Frații Grimm povești

Elsie cea isteata de Fratii Grimm   A fost odata un om care avea o fata pe nume Elsie. Cand aceasta s-a facut mare, tatal sau se gandea :” Oare se va marita si ea ?”. Stand de vorba cu mama fetei, aceasta a spus ca se va marita, dar asta numai daca cineva va venit sa o ceara de nevasta. Dupa un timp, a venit un tanr pe nume Hans, care o placea, insa voia sa afle mai intai daca Elsie este desteapta. – Oh! a spus tatal fetei, este foarte isteata, si mama ei poate spune asta – Oh! este adevarat ca Elsie stie cand o sa bata vantul si stie sa asculte mustele bazaind, a spus mama fetei. – Bine, dar daca nu este cu adevarat desteapta, nu o voi lua de nevasta. Si cand stateau la cina, mama ei i-a zis : – Elsie, du-te pana in pivnita si adu niste bere! Elsie a luat ulciorul din cui si s-a dus in pivnita. Apoi si-a luat un scaun si s-a asezat in fata butoiului, sa-i fie mai usor si sa nu se loveasca din intamplare. Apoi a deschis caneaua si a pus ulciorul, lasand sa curga berea in el. Dar in loc sa se uite la canea, se uita in sus pe perete, si dupa ce se uita incolo si incoace, vazu o secure uitata din intamplare de un zidar, agatata acolo pe perete. Atunci Elsie s-a pus pe plans ca un copil spunand : – Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil si-l vom trimite aici in beci sa aduca bere, atunci securea va cadea in capul lui si-l va omori. A stat acolo si s-a jelit de nenorocirea ce urma sa vina. Mesenii au asteptat berea, dar Elsie nu mai venea. Atunci mama ei a trimis-o pe slujnica. – Du-te pana in pivnita si vezi ce face Elsie! Slujinica s-a dus si a gasit-o stand pe un butoi si urland. – Elsie, de ce plangi? a intrebat-o ea. – Parca n-am de ce sa plang! Daca ma voi marita cu Hans si vom avea un copil si va creste mare si va veni aici sa ia bere, securea ar putea sa-i cada in cap si sa-l omoare. Atunci slujnica i-a spus : – Vai, ce desteapta este Elsie a noastra! Apoi se aseza langa ea pe butoi si incepu si ea saplanga. Dupa o vreme, cum slujnica nu se mai inapoia si celor de sus le era sete, barbatul i-a spus baiatului : – Du-te pana in beci si acolo, vazandu-le pe Elsie si pe fata plangand impreuna, a intrebat : – De ce plangeti? – Ah, a spus Elsie, chiar crezi ca nu am de ce sa plang? Daca Hans ma va lua de nevasta si vom avea un copil, iar acesta va creste mare si va trebui sa aduca bere din beci, securea ii va cadea in cap si-l va omori! – Ce fata inteleapta avem ! a spus baiatul si s-a asezat langa ea, incepand si el sa planga. Cei de la masa au asteptat ce-au asteptat, dar cum baiatul nu s-a mai intors, barbatul i-a spus femeii : – Du-te pana in beci si vezi ce face Elsie! Femeia s-a dus in beci si gasindu-i pe toti trei plangand, i-a intrebat care e baiul. Atunci Elsie i-a spus ca viitorul ei copil urma sa fie omorat de securea din beci, iar mama ei a zis :- Ce desteapta e Elsie a noastra! Si s-a pus si ea pe plans impreuna cu ei. Barbatul, vazand ca nici nevasta lui nu mai vine, a spus : – Trebuie sa ma duc in beci sa vad unde este Elsie. Dar cand a ajuns jos si i-a vazut pe toti plangand, a inceput sa planga si el la auzul vestii cu securea de pe perete. – Ce inteleapta este Elsie a noastra! a rostit si s-a aszat langa ceilalti incepand sa planga. Intre timp Hans, care ramasese sus, singur cuc, s-a gandit : – Cred ca ma asteapta pe mine in beci, trebuie sa ma duc si eu sa vad despre ce este vorba. Cand a ajuns jos, cei cinci plangeau unul pe umarul celuilalt, iar Hans i-a intrebat : – Ce nenororcire s-a intamplat ? – Ah! draga Hans, a spus Elsie, daca ne vom casatori si vom avea un copil, cand va creste mare si-l vom trimite dupa bere in beci, atunci aceasta secure ii va cadea in cap si-l va omori, iata de ce plangem – Vino! a spus Hans, mai destepata decat atat nici ca se poate, te voi lua de nevasta Si luand-o de mana, s-au dus sus si s-au casatorit. La o vreme dua ce s-au casatorit, hans i-a spus : – Nevasta, eu ma duc la munca, sa castig bani; tu du-te la camp si culege niste porumb, ca sa putem face faina – Da, draga hans asa voi face. Dupa ce Hans a plecat, Elsie a fiert niste supa si a luat-o cu ea la camp. Cand a ajuns la camp si-a spus : – Si acum ce-ar trebui sa fac ? Mai intai sa culeg sau mai intai sa mananc? Ah! voi manca inainte de toate. Apoi a baut supa si cand s-a saturat a mai spus : – Iar acum ce sa fac? Sa culeg mai intai sau sa dorm? Ar trebui sa dorm inainte de toate. S-a intins langa lanul de porumb si a adormit. Hans ajunsese acasa de multa vreme, dar Elsie tot nu se inapoiase. atunci, el si-a zis “Ce harnica mai este Elsie a mea, n-a venit acasa nici macar sa manance!” Pentru ca se lasase seara si ea tot nu venea, Hans s-a dus sa vada cat a cules, dar ea nu culesese nimic, dormea langa lanul de porumb. El s-a intors acasa, s-a asezat pe scaunul sau si a inceput sa lucreze. In sfarsit, dupa ce s-a intunecat, Elsie s-a trezit, in sunetele clopotelor care bateau de vecernie. Ea s-a speriat, intrebandu-se daca o fi cu adevarat ea Elsie cea isteata sau n-o fi. – Sunt eu sau nu sunt eu? Nestiind ce raspuns sa-si dea, dupa un timp s-a gandit : – Sa ma duc acasa si sa-i intreb daca sunt eu sau nu, ei trebuie sa stie. A alergat pana la usa casei, dar era inchisa, asa ca a batut la geam: Hans, Elsie este inauntru? – Da, a raspuns Hans, este inauntru – Oh, Doamne, deci nu sunt Elsie. Si a alergat din usa in usa, insa oamenii ascultau cum bat clopotele si nu-i deschideau. Atunci Elsie a fugit din sat si de atunci nimeni n-a mai vazut-o vreodata.

Darul piticilor   A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apusese in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartat, care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placut, isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul. Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, invartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmant, impestritat cu toate culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne. Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului. La un moment dat, batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora. Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascuta. Si cand fu de ajuns de ascutit, arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii din buzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !… Si ce crezi, parul de pe cap si barba le crescusera la loc, din belsug. Acu’ erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hraparet, isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !… Un hraparet, cand are mult jinduieste si dupa mai mult… Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva. – Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit… La ce m-as lacomi ? … Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: “Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !” Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. “Nu-i mare paguba – se mangaie el – ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !…” Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si mai bucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !… De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia. Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit… Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: – Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelbos, trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta.

Croitoraşul cel viteaz   Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura: – Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun! Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise: – Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…   Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină că avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse: – Da, da, nu-i rău!… Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta! Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun şi o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. „Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!” Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug. „Nu mă ating de ea până nu dau gata vesta!” gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muşte care moţăiau pe pereţi. Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine. – Hei, muştelor, da’ cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi. Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului. Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte. „Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă învăţ eu minte” îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse în faţa lui, cu picioruşele ţepene! „Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!” se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. „O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!…” îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: „Şapte dintr-o lovitură!” „Da’ ce, parcă târgul ăsta al nostru e de ajuns?” continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. „Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!” Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…   Se socoti el ce se socoti şi, cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă. Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar. Dar nici nu apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri şi o vârî şi pe dânsa în buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum. Şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul. Drumul pe care îl apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi îi zise: – Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii?… Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine? Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi nu avu decât un singur răspuns: – Ţi-ai şi găsit cu cine să mă însoţesc! Cu un coate-goale ca tine!… – Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul. Uriaşul citi: „Şapte dintr-o lovitură!” şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce îi stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu îl crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare. Luă de jos un pietroi şi îl strânse în pumn, până ce începu să picure apa din el. – Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul. – Numai atât?!… păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine! Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea. – Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu îi venea să creadă că fărâma asta de om era atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi îl zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări. – Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!… – Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ!… Eu o să zvârl unul care nu are să se mai întoarcă niciodată… Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi îi dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că îşi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse. – Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?!… Îl cam luă peste picior croitoraşul. – Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da’, vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?… Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise: – Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure! – Da’ cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea. Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care în spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra! Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate. Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise: – Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat… Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parcă l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş: – Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă în spate un fleac de copac ca ăsta!… Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă în faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până în dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să îl prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia. Dar vezi că voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş. Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Va închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriaşului să îl ia în zeflemea! – Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?… – Ia auzi-l ce vorbeşte!… Păi, putere am câtă pofteşti!… se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da’ vorba e că am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzi-i prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!… Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă altceva: – De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte. Croitoraşul se învoi bucuros şi îl urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi care stăteau roată în jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!” Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi îl îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că îl sfărâmă-n două. „De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!” se bucură uriaşul, în sinea lui. A doua zi, în zori, uriaşii o porniră în pădure şi nici nu îl luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să îi facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta. Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică! După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată. În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară în jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: „Şapte dintr-o lovitură!” – Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…   Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi îşi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece. Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraş, să stea pe îndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei. Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce îl văzu că se trezeşte. Şi în timp ce croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba. – Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului! Voinicul nostru se bucură de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să îl pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să îl ştie plecat peste mări şi ţări. – Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară… Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire. – Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor. Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui. Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor!… Să îi dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.   Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el. Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi îi mai zise că, până atunci, oricine se încumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa în primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie. „Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!” gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!” Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului: – Nici nu mai încape vorbă că mă învoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru… Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui: – Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!… Apoi se afundă în pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş. Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără în copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă. Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă: – Ce te-a apucat să dai în mine? – Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine? Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş. – Aoleu, da’ asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti? – Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş. Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş. – Te cam întreci cu gluma, auzi!… răcni acesta, sărind în sus ca un apucat. Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până în rădăcină. Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?!… Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă. În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul”. Trase apoi paloşul din teacă şi îl împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care îl aşteptau în marginea pădurii şi le zise: – Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!… În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?… – Nu cumva te-au rănit? săriră să îl întrebe călăreţii. – Auzi vorbă!… se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr. Călăreţii nu prea vrură să se încreadă în spusele lui şi intrară în adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.   Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi îi ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care îi stătea ca un ghimpe în coastă. – Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da’ mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie! Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine. – Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da’ asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriaşi… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata! Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte. Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură. – Uşurel! strigă voinicul nostru.   Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu îl slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să îl smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron. „Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!” se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie şi îl duse peşcheş împăratului. Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi îi ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească. Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să îi mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi în celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să îi stea în preajmă şi să îi dea ajutor la nevoie. – Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil! De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină. De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-o căsuţă de vânătoare aflată în apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru… Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime. Voinicul îi chemă pe vânători ca să îi aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului care, de voie, de nevoie, fu nevoit să-şi ţină cuvântul şi să îi dea fata şi jumătate din împărăţie.   Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că umilul croitoraş ajunse împărat. Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că îl aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: „Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi îmi cârpeşte nădragii că de nu odată te ating cu cotul peste urechi!” Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam. A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş. Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise: – Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea!… La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce îl va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să nu aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie care o pleca cu el în lume. Iar aşa o să i se piardă urma… Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi îl iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.   – Dacă aşa-i vorba, las’ că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora!… răspunse croitoraşul. Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să îl vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească: – Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!… Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?! Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se înfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici. De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat că a rămas croitoraşul nostru pe tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.

Frumoasa din padurea adormita A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare mahniti, cat nu se poate spune. In cele din urma, regina aduse pe lume o fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta printesa avu drept nase sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar. Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se dadea un ospat in cinstea ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam minunat, si anume o furculita si un cutit de aur, impodibite cu diamante si rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in incapere cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un turn vreme de peste cincizeci de ani si o credeau moarta. Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur. Batrana se socoti nedreptatita si mormai cateva amenintari pintre dinti. Una dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei, auzi amenintarea. Ea se gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei printese. Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa o perdea, ca sa ramana cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp, celelalte ursitoare incepura sa-i imparta daruri printesei. Cea mai tanara ii darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, bladetea, a patra ii ura sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa cante la toate instrumentele muzicale. Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in deget cu un fus si ca din asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, care aveau lacrimi in ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare: – Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot sa desfac ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un somn adanc, care va tine o suta de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va destepta. Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand regele si regina s-au dus la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese la urechile ei. – Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa. – Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e fata. – Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie fusul o clipa, te rog! Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa ajutor. Oamenii venira repede, din toate partile. O stropira pe printesa cu apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea readuce in simtire. Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu broderii din aur si argint. Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici culorile vii ale fetei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa ca iti puteai da seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla departe de palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta cizme “de sapte poste” i-a dat de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare la scara trasurii si ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta. Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel: guvernantele, domnisoarele de onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai atinse caii si chiar catelusa printesei. Adormira cu toti cat ai clipi. Rege si regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si spini au inconjurat castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo prin padure. Din tot castelul nu se mai vedea decat varful turnurilor, si acesta la mare departare. La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat printesa cea adomita, mergand la vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii dadeau raspunsuri in doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care locuia acolo si inghitea copii. Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri: – Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani, pana cand va veni un fiu de domn si o va trezi. Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe printesa cea frumoasa. Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti, maracinii si spinii se dadeau in laturi, deschizandu-i poteca. El se avanta singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul unei alei. Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise adunasera din nou. Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale castelului, in care se aflau cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu totul si cu totul de aur. Pe un pat vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand de emotie, printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea. In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse: – Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept! Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a incredintat-o pe printesa ca se indragostise de ea. Odata cu printesa se desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea de facut , dar, nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era minunata. Imediat dupa cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute. Nimeni nu dormea, deoarece nu simteua nevoia. A doua zi, printul isi parasi in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il astepta. Printul ii istorisi: – Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in coliba unui carbunar care mi-a dat sa mananc paine negra si branza. Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu, pentru ca printul se ducea zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi ani. Avea acum doi copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru ca o intrecea in frumusete pe sora lui. Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i incredinteze taina sa. Ii era teama, fiindca ea se tragea dintr-un neam de capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei nenumarate. La curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii vedea. Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in vileag casatoria. Printesa , sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala, primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului si-i incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si satisface oribila pofta. Cateva zile mai tarziu se duse acolo si ii spuse bucatarului intr-o seara: – Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora. – Cu neputinta, doamna! striga bucatarul. – Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata. Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul mare, urca in camera micutei Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori bomboane. Vazand-o, el incepu sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un mielusel si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta Aurora o lua si o incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea rea ii spuse bucatarului: – Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare. Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si prima data. Se duse sa-l caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de Aurora. Apoi pregati o friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului: – As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si copiii. De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina tanara avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta de ani pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai putin frageda. Ca sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in mana in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti respectos despre porunca primita de la regina-mama. – Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma voi duce langa copiii mei pe care i-am iubit atata. Ea ii credea morti. – Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici copiii nu va sunt morti, i-am ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii voi da sa manance o caprioara tanara, in locul dumneavoastra. Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina caprioara cu aceeasi pofta. Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea sa, ca lupii mancasera pe tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin curtea castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita, porunci sa i se aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca sa-i arunce in el pe regina si pe copii, pe bucatar si pe nevasta acestuia. A doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se pregateau sa-i arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce, intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare. Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.

Rapunzel – dupa Frații Grimm             Candva, traiau odata un barbat si o femeie care isi doreau nespus de mult mult un copil. In spatele casei lor, se afla o gradina minunata, plina cu florile cele mai frumoase din lume si ierburile cele mai rare. Gradina imprejmuita de un zid inalt era stapanita de o vrajitoare de care toti se temeau.              Intr-o zi, femeia s-a uitat pe geam, in gradina si a zarit un strat de rapunzel. Rapunzelul era verde si proaspat si degeaba s-a caznit femeia sa ajunga si sa rupa un fir, ca nu nu a reusit A incercat zile la randul,dar fara succes si lucrul acesta o imbolnavise. Sotul ei care o iubea, a intrebat-o: – Ce se intampla draga sotie? – Ah, daca as manca rapunzel din gradina, mi-ar reveni puterile.              Barbatul s-a gandit sa riste decat sa-i moara sotia si astepta sa se faca seara ca sa-i duca sotiei un manunchi din acele ierburi . Cand a vazut femeia rapunzelul atat de proaspat a fost tare fericita! L-a gatit ca pe o salata si l-a mancat. In ziua urmatoare, sotul ei a trebuit sa se mai duca inca o data in gradina. Dupa ce a coborat zidul, vrajitoarea, insa, i-a aparut drept in fata. – Cum indraznesti sa vii aici si sa-mi furi rapunzelul? Vei fi pedepsit! – Te rog, n-am avut incotro! Iarta-ma! Daca nu luam rapunzelul, sotia mea ar fi murit!             Vrajitoarea l-a crezut si i-a spus: – Bine! Poti sa iei de acum incolo din gradina mea cat rapunzel vrei. Dar… imi vei da mie copilul pe care sotia ta il va naste! Si sa stii ca voi avea mare grija de el! In cele din urma, omul n-a avut incotro si a fost de acord. Si dupa ce femeia a nascut, vrajitoarea i-a pus copilului numele de Rapunzel si l-a luat cu ea.              Timpul a trecut si Rapunzel a devenit cea mai frumoasa fata din lume. Cand a implinit doisprezece ani, turnul din padure a devenit caminul frumoasei fete. Turnul acela nu avea nici scari, nici usa, doar o fereastra mica in varf. – Rapunzel,Rapunzel,lasa-ma sa cobor pe parul tau, ii spunea vrajitoarea cand voia sa intre in turn. Rapunzel avea parul ca aurul si foarte lung . Cand vrajitoarea ii cerea, ea isi despletea parul si se aseza in dreptul ferestrei lasand parul in afara ca vrajitoarea sa se catere pe el.             Dupa vreo doi ani, fiul regelui a trecut prin acea padure si pe langa acel turn si a auzit o melodie fermecatoare care l-a emotionat adanc. In fiecare zi mergea in padure sa asculte cantecul. Cine canta acel cantec? Ati ghicit! Era Rapunzel. Asa s-a intamplat ca printul sa o auda pe vrajitoare cum o striga pe Rapunzelsi a vazut cum aceasta a urcat in turn. Daca asta este scara care duce spre turn am sa incerc si eu, a gandit printul. A doua seara s-a dus la turn si a strigat: – Rapunzel, Rapunzel, lasa-ma sa cobor pe parul tau! Si asa printul a reusit sa urce in turn. Cum nu mai vazuse niciodata un barbat, Rapunzel s-a speriat foarte tare.             Printul i-a vorbit cu mult drag si i-a spus : -M-am indragostit nebuneste de tine! Nu mai pot trai fara tine, vrei sa devii sotia mea? Fata i-a promis ca ii va fi sotie. -As vrea sa merg cu tine, dar nu stiu cum sa ies de aici. Adu-mi un sul de matase si voi impleti o scara ca sa pot pleca. S-au hotarat sa se vada in fiecare seara deoarece batrana vrajitoare venea doar in timpul zilei. Dar Rapunzel intr-o zi, s-a dat de gol in fata vrajitoarei..: – De ce imi este mult mai greu sa te trag aici pe tine decat pe fiul regelui? – Copila neascultatoare, m-ai inselat!a tipat vrajitoarea.        Si in furia ei i-a apucat pletele frumoase si i le-a taiat cu o foarfeca. Apoi, a luat-o pe Rapunzel si a dus-o intr-un desert unde fata a trait in mare suparare si mizerie. In aceeasi zi, vrajitoarea s-a intors in turnul unde a stat Rapunzel, a luat parul auriu de pe jos si l-a aruncat pe fereasta. Cand fiul regelui a urcat in turn, vrajitoarea i-a spus: -Nu o vei mai vedea niciodata pe Rapunzel! De suparare si deznadejde printul a sarit din turn.A avut noroc ca a ramas in viata. Niste spini, insa, i-au strapuns ochii.. Sarmanul print…Aprope orb si nebun de durerea pierderii suferite, a ratacit ani in sir, cautandu-si frumoasa iubita.         Dar cum Dumnezeu le aseaza pe toate, nu stiu cum, printul a gasit-o pe Rapunzel, in desert! În locul acela pustiu și mizer, trăia Rapunzel, împreună cu cei doi copilași pe care îi născuse. Plângea și cânta de dorul prințului, tatăl copiilor. Asa a reusit s-o gaseasca printul si s-o recunoasca. Dupa ce s-au regasit si s-au imbratisat, lacrimile din ochii lui Rapunzel au ajuns pe pleoapele printului si vederea i-a revenit. Ce bucurie mare…! Au plecat cu toții în țara prințului, și de atunci până astăzi, traiesc fericiți, pentru tine, copile, în lumea poveștilor!