George Topârceanu Poezii

Din tren   Ca un val de cer senin Prins în volbură nomadă Curge vântul cristalin Pe câmpia de zăpadă.   Fără urmă, fără ţel, Gândul meu pierdut aleargă La întrecere cu el, Şi se pierde-n zarea largă.

Bivolul și coțofana   Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, Se plimba o coţofană Când în sus şi când în jos. Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: – Ah, ce mare dobitoc! Nu-l credeam aşa de prost Să ia-n spate pe oricine… Ia stai, frate, că e rost Să mă plimbe şi pe mine!   Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Se piteşte la pământ Şi de-odată – zdup! – îi sare Bivolului în spinare…   Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi Să-l răstoarne, Să-l ia-n coarne Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.   – Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort? Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni Şi de alte spurcăciuni… Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci? Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, Să te port degeaba-n spate?…

Scrisoare   …Ba mata eşti tip ridicol! Eu n-am scris nici un articol Întru apărarea Muzii, Despre cel care Pare Că-mi faci treizeci de aluzii…   Criticul pe care-aici Îl ataci în versuri mici Nu-i, desigur, măscărici, Colibri sau licurici… Însă nici Bou sau vacă, precum zici.   E profesor (onorabil), Autor (interminabil), Om politic (execrabil), Critic (foarte vulnerabil, Dar pasabil), Preşedinte (incurabil).   Când îşi laudă ciracii, Îi compară cu toţi dracii. Fără spirit diplomatic, Cu-ale lui precepte Drepte, Are cioc, dar e simpatic. *   Cel pe care-n adevăr L-am luat cândva-n răspăr E un tip mai fistichiu. Când îl iei în pripă, Ţipă… Lasă-mă să ţi-l descriu.   Are-o mutră anodină De frizer cu mandolină, O privire clandestină, Nas de parafină Fină, Şi la gură vaselină.   Braţ rotund şi crupă plină, Organism de gelatină, Cu structură androgină, – Iar la-nfăţişare Pare O statuie de slănină.   Şi mai are… Ce mai are? Când se duce la culcare E de genul feminin, Dar când scrie proză Roză, Iscăleşte masculin.   În al Criticii domeniu Orice Eu se crede geniu, Dacă-i secondat de proşti… Alte semnalmente? Niente! Trebuie să-l recunoşti. *   Deci scriind el prin reviste Cronici impresioniste Cu dantele împrejur, Într-o zi şi-a zis că Riscă Să rămâie prea obscur.   Cum avuse ţara pace, El ieşi din carapace, Şi cu pagini din război, Dup-acel masacru Sacru, S-a vârât printre eroi.   Ştiu, pe astfel de specimeni Astăzi nu-i condamnă nimeni, Au ajuns la apogeu. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?… Pun’te Un moment în locul meu!   Că mă ştie fiecare, Sunt sfios ca fata mare Şi blajin de obicei, – Însă când mă apăr Scapăr Ca din cremene scântei!   În cuptor îmi vâr colacii Când s-arată vârcolacii. Spada-mi gata de atac, Luminoasă ca o dâră, Vâră Spaima-n orice vârcolac! *   Ce folos avui de-acolo?… Cu săgeata lui Apollo În zadar l-am săgetat, Căci o epidermă Fermă Este greu de perforat…   Nimeni pace nu-ţi dă dacă Ai nevoie de dădacă. Dragul meu, de-aceea zic Că scriind sudalme Calme Nu poţi câştiga nimic.   Ci, mai bine, – Muzei cale Să-i deschizi cu muzicale Rime, ca de obicei, – Iar pe păr să-i scuturi Fluturi De imagini şi idei.   (Răspuns dlui Al. O. Teodoreanu)

Pastel   Din asfintit, de peste munte, Rasfringeri rosii de amurg Se sfarma-n licariri marunte Si-n Dunarea umbrita curg.   Dar unda tulbure le-ngroapa Când, subt rachitele din vale, De-abia mai tremura pe apa Ca niste coji de portocale.   Acolo jos, peste cununa Intunecatului boschet, Sclipeste-n aer semiluna Din virful unui minaret.   Si parca zugravit anume, Isi culca umbra până-n mal Ostrovul izolat de lume Ca un castel medieval.   El pare-o nava fermecata Ce-a ancorat aici, subt munte, Minune indelung visata De valul Dunarii carunte!   A asteptat în nopti senine Stralucitoare dimineata, Când din adancul apei line S-a ridicat la suprafata   Ca o gradina plutitoare Cu pomi si pasari impreuna, Cu florile-i ce rid în soare Si noaptea tremura subt luna.

Răspunsul unei comete   Regret că mă-ntrerupi din cale Cu interview-ul dumitale. Dar iată, mă opresc o clipă Să-ţi dau răspunsul meu în pripă.   V-am salutat o dată sfera Acum vreo zece mii de ani Cînd astronomii de pe Terra Erau de-abia orangutani. (Flammarion era gorilă Si bietul Newton diplodoc. Camil era de-abia Cămilă Iar Duică… nu era de loc ! El de-abia azi cînd scrie proză Se află în metamorfoză Şi se transformă tare greu: Aspiră-acum la cimpanzeu.)   De-atunci, prin negrele stihii, În noatpea largă şi profundă, Am rătăcit cu zeci de mii De metri pe secundă, Şi diafană m-am ivit, Din perioadă-n perioadă, Ca fulger blond încremenit Să-mi desfăşor spectrala coadă Pe cerul nopţii la zenit… Planetele cu sateliţii, Purtîndu-si mîndre paraziţii, Mi-au dat portretul prin gazete Şi m-au fixat mii de lunete… Dar, gata să-mi găsesc mormîntul În vreun sistem de constelaţii, Am revenit zburînd prin spaţii, Căci nu dispreţuiam Pămîntul. (De-aţi fi în cer ca mine voi V-aţi minuna întotdeauna Cum globul ăsta de noroi Se vede luminos ca Luna…) Şi-aveam de gînd – ca un simbol De milenară simpatie – Cu cel din urmă-al meu ocol Să ne unim prin veşnicie Într-un fantastic carambol. Si măritîndu-i neagra humă Cu luminosul meu adaos, Într-un aprins vîrtej de spumă Să ne rostogolim în haos.   Dar cînd văzui ce… porcărie (Să-mi ierţi cuvîntul) aţi făcut, Cît sînge-a curs din neghiobie Pe bietul vostru glob de lut, – Cu spaimă, la perihelie Din zborul meu m-am abătut Şi nimbul clar şi trena lungă Ca o eşarfă de lumină, Mi le-am ferit să nu ajungă Vreun strop întunecos de tină.   De-atunci, iubitul meu, îmi vine De supărare si ruşine Să fug… cu coada-ntre picioare Prin spaţii interplanetare Şi să mă mistui în neant. Mă duc… Adio ! Salutare ! Să-mi scrii: Uranus, post restant.