George Topârceanu Poezii

Clipe de zbucium   Iubita mea, te simt aşa departe… Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, Dar, ca un zid puternic, ne desparte O pânză de cernite amintiri.   Fiinţa mea întreagă când te cere, Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, Şi câte taine pline de durere Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!   Eu chem osânda care mă omoară, Sălbatic vântul patimii să bată, Eu cer icoana ta de-odinioară, Pe care n-am văzut-o niciodată.   O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele! Atâtea nopţi pustii am adorat-o, I-am dat şi jertfa tinereţii mele Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o.   Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte Ce stă deasupra unui larg abis… (Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte, Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)   Căci sufletul, ca tristele ruine, Păstrează-n el lumina altor vremuri, Şi când o rază-ajunge pân’ la mine Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:   Ea luminează-n tine, fără veste, Prăpastia trecutului întreg… Şi-atunci duioasa inimii poveste Eu o ascult, dar n-o mai înţeleg. ……………………   De-aceea-n sara asta mi-e totuna, Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o, Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: – De unde vii şi cine eşti, străino?…

Manon şi des Grieux   Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. El stă cuprins de-o presimţire gravă. Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută braţul zâmbitoarei fete.   – Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă… Atât şopti, cu faţa la perete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Ameţitoarea ochilor otravă.   Şi ea s-a dus… În clipa asta mare I-a aruncat din prag o sărutare Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume…   O, tu cea mai nebună dintre toate, Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume Atâtea zeci de mii de strănepoate!…

Din tren   Ca un val de cer senin Prins în volbură nomadă Curge vântul cristalin Pe câmpia de zăpadă.   Fără urmă, fără ţel, Gândul meu pierdut aleargă La întrecere cu el, Şi se pierde-n zarea largă.

Pastel   Din asfintit, de peste munte, Rasfringeri rosii de amurg Se sfarma-n licariri marunte Si-n Dunarea umbrita curg.   Dar unda tulbure le-ngroapa Când, subt rachitele din vale, De-abia mai tremura pe apa Ca niste coji de portocale.   Acolo jos, peste cununa Intunecatului boschet, Sclipeste-n aer semiluna Din virful unui minaret.   Si parca zugravit anume, Isi culca umbra până-n mal Ostrovul izolat de lume Ca un castel medieval.   El pare-o nava fermecata Ce-a ancorat aici, subt munte, Minune indelung visata De valul Dunarii carunte!   A asteptat în nopti senine Stralucitoare dimineata, Când din adancul apei line S-a ridicat la suprafata   Ca o gradina plutitoare Cu pomi si pasari impreuna, Cu florile-i ce rid în soare Si noaptea tremura subt luna.

Scrisoare   …Ba mata eşti tip ridicol! Eu n-am scris nici un articol Întru apărarea Muzii, Despre cel care Pare Că-mi faci treizeci de aluzii…   Criticul pe care-aici Îl ataci în versuri mici Nu-i, desigur, măscărici, Colibri sau licurici… Însă nici Bou sau vacă, precum zici.   E profesor (onorabil), Autor (interminabil), Om politic (execrabil), Critic (foarte vulnerabil, Dar pasabil), Preşedinte (incurabil).   Când îşi laudă ciracii, Îi compară cu toţi dracii. Fără spirit diplomatic, Cu-ale lui precepte Drepte, Are cioc, dar e simpatic. *   Cel pe care-n adevăr L-am luat cândva-n răspăr E un tip mai fistichiu. Când îl iei în pripă, Ţipă… Lasă-mă să ţi-l descriu.   Are-o mutră anodină De frizer cu mandolină, O privire clandestină, Nas de parafină Fină, Şi la gură vaselină.   Braţ rotund şi crupă plină, Organism de gelatină, Cu structură androgină, – Iar la-nfăţişare Pare O statuie de slănină.   Şi mai are… Ce mai are? Când se duce la culcare E de genul feminin, Dar când scrie proză Roză, Iscăleşte masculin.   În al Criticii domeniu Orice Eu se crede geniu, Dacă-i secondat de proşti… Alte semnalmente? Niente! Trebuie să-l recunoşti. *   Deci scriind el prin reviste Cronici impresioniste Cu dantele împrejur, Într-o zi şi-a zis că Riscă Să rămâie prea obscur.   Cum avuse ţara pace, El ieşi din carapace, Şi cu pagini din război, Dup-acel masacru Sacru, S-a vârât printre eroi.   Ştiu, pe astfel de specimeni Astăzi nu-i condamnă nimeni, Au ajuns la apogeu. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?… Pun’te Un moment în locul meu!   Că mă ştie fiecare, Sunt sfios ca fata mare Şi blajin de obicei, – Însă când mă apăr Scapăr Ca din cremene scântei!   În cuptor îmi vâr colacii Când s-arată vârcolacii. Spada-mi gata de atac, Luminoasă ca o dâră, Vâră Spaima-n orice vârcolac! *   Ce folos avui de-acolo?… Cu săgeata lui Apollo În zadar l-am săgetat, Căci o epidermă Fermă Este greu de perforat…   Nimeni pace nu-ţi dă dacă Ai nevoie de dădacă. Dragul meu, de-aceea zic Că scriind sudalme Calme Nu poţi câştiga nimic.   Ci, mai bine, – Muzei cale Să-i deschizi cu muzicale Rime, ca de obicei, – Iar pe păr să-i scuturi Fluturi De imagini şi idei.   (Răspuns dlui Al. O. Teodoreanu)