George Topârceanu Poezii

Balada unui greier mic   Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată.   Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C-un mănunchi de ciumafai, – Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte-n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai…   Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni…   Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă:   – Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut…   Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit… Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjit!

Rapsodii de toamnă   I   A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor.   Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fâneţele. Toate florile şoptiră, Întorcându-şi feţele.   Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură.   Mai târziu, o coţofană Fără ocupaţie A adus o veste-n goană Şi-a făcut senzaţie:   Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile.   Şi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toţi ciulinii pe cărare Fug cuprinşi de panică…   Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaştină. S-a-ntâlnit un pui de cioară C-un bâtlan de baştină   Şi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie!   II   Într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-şi săbiile.   Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ţie-o cuvântare În această chestie.   Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze.   Lişiţele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la faţa locului.   Un ţânţar, nervos şi foarte Slab de constituţie, În zadar vrea să ia parte Şi el la discuţie.   Când deodată un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete Vine-n recunoaştere   Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranţa statului…   De emoţie, în surdină, Sub un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie.   III   Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îşi îndreaptă talia.   Trei petunii subţirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: “Ce ne facem, fetelor?…”   Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în ţărână Dinţii, de mizerie.   Şi cu galbena ei zdreanţă Stă-n lumina matură, Ca un talger de balanţă Aplecat pe-o latură…   Între gâze, fără frică Se re-ncep idilele. Doar o gărgăriţă mică, Blestemându-şi zilele,   Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere.   Împrejur îi cântă-n şagă Greierii din flaute. “Uf, ce lume, soro dragă!” Unde să-l mai caute?   L-a găsit sub trei grăunţe Mort de inaniţie. Şi-acum pleacă să anunţe Cazul la poliţie.   IV   Buruienile-ngrozite De-aşa vremi protivnice Se vorbiră pe şoptite Să se facă schivnice.   Şi cum ştie-o rugăciune Doamna măsălariţă, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariţă.   Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode.   Vezi! de-aceea mătrăguna A-nvăţat un brusture Să le spuie-n faţă una Care să le usture!…   Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie.   Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Giuvaer de smalţ şi aur Cu sclipiri de platină.   V   Dar deodată, pe coline Scade animaţia… De mirare parcă-şi ţine Vântul respiraţia.   Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile… Ce e?… Ce e?… Spre podgorii Toţi întorc privirile.   Iat-o!… Sus în deal, la strungă, Aşternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului,   S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor şi Doamna Cucurbitaceelor…   Lung îşi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste şolduri triumfale Haina iluzorie.   Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările.   Gâze, flori întârziate! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică.   Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă…

Manon şi des Grieux   Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. El stă cuprins de-o presimţire gravă. Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă. Sărută braţul zâmbitoarei fete.   – Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă… Atât şopti, cu faţa la perete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Ameţitoarea ochilor otravă.   Şi ea s-a dus… În clipa asta mare I-a aruncat din prag o sărutare Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume…   O, tu cea mai nebună dintre toate, Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume Atâtea zeci de mii de strănepoate!…

Pastel   Din asfintit, de peste munte, Rasfringeri rosii de amurg Se sfarma-n licariri marunte Si-n Dunarea umbrita curg.   Dar unda tulbure le-ngroapa Când, subt rachitele din vale, De-abia mai tremura pe apa Ca niste coji de portocale.   Acolo jos, peste cununa Intunecatului boschet, Sclipeste-n aer semiluna Din virful unui minaret.   Si parca zugravit anume, Isi culca umbra până-n mal Ostrovul izolat de lume Ca un castel medieval.   El pare-o nava fermecata Ce-a ancorat aici, subt munte, Minune indelung visata De valul Dunarii carunte!   A asteptat în nopti senine Stralucitoare dimineata, Când din adancul apei line S-a ridicat la suprafata   Ca o gradina plutitoare Cu pomi si pasari impreuna, Cu florile-i ce rid în soare Si noaptea tremura subt luna.

Noapte de toamnă   Murmur lung de streşini, risipite şoapte Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…   Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă. Dar treptat, cu larmă potolită scade Cântecul acestui tremur de cascade. Tot mai des în preajmă umbre vii răsar, Ploaia peste case pică tot mai rar   Şi-n grămezi de neguri apele se strâng… Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng. Până când o rază de argint în zare, Lămurind pe boltă straturi de ninsoare, Lin desface umbra şi de crengi anină Scânteieri albastre, boabe de lumină. Iar acum din taina cerului deschis, Peste firea mută cad lumini de vis Şi-n troiene albe norii se desfac…   Dar când iese luna, streşinile tac.   *   Dormi, iubire dulce!… Numai eu întârziu, singur pe cărare, Farmecul acestei clipe călătoare… Gândurile mele vin să te deştepte, Din pridvorul tainic să cobori pe trepte. Să cobori în toamna limpede şi rece Şi, visând cu mine clipa care trece, Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu Va porni zadarnic, rătăcind pe drum, Să sărute urma paşilor de-acum.

Vecina   Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, – Că ţi-am făcut potecă prin grădină…   Adeseori tu laşi la geamuri storul, Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!   Şi tot mai des mă poartă necuratul Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul Pe care-l ţin ispita şi păcatul.   De dorul tău, de dragul suferinţei, Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, – Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?   Să leg acum ce nu se mai dezleagă, Să ispăşesc viaţa mea întreagă Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?   Decât să fug cu tine-n largă lume, Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, – Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.   Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, Păstrează calda ochilor ispită, Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!   Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare Şi clipele de-acum le laşi să zboare, Când duclea tinereţe-i trecătoare…   De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul De datini grele ce-mi ucid avântul, Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!   Când umbra nopţii cade peste vale, Tu să m-aştepţi în pragul casei tale, C-un văl uşor pe umerele goale.   Să vin, când luna nopţilor măiestre, Frumoasă ca o fată fără zestre, – Se uită lung şi tainic prin ferestre…

Din tren   Ca un val de cer senin Prins în volbură nomadă Curge vântul cristalin Pe câmpia de zăpadă.   Fără urmă, fără ţel, Gândul meu pierdut aleargă La întrecere cu el, Şi se pierde-n zarea largă.

Bivolul și coțofana   Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, Se plimba o coţofană Când în sus şi când în jos. Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: – Ah, ce mare dobitoc! Nu-l credeam aşa de prost Să ia-n spate pe oricine… Ia stai, frate, că e rost Să mă plimbe şi pe mine!   Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Se piteşte la pământ Şi de-odată – zdup! – îi sare Bivolului în spinare…   Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi Să-l răstoarne, Să-l ia-n coarne Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.   – Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort? Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni Şi de alte spurcăciuni… Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci? Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, Să te port degeaba-n spate?…

Răspunsul unei comete   Regret că mă-ntrerupi din cale Cu interview-ul dumitale. Dar iată, mă opresc o clipă Să-ţi dau răspunsul meu în pripă.   V-am salutat o dată sfera Acum vreo zece mii de ani Cînd astronomii de pe Terra Erau de-abia orangutani. (Flammarion era gorilă Si bietul Newton diplodoc. Camil era de-abia Cămilă Iar Duică… nu era de loc ! El de-abia azi cînd scrie proză Se află în metamorfoză Şi se transformă tare greu: Aspiră-acum la cimpanzeu.)   De-atunci, prin negrele stihii, În noatpea largă şi profundă, Am rătăcit cu zeci de mii De metri pe secundă, Şi diafană m-am ivit, Din perioadă-n perioadă, Ca fulger blond încremenit Să-mi desfăşor spectrala coadă Pe cerul nopţii la zenit… Planetele cu sateliţii, Purtîndu-si mîndre paraziţii, Mi-au dat portretul prin gazete Şi m-au fixat mii de lunete… Dar, gata să-mi găsesc mormîntul În vreun sistem de constelaţii, Am revenit zburînd prin spaţii, Căci nu dispreţuiam Pămîntul. (De-aţi fi în cer ca mine voi V-aţi minuna întotdeauna Cum globul ăsta de noroi Se vede luminos ca Luna…) Şi-aveam de gînd – ca un simbol De milenară simpatie – Cu cel din urmă-al meu ocol Să ne unim prin veşnicie Într-un fantastic carambol. Si măritîndu-i neagra humă Cu luminosul meu adaos, Într-un aprins vîrtej de spumă Să ne rostogolim în haos.   Dar cînd văzui ce… porcărie (Să-mi ierţi cuvîntul) aţi făcut, Cît sînge-a curs din neghiobie Pe bietul vostru glob de lut, – Cu spaimă, la perihelie Din zborul meu m-am abătut Şi nimbul clar şi trena lungă Ca o eşarfă de lumină, Mi le-am ferit să nu ajungă Vreun strop întunecos de tină.   De-atunci, iubitul meu, îmi vine De supărare si ruşine Să fug… cu coada-ntre picioare Prin spaţii interplanetare Şi să mă mistui în neant. Mă duc… Adio ! Salutare ! Să-mi scrii: Uranus, post restant.

Ripostă   Vrei să mă spânzuri, vasăzică?… Când te-am citit, în adevăr, Îţi dau cuvântul că de frică Mi s-a zbârlit un fir de păr!   Cum? Ţi-a venit aşa, deodată, Netam-nesam? Păreai un om cu judecată – La asta nu mă aşteptam.   Te-ai supărat şi-ţi pare rău Că-s încă viu? Păcat că eşti de la Tazlău, Păcat că trebuie să-ţi scriu!   Dar asta-i datoria mea: Să dau cu zacherlină-n proşti. Talent avem – o recunoşti. Atunci, păzea!   Păzea, să nu dai de ruşine, Să nu te strâng într-un sonet. Să nu te spânzur eu pe tine De-un epitet!   Păzea, că muza mi-i fecundă Şi când te-oi prinde nu te scap: Cu şapte rime pe secundă Îţi dau la cap!   Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă!   Păzea, să nu-ţi înfig în coastă O epigramă ca un cui. Să-ţi sparg în cap o odă proastă, Să faci cucui!   Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici!   Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul Veşniciei Să te fixez ca pe-un gândac! (Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)