Edmondo de Amicis scriitor, jurnalist și pedagog italian

Întâia Zi De Școală de Edmondo De Amicis   Azi e întâia zi de școală! Ca un vis au trecut la țară, cele trei luni de vacanță! Mama m-a dus azi dimineață la școala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la țară și mă duceam la școală cu inima rea. Pe toate ulițele mișunau copii; cele două librării erau pline de părinți, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, și în fața școlii se grămădise atâta lume, încât portarul și polițistul abia puteau să țină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simții că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roșu și zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse: — Va să zică, Enrico, iată-ne despărțiți pentru totdeauna! Lucrul acesta-l știam și eu, dar cuvintele lui tot mă întristară. Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meșteșugari, ofițeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână și cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala și scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu ușile celor șapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de școală. Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus și în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din ușa clasei sale și-mi zise: — Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Și se uită la mine cu întristare. În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieți crescuseră, alții se îngrășaseră. În etajul de jos, unde se și făcuse împărțirile, erau co-pilași din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă și se opinteau ca niște măgăruși; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alții, văzând pe părinții lor că pleacă, începeau să țipe și aceștia erau siliți să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânșii. Profesoarele nu mai știau unde le stătea capul. Pe frățio-rul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toții în clasă: cincizeci și patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau șaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică și tristă mi se păru școala pe lângă pădurile și munții unde-mi petrecusem vara! Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era și ce micuț! Părea că este un școlar de-ai noștri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roșu și zbârlit! Profesorul de acum e înalt și n-are barbă, părul îi e cărunt și lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită țintă la noi ca și cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: "Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârșitul lunilor! Ce de ostenea-lă!" Îmi păru bine că găsii pe mama la ușa școlii, căci sim-țeam nevoia de a mă arunca în brațele ei. Ea mi-a zis: — N-ai grijă, Enrico, o să învățăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea așa de blând și vesel. Școala nu mi se mai pare așa de frumoasă ca mai înainte!

Ingâmfare de Edmondo De Amicis   Carol Nobis e de o îngâmfare nemaipomenită. Se șterge pe mânecă mereu cu dispreț, când Precossi îl atinge în treacăt! E îngâmfat, fiindcă tatăl său e foarte bogat; Dar ce? Tatăl lui Derossi nu e și el bogat? Ar vrea să aibă o bancă numai pentru dânsul; i-e tot frică de toți că îl murdăresc. Se uită la toți de sus până jos; mereu îi joacă pe buze un zâmbet disprețuitor. Vai de acela care, ie-șind din bancă, l-ar atinge măcar cu piciorul! Pentru un lu-cru de nimic îți aruncă o ocară în obraz, sau te amenință că să aducă la școală pe tatăl său. Nu-și mai aduce aminte de buna lecție ce i-a dat-o tatăl său, când l-a silit să-și ceară iertare de la băiatul cărbuna-rului. N-am văzut niciodată trufie așa de mare! Și nici nu-l iubim, nimeni nu-și ia ziua bună de la dânsul, nimeni nu-i suflă lecția, când n-o știe. Nici el nu poate suferi pe nimeni și se preface că ne disprețuiește, mai ales pe Derossi, fiindcă este cel dintâi, și pe Garrone, fiindcă-l iubim toți. Derossi nu-l ia în seamă și Garrone, când îi spune cineva că Nobis a vorbit de rău de el, răspunde: — Carol e de o îngâmfare atât de prostească, încât nu me-rită nici calcavurile mele. Coretti îi zise într-o zi, văzându-l că râde de căciulița lui de blană de pisică: — Fă bine și du-te la Derossi, ca să înveți cum trebuie să se poarte un boier mare! Ieri, prostul s-a plâns profesorului, deoarece calabrezul îl atinsese cu piciorul. Profesorul întrebă pe calabrez, dacă a făcut înadins. — Nu, domnule! răspunse sincer, calabrezul. Atunci, pro-fesorul certă pe Carol, zicându-i că e prea supărăcios, prea neprietenos. Nobis murmură cu aerul lui disprețuitor: — O să te spun tatei! Atunci, profesorul se supără și-i strigă: — Tatăl dumitale n-o să-ți dea mai multă dreptate decât mai deunăzi; și apoi în școală numai profesorul poate să judece și să pedepsească! în urmă adăugă cu blândețe: Haide, Nobis, schimbă-ți purtarea, fii bun și politicos cu ca-marazii dumitale. Vezi bine, că aici copiii săraci și cei bogați, fiul meșteșugarului și al boierului, toți se iubesc ca niște frați, precum și sunt. De ce nu faci și dumneata ca ceilalți? Te-ar costa așa de puțin, ca să dobândești iubirea tuturor și cu cât ai fi tu însuți mai mulțumit! Nu-mi răspunzi nimic? Nobis, care ascultase cu obișnuitul său zâmbet disprețuitor, răspunse foarte rece: — Nu, domnule! — Șezi! îi răspunse profesorul. — Te plâng: ești un băiat fără inimă! Totul părea sfârșit, când, Zidărașul, care stătea în banca întâi, se întoarse spre Nobis, care se afla în banca din urmă, și-i făcu botul de iepure, așa de nimerit, încât toată clasa pufni de râs. Profesorul îl ceartă, dar fu silit să-și ascundă râsul. Nobis se prefăcu și el că râde, dar înverzise de ciudă.

Infirmierul tatii de Edmondo De Amicis   În dimineața unei zile ploioase de martie, un băiețel îm-brăcat țărănește, ud până la piele și stropit de noroi, cu o le-gătură de rufe la subțioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare și-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval și oacheș, niște ochi negri, gânditori, și printre buzele lui groase și puțin despărțite una de alta, se zăreau două rânduri de dinți albi ca laptele.   Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franța, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole și se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înștiințeze familia despre întoarcerea și intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de știri, neputând să se miște de acasă, pentru că avea o copilă bol-navă și da să sugă unui băiețel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca și noi, românii.   Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un infirmier și-i zise să ducă pe băiat la tatăl său. — Ce tată? întrebă infirmierul. Băiatul, de frică să nu-i spu-nă vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu-și aducea aminte de nume. — Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? întrebă el. — Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da! — Când a intrat în spital? întrebă infirmierul. Băiatul aruncă o privire pe scrisoare. — Sunt vreo cinci zile, mi se pare! Infirmierul stătu puțin pe gânduri; pe urmă, ca și cum și-ar fi amintit, așa deodată zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund. — E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul. Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise: — Vino cu mine! Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung și intrară într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi. — Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă și intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi și ofiliți. Unii din ei țineau ochii închiși, parcă ar fi fost morți; alții priveau în sus cu niște ochi mari, deschiși, ca aiuriți; mulți din ei se văitau ca niște copii. Odaia era întunecoasă și aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluțe în mâini.   Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpă-tâiul unui pat, deschise perdelele și zise: — Uite, aici e tatăl tău! Băiatul izbucni în plâns și lăsând jos legătura ce o avea, plecă ușor capul pe umărul bolnavului și-l luă de mâna ce stătea întinsă și nemișcată peste plapumă. Bolnavul nu se mișcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său și începu să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii și-l privi lung, ca și cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mișcară.   Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recu-noscut niciodată. Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat și roșu ca ficatul, pielea întinsă și lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea și arcul sprâncenelor. Răsufla greu. — Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cu-noști? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la țară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită-te bine la mine, nu mă mai cunoști? Spune-mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii. — Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!   Bolnavul nu se mișcă deloc și răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se așeză în fața bolnavului și nu-și mai ridică ochii de pe chipul tatălui său. El se gândea: — Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Și rămase pe gânduri, foarte trist, aducându-și aminte o mulțime de lucruri despre bunul său tată.   Își aminti ziua plecării lui spre Franța, cea din urmă sărutare pe vapor, speranțele ce toată familia pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gândi la moarte, își închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână ușoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate. — Ce are tata? întrebă el, pe dată. — Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândețe. — Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are? — Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi răspun-se sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva. După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoțel.   Doctorul intră îndată, însoțit de un asistent; sora și un infirmier umblau în urma lor. Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Așteptarea aceea i se părea veșnică băiatului și la fiecare oprire suferința lui creștea. În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit și cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, și când medicul se apro-pie, el începu să plângă. Medicul se uită la el. — Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineață de la țară. Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bol-nav, îi pipăi pulsul, fruntea și puse mai multe întrebări sorei, care răspunse: — Nici o schimbare, tot așa! Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi. — Mă rog, domnule doctor, ce are tata? — Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranțe. Îngrijește de dânsul, prezența ta poate să-i aducă ceva ajutor. — Dar nu mă mai cunoaște! strigă băiatul, disperat. — O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!   Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el își începu viața de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muștele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, și, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura și da el doctoria bolnavului, în locul ei. Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaște. Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul își punea batista la ochi.   Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colț al odăii, și dimineața își lua iarăși slujba lui de infirmier. În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoștință. La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licărește în ochi o rază de recunoștință, și într-un rând își mișcă puțin buzele, ca și cum ar fi vrut să zică ceva. După o scurtă ațipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier. Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbu-nătățire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu și el, sărăcuțul, să mai prindă inimă, și cu speranța de a fi câtuși de puțin înțe-les, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă și îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.   Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înțelege, totuși îi vorbea, căci i se părea că deși nu-l pricepe, cel puțin tot credea că simte plăcere să-i audă glasul trist și mângâios. Astfel trecu a doua, a treia și a patra zi: când mai bine, când mai rău. Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucățică de pâine și de brânză, ce-i aducea sora, și mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele și suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase și triste ale vieții de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.   Treceau ore, zile, și el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare sus-pin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără în-cetare de o mică rază de speranță, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheța. În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău. Doctorul dete din cap, ca și cum ar fi zis că s-a sfârșit, și băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate aces-tea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se pă-rea că totuși se uita la el cu mai mare atenție și cu o expresie de blândețe și de înduioșare.   Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână și se silea me-reu să vorbească, căci buzele i se mișcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat și plin de bucurie, îi zise: — Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puțin, tată dragă!   Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeșteptase în inima băiatului acea rază de speranță. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o ușă alăturată, un zgomot de pași și un glas tare, zicând: — Rămas bun, soră dragă! Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre ușă și scoase un țipăt înăbușit. În aceeași clipă intră în odaie, un om ținând în mână, o legătură; sora îl urma. Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă; — Francisco! Și se repezi cu brațele deschise către dânsul. Băiatul căzu fără suflare în brațele tatălui său. Sora, infir-mierul, internul: toți alergară acolo și rămaseră uimiți. Băiatul nu putea să vorbească. — Dragul meu copil! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În același timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? Și eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese: — Ți-am trimis pe Francisco. Mă temeam să nu ți se fi întâmplat ceva. Bietul meu băiețel! Și cum s-a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara și amândoi micuții: sunt sănătoși? Hai să plecăm? Mare ești, Doamne! Cine și-ar fi închipuit una ca asta?   Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; min-tea îi era buimăcită. — Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai ști ce zile îngrijorate am petrecut! și săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mișca. — Haide acum, îi zise iarăși, tatăl său. Dacă plecăm numai-decât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! și îl luă de mână. Băiatul se întoarse spre patul bolnavului. — Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat. Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschi-sese ochii și-l privea cu blândețe. — Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s-a obișnuit cu mine; voiește să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc așa. Nu știu cine este, dar se vede că ține la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el! — Bravo, micuțule! strigă internul.   Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârșit întrebă: — Cine este? — Un țăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la țară și a intrat în spital tot în aceeași zi. Când l-au adus aici, își pierduse cunoștința și nu a putut să ne spună nimic. Cine știe, poate că are și el, săracul, familie, copii, și își închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său! Bolnavul se uita mereu la băiat Tatăl zise atunci copilului: — Rămâi! Nu te teme, n-are să stea mult aici! șopti inter-nul. — Rămâi aici, drăguțule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă așa de bună. Rămâi, drăguțule, eu mă duc acasă, ca să liniștesc pe mama ta. Iacă, îți dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată și plecă.   Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se liniștește. Francisco își luă iarăși slujba de infirmier, îngri-jind de bolnav cu aceeași iubire și răbdare; atât că nu mai plângea. Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna și îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranță. Îl păzi toată ziua și toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă și mai rău; obrazul i se făcuse roșu-vișiniu, răsuflarea i se în-greuna, neliniștea îi creștea, din ce în ce; îi ieșeau din gură cuvinte neînțelese. Umflătura devenise îngrozitoare.   Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el și nu-l slăbi din ochi un minut. Bolnavul se uita mereu la el și își mișca puțin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioșare nespusă. În acea noapte, bă-iatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. So-ra de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el și plecă repede.   După câteva minute se întoarse cu internul și cu infir-mierul; acesta ținea în mână o lumânare. — Moare! zise internul. Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul des-chise ochii, se uită lung la el și îi închise iarăși. Băiatului i se păru că-l strânge de mână. — M-a strâns de mână! strigă el. Internul se plecă spre bolnav, ascultă puțin și se ridică fără să zică o vorbă. Sora de caritate luă de pe perete o iconiță și o așeză pe pieptul mortului. — A murit! strigă copilul. — Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te și fii fericit, căci o meriți. Dumnezeu să te păzească! Umblă sănătos.   Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ținând în mână un buchețel de micșunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i: — N-am nimic altceva să-ți dau. Primește floricelele aces-tea drept amintire de la spital! — Mulțumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână și cu cealaltă ștergându-și ochii: dar am un drum așa de lung de făcut pe jos!… S-ar veșteji!   După aceste cuvinte, dezlegă buchetul și împrăștie micșunelele pe patul mortului, zicând: — Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulțumim, bună soră! Mulțumim, domnule doctor! Pe urmă, întorcându-se spre mort: — Dumnezeu să te odihnească! și, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-și de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile: — Adio tată! îi zise cu mâhnire. Apoi își luă pachetul în mână și plecă încetinel, zdrobit de oboseală. Abia se lumina de ziuă.

Garibaldi de Edmondo De Amicis   Azi e o zi de doliu național. Aseară a murit Garibaldi. Știi tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor. A murit la șaptezeci și cinci de ani. S-a născut la Niza. Era fiul unui căpitan de corabie. La opt ani scăpă viața unei femei; la treisprezece aduse la mal o barcă în care se aflau mai mulți tovarăși de-ai lui, ce erau să se înece; când a avut douăzeci și șapte de ani salvă la Marsilia viața unui tânăr ce era să fie înghițit de valurile mării, iar la patruzeci și unu de ani scăpă pe ocean un vapor care luase foc. Se luptă zece ani în America pentru neatârnarea unui popor străin, s-a bătut în trei războaie împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei și a Trentinului; apără Roma contra francezilor în 1849; eliberă Palermo și Neapole la 1860; se luptă iarăși pentru ocuparea Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în războiul cel crâncen pe care îl avură cu germanii. Avea flacăra vitejiei și geniul războiului. A luat parte la patruzeci de bătălii și a câștigat treizeci și șapte. Când nu se lupta, muncea ca să trăiască, sau se retrăgea într-o insulă singuratică, să cultive pământul. A fost: profesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, dictator; a fost mare, a fost bun și modest. Ura pe toți asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toți cei slabi. N-avea alt țel decât binele, refuza onorurile, disprețuia moartea, adora Italia. La chemarea sa războinică, legiuni de viteji alergau din toate părțile sub steagul lui. Nobilii își părăseau palatele; lucrătorii uzinele; tinerii școlile; ca să lupte sub steaua gloriei sale. În război purta o bluză roșie. Era frumos, blond și voinic. Pe câmpul de bătaie era un fulger; în familie, un copil; iar în durere un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, fericiți în ceasul morții de a-l vedea de departe trecând biruitor. Și mii și mii și-ar fi dat viața pentru el; iar milioane l-au binecuvântat și-l vor binecuvânta. A murit! O lume întreagă îl plânge. Tu nu-l înțelegi acum, Enrico. Dar vei citi despre izbânzile sale și cât vei trăi vei auzi totdeauna vorbindu-se de el. Pe măsură ce vei crește, figura lui va crește o dată cu tine; când vei fi bărbat, ea îți va apărea uriașă și când nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trăi nici fiii fiilor tăi, nici chiar urmașii lor, totuși generațiile vor vedea sus figura luminată a acestui mântuitor de popoare, încoronată de numele biruințelor sale întocmai ca de un nimb de stele, și fiecărui italian îi va bate inima, când va rosti numele său. Tatăl tău.

Fetita Surdo Mută de Edmondo De Amicis   N-aş fi putut să sfârşesc mai bine luna mai, decât cu vizita de azi dimineaţă. Sunase clopoţelul şi alergam să deschid, când auzii pe tata că strigă cu totul cuprins de mirare: — Ce, tu eşti, Gheorghe?   Era grădinarul ce-l avusesem la vila noastră din Chieri. Plecând de la noi, şi-a aşezat familia la Cordova şi a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova şi venea chiar de la gară. A cam îmbătrânit, însă este tot vesel şi rumen la faţă. Tata îl chemă în casă, dar el nu primi şi întrebă îndată cu sfială, făcându-se foarte serios: — Vă rog, spuneţi-mi ce-mi face familia? Cum merge micuţa mea Gigia? — Toţi erau foarte bine, acum vreo două zile, răspunse mama, care, recunoscând glasul lui Gheorghe, venise la intrare.   Gheorghe se înveseli. — Slavă ţie, Doamne! grăi el, cu totul înduioşat. Nu în-drăzneam să mă duc la Institutul de surdo-muţi, până nu voi afla mai întâi ce face Gigi, biata fată! Îngăduiţi-mi, vă rog, să-mi las aici legătura asta, ca să mă reped până acolo. Sunt trei ani de când n-am văzut-o! Tata îmi spuse: — Du-te şi tu cu el, Enrico. — Iertaţi-mă, vă rog, numai un cuvânt, zise grădinarul în pragul uşii. Tata îl întrerupse zicându-i: — Dar, ia spune-mi, treburile cum ţi-au mers? — Bine! răspunse el. Mulţumesc lui Dumnezeu! Am strâns ceva parale. Dar vreau să întreb: a învăţat ceva mica mea mută? Când am lăsat-o era ca un biet dobitoc, nu price-pea nimica, sărmana fiinţă! De, ce să spun? Eu nu mă prea încred în făgăduielile şcolilor astea. A învăţat semnele? Nevastă-mea mi-a scris în mai multe rânduri: fata noastră învaţă să vorbească, face progrese! Însă eu îmi ziceam: Ce-mi foloseşte mie, că ea vorbeşte prin semne, dacă nu ştiu să le fac şi eu?! Cum o să ne înţelegem! Biata fetiţă! Acelea sunt bune ca să se înţeleagă între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine şi atât! Dar cum merge de altfel? Spuneţi-mi, vă rog?   Tata zâmbi uşor şi îi zise: — Nu-ţi spun nimic, o să vezi singur; du-te, du-te, şi nu-i răpi nici măcar un minut din fericirea de a te revedea. Plecarăm. Institutul e aproape. Pe când mergem cu paşi grăbiţi, grădinarul îmi vorbea cu mâhnire: — Săraca fată! Să se nască ea cu aşa un păcat! N-am avut nici măcar fericirea s-o aud zicându-mi tată; şi ea nu m-a auzit niciodată zicându-i fata mea! Când mă gândesc că n-a rostit şi nici măcar n-a auzit în viaţa ei grăindu-se un singur cuvânt, mă cuprinde groaza. Nu ştiu cum să-i mulţumesc domnului acela milostiv, care a plătit cheltuielile de intrare în Institut. Păcat că n-a putut s-o primească înainte de a fi împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece anişori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E veselă? — Mai ai puţină răbdare şi o să o vezi singur! îi răspunsei eu, iuţind pasul. — E departe Institutul? întrebă el. Eram plecat când a dus-o nevastă-mea acolo, aşa că nu ştiu unde e!... Mi se pare că am ajuns! adăugă.   Într-adevăr, tocmai sosisem. Intrarăm în sala de vizite şi un îngrijitor veni să ne întrebe ce poftim. — Sunt tatăl copilei Gigia Voggi, zise grădinarul, te rog cheam-o îndată! — Fetele sunt în curte! răspunse îngrijitorul. Mă duc să vestesc pe doamna profesoară! Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să stea la un loc de neastâmăr, se uita la tablourile de pe pereţi, fără să vadă nimica.   În sfârşit, uşa se deschise şi intră o profesoară ţinând de mână o fată îmbrăcată cu o rochiţă albă, vărgată cu roşu şi cu un şorţ alb. Tatăl şi copila se priviră mai întâi o clipă, apoi scoaseră un ţipăt şi se aruncară unul în braţele altuia. Fetiţa plângea şi se ţinea cu amândouă mâinile de gâtul tatălui său.   Tatăl se depărta puţin ca să o privească de sus până jos, apoi zise cu bucurie: — Ce mult a crescut! Ce frumoasă s-a făcut, săraca fată! scumpa mea mută! Doamnă, dumneata eşti profesoara ei? Te rog, spune-i să-mi facă câteva semne, doar voi înţelege ceva din ele. O să mă silesc să le învăţ şi eu cu încetul. Te rog, spune-i să-mi zică ceva, aşa cum vorbeşte ea! Profesoara zâmbi şi spuse copilei rar şi lămurit, uitându-se drept în faţa ei: — Cine este domnul care a venit să te vadă? Iar fetiţa zâmbi şi răspunse cu un glas gros, straniu, oarecum sălbatic, dar foarte limpede: — Este tata!   Grădinarul se dădu un pas înapoi şi strigă ca un nebun: — Vorbeşte! Se poate! Se poate, Doamne, aşa minune! Vorbeşte, fata mea? Spune-mi, vorbeşte sau visez? Apoi o luă în braţe şi o sărută de mai multe ori pe frunte. — Doamnă profesoară! grăi el, spune-mi te rog, cum s-a făcut aceasta? Eu credeam că vorbeşte prin semne, şi văd că vorbeşte, vorbeşte ca oamenii. Te rog, desluşeşte-mi şi mie minunea aceasta? — Domnule, răspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuinţează. Acum avem o altă metodă nouă. N-ai auzit despre aceasta? — Nu ştiu nimic! răspunse grădinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din ţară, poate chiar că mi-a şi scris nevasta şi eu n-am înţeles. Sunt cam greu de cap. O, dragă fetiţă, acum mă înţelegi, îmi auzi glasul! Ia răspunde-mi mie, mă auzi? Auzi ce-ţi spun eu?   — Nu, omule! zise profesoara, nu-ţi aude glasul, pentru că este surdă; înţelege după mişcarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele şi n-aude nici măcar pe acelea pe care le pronunţă. Le spune pentru că am învăţat-o literă cu literă, cum trebuie să mişte buzele şi limba, şi ce suflare trebuie să scoată din piept şi din gât ca să-şi formeze glasul. Grădinarul asculta cu gura căscată şi nu pricepea nimic. — Spune-mi, drăguţă! zise el fetiţei, vorbindu-i la ureche, îţi pare bine, că s-a întors tata? El aşteptă răspunsul. Fetiţa se uită nedumerită la el şi nu scoase nici o vorbă. Tatăl se tulbură.   Profesoara zâmbi, apoi zise: — Nu ţi-a răspuns pentru că nu ţi-a văzut mişcarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarăşi, uitându-te drept în faţa ei. Tatăl repetă întrebarea, uitându-se la ea: — Îţi pare bine că s-a întors tata şi că n-o să mai plece? Fetiţa care se uitase bine la gura lui, răspunse desluşit: — Da, îmi pare bine că te-ai întors, dar să nu mai pleci niciodată! Tatăl o sărută, nebun de bucurie, apoi ca să se încredin-ţeze că într-adevăr vorbeşte, îi puse o mulţime de întrebări: — Cum o cheamă pe mama ta? — Antonia. — Dar pe surioara ta? — Adelaida. — Cum se numeşte Institutul acesta? — Institutul surdo-muţilor. — Ştii să-mi spui cât face doi ori zece? — Douăzeci!   Şi, pe când ne aşteptam să-l vedem râzând de fericire, el deodată începu să plângă. Erau însă lacrimi de bucurie. — Fii cu inimă, îi zise profesoara. Trebuie să te bucuri, iar nu să plângi: nu vezi că-ţi întristezi fata? Grădinarul luă mâna profesoarei şi o sărută de mai multe ori, zicând: — Îţi mulţumesc din adâncul inimii, scumpa mea doamnă! Iartă-mă, nu sunt vrednic să-ţi mulţumesc precum s-ar cuveni! — Să nu crezi că fetita dumitale ştie numai să vorbească, adăugă profesoara. Ea ştie să scrie şi să citească, face socoteli şi cunoaşte numele tuturor obiectelor trebuincioase. Ştie de asemenea şi puţină istorie şi geografie. Acum e în clasa a II-a normală; când le va face şi pe celelalte două, o să ştie să se apuce de vreun meşteşug. Avem mulţi şcolari de-ai noştri în serviciul negustorilor, şi ei servesc pe muşterii tot aşa de bine ca oricare altul sănătos.   Grădinarul înmărmurise, parcă i se întunecase mintea. Se uita la fată, scărpinându-şi fruntea. Parcă-ar fi vrut să mai întrebe ceva şi nu cuteza. Profesoara porunci îngrijitorului să cheme o elevă din clasa pregătitoare, o fetiţă cam de opt anişori, ce intrase de curând în institut. — Fetiţa aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învăţăm cele dintâi elemente. Iată cum procedăm: vreau să o fac să scoată sunetul e. Bagă de seamă. Profesoara deschise gura, cum o deschidem când rostim acest sunet, şi făcu semn fetiţei să o deschidă şi ea tot aşa. Copila o imită. Atunci profesoara îi făcu semn să scoată glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grăi o. — Nu, spuse profesoara, nu este bine. Şi apucând amândouă mâinile fetei, îşi puse una pe gât şi alta pe piept, apoi repetă e. Copila, simţind mişcarea gâtului şi a pieptului profesoarei, deschise gura şi pronunţă foarte limpede pe e.   Tot astfel, profesoara o puse să pronunţe pe c şi d, şi alte sunete, ţinând mereu pe pieptul său mânuşiţele copilei. — Ai înţeles acum? zise ea grădinarului. Bietul om înţelesese, dar părea şi mai mirat decât înainte de a fi înţeles. — Aşa le învăţaţi să vorbească? întrebă el, după un minut de gândire, uitându-se la profesoară. Aveţi atâta răbdare, să vă ocupaţi de ele, luându-le în parte una câte una? Şi aceasta o faceţi timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastră sunteţi nişte fiinţe sfinte, nişte îngeri! Nici nu se află pe pământ vreo plată vrednică de o asemenea răbdare! Ce să mai zic, săracul de mine, când văd asemenea minuni? Lasă-mă, te rog, să mai vorbesc puţin cu fiica mea!   Şi luând-o la o parte, începu s-o întrebe şi ea să-i răspundă. Bietul om râdea cu ochii plini de lacrimi, bătându-şi genunchii cu palmele şi se uita la fiica sa, uimit de bucurie că o auzea vorbind, apoi întrebă pe profesoară, dacă i se îngăduie să mulţumească domnului director. — Domnul director nu este acasă, răspunse profesoara. Dar poţi să mulţumeşti unei alte persoane. Aici, fiecare copilă este dată în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i ţine loc de soră mai mare sau de mamă. Fata dumitale este îngrijită de o surdo-mută de şaptesprezece ani, o fată foarte bună, fiica unui brutar. Ea-ţi iubeşte copila şi ţi-o îngrijeşte de minune. Sunt doi ani de când o piaptănă, o ajută să se îmbrace, o învaţă să coasă, îi cârpeşte rufele şi-i ţine de urât. -Gigia, spune-mi cum o cheamă pe măicuţa ta de aici? Fetiţa zâmbi şi răspunse: — Caterina Giordano! Apoi întorcându-se spre tatăl său adăugă: E foarte bună cu mine! Îngrijitorul ieşi din odaie la un semn făcut de profesoară şi se întoarse îndată însoţit de o surdo-mută blondă, voinică, cu chipul vesel şi îmbrăcată tot ca fetiţa, dar cu şorţul cenuşiu. Ea se opri în pragul uşii, roşie la faţă şi având capul plecat, dar zâmbind. Era mare şi zdravănă ca o femeie în toată firea, dar chipul îi era copilăros.   Gigia alergă la ea, o luă de mână ca pe o copilă şi o duse la tatăl său, zicându-i cu vocea sa cea groasă: — Caterina Giordano! — Ah! Dragă copilă, exclamă tatăl Gigiei, întinzând mâna ca să o mângâie, însă o retrase îndată şi adăugase: Bună copilă! Dumnezeu să-ţi ajute şi să-ţi dea toate fericirile. Eu, care-ţi urez binele, sunt un lucrător cinstit, un sărman părinte, şi-ţi urez aceasta din tot sufletul! Surdo-muta mângâia mereu pe mica Gigia, surâzând şi ţinând ochii în jos. Grădinarul vorbea întruna şi se uita la dânsa ca la o icoană.   — Dacă vrei, poţi să-ţi iei astăzi fata, zise profesoara. — Dar cum să nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova şi o aduc mâine. Fetiţa ieşi ca să se pregătească de plecare şi tatăl său continuă: Sunt trei ani de când n-am văzut-o! O iau cu mine la ţară, dar vreau mai întâi să mă plimb puţin cu ea prin oraş, ca să o vadă toţi. Vreau să mă duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o audă ce bine vorbeşte. Ah, Doamne! Frumoasă zi fu şi asta. Zi de dulce mângâiere! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Fetiţa sosi şi tatăl îi zise: Ia-mă de braţ, drăguţă. Vă mulţumesc din tot sufletul la toţi şi toate. O să mai vin înadins, ca să vă mulţumesc!   Apoi, oprindu-se pe pragul uşii, rămase puţin pe gânduri şi, lăsând jos mâna fetei, se întoarse şi zise: -Sunt sărac, cu toate acestea vreu să dau şi eu partea mea acestui institut! şi, scoţând punga, luă din ea o monedă de douăzeci de lire în aur şi o puse pe masă. — Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ţi banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, când îl vei vedea, dar sunt sigură că nici el n-o să ţi-i primească. Ai muncit prea mult, ca să-i câştigi; păstrează-i! Noi îţi suntem tot aşa de recunoscători pentru generozitatea ce ai arătat, ca şi cum i-am fi primit. — Ba nu! zise grădinarul, îi las deocamdată aici, şi apoi vom vedea. Dar profesoara îi băgă moneda în buzunar, fără ca să-i dea timpul de a o împiedica. Atunci, el nu mai cuteză să zică nimic, dete din cap şi luându-şi ziua bună de la profesoară şi de la tânăra surdo-mută, îşi luă fetiţa de mână şi plecă pe uşă, spunându-i vesel: — Haide, haide, drăguţa mea, vino draga tatii!   Iar fetiţa, plină de bucurie, cum ieşi pe poartă, grăi cu glasul ei cel gros:   - Ce soare mare!