George Topârceanu Poezii

Clipe de zbucium   Iubita mea, te simt aşa departe… Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, Dar, ca un zid puternic, ne desparte O pânză de cernite amintiri.   Fiinţa mea întreagă când te cere, Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, Şi câte taine pline de durere Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti!   Eu chem osânda care mă omoară, Sălbatic vântul patimii să bată, Eu cer icoana ta de-odinioară, Pe care n-am văzut-o niciodată.   O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele! Atâtea nopţi pustii am adorat-o, I-am dat şi jertfa tinereţii mele Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o.   Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte Ce stă deasupra unui larg abis… (Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte, Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!)   Căci sufletul, ca tristele ruine, Păstrează-n el lumina altor vremuri, Şi când o rază-ajunge pân’ la mine Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri:   Ea luminează-n tine, fără veste, Prăpastia trecutului întreg… Şi-atunci duioasa inimii poveste Eu o ascult, dar n-o mai înţeleg. ……………………   De-aceea-n sara asta mi-e totuna, Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o, Te-ntreb, — pierdută pentru totdeauna: – De unde vii şi cine eşti, străino?…

Bivolul și coțofana   Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, Se plimba o coţofană Când în sus şi când în jos. Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: – Ah, ce mare dobitoc! Nu-l credeam aşa de prost Să ia-n spate pe oricine… Ia stai, frate, că e rost Să mă plimbe şi pe mine!   Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Se piteşte la pământ Şi de-odată – zdup! – îi sare Bivolului în spinare…   Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi Să-l răstoarne, Să-l ia-n coarne Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.   – Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort? Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni Şi de alte spurcăciuni… Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci? Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, Să te port degeaba-n spate?…

Balada unui greier mic   Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată.   Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, – Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai…   Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni…   Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă:   – Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut…   Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit… Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjit!