Frații Grimm povești

Bunicul si nepotul de Fratii Grimm A fost odata un om sarac si tare batran, caruia ii slabise vederea, nu mai auzea bine si genunchii incepusera sa ii tremure. La masa, de abia mai putea tine lingura in mana, risipea bucatele pe fata de masa si se intampla de multe ori sa ii scape cocoloasele de paine pana si din gura. Fiul sau si nevasta acestuia au inceput sa se scarbeasca de el si au hotarat sa-l tina pe batran langa vatra. I-au facut culcus intr-un ungher si aici ii aduceau de mancare intr-un blid vechi de pamant, dar nu ii dadeau decat atat sa-i astampere foamea. Bietul om privea adeseori spre masa incarcata cu toate bunatatile si isi simtea ochii plini de lacrimi amare. Intr-o zi, mainile au inceput sa-i tremure atat de tare, incat nu a mai fost in stare nici sa-si duca lingura la gura si a scapat blidul si s-a spart. Nora-sa a inceput sa-l certe, dar el nu a mai raspuns nimic, multumindu-se sa ofteze. Atunci ea a cumparat un blid de lemn, din care batranul urma sa manance de acum inainte. Intr-o zi feciorul si nora batranului l-au vazut pe cel mai mare dintre copiii lor, care nu avea mai mult de patru ani, cioplind o aschie de lemn, gasita cine stie pe unde. – Ce faci acolo ? a intrebat tatal sau – Cioplesc un blid, a raspuns copilul, din care sa mananci tu si mama cand voi fi mare. Barbatul si nevasta s-au privit un timp fara sa rosteasca vreun cuvant, apoi au inceput sa planga. Din ziua aceea, l-au primit din nou pe batran la masa lor, au mancat impreuna si nu-l mai certa nimeni daca se intampla sa-i scape din cand in cand bucatele pe fata de masa.

Rapunzel – dupa Frații Grimm             Candva, traiau odata un barbat si o femeie care isi doreau nespus de mult mult un copil. In spatele casei lor, se afla o gradina minunata, plina cu florile cele mai frumoase din lume si ierburile cele mai rare. Gradina imprejmuita de un zid inalt era stapanita de o vrajitoare de care toti se temeau.              Intr-o zi, femeia s-a uitat pe geam, in gradina si a zarit un strat de rapunzel. Rapunzelul era verde si proaspat si degeaba s-a caznit femeia sa ajunga si sa rupa un fir, ca nu nu a reusit A incercat zile la randul,dar fara succes si lucrul acesta o imbolnavise. Sotul ei care o iubea, a intrebat-o: – Ce se intampla draga sotie? – Ah, daca as manca rapunzel din gradina, mi-ar reveni puterile.              Barbatul s-a gandit sa riste decat sa-i moara sotia si astepta sa se faca seara ca sa-i duca sotiei un manunchi din acele ierburi . Cand a vazut femeia rapunzelul atat de proaspat a fost tare fericita! L-a gatit ca pe o salata si l-a mancat. In ziua urmatoare, sotul ei a trebuit sa se mai duca inca o data in gradina. Dupa ce a coborat zidul, vrajitoarea, insa, i-a aparut drept in fata. – Cum indraznesti sa vii aici si sa-mi furi rapunzelul? Vei fi pedepsit! – Te rog, n-am avut incotro! Iarta-ma! Daca nu luam rapunzelul, sotia mea ar fi murit!             Vrajitoarea l-a crezut si i-a spus: – Bine! Poti sa iei de acum incolo din gradina mea cat rapunzel vrei. Dar… imi vei da mie copilul pe care sotia ta il va naste! Si sa stii ca voi avea mare grija de el! In cele din urma, omul n-a avut incotro si a fost de acord. Si dupa ce femeia a nascut, vrajitoarea i-a pus copilului numele de Rapunzel si l-a luat cu ea.              Timpul a trecut si Rapunzel a devenit cea mai frumoasa fata din lume. Cand a implinit doisprezece ani, turnul din padure a devenit caminul frumoasei fete. Turnul acela nu avea nici scari, nici usa, doar o fereastra mica in varf. – Rapunzel,Rapunzel,lasa-ma sa cobor pe parul tau, ii spunea vrajitoarea cand voia sa intre in turn. Rapunzel avea parul ca aurul si foarte lung . Cand vrajitoarea ii cerea, ea isi despletea parul si se aseza in dreptul ferestrei lasand parul in afara ca vrajitoarea sa se catere pe el.             Dupa vreo doi ani, fiul regelui a trecut prin acea padure si pe langa acel turn si a auzit o melodie fermecatoare care l-a emotionat adanc. In fiecare zi mergea in padure sa asculte cantecul. Cine canta acel cantec? Ati ghicit! Era Rapunzel. Asa s-a intamplat ca printul sa o auda pe vrajitoare cum o striga pe Rapunzelsi a vazut cum aceasta a urcat in turn. Daca asta este scara care duce spre turn am sa incerc si eu, a gandit printul. A doua seara s-a dus la turn si a strigat: – Rapunzel, Rapunzel, lasa-ma sa cobor pe parul tau! Si asa printul a reusit sa urce in turn. Cum nu mai vazuse niciodata un barbat, Rapunzel s-a speriat foarte tare.             Printul i-a vorbit cu mult drag si i-a spus : -M-am indragostit nebuneste de tine! Nu mai pot trai fara tine, vrei sa devii sotia mea? Fata i-a promis ca ii va fi sotie. -As vrea sa merg cu tine, dar nu stiu cum sa ies de aici. Adu-mi un sul de matase si voi impleti o scara ca sa pot pleca. S-au hotarat sa se vada in fiecare seara deoarece batrana vrajitoare venea doar in timpul zilei. Dar Rapunzel intr-o zi, s-a dat de gol in fata vrajitoarei..: – De ce imi este mult mai greu sa te trag aici pe tine decat pe fiul regelui? – Copila neascultatoare, m-ai inselat!a tipat vrajitoarea.        Si in furia ei i-a apucat pletele frumoase si i le-a taiat cu o foarfeca. Apoi, a luat-o pe Rapunzel si a dus-o intr-un desert unde fata a trait in mare suparare si mizerie. In aceeasi zi, vrajitoarea s-a intors in turnul unde a stat Rapunzel, a luat parul auriu de pe jos si l-a aruncat pe fereasta. Cand fiul regelui a urcat in turn, vrajitoarea i-a spus: -Nu o vei mai vedea niciodata pe Rapunzel! De suparare si deznadejde printul a sarit din turn.A avut noroc ca a ramas in viata. Niste spini, insa, i-au strapuns ochii.. Sarmanul print…Aprope orb si nebun de durerea pierderii suferite, a ratacit ani in sir, cautandu-si frumoasa iubita.         Dar cum Dumnezeu le aseaza pe toate, nu stiu cum, printul a gasit-o pe Rapunzel, in desert! În locul acela pustiu și mizer, trăia Rapunzel, împreună cu cei doi copilași pe care îi născuse. Plângea și cânta de dorul prințului, tatăl copiilor. Asa a reusit s-o gaseasca printul si s-o recunoasca. Dupa ce s-au regasit si s-au imbratisat, lacrimile din ochii lui Rapunzel au ajuns pe pleoapele printului si vederea i-a revenit. Ce bucurie mare…! Au plecat cu toții în țara prințului, și de atunci până astăzi, traiesc fericiți, pentru tine, copile, în lumea poveștilor!

Frumoasa din padurea adormita A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare mahniti, cat nu se poate spune. In cele din urma, regina aduse pe lume o fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta printesa avu drept nase sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar. Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se dadea un ospat in cinstea ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam minunat, si anume o furculita si un cutit de aur, impodibite cu diamante si rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in incapere cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un turn vreme de peste cincizeci de ani si o credeau moarta. Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur. Batrana se socoti nedreptatita si mormai cateva amenintari pintre dinti. Una dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei, auzi amenintarea. Ea se gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei printese. Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa o perdea, ca sa ramana cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp, celelalte ursitoare incepura sa-i imparta daruri printesei. Cea mai tanara ii darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, bladetea, a patra ii ura sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa cante la toate instrumentele muzicale. Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in deget cu un fus si ca din asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, care aveau lacrimi in ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare: – Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot sa desfac ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un somn adanc, care va tine o suta de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va destepta. Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand regele si regina s-au dus la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese la urechile ei. – Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa. – Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e fata. – Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie fusul o clipa, te rog! Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa ajutor. Oamenii venira repede, din toate partile. O stropira pe printesa cu apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea readuce in simtire. Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu broderii din aur si argint. Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici culorile vii ale fetei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa ca iti puteai da seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla departe de palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta cizme “de sapte poste” i-a dat de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare la scara trasurii si ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta. Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel: guvernantele, domnisoarele de onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai atinse caii si chiar catelusa printesei. Adormira cu toti cat ai clipi. Rege si regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si spini au inconjurat castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo prin padure. Din tot castelul nu se mai vedea decat varful turnurilor, si acesta la mare departare. La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat printesa cea adomita, mergand la vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii dadeau raspunsuri in doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care locuia acolo si inghitea copii. Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri: – Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani, pana cand va veni un fiu de domn si o va trezi. Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe printesa cea frumoasa. Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti, maracinii si spinii se dadeau in laturi, deschizandu-i poteca. El se avanta singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul unei alei. Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise adunasera din nou. Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale castelului, in care se aflau cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu totul si cu totul de aur. Pe un pat vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand de emotie, printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea. In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse: – Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept! Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a incredintat-o pe printesa ca se indragostise de ea. Odata cu printesa se desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea de facut , dar, nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era minunata. Imediat dupa cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute. Nimeni nu dormea, deoarece nu simteua nevoia. A doua zi, printul isi parasi in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il astepta. Printul ii istorisi: – Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in coliba unui carbunar care mi-a dat sa mananc paine negra si branza. Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu, pentru ca printul se ducea zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi ani. Avea acum doi copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru ca o intrecea in frumusete pe sora lui. Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i incredinteze taina sa. Ii era teama, fiindca ea se tragea dintr-un neam de capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei nenumarate. La curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii vedea. Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in vileag casatoria. Printesa , sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala, primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului si-i incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si satisface oribila pofta. Cateva zile mai tarziu se duse acolo si ii spuse bucatarului intr-o seara: – Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora. – Cu neputinta, doamna! striga bucatarul. – Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata. Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul mare, urca in camera micutei Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori bomboane. Vazand-o, el incepu sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un mielusel si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta Aurora o lua si o incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea rea ii spuse bucatarului: – Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare. Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si prima data. Se duse sa-l caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de Aurora. Apoi pregati o friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului: – As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si copiii. De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina tanara avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta de ani pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai putin frageda. Ca sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in mana in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti respectos despre porunca primita de la regina-mama. – Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma voi duce langa copiii mei pe care i-am iubit atata. Ea ii credea morti. – Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici copiii nu va sunt morti, i-am ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii voi da sa manance o caprioara tanara, in locul dumneavoastra. Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina caprioara cu aceeasi pofta. Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea sa, ca lupii mancasera pe tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin curtea castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita, porunci sa i se aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca sa-i arunce in el pe regina si pe copii, pe bucatar si pe nevasta acestuia. A doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se pregateau sa-i arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce, intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare. Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.

Elsie cea isteata de Fratii Grimm   A fost odata un om care avea o fata pe nume Elsie. Cand aceasta s-a facut mare, tatal sau se gandea :” Oare se va marita si ea ?”. Stand de vorba cu mama fetei, aceasta a spus ca se va marita, dar asta numai daca cineva va venit sa o ceara de nevasta. Dupa un timp, a venit un tanr pe nume Hans, care o placea, insa voia sa afle mai intai daca Elsie este desteapta. – Oh! a spus tatal fetei, este foarte isteata, si mama ei poate spune asta – Oh! este adevarat ca Elsie stie cand o sa bata vantul si stie sa asculte mustele bazaind, a spus mama fetei. – Bine, dar daca nu este cu adevarat desteapta, nu o voi lua de nevasta. Si cand stateau la cina, mama ei i-a zis : – Elsie, du-te pana in pivnita si adu niste bere! Elsie a luat ulciorul din cui si s-a dus in pivnita. Apoi si-a luat un scaun si s-a asezat in fata butoiului, sa-i fie mai usor si sa nu se loveasca din intamplare. Apoi a deschis caneaua si a pus ulciorul, lasand sa curga berea in el. Dar in loc sa se uite la canea, se uita in sus pe perete, si dupa ce se uita incolo si incoace, vazu o secure uitata din intamplare de un zidar, agatata acolo pe perete. Atunci Elsie s-a pus pe plans ca un copil spunand : – Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil si-l vom trimite aici in beci sa aduca bere, atunci securea va cadea in capul lui si-l va omori. A stat acolo si s-a jelit de nenorocirea ce urma sa vina. Mesenii au asteptat berea, dar Elsie nu mai venea. Atunci mama ei a trimis-o pe slujnica. – Du-te pana in pivnita si vezi ce face Elsie! Slujinica s-a dus si a gasit-o stand pe un butoi si urland. – Elsie, de ce plangi? a intrebat-o ea. – Parca n-am de ce sa plang! Daca ma voi marita cu Hans si vom avea un copil si va creste mare si va veni aici sa ia bere, securea ar putea sa-i cada in cap si sa-l omoare. Atunci slujnica i-a spus : – Vai, ce desteapta este Elsie a noastra! Apoi se aseza langa ea pe butoi si incepu si ea saplanga. Dupa o vreme, cum slujnica nu se mai inapoia si celor de sus le era sete, barbatul i-a spus baiatului : – Du-te pana in beci si acolo, vazandu-le pe Elsie si pe fata plangand impreuna, a intrebat : – De ce plangeti? – Ah, a spus Elsie, chiar crezi ca nu am de ce sa plang? Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil, iar acesta va creste mare si va trebui sa aduca bere din beci, securea ii va cadea in cap si-l va omori! – Ce fata inteleapta avem ! a spus baiatul si s-a asezat langa ea, incepand si el sa planga. Cei de la masa au asteptat ce-au asteptat, dar cum baiatul nu s-a mai intors, barbatul i-a spus femeii : – Du-te pana in beci si vezi ce face Elsie! Femeia s-a dus in beci si gasindu-i pe toti trei plangand, i-a intrebat care e baiul. Atunci Elsie i-a spus ca viitorul ei copil urma sa fie omorat de securea din beci, iar mama ei a zis :- Ce desteapta e Elsie a noastra! Si s-a pus si ea pe plans impreuna cu ei. Barbatul, vazand ca nici nevasta lui nu mai vine, a spus : – Trebuie sa ma duc in beci sa vad unde este Elsie. Dar cand a ajuns jos si i-a vazut pe toti plangand, a inceput sa planga si el la auzul vestii cu securea de pe perete. – Ce inteleapta este Elsie a noastra! a rostit si s-a aszat langa ceilalti incepand sa planga. Intre timp Hans, care ramasese sus, singur cuc, s-a gandit : – Cred ca ma asteapta pe mine in beci, trebuie sa ma duc si eu sa vad despre ce este vorba. Cand a ajuns jos, cei cinci plangeau unul pe umarul celuilalt, iar Hans i-a intrebat : – Ce nenororcire s-a intamplat ? – Ah! draga Hans, a spus Elsie, daca ne vom casatori si vom avea un copil, cand va creste mare si-l vom trimite dupa bere in beci, atunci aceasta secure ii va cadea in cap si-l va omori, iata de ce plangem – Vino! a spus Hans, mai destepata decat atat nici ca se poate, te voi lua de nevasta Si luand-o de mana, s-au dus sus si s-au casatorit. La o vreme dua ce s-au casatorit, hans i-a spus : – Nevasta, eu ma duc la munca, sa castig bani; tu du-te la camp si culege niste porumb, ca sa putem face faina – Da, draga hans asa voi face. Dupa ce Hans a plecat, Elsie a fiert niste supa si a luat-o cu ea la camp. Cand a ajuns la camp si-a spus : – Si acum ce-ar trebui sa fac ? Mai intai sa culeg sau mai intai sa mananc? Ah! voi manca inainte de toate. Apoi a baut supa si cand s-a saturat a mai spus : – Iar acum ce sa fac? Sa culeg mai intai sau sa dorm? Ar trebui sa dorm inainte de toate. S-a intins langa lanul de porumb si a adormit. Hans ajunsese acasa de multa vreme, dar Elsie tot nu se inapoiase. atunci, el si-a zis “Ce harnica mai este Elsie a mea, n-a venit acasa nici macar sa manance!” Pentru ca se lasase seara si ea tot nu venea, Hans s-a dus sa vada cat a cules, dar ea nu culesese nimic, dormea langa lanul de porumb. El s-a intors acasa, s-a asezat pe scaunul sau si a inceput sa lucreze. In sfarsit, dupa ce s-a intunecat, Elsie s-a trezit, in sunetele clopotelor care bateau de vecernie. Ea s-a speriat, intrebandu-se daca o fi cu adevarat ea Elsie cea isteata sau n-o fi. – Sunt eu sau nu sunt eu? Nestiind ce raspuns sa-si dea, dupa un timp s-a gandit : – Sa ma duc acasa si sa-i intreb daca sunt eu sau nu, ei trebuie sa stie. A alergat pana la usa casei, dar era inchisa, asa ca a batut la geam: Hans, Elsie este inauntru? – Da, a raspuns Hans, este inauntru – Oh, Doamne, deci nu sunt Elsie. Si a alergat din usa in usa, insa oamenii ascultau cum bat clopotele si nu-i deschideau. Atunci Elsie a fugit din sat si de atunci nimeni n-a mai vazut-o vreodata.

Crăiasa albinelor Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul: – Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare ! Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar prostila ii opri, strigandu-le: – Lasati ganganiile in pace ! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea ! Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta: – Lasati zburatoarele in pace ! N-o sa ingadui sa le ucideti ! Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras… Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie: – Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc ! In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate. Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: in fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese !… Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag…. Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca. A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de paitra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului. Prima incercare glasuia astfel: “Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cal care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !” Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar. Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra ! In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra. Iata ca veni si randul lui Prostila… se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea. Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica. A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului. Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere. “Ei, acu’ sa te vedem pe unde scoti camasa !” se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite. Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca. Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire. SFARSIT