu mama fetei, aceasta a spus ca se va marita, dar asta numai daca cineva va venit sa o ceara de nevasta. Dupa un timp, a venit un tanr pe nume Hans, care o placea, insa voia sa afle mai intai daca Elsie este desteapta. – Oh! a spus tatal fetei, este foarte isteata, si mama ei poate spune asta – Oh! este adevarat ca Elsie stie cand o sa bata vantul si stie sa asculte mustele bazaind, a spus mama fetei. – Bine, dar daca nu este cu adevarat desteapta, nu o voi lua de nevasta. Si cand stateau la cina, mama ei i-a zis : – Elsie, du-te pana in pivnita si adu niste bere! Elsie a luat ulciorul din cui si s-a dus in pivnita. Apoi si-a luat un scaun si s-a asezat in fata butoiului, sa-i fie mai usor si sa nu se loveasca din intamplare. Apoi a deschis caneaua si a pus ulciorul, lasand sa curga berea in el. Dar in loc sa se uite la canea, se uita in sus pe perete, si dupa ce se uita incolo si incoace, vazu o secure uitata din intamplare de un zidar, agatata acolo pe perete. Atunci Elsie s-a pus pe plans ca un copil spunand : – Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil si-l vom trimite aici in beci sa aduca bere, atunci securea va cadea in capul lui si-l va omori. A stat acolo si s-a jelit de nenorocirea ce urma sa vina. Mesenii au asteptat berea, dar Elsie nu mai venea. Atunci mama ei a trimis-o pe slujnica. – Du-te pana in pivnita si vezi ce face Elsie! Slujinica s-a dus si a gasit-o stand pe un butoi si urland. – Elsie, de ce plangi? a intrebat-o ea. – Parca n-am de ce sa plang! Daca ma voi marita cu Hans si vom avea un copil si va creste mare si va veni aici sa ia bere, securea ar putea sa-i cada in cap si sa-l omoare. Atunci slujnica i-a spus : – Vai, ce desteapta este Elsie a noastra! Apoi se aseza langa ea pe butoi si incepu si ea saplanga. Dupa o vreme, cum slujnica nu se mai inapoia si celor de sus le era sete, barbatul i-a spus baiatului : – Du-te pana in beci si acolo, vazandu-le pe Elsie si pe fata plangand impreuna, a intrebat : – De ce plangeti? – Ah, a spus Elsie, chiar crezi ca nu am de ce sa plang? Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil, iar acesta va creste mare si va trebui sa aduca bere din beci, securea ii va cadea in cap si-l va omori! – Ce fata inteleapta avem ! a spus baiatul si s-a asezat langa ea, incepand si el sa planga. Cei de la masa au asteptat ce-au asteptat, dar cum baiatul nu s-a mai intors, barbatul i-a spus femeii : – Du-te pana in beci si vezi ce face Elsie! Femeia s-a dus in beci si gasindu-i pe toti trei plangand, i-a intrebat care e baiul. Atunci Elsie i-a spus ca viitorul ei copil urma sa fie omorat de securea din beci, iar mama ei a zis :- Ce desteapta e Elsie a noastra! Si s-a pus si ea pe plans impreuna cu ei. Barbatul, vazand ca nici nevasta lui nu mai vine, a spus : – Trebuie sa ma duc in beci sa vad unde este Elsie. Dar cand a ajuns jos si i-a vazut pe toti plangand, a inceput sa planga si el la auzul vestii cu securea de pe perete. – Ce inteleapta este Elsie a noastra! a rostit si s-a aszat langa ceilalti incepand sa planga. Intre timp Hans, care ramasese sus, singur cuc, s-a gandit : – Cred ca ma asteapta pe mine in beci, trebuie sa ma duc si eu sa vad despre ce este vorba. Cand a ajuns jos, cei cinci plangeau unul pe umarul celuilalt, iar Hans i-a intrebat : – Ce nenororcire s-a intamplat ? – Ah! draga Hans, a spus Elsie, daca ne vom casatori si vom avea un copil, cand va creste mare si-l vom trimite dupa bere in beci, atunci aceasta secure ii va cadea in cap si-l va omori, iata de ce plangem – Vino! a spus Hans, mai destepata decat atat nici ca se poate, te voi lua de nevasta Si luand-o de mana, s-au dus sus si s-au casatorit. La o vreme dua ce s-au casatorit, hans i-a spus : – Nevasta, eu ma duc la munca, sa castig bani; tu du-te la camp si culege niste porumb, ca sa putem face faina – Da, draga hans asa voi face. Dupa ce Hans a plecat, Elsie a fiert niste supa si a luat-o cu ea la camp. Cand a ajuns la camp si-a spus : – Si acum ce-ar trebui sa fac ? Mai intai sa culeg sau mai intai sa mananc? Ah! voi manca inainte de toate. Apoi a baut supa si cand s-a saturat a mai spus : – Iar acum ce sa fac? Sa culeg mai intai sau sa dorm? Ar trebui sa dorm inainte de toate. S-a intins langa lanul de porumb si a adormit. Hans ajunsese acasa de multa vreme, dar Elsie tot nu se inapoiase. atunci, el si-a zis “Ce harnica mai este Elsie a mea, n-a venit acasa nici macar sa manance!” Pentru ca se lasase seara si ea tot nu venea, Hans s-a dus sa vada cat a cules, dar ea nu culesese nimic, dormea langa lanul de porumb. El s-a intors acasa, s-a asezat pe scaunul sau si a inceput sa lucreze. In sfarsit, dupa ce s-a intunecat, Elsie s-a trezit, in sunetele clopotelor care bateau de vecernie. Ea s-a speriat, intrebandu-se daca o fi cu adevarat ea Elsie cea isteata sau n-o fi. – Sunt eu sau nu sunt eu? Nestiind ce raspuns sa-si dea, dupa un timp s-a gandit : – Sa ma duc acasa si sa-i intreb daca sunt eu sau nu, ei trebuie sa stie. A alergat pana la usa casei, dar era inchisa, asa ca a batut la geam: Hans, Elsie este inauntru? – Da, a raspuns Hans, este inauntru – Oh, Doamne, deci nu sunt Elsie. Si a alergat din usa in usa, insa oamenii ascultau cum bat clopotele si nu-i deschideau. Atunci Elsie a fugit din sat si de atunci nimeni n-a mai vazut-o vreodata.