George Topârceanu Poezii

Vecina   Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină, Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, – Că ţi-am făcut potecă prin grădină…   Adeseori tu laşi la geamuri storul, Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul, Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!   Şi tot mai des mă poartă necuratul Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul Pe care-l ţin ispita şi păcatul.   De dorul tău, de dragul suferinţei, Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, – Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?   Să leg acum ce nu se mai dezleagă, Să ispăşesc viaţa mea întreagă Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?   Decât să fug cu tine-n largă lume, Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, – Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.   Zâmbind să-mi vindeci inima rănită, Păstrează calda ochilor ispită, Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!   Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare Şi clipele de-acum le laşi să zboare, Când duclea tinereţe-i trecătoare…   De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul De datini grele ce-mi ucid avântul, Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!   Când umbra nopţii cade peste vale, Tu să m-aştepţi în pragul casei tale, C-un văl uşor pe umerele goale.   Să vin, când luna nopţilor măiestre, Frumoasă ca o fată fără zestre, – Se uită lung şi tainic prin ferestre…

Scrisoare   …Ba mata eşti tip ridicol! Eu n-am scris nici un articol Întru apărarea Muzii, Despre cel care Pare Că-mi faci treizeci de aluzii…   Criticul pe care-aici Îl ataci în versuri mici Nu-i, desigur, măscărici, Colibri sau licurici… Însă nici Bou sau vacă, precum zici.   E profesor (onorabil), Autor (interminabil), Om politic (execrabil), Critic (foarte vulnerabil, Dar pasabil), Preşedinte (incurabil).   Când îşi laudă ciracii, Îi compară cu toţi dracii. Fără spirit diplomatic, Cu-ale lui precepte Drepte, Are cioc, dar e simpatic. *   Cel pe care-n adevăr L-am luat cândva-n răspăr E un tip mai fistichiu. Când îl iei în pripă, Ţipă… Lasă-mă să ţi-l descriu.   Are-o mutră anodină De frizer cu mandolină, O privire clandestină, Nas de parafină Fină, Şi la gură vaselină.   Braţ rotund şi crupă plină, Organism de gelatină, Cu structură androgină, – Iar la-nfăţişare Pare O statuie de slănină.   Şi mai are… Ce mai are? Când se duce la culcare E de genul feminin, Dar când scrie proză Roză, Iscăleşte masculin.   În al Criticii domeniu Orice Eu se crede geniu, Dacă-i secondat de proşti… Alte semnalmente? Niente! Trebuie să-l recunoşti. *   Deci scriind el prin reviste Cronici impresioniste Cu dantele împrejur, Într-o zi şi-a zis că Riscă Să rămâie prea obscur.   Cum avuse ţara pace, El ieşi din carapace, Şi cu pagini din război, Dup-acel masacru Sacru, S-a vârât printre eroi.   Ştiu, pe astfel de specimeni Astăzi nu-i condamnă nimeni, Au ajuns la apogeu. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?… Pun’te Un moment în locul meu!   Că mă ştie fiecare, Sunt sfios ca fata mare Şi blajin de obicei, – Însă când mă apăr Scapăr Ca din cremene scântei!   În cuptor îmi vâr colacii Când s-arată vârcolacii. Spada-mi gata de atac, Luminoasă ca o dâră, Vâră Spaima-n orice vârcolac! *   Ce folos avui de-acolo?… Cu săgeata lui Apollo În zadar l-am săgetat, Căci o epidermă Fermă Este greu de perforat…   Nimeni pace nu-ţi dă dacă Ai nevoie de dădacă. Dragul meu, de-aceea zic Că scriind sudalme Calme Nu poţi câştiga nimic.   Ci, mai bine, – Muzei cale Să-i deschizi cu muzicale Rime, ca de obicei, – Iar pe păr să-i scuturi Fluturi De imagini şi idei.   (Răspuns dlui Al. O. Teodoreanu)

Ripostă   Vrei să mă spânzuri, vasăzică?… Când te-am citit, în adevăr, Îţi dau cuvântul că de frică Mi s-a zbârlit un fir de păr!   Cum? Ţi-a venit aşa, deodată, Netam-nesam? Păreai un om cu judecată – La asta nu mă aşteptam.   Te-ai supărat şi-ţi pare rău Că-s încă viu? Păcat că eşti de la Tazlău, Păcat că trebuie să-ţi scriu!   Dar asta-i datoria mea: Să dau cu zacherlină-n proşti. Talent avem – o recunoşti. Atunci, păzea!   Păzea, să nu dai de ruşine, Să nu te strâng într-un sonet. Să nu te spânzur eu pe tine De-un epitet!   Păzea, că muza mi-i fecundă Şi când te-oi prinde nu te scap: Cu şapte rime pe secundă Îţi dau la cap!   Păzea, să nu te-aştern pe-o filă Şi-n roca unui vers masiv Să te-ncrustez definitiv Ca pe-o fosilă!   Păzea, să nu-ţi înfig în coastă O epigramă ca un cui. Să-ţi sparg în cap o odă proastă, Să faci cucui!   Să nu-ţi arunc în ochi o stanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici!   Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul Veşniciei Să te fixez ca pe-un gândac! (Unui gazetar care cerea să fiu spânzurat)

Răspunsul unei comete   Regret că mă-ntrerupi din cale Cu interview-ul dumitale. Dar iată, mă opresc o clipă Să-ţi dau răspunsul meu în pripă.   V-am salutat o dată sfera Acum vreo zece mii de ani Cînd astronomii de pe Terra Erau de-abia orangutani. (Flammarion era gorilă Si bietul Newton diplodoc. Camil era de-abia Cămilă Iar Duică… nu era de loc ! El de-abia azi cînd scrie proză Se află în metamorfoză Şi se transformă tare greu: Aspiră-acum la cimpanzeu.)   De-atunci, prin negrele stihii, În noatpea largă şi profundă, Am rătăcit cu zeci de mii De metri pe secundă, Şi diafană m-am ivit, Din perioadă-n perioadă, Ca fulger blond încremenit Să-mi desfăşor spectrala coadă Pe cerul nopţii la zenit… Planetele cu sateliţii, Purtîndu-si mîndre paraziţii, Mi-au dat portretul prin gazete Şi m-au fixat mii de lunete… Dar, gata să-mi găsesc mormîntul În vreun sistem de constelaţii, Am revenit zburînd prin spaţii, Căci nu dispreţuiam Pămîntul. (De-aţi fi în cer ca mine voi V-aţi minuna întotdeauna Cum globul ăsta de noroi Se vede luminos ca Luna…) Şi-aveam de gînd – ca un simbol De milenară simpatie – Cu cel din urmă-al meu ocol Să ne unim prin veşnicie Într-un fantastic carambol. Si măritîndu-i neagra humă Cu luminosul meu adaos, Într-un aprins vîrtej de spumă Să ne rostogolim în haos.   Dar cînd văzui ce… porcărie (Să-mi ierţi cuvîntul) aţi făcut, Cît sînge-a curs din neghiobie Pe bietul vostru glob de lut, – Cu spaimă, la perihelie Din zborul meu m-am abătut Şi nimbul clar şi trena lungă Ca o eşarfă de lumină, Mi le-am ferit să nu ajungă Vreun strop întunecos de tină.   De-atunci, iubitul meu, îmi vine De supărare si ruşine Să fug… cu coada-ntre picioare Prin spaţii interplanetare Şi să mă mistui în neant. Mă duc… Adio ! Salutare ! Să-mi scrii: Uranus, post restant.

Rapsodii de toamnă   I   A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Şi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor.   Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fâneţele. Toate florile şoptiră, Întorcându-şi feţele.   Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură.   Mai târziu, o coţofană Fără ocupaţie A adus o veste-n goană Şi-a făcut senzaţie:   Cică-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile.   Şi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toţi ciulinii pe cărare Fug cuprinşi de panică…   Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaştină. S-a-ntâlnit un pui de cioară C-un bâtlan de baştină   Şi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie!   II   Într-o clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-şi săbiile.   Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ţie-o cuvântare În această chestie.   Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Şi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze.   Lişiţele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la faţa locului.   Un ţânţar, nervos şi foarte Slab de constituţie, În zadar vrea să ia parte Şi el la discuţie.   Când deodată un erete, Poliţai din naştere, Peste baltă şi boschete Vine-n recunoaştere   Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranţa statului…   De emoţie, în surdină, Sub un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie.   III   Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îşi îndreaptă talia.   Trei petunii subţirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: “Ce ne facem, fetelor?…”   Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în ţărână Dinţii, de mizerie.   Şi cu galbena ei zdreanţă Stă-n lumina matură, Ca un talger de balanţă Aplecat pe-o latură…   Între gâze, fără frică Se re-ncep idilele. Doar o gărgăriţă mică, Blestemându-şi zilele,   Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere.   Împrejur îi cântă-n şagă Greierii din flaute. “Uf, ce lume, soro dragă!” Unde să-l mai caute?   L-a găsit sub trei grăunţe Mort de inaniţie. Şi-acum pleacă să anunţe Cazul la poliţie.   IV   Buruienile-ngrozite De-aşa vremi protivnice Se vorbiră pe şoptite Să se facă schivnice.   Şi cum ştie-o rugăciune Doamna măsălariţă, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariţă.   Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode.   Vezi! de-aceea mătrăguna A-nvăţat un brusture Să le spuie-n faţă una Care să le usture!…   Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie.   Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Giuvaer de smalţ şi aur Cu sclipiri de platină.   V   Dar deodată, pe coline Scade animaţia… De mirare parcă-şi ţine Vântul respiraţia.   Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile… Ce e?… Ce e?… Spre podgorii Toţi întorc privirile.   Iat-o!… Sus în deal, la strungă, Aşternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului,   S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor şi Doamna Cucurbitaceelor…   Lung îşi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste şolduri triumfale Haina iluzorie.   Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările.   Gâze, flori întârziate! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică.   Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristeţe Iremediabilă…