Sandra Brown carti

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

Buna seara,pentru a citi mai departe la Attachments  dati pe numele cartii si o puteti descarca in calculatorul dumneavoastra

I   Era nervoasă. - Eşti ridicolă, murmură ea ca pentru sine. Încetează odată. Din păcate, faptul că ştia că o asemenea stare de nervozitate era ridicolă nu făcea ca aceasta să dispară ca prin minune, iar când cineva începe să vorbească singur, lucrurile nu merg deloc bine. Mâinile umede îi tremurară când încuie portiera şi îşi vârî sub braţ poşeta din piele de ţipar. Apoi îşi trecu prin părul auriu o mână umedă şi tremurătoare. Îl strânsese într-un coc şic pe ceafă. Cât de mult ar fi vrut să-şi poată controla tulburarea la fel de bine ca părul! Mai trase o dată aer în piept, după care porni spre Elks Lodge, dinspre care se auzeau răzbătând acorduri vechi de un deceniu, intră pe uşa care fusese proptită să stea deschisă pentru a nu fi îngrămădeală. Acordurile basului o izbiră asemeni unei lovituri uşoare primite în piept. Raze strălucitoare de lumină îi atinseră ochii în timp ce globul îmbrăcat în oglinzi se rotea deasupra capetelor. Râsetele şi conversaţiile zgomotoase se abătură asupra ei ca nişte valuri palpabile. Simţurile îi erau stimulate de vitalitatea petrecerii, dar, cu toate acestea, rămase nesigură chiar lângă intrare.  - Dani! Dumnezeule, e chiar Dani! Dani Quinn! Femeia care se afla dincolo de masa ce servea drept birou de primire sări imediat de la locul ei şi înconjură masa venind spre ea cu braţele larg deschise. Dani fu repede capturată într-o îmbrăţişare viguroasă şi fu lipită de nişte sâni care erau chiar mai moi decât cu zece ani în urmă. Pe atunci, sânii aceia erau invidiaţi de toate fetele din clasă; ba chiar din şcoală. Purtătoarea acestui piept de invidiat o împinse uşor pe Dani şi îi aruncă o privire amănunţită. Pe chipul ei animat apăru imediat o expresie de dezgust. - Jur că te urăsc. În zece ani n-ai pus pe tine nici un afurisit de gram! Arăţi superb. Superb! Dani începu să râdă. - Bună, Spud... vreau să spun, Rebecca. - La naiba, tot Spud mi se spune! strigă femeia râzând zgomotos. - Adică, tot îţi mai plac cartofii prăjiţi? Spud se bătu peste şolduri care în cele din urmă atinseseră proporţiile pieptului, poate chiar depăşindu-i. - Nu-ţi dai seama? începură să râdă amândouă şi se îmbrăţişară din nou. - N-o să te schimbi niciodată, Spud. Mă bucur atât de mult că te văd. - Şi eu la fel, deşi te vedeam tot timpul în ziarele din Dallas. Speram că, de aproape, o să descopăr ceva semne ale vârstei sau, cel puţin, nişte cicatrici care să te dea de gol. Cercetă cu atenţie linia de îmbinare a frunţii cu părul. - Nici un lifting. Doar frumoasă natural şi fără vârstă, fir-ar să fie. Ţine-te departe de Jerry, mormăi ea. - Tu şi Jerry sunteţi tot împreună? - La naiba, da. Care altul ar sta cu mine? Jerry şi Spud erau împreună din anul doi de liceu. Dani îi invidia pentru viaţa lor lipsită de complicaţii. - Aveţi copii? - Patru. Nişte drăcuşori toţi, dar acum au rămas cu o femeie, aşa că voi uita de ei timp de câteva ore binecuvântate în care mi-am pus în gând să mă îmbăt turtă, spuse ea, după care se întoarse la masă. Uite, ăsta e cartonaşul cu numele tău, oricum nu te-ar fi putut uita cineva. Cea mai frumoasă fată din clasă. - Îţi mulţumesc. Spud îi lipi atunci, cu un aer matern, hârtia cu numele pe rochia de mătase. - Ne faci să ne fie ruşine, Dani. Uită-te la rochia asta, spuse ea plimbându-şi privirea prietenoasă asupra siluetei zvelte a lui Dani, trecând peste centura lată cu cataramă foarte mare din aramă şi peste pantofii din piele de ţipar care se asortau cu poşeta. De la Neimsrt-Marcus? În fond, întotdeauna ne-ai făcut pe toate celelalte să arătăm ca şi cum ar fi trebuit să ne ducem acasă şi să o luăm de la capăt. - Ar fi trebuit să vin în blugi? Spud o bătu uşor pe braţ. - Scumpo, clasa n-are nici o legătură cu hainele. Ai arăta splendid şi într-un sac, zise ea, după care o întrebă şoptit: L-ai mai văzut? Dani îşi umezi buzele şi se uită în sită parte. - Pe cine? - Eh, la naiba, Dani. Ştii foarte bine pe cine. Pe Logan. Gata. Trecuse. Acum nu mai avea de ce să-i fie groază. De săptămâni întregi, de când primise scrisoarea de la Spud, în care aceasta o înştiinţa în legătură cu întâlnirea după zece ani cu colegii de clasă, îi fusese groază de momentul când îi va auzi numele rostit întâla oară. Ei bine, supravieţuise. Organele ei vitale se tulburară puţin înainte să-şi regăsească locul, dar ea mai stătea încă în picioare, mai respira. Ce-i drept, cam agitat, dar respira. - Logan? Nu, nu l-am văzut de... Păi, stai să mă gândesc... să tot fie vreo zece ani. Vine şi el? - Preşedintele clasei? Starul nostru? Bineînţeles că vine. El se ocupă de tot ce se întâmplă în Hardwick. Un adevărat stâlp al comunităţii. M-a ajutat să înştiinţez pe toată lumea. Mâna tremurătoare a lui Dani îşi găsi drum spre medalionul din aur de la gât. - Ce mai face? întrebă ea, dar nu credea că aerul ei de indiferenţă o păcălea pe Spud. - Vrei să spui cum arată, nu? zise aceasta râzând cu subânţeles. Hai să zicem aşa. L-am prevenit pe Jerry că nu există decât trei bărbaţi în lume cu care aş petrece o noapte, riscând astfel zece ani de căsnicie fericită. Robert Redford şi Richard Gere sunt doi dintre ei. - Aha. - Din păcate, Logan m-a considerat totdeauna o foarte bună amică, spuse Spud după care o luă de braţ pe Dani și o împinse uşor spre mulţime. Dar de ce te-oi ţine eu aici? Du-te! Plimbă-te, vorbeşte cu lumea, bea ceva. Sunt o mulţime care abia aşteaptă să te vadă. O să vorbim mai târziu. Dani fu timidă la început, dar, apoi, pe măsură ce îşi recunoscu foştii colegi de clasă, deveni mai plină de entuziasm. Reînnoi cunoştinţe, întâlni cunoscuţi, soţi și soţii şi ascultă versiuni prescurtate ale ultimilor zece ani. Don Juan-ul clasei, care totdeauna umblase după aventuri amoroase şi care făcea acelaşi lucru şi acum, dupa trei căsătorii fără succes şi şase copii, o luă pe Dani sub aripa sa. - Dani, iubito, ţi-e sete? Spune-mi otrava pe care o vrei. - Coca, te rog. El făcu ochii mari, plăcut surprins. - Dani a noastră s-a dat, în sfârşit, pe brazdă! Am auzit că în zona Greenville Avenue din Dallas oamenii ştiu să trăiască. N-ai vrea să-ţi înveţi şi vechii prieteni nişte trucuri? Coca de la Coca-Cola. Al, cu gheaţă, te rog. - Ah, făcu el bosumflat. Bine, sigur, aşteaptă aici. Râzând în sinea ei se uită în jos la biletul de vot pe care i-l strecurase cineva în mână. Mai târziu, în cursul acelei seri, după ce aveau să se revadă cu toţii, aveau să se acorde premii pentru cel mai chei, cel mai schimbat, cel care avea cei mai mulţi copii, cei care venise cel mai de departe pentru reuniune şi alte asemenea lucruri. - Cu cine votezi? Trecuseră zece ani, dar, cu toate acestea, ea îi recunoscu vocea imediat. Era mai groasă şi mai plăcută. Dar, datorită faptului că era cu doi ani mai mare decât toţi ceilalţi, din perioada aceea, vocea lui se maturizase deja şi căpătase acel timbru scăzut. Era dureros de cunoscută şi venea direct din visele ei. Îşi ridică privirea şi se uită la el. Totul înăuntrul ei rămase nemişcat. Era mai frumos şi mai atrăgător decât ţinea ea minte. Fără să aibă mai multă putere decât o frunză purtată de curent, se trezi furată de aura magică ce-l înconjura, făcându-l plăcut atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Coborând, parcă, direct dintr-un poster reprezentând turismul scandinav, chipul lui suportase foarte bine trecerea celor zece ani. Într-adevăr, ridurile din colţurile ochiior abia se vedeau, iar cele aflate de fiecare parte a gurii îi ofereau un plus de atractâvitate. Părul, de culoarea grâului, la fel de răvăşit ca întotdeauna şi sfidând ordinea, îi cădea pe fruntea lată. Sprâncenele groase, puţin mai închise la culoare decât părui, îi adumbreau ochii de un albastru cristalin precum cerul Texas-ului vara. Nasul subţire domina uşor o gură care trăda sensibilitate şi putere. Gropiţa verticală din bărbie părea şi mai adâncă decât şi-o amintea ea, în schimb, maxilarul era la fel de pătrat şi de hotărât. - Deci, cu cine votezi? o întrebă el din nou. Ea simţi o căldură în stomac şi simţurile îi păreau ameţite, de parcă ar fi sorbit o înghiţitură din cel mai tare coniac. O ceaţă stranie părea să-l acopere vederea periferică, astfel încât totul în jurul ei se şterse şi se tulbură. Numai pe Logan îl vedea surprinzător de limpede. - Cu cine votez? La ce categorie? - Cea a celui mai surprins individ că te vede aia.  Nu zâmbea, iar ochii îi erau ocupaţi cu explorarea fiecărei trăsături de pe chipul ei. - Nu credeai că o să vin? - Nu ştiam. - De ce? - Nu credeam că o să ai curajul. Acum zâmbi. Şi acel rânjet leneş fu ca o palmă peste faţa ei după cuvintele pe care tocmai le spusese. Dani era ofensată şi rănită. Înainte să poată spune ceva, Ai îi puse în mână un pahar cu Cola cu atâta exuberanţă, încât lichidul se vărsă puţin. - Ah, iartă-mă, Dani. Salut, Logan. - Ai un şerveţel? întrebă Dani scuturându-şi mâna pe care se vărsase Cola. - Un şerveţel? repetă Al prosteşte.  Nu. Logan izbuti într-un fel să-şi bage mâna în buzunarul blugilor de unde scoase o batistă alba ca neaua. O despături şi io oferi ceremonios. - Mulţumesc, zise ea rigidă dorindu-şi să fi avut curajul de a i-o azvârli în faţă. După ce îşi tampona mâna cu ea, i-o înapoia. - Cu plăcere, zise el şi privirea îi rămase aţintită asupra ei când întrebă: Cu care nevastă ai venit în seara asta, Al? - Eşti foarte amuzant, Logan, spuse Al sorbind plictisit din paharul de whisky. Faţa lui roşie arăta că acela nu era primul. - Dumnezeule, omule, mă storc de bani. Toţi banii se duc pe pensii alimentare şi întreţinerea copiilor, care tot timpul au nevoie de aparate dentare, ds lecţii de dans şi de tot felul de chestii din astea. Compătimirea lui Logan era vizibil nesinceră. - Asta obţii dacă încerci să populezi estul Texas-ului. - Aşa e, eh, tu eşti cel care gândeşte bine. Iubeşte-le şi lasă-le... Ah, fir-ar să fie, iartă-mă, Dani. În clipa aceea, ea ar fi vrut să fi fost în cu totul altă parte. De ce venise, oare? Avea să fie mai rău decât îşi închipuise. - Nu-i nimic, Al, spuse ea zâmbind, ceea ce o făcu să aibă impresia că avea să-i crape faţa din cauza presiunii. - Eh, continuă Al, ideea ta de a nu te însura a fost foarte bună. Căsătoria e o pacoste. - Căsătoria sau divorţul? întrebă Logan. - În cazul meu, e totuna. Până şi Dani râse împreună cu Logan de expresia chinuită a lui Al. - Iubitule, mor de sete, zise o roşcovană care veni lângă Logan cuprinzându-i mijlocul şi aşezându-şi cealaltă mână pe pieptul lui. Dani se simţi imediat jignită. Femeia avea o masă de bucle roşcate care îi înconjurau chipul bosumflat, căzânduţ. În valuri pe umeri. Costumul alb şi strâmt din satin era nepotrivit pentru o asemenea petrecere, iar partea de sus abia îi cuprindea pieptul voluptuos. Sfârcurile îi erau trandafirii şi tari şi extrem de vizibile prin materialul subţire, fapt care părea să-i facă mare plăcere, după felul cum îi privea pe bărbaţi printre gene. Emana invitaţii sexuale cu tot atâta subtilitate ca  şuieratul unui marfar. Dani se întrebă cum de reuşeau ochii lui Al să rămână la locul lor în orbite. Logan o luă posesiv pe după umerii gol. - Lana, ea este Dani Quinn. Pe Al îl cunoşti. - Bună, zise ea bosumflată, după care îşi întoarse ochii mari spre însoţitorul ei. Iubitule, ard de nerăbdare să beau ceva. - Bine, zise Logan, după care spuse peste umăr: Vorbim mai târziu. Şi se îndreptară spre bar. - La naiba. Webster totdeauna a avut noroc la femei, mormăi Al. Dani privi în urma perechii care se pierdea în mulţime. Era atrasă de spatele lui Logan, care era masculinitatea întruchipată.  Cămaşa din bumbac croită în stil vestic se întindea peste umerii laţi. Torsul lui se îngusta spre mijloc, şi, în timp ce ea privea, Lana îşi strecură mina neastâmpărată în jos pe spatele lui şi şi-o vârî sub centură, în scobitura spatelui. Dani nu-i putea reproşa nimic fetei. Ea însăşi ardea de dorinţa de a atinge acea scobitură. Logan avea mersul, propriu texanilor, lăsat moştenire de generaţii întregi de cowboys. Era sexy fără să încerce măcar să fie astfel. Unduirea inconştientă a şoldurilor, mersul leneş şi ţanţoş, genunchii flexibili, lenea înşelătoare care ascundea o agresivitate latentă erau extrem de sexuale. Blugii, pe care oricine avea mersul acesâa îi purta foarte strimţi, cădeau perfect atât pe partea din faţă cât şi pe cea din spate a anatomiei lui, scoţându-l în evidenţă sexul. Blugii lui Logan veneau mai bine decât ai multora. Aveau pe ce să se potrivească. Se lipeau de fesele lui tari şi de pulpele lungi şi zvelte în aşa fel, încât ţi se tăia răsuflarea. - De aceea n-am putut să-nţeleg niciodată. Dani fu scoasă din transă de tonul perplex ai lui Al. - Ce să înţelegi? - Cum de ţi-a dat drumul? Îi venea să-şi muşte buzele până la sânge, în schimb zise veselă: - Pur şi simplu, n-a fost să fie. - Eh, spuse Al aruncându-şi privirile în jur, vrei să dansezi cu mine, Dani? Pentru că el avea douăzeci şi opt de ani şi părea cu douăzeci mai bătrân, pentru că era demn de milă şi pentru că ştia că singurul mod în care avea să supravieţuiască weekend-ului era bravând, ea spuse zâmbind voioasă: - Sigur. De ce nu? Directorul liceului din Hardwick, care fusese în funcţie în anul în care absolvise clasa lor, vorbea la microfon. - Aveţi norocul... Se opri brusc, căci se auzi un piuit puternic în microfon. Se apropie din nou încet, dezamăgindu-i pe toţi cei care sperau că nu mai avea nimic de spus. - Aveţi norocul ca, în seara aceasta, să-i aveţi alături de voi pe favoriţii clasei, Logan Webster şi Dani Quinn. În încheierea discursului meu îi voi ruga să vină şi să deschidă dansul următor. Clasa voastră a fost mândria liceului. Petrecere frumoasă şi să ştiţi că sunteţi oricând bineveniţi la liceul din Hardwick. Urmară câteva aplauze politicoase care răsunară printre clinchetele paharelor de cocktail şi discuţiile şoptite. Jumătate din cei aflaţi acolo se uitau la Logan, cealaltă jumătate, la Dani. Toată lumea aştepta. Se râsese de premiile acordate. Se băuse prea mult. Regimurile fuseseră lăsate deoparte în faţa mesei, cu delicatese. Se răspândiseră bârfe vechi. Altele noi se lansaseră. Se simţeau cu toţii foarte bine. Dar acela era cel dirttâi moment dramatic, ai serii. Toţi îşi aminteau cum Logan şi Dani nu dansau cu nimeni altcineva ia nicio petrecere.  Dani ar fi vrut să se evapore şi să nu fie nevoită să suporte ceie două minute cât avea să dureze melodia. Se uită în partea cealaltă a ringului de dans la Logan care încă îşi mai ţinea braţul pe după umerii celei cu care venise. Între degetele celeilalte mâini se afla o sticlă de bere cu gât lung. Ridicând palma, o duse la gură, luă o înghiţitură, după care, privind-o arzător pe Dani, îi dădu sticla Lanei, care stătea bosumfată. Ca un animal de pradă care se pregăteşte să-şi devoreze cina, traversă ringul de dans oprindu-se la câţiva centimetri în faţa ei. - Dansezi, Dani? - Cred că nu am de ales. - Exact. N-ai de ales. Toată lumea ne priveşte. N-ai putea s-o ştergi nici dacă ai vrea. Era o provocare obraznică, pe care nu o putea refuza. Îşi ridică bărbia  puţin şi hotărârea îi aduse scântei în ochii aurii. Logan observă transformarea şi un zâmbet satisfăcut îi ridică uşor colţul gurii. Desfăcu braţele şi ea păşi între ele. Toţi izbucniră în aplauze. - Aşa, Dani! Aşa, Logan! auzi ea vocea pătrunzătoare a lui Spud. Au fost supuşi fluierăturilor, şuierăturilor şi chiuiturilor când Logan o trase mai aproape strângând-o în braţe cu fermitate. O ţinea ca pe vremuri, cu ambele braţe strânse în jurul mijlocului ei. Ea nu putea decât să-şi aşeze mâiniie pe umerii lui. - Lana ne priveşte. - Cui îi pasă? - Ei îi va păsa. Mă ţii prea strâns. - Este un dans lent. Ea îi simţea răsuflarea în păr. Simţea totul. De parcă ar fi fost adormite ani de zile, simţurile ei se treziră acum cu o dorinţă intensă de a trăi tot ce pierduseră. Se simţea delicios de nesăbuită şi ştia că privirea îi era provocatoare când se uită la el - Tu ai vrut să fie un dans lent? - Da. - De. ce? - Ce întrebare, Dani. Nu se putu apropia şi mai mult fiindcă se atingeau deja peste tot. El, totuşi, se lipi de ea şi mai tare. - Ca să te pot ţine în braţe. Să văd dacă te-ai schimbat. - Îţi aminteşti? - Îmi amintesc. - Şi? - Sunt unele schimbări ici şi colo. - Unde şi unde? întrebă ea zâmbind cu subânţeles. - Aici şi aici, spuse el şi privirea îi alunecă de la un sân la altul. Modestia îi alungă zâmbetul. - Ah. Un chicotit gros răzbătu din pieptul lui. - Stânjenită? - Niciodată nu mi-ai vorbit astfel. - Ah, pe atunci eram un puşti cu palmele asudate. Acum, însă, sunt bărbat în toată firea şi pot să spun exact ceea ce-mi trece prin cap, spuse el strângând-o în joacă. Sunt impresionat de felul cum te-ai maturizat. - N-o s-o ajung niciodată pe Spud. El începu să râdă. - Bietul Jerry. O să trăiască toată viaţa ştiind că toţi băieţii din clasă au făcut pe dracu-n patru ca s-o atingă pe nevastă-sa. Şi tu ai vrut? - Ce anume? - S-o atingi. - Cred că am încercat o dată, dar ea mi-a dat una în cap, aşa încât am văzut, stele verzi o săptămână întreagă şi pe urmă n-am mai avut curajul să mai încerc. Mai veniseră și alte perechi pe ringul de dans, aşa că ei nu mai atrăgeau atât de mult atenţia. Îşi zâmbiră, dar zâmbetul lui Logan se stinse când o privi cu ochii săi fierbinţi.. - Arăţi bine, Dani. - Mulţumesc. - Nu mai spune asta, şopti el furios. Nu-ţi fac nişte complimente formale. Ştii foarte bine că eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Ba chiar mai frumoasă. Şi mai ştii, de asemenea, că această frumuseţe deosebită mă atrage extrem de mult. Ca pentru a-i arăta cât de mult, braţele lui o strânseră încă puţin. Pulpele li se uniră, abdomenele li se lipiră unul de altul, iar şoldurile li se atinseră. Sinii ei se striviră de pieptul lui tare. Muzica încetă. Ea încercă să se desprindă din îmbrăţişarea lui, dar el nu o lăsă. - Logan, muzica, spuse ea cu răsuflarea tăiată, evitându-i privirea de teamă să nu o pârjoieaşcă. - O să înceapă din nou. - Bine, dar fata cu care ai venit, îi reaminti ea cu un glas stins în timp ce acordurile unei. alte melodii lente umplură încăperea. - O să aştepte. - Eşti sigur? - Nu. Numai că puţin îmi pasă dacă n-o face. - Nu-i ceva foarte măgulitor din partea ta. El pufni batjocoritor. - Dacă Lana consideră că se distrează bine, poate fi închiriată pentru noapte. - În astfel de relaţii eşti cu femeile acum? - Bineînţeles. Drăguţe şi fără complicaţii. Ce am de pierdut? - Respectul de sine. El râse cu asprime, dar în ochii care o priveau pătrunzător nu era nici un pic de umor. - Mi-am pierdut demult respectul de sine, Dani. De când tu... - Te rog, Logan, nu. Felul în care ea îi rosti numele îi risipi furia. Acest lucru, împreună cu modul în care îşi lipi fruntea de pieptul lui, îl înmuiară complet. Furia lăsă locul dorinţei de a o ţine strâns, de a o avea numai pentru ei, de a o proteja şi iubi aşa cum voise dintotdeauna. O ţinea la fel de ferm, dar acum în îmbrăţişarea lui se simţea o anumită tandreţe. Privi în jos ia creştetul capului ei dorind să îi sărute acea parte a părului. Acesta era tot deschis la culoare şi lucios, lumina lunii şi miere la un loc. Trupul ei era delicat şi compact şi, totuşi, extrem de feminin. În timp ce se legănau încet în ritmul muzicii, auzea foşnetul hainelor ei care se frecau de ale lui. Tânjea să i ie scoată una după alta, pentru a-i vedea calitatea şi culoarea pielii, pentru a o compara cu a lui, Parfumul ei conţinea o dulceaţă ameţitoare şi era ia fel de vag ca mirosul florilor de citrice.. Ardea de dorinţa de a-i adulmeca urechea, de a-i atinge cu buzele diamantul din lobul urechii, de a-i simţi pe limbă puful ca de piersică. Voia să o guste. Peste tot. Ridică mâna şi le coborî pe ale ei din jurul gâtului său. Mâiniie li se împletiră strâns. Degetele lui Dani se relaxară şi se desfăcură, întinse între ale lui, şi îi pipăiră bătăturile din palmă. - Încă muncesc din greu pentru, a-mi câştiga existenţa, Dani. - La ferma aceea pe care o aveau ai tăi? - Nu chiar. Are ceva pământ, dar... Ei bine, o să vezi mâine. Acolo va avea loc picnicul. Acasă la mine. - Părinţii tăi locuiesc cu tine? El scutură din cap. - S-au mutat în oraş. Sunt bătrâni acum şi au o căsuţă mică. - Ştiu că ai reuşit în viaţă. Am citit despre tine în Texas Monthly. - O adevărată poveste despre un sărăntoc care a izbutit să facă avere, nu? - Nu m-am îndoit niciodată că vei reuşi. - Dar alţii s-au îndoit. De exemplu, părinţii tăi, adăugă ei cu amărăciune. Ea îşi feri privirea, ceea ce îl înfurie. - Spune-mi, Dani, ce-ar zice, oare, dacă ne-ar vedea dansând acum? Mâinile astea de fermier sunt tot prea murdare pentru a te atinge? - Asta a fost demult, Logan. - Nu chiar atât de demult ca să pot uita. Sunt destul de curat, destul de bun, destul de bogat ca să te pot atinge acum, Dani? - Pentru mine n-a contat niciodată! strigă ea şoptit. - Ah, ba da, zise el uşor aplecându-se peste ea. Când a fost vorba de prezentare a contat al naibii de mult! - Dă-mi drumul, spuse ea împingându-l şi forţându-l să o lase. Întorcându-se ameţită, se lovi de Al. - Ce-ai zice de un alt partener, Dani? o întrebă ei beat. - Nu acum, Al. Mă duc puţin la toaletă. Fugi de pe ringul de dans şi găsi toaleta tot acolo unde ţinea minte că se află. Ea şi celelalte fete se adunau acolo la fiecare petrecere pentru a-şi da una alteia perii, rujuri și pentru a mai bârfi. Acum căută un colţ liniştit nevrând să dea ochii cu nimeni până nu-şi revenea. Logan o ţinuse în braţe şi fusese o plăcere şi o durere, în acelaşi timp. La fel. Totuşi, nu chiar la fel. Nu mai erau nişte copii orbiţi de dragoste. Amândoi îşi pierduseră inocenţa odată cu zdrobirea inimilor. Ea nu mai era o fată care vedea poveşti de dragoste peste tot, crezând că sfârşitul povestirii avea să fie la fel de minunat ca ultimele pagini ale unul basm. Acum era o femeie în toată firea. Dorinţele ei se maturizaseră şi se rafinaseră. Unde altădată fusese, naivă în privinţa dorinţei faţă de Logan, unde altădată îndemnurile trupului ei constituiseră un mister, acum ştia exact ce voia. Pe el. Puternic şi adânc înăuntrul ei. Numai că situaţia ei era aceeaşi. Nu-l putea avea. Era şi mai imposibil acum decât atunci. Liniştindu-se, ieşi şi străbătu holul pustiu îndreptându-se spre sala de bal. Trecând pe lângă o uşă, o deschise sub imboldul momentului. Era o încăpere în care se depozitau tot felul de lucruri, la fel de intimă cum şi-o amintea. - Camera combinaţiilor. Răsucindu-se, rămase uimită când îi văzu pe Logan în spatele ei. Acesta înaintă hotărât şi o făcu să intre cu spatele în încăperea respectivă, după care închise uşa. - Ce-ai spus? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. - Aşa-i spuneam noi, băieţii. Camera combinaţiilor. Ne aduceam partenerele pe rând în camera asta în timpul petrecerilor. Mă întreb dacă familia Eik ştie cât de legendară a devenit magazia lor. Ea zâmbi uşor. Inima îi bătea cu putere, iar gâtlejul i se uscase, dar încercă să nu arate. - Noi, fetele, ştiam ce faceţi. - Zău? Bănuiam că ştiţi. Dar asta făcea ca jocul să fie şi mai atrăgător. Făcu încă un pas spre ea. Peretele din spate îi bloca orice retragere. Nu voia ca el să ştie cât de neputincioasă se simţea. - A fost o adevărată plăcere să te revăd, Logan, dar eu tocmai mă pregăteam să plec, aşa că... - Mai ţii minte ultima oară când am fost aici împreună? - Ce-o să spună Lana? - Ce-o să spună? făcu ei nerăbdător. - O să te caute. - Ba n-o să mă caute, l-am dat-o lui Al, zise el şi veni mai aproape. Uită de Lana, uită de tot în afară de uitima oară când am fost împreună în camera asta. Mai ţii minte? - Nu. Adică, da. Nu sunt sigură. Acum trebuie să plec, Logan. Noapte bună. El o apucă de braţ când încercă să treacă şi o lipi de perete. - Ţii minte. Şi eu la fel. Purtai o rochie roz. Era fără un umăr şi avea un volănaş aici. Mâna lui trasă o linie fierbinte care pornea de pe un umăr, trecea peste sâni şi se oprea sub celălalt braţ. Ea gemu încet. Fiecare celula erogenă din trupul ei declanşa semnale de alarmă. - Aveai perle mici în urechi şi un şirag aici. Degetul lui se plimbă peste baza gâtului încet şi rămase acolo pentru a mângâia. - Aveai părul strâns, dar câteva bucle îţi atingeau obrajii, aici. Îi trase uşor câteva şuviţe din coafură lăsându-le să-i mângâie obrajii. Amintirea era foarte vie, dar ea o nega, atât în faţa lui cât şi într-a ei. - Nu-mi amintesc. - Ba da, spuse el cu o voce la fel de apropiată ca trupul său, la fel de captivantă şi de tulburată. Ea se întoarse cu faţa la perete. Acest lucru, însă, nu îl făcu să renunţe. Veni destul de aproape pentru ca ea să-i simtă răsuflarea în  ceafă, pulpele lipite de dosul alor ei şi tăria apăsată pe şezutul ei. - Dansam atât de apropiaţi, frecându-ne unul de celălalt până când eram gata să ne topim. Am venit aici şi ne-am sărutat până la sânge. Eral delicioasă şi dulce şi nu mă mai săturam de gura ta. Când te-am implorat să mă atingi, mi-ai scos cămaşa din pantaloni şi mi-ai pus mâinile pe piept. - Încetează, Logan. - Aşa ai spus şi atunci. Când ţi-am atins sânii, ai spus nu. Dar nu voiai să încetez. Nu cu adevărat. Am continuat să te ating, să te mângâi, până când nici unui din noi nu mai putea. Mă doreai la fel de mult ca mine. - Nu face asta, îl rugă ea cu un glas răguşit. Capul îi-căzu în faţă, dar asta îi permise lui să-i atingă ceafa cu buzele. - De ce nu? Vreau să-ţi aminteşti. Să-ţi aminteşti cit de îndrăgostiţi eram. - Îmi amintesc. - Da? Atunci de ce nu le-ai spus părinţilor tăi ce simţeam unul pentru altui? Se întoarse să-l privească. - Le-am spus! - Este evident că n-au fost convinşi, mormăi el. Poţi să-ţi închipui ce-am simţit când i-ai ales pe ei în locul meu? - N-am avut de ales. - Aveai opts-prezece ani.. Legal erai independentă. Aveai de ales. - Nu aveam! strigă ea şi, timp de câteva clipe, cuvintele acelea au răsunat în jurul lor. - Ei, ai ales să te întorci acum, spuse el cu precizie, după care se apiecă spre ea până când ajunseră să se atingă complet, de la sâni până la genunchi. Ai plecat cu ei atunci, dar acum eşti cu mine. Strălucirea fierbinte din ochii lui albaştri o înfricoşa, dar încercă să braveze. - Lasă-mă să plec, Logan. Nu mai suntem copii ca să ne îmbrăţişăm într-o magazie. - Ai perfectă dreptate, nu mai suntem. Vreau mult mai mult decât câteva minute de îmbrăţişări de la tine. Ea încercă să se îndepărteze de el, dar trupul lui o ţintui şi mai mult de perete. - N-ar fi trebuit să te întorci, Dani. Doar dacă nu voiai să-mi iau datoria. Gâtiejul i se strânse de teamă şi de pasiune. - Ce datorie? Ce vrei de la mine? - Cred că glumeşti. Ştii foarte bine ce vreau, spuse el coborându-şi faţa până când buzele lor se aflau doar la câţiva centimetri distanţă. Îmi datorezi o noapte a nunţii. O clipă ea îl privi paralizată, incapabilă să se mişte, să gândească, să respire. Şocul o susţinu un moment, după care semnificaţia spuselor lui începu să-şi facă loc în mintea ei. - Doar nu vorbeşti serios, şopti ea. - Cât se poate de serios. - Nu în adevăratul sens al cuvântului. - Ba chiar în adevăratul sens al cuvântului, spuse el accentuând uşor. Ea îşi umezi buzele rugându-se ca el să se îndepărteze, dar el stătea în continuare atât de aproape, încât ea îi cunoştea perfect fiecare părticică rigidă a trupului. Fermoarul blugilor era imprimat în rochia ei de mătase. Din acel punct de contact, căldura se răspândea prin tot corpul. Sânii o dureau de dorinţa de a fi atinşi. Tânjea după mângâieri despre care spunea că nu-şi mai aminteşte. Asemenea dorinţe nu puteau fi admise. Cum să-l facă să vadă motivele când fiecare aspect al lui îi spunea că e cât se poate de serios? Era un bărbat care fusese respins sexual. Dezamăgirea şi frustrarea mocniseră în el timp de zece ani. - Logan, eram nişte copii, se rugă ea. - Eram tineri, aşa e. Dar nu copii. Copiii nu ştiu ce fac. Noi ştiam, Dani. Ştiam perfect ce facem. Ştiam ce vrem. Unul pe altul. Ea căută cu disperare o replică. Era o discuţie cunoscută, pe care o purtase cu sine timp de zece. ani, dar totdeauna pierduse. Cum se putea aştepta să câştige în faţa lui? - Să zicem că ne doream fizic, dar nu ne dădeam seama... - Dacă aş fi vrut numai asta, nu m-aş fi abţinut doi ani cât am fost împreună, spuse el zâmbind dureros şi autoironic. Ieşeam cu cea mai frumoasă fată din clasă, cea pentru care orice tip şi-ar fi dat un ochi pentru a o întâini măcar o dată. Dar erai și cea mai simpatică, una care nu supăra niciodată. - Aştepţi scuze? - Nu. - Mu mi-am dat seama ce sacrificiu imens făceai, spuse ea sarcastic. - Un mare sacrificiu, aşa e. Dar nu imens. Voiam să fiu cu tins neapărat. - Atunci de ce ai spus aşa ceva? Îşi stăpânise nervii ia maximum. - Pentru că vreau să înţelegi că nu m-am însurat cu tine numai ca să mă culc cu fine. Te iubeam, fir-ar să fie O apucă strâns de umeri. - Nu mă gândeam numai la noaptea nunţii când am fugit amândoi să căutăm un judecător de pace, ci la restul vieţii noastre împreună. Am suportat ceremonia aceea cu un respect naiv pentru ceea ce ne promiteam unui altuia. Pentru mine nu însemna doar să imit nişte cuvinte care să legalizeze actul de a mă culca   cu tine, ci cu totul altceva. Răsufla greu, iar degetele i se îngropară în braţul ei. - Ştii cât de umilitor a fost să ies de la Judecătorul de pace ca mire şi să fiu arestat? Pentru Dumnezeu, Dani, pune-te în locul meu. Încearcă să-ţi închipui ce aş simţi. Se luptase să rămână rigidă, dar acum, când îşi aminti luminile acelea albastre şi roşii care pâlpâiau, zgomotul, agitaţia, vina de pe chipurile părinţilor ei, mânia de pe urmă, se prăbuşi la pieptul lui. - Şi eu m-am simţit la fel. Dacă-ţi aminteşti totul atât de bine, atunci ţii minte şi clipa când te-au târât în maşina şerifului, eu tipând. Îl imploram să nu-ţi facă nici un rău. - N-am văzut decât că erai consolată de mama şi de tatăl tău, de parcă te-aş fi răpit sau ceva - genul ăsta. - Erau îngrijoraţi, pe bună dreptate. Fugind aş făcut un lucru absolut necugetat. - Deci, eşti de acord cu faptul că tatăl tău a pus să fiu arestat pentru că ţi-aş fi cerut mâna? - Nu, nu, spuse ea cu tristeţe: A fost un lucru îngrozitor din partea lui. Da, nu ştia cum să ne oprească altfel. - Ei bine, a găsit o modalitate foarte eficace. A dat rezultate. Îşi luă mâinile de pe braţele el. - Şi-a retras acuzaţiile, dar abia după ce mi-am petrecut câteva nopţi în puşcărie în tâmp ce ei te-au scos din Dailas şi au anulat căsătoria. Toată durerea acelor zile o copleşi în valuri fierbinţi. Plânsese, implorase, ameninţase cu fuga şi cu sinuciderea dacă nu o lăsau să-l vadă pe Logan, dar părinţii ei rămăseseră neînduplecaţi. Nu era de ea, îi spuseseră ei. Ar fi făcut-o îngrozitor de nefericită. Nu-i putea oferi standardul de viaţă pe care ei îi doreau pentru ea, cu care era obişnuită. Nu era genul lor. După ce îşi irosise întreaga energie, fusese ameţită luni de zile. - Am fost la Dallas şi, în cele din urmă, am reuşit să vorbesc cu tatăl tău, zise Logan. Dar, tu şi mama ta eraţi deja în Europa. Mi-a spus că regretai ce făcuseşi şi că nu voiai să mă mai vezi vreodată. - N-am spus niciodată aşa ceva, zise ea cu aceeaşi durere pe care o simţise atunci. Am fost silită să fac călătoria aceea. Am stat acolo şase luni. Când ne-am întors, mi-am dat seama că totul era inutil. El o strânse din nou și o scutură uşor.  - Nu era inutil: Ai cedat. Ar fi trebuit să lupţi mai mult. - Dar nu puteam. Erau părinţii mei. - Şi eu eram soţul tău. Cuvintele erau aspre și conţineau o finalitate care o făcu să se cutremure, fie de teamă, fie de speranţă, nu-şi putea da seama. - Am avut o mireasă, Dani, niciodată o soţie. Am de gând să iau ce mi se cuvine. Ea încercă să se elibereze din strânsoare şi fu uşor dezamăgită când el îi dădu drumul. - E imposibil. El râse încet şi îşi lăsă degetul arătător să alunece peste buza ei de jos.  - Departe de a fi imposibil. Suntem amândoi nişte adulţi sănătoşi, care consimt. Ea îi îndepărtă mâna. - Eu nu consimt. - O s-o faci, spuse el cu o siguranţă care o înfurie. N-aş fi venit niciodată la Dallas după tine, dar acum eşti pe teritoriul meu. Şi, oricine se aventurează pe teritoriul meu, pretind că-mi aparţine. - Sună a ameninţare. - Asta şi este. Sau o promisiune, depinde cum o iei. - Este o ameninţare fără valoare, Logan. Plec spre Dallas chiar în seara asta. Ei îi apucă medalionul şi o trase până când capul ei ajunse să fie înclinat într-un mod foarte straniu. Buzele îl erau apropiate de ale ei şi ea le simţi mişcându-se înainte să audă şoapteie. - Să-mi arăţi încă o dată ce laşă eşti? Nu cred, Dani. Parcă simţi sărutul care nu se materializă şi fu din nou dezamăgită. El îi dădu drumul. - Pe mâine. Făcu câţiva paşi cu spatele, aruncându-i un zâmbet insolent, după care ieşi închizând uşa în urma lui.  

  Spune-mi DA de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Laura DiMarco bătea nerăbdătoare în parchet cu vârful tenişilor.Cu o mişcare nervoasă îşi aruncă pe spate coada lungă, roşcată, şi îşi consultă Timex-ul, incasabil şi mare, pentru a douăzecea oară. Cinci treizeci și insistase chiar ea ca această şedinţă să înceapă fix la ora patru          şi un sfert.Se agită furioasă prin micul său studio fotografic, ce începea să se impună în San Francisco.La cei 28 de ani ai săi, nu mai avea timp de pierdut cu toanele unui efeb care venea să se dezbrace în faţa ei.De ce? De ce acceptase ea să ia parte la programul lui Maggie Roberts? Un calendar de birou în cinstea frumuseţii masculine! Cum de-a fost Maggie aşa de convingătoare? în sfârșit, dacă a promis, aşa va face.Întotdeauna era slabă în faţa cererilor venite de la prieteni, dar Maggie era capabilă să convingă şi să convertească pe oricine, la orice.   Trebuia să mărturisească faptul că şi cecul care i se fluturase prin faţa ochilor fusese destul de convingător.Laura suspină.Afacerile nu mergeau chiar rău, altfel n-ar fi fost în situaţia de a face mofturi în faţa unei oferte de lucru  chiar dacă era vorba de fotografierea unor străini pe jumătate goi. Cinci şi treizeci şi şase de minute!Recunoştea că nu fusese foarte plictisitor.Câteva dintre aceste «luni» fuseseră chiar o plăcere pentru ochi...Fotomodelul pentru luna mai a fost favoritul ei, pentru că fusese şi cel mai ascultător, care îi intuia ordinele, uneori monosilabice, şi care avea un talent deosebit de a-şi pune în valoare simetria perfectă a trupului.Cum îl chema, oare, pe acesta? Erik? Olof? Oricum, un nume de viking.Seven? Thor?...Nu-şi mai aducea aminte.   Nu era foarte plăcut, dar niciodată nu reţinuse numele adevărate ale modelelor ei.Ca să diminueze, desigur, partea delicată a situaţiei, atunci când se dezbrăcau în studioul ei, îi privea cu un ochi strict profesionist, încercând să-i asocieze lunii pe care o ilustrau în calendar.Cât despre cel pentru octombrie, numele lui îl ştia: Jean Fichtre.La fel şi pe cel pentru august, care şi-a dat osteneala să telefoneze, de vreo două ori, ca să amâne şedinţa pentru că astrologul îl sfătuise să nu iasă.Cinci şi treizeci şi opt! Nu credea c-o să mai reuşească să termine şedinţa în timp util, astfel încât să-şi întâlnească şi prietenii în pizzeria lui Enrico.   Se întreba cum se va scuza, la venire, fotomodelul pentru octombrie.Dacă va mai veni vreodată...O conjuctură nefavorabilă Marte-Saturn? Un pretext la fel de ciudat ca şi al celui din august?Strâmbându-se cu dezgust, îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor largi şi făcu turul studioului, verificând încă o dată dacă direcţia reflectoarelor era cea mai bună.Alegea pentru aceste şedinţe haine largi, atât pentru a o feri de ochii curioşi ai modelelor, cât şi pentru propriul ei confort.Curbele siluetei sale, înalte de un metru şaptezeci şi cinci, n-aveau nimic agresiv, dar detesta să fie nevoită să se apere de oameni-caracatiţă, ca modelul pentru ianuarie, care ar fi scos mai bucuros hainele ei decât pe-ale lui.Şi dacă acest domn nu ajungea înainte de şase, ea...Driiing!   Era soneria de la intrare.Închisese uşa pe la patru, în urma asistentului ei, Boz, angajat cu jumătate de normă.Dring-dring! Driing! Soneria se făcea auzită cu insistenţă.O indignă neobrăzarea acelui puşti, tupeul cu care apăsa pe butonul soneriei, deşi el fusese cel care întârziase, şi încă nepermis de mult.Iar acum se aştepta ca ea să sară la uşă într-o secundă, îşi stăpâni cu greu furia: —Era şi timpul să ajungeţi! i-o trânti sec Laura, deschizându-i uşa.   I-ar mai fi zis încă vreo două, dacă prima privire spre el n-ar fi lăsat-o fără grai.Era cu mult mai impunător decât ceilalţi.Părea în jur de treizeci şi cinci de ani.Trăsăturile feţei, şlefuite de aroganţă, purtau semnele trecerii vremii, iar construcţia imensă a trupului emana o virilitate în toată frumuseţea ei.   Un chip necunoscut şi, totuşi, familar.Laura avea vaga senzaţie că-l mai văzuse undeva.Genele lungi îi umbreau pupilele de un bieu-verde strălucitor.Şuviţele de păr dezordonate, dese, lungi până la ceafă, erau decolorate de soare şi străluceau ca aurul.Era îmbrăcat în blugi, cu un tricou negru şi o haină bej, uşor şifonată, toate purtând semnul unor mărci europene de lux.O impresiona prin statura sa înaltă şi chipul frumos, bronzat, teribil de seducător. —Laura DiMarco? întrebă el, derutat de primirea ei agresivă. Vocea îi era profundă şi caldă.Privirea îi alunecă peste ea, în timp ce vorbea, vizibil admirativă.Laura se gândi că, de data aceasta, va avea probleme.Spre deosebire de ultimul, care nu-i plăcuse deloc, acesta... —Sunteţi chiar Laura DiMarco? repetă el, cu un zâmbet amuzat. Tânăra femeie hotărî că trebuia să-şi regăsească repede sângele rece.Era de acord, bărbatul acesta putea cuceri pe oricine cu o asemenea înfăţişare, dar nu era un motiv pentru o femeie ca ea, perfect coaptă şi raţională, să cadă într-o emoţie hiper-hormonală! Era un bărbat ca toţi ceilalţi, care îşi îmbrăca şi îşi dezbrăca pantalonii ca toată lumea.«După cum vei avea curând ocazia să observi!» adăugă, răutăcioasă, o voce interioară.Îşi drese glasul tuşind şi spuse sec: —Da, sunt Laura DiMarco.Sentimentul vulnerabilităţii, pe care îl încerca în faţa farmecului masculin, o făcea şi mai puţin amabilă.Însă, niciodată nu reacţionase atât de brusc şi de primitiv în faţa unui bărbat.Doamne! Era pe punctul de a deveni ridicolă din cauza acestui seducător. —În acest caz..., începu el. —N-am timp de discuţii, îl întrerupse ea, uitându-se ostentativ la ceas.Ştiţi că aţi întârziat o oră şi douăzeci de minute?   Sprâncenele blonde se ridicară puţin: —Da?Laura se aştepta să audă o explicaţie sau, măcar, o încercare de scuză.Însă această irezistibilă expresie de nevinovăţie o derută puţin, îşi spuse în gând că, probabil, el exersează această figură, în faţa oglinzii, în fiecare  dimineaţă, aşa că, n-o să se lase păcălită.Ea, nu! —Da, aţi întârziat, preciză cu autoritate.Intraţi, dezbrăcaţi-vă şi să terminăm odată povestea.Mai am destule pe cap, închipuiţi-vă!Se întoarse spre el, cerându-i s-o urmeze.«Bine jucat, Laura!», se felicită ea în gând.«Domină-l, condu-l, stăpâneşte-l! Doar eşti un fotograf profesionist, iar el e un model plătit.» —Să mă...dezbrac? îl auzi în spate, în timp ce închidea uşa studioului. Aprecie felul lui uşor de a se mişca, surprinzător pentru un om de talia lui. Îşi roti spre el ochii închişi la culoare şi nerăbdători: —N-aţi fost prevenit? —Ba da..., bineînţeles.Ceva din ezitarea lui o nelinişti pe Laura. —Ascultaţi, ăăă... —Roger.În spatele trăsăturilor lui frumos sculptate, compunând o expresie amicală, ea întrezări o lucire de amuzament în adâncul ochilor. —Domnule Roger... —Doar Roger. —Roger...Acest nume îi venea de minune.Avea ceva, nu neapărat de vânător, ci de sălbatic neîmblânzit.Aproape şi-l putea imagina în junglă, singur, hărţuindu-şi prada, pândind, a teptând... —Da? întrebă el curios.Laura îşi azvârli pe spate coada lungă, care schiţă un arc de cerc galben-roşiatic. —Hm...Roger, sper că ştii de ce te afli aici, da? Îi era frică să nu-l fi trimis agenţia fără să-l pună la curent cu ceea ce are de făcut.Asta-i mai lipsea, să dea explicaţii zâmbitoare unui model reticent!   Roger încuviinţă, zâmbind: —Sigur că ştiu.Zâmbetul îi accentua un rid mic, săpat în colţul buzelor senzuale.Laura simţi brusc un frison neobişnuit, în ciuda puloverului gros cu care era îmbrăcată. —Perfect, replică ea.Întinse braţul drept, sperând să fie, pentru el, un gest clar şi-i indică un colţ din studio: —Te poţi dezbrăca acolo.Acolo era o cabină improvizată, un paravan instalat cu ajutorul lui Boz, după prima reuniune pentru fotografiile de calendar.Primul model, pentru luna iulie, se dezbrăcase, pur şi simplu, în mijlocul camerei, aruncându-şi de jur împrejur hainele cu o dezinvoltură plină de sine, fiind cât pe ce să răstoarne un proiector valoros. —Merci, spuse Roger, îndreptându-se spre colţul indicat cu un mers elastic şi plăcut.Părea că reţine în el o forţă explozivă.Pentru o secundă, Laura îşi reaminti că figura lui nu-i era necunoscută, dar nu stărui prea mult.Probabil îi văzuse poza în vreun magazin; era un subiect născut pentru obiectivul fotografic.Şi pentru camera de filmat, de asemenea.Tot ceea ce era mobilitate pe chipul şi trupul lui trebuie să fi fost foarte bine redat pe ecran.   Fotomodelul tocmai îşi scosese pantofii.Profesionistul din ea începea să îşi spună cuvântul.Poate că ar putea încerca ceva diferit pentru luna aceasta.Valorificase deja toate resursele clasice ale muşchiului sculptural, cu ceilalţi.Maggie îi precizase că realizatorii calendarului ”Un bărbat pe lună” doreau ceva mai degrabă artistic decât... Fără să dea cu adevărat atenţie, privea absentă cum se adunau hainele, grămadă peste paravan: haina gălbuie, tricoul negru, blugii, slipul american alb...Laura realiză dintr-odată că acel slip era al lui. —Roger! Nu cumva eşti... —Gata? Ba da! termină el fraza, ivindu-se de după paravan în toată vigoarea sa masculină.Laura voia, bineînţeles, să-l întrebe: «Nu cumva eşti gol?», ceea ce era inutil acum.Fiindcă era, într-adevăr, gol.Bronzat, cu pielea lucioasă, glorios de...gol.Puţin mai târziu, Laura se regăsi surprinsă de fascinaţia în care rămăsese timp de...— vai! — chiar trei secunde şi jumătate, înainte de a ridica privirea indignată, ca să se aga e de lumina imperturbabilă a ochilor bleu-ț verzui.Observase în amănunt simetria şi echilibrul muşchilor compacţi ai braţelor şi picioarelor, lărgimea umerilor şi şoldurile înguste, galbenul arămiu al pielii, părul fin, roşcat, care se întindea pe piept, strângându-se într-un fel provocator spre...   Vocea ei plesni ca un bici: —Îmbracă-te imediat!Se îmbujorase, ceea ce nu i se mai întâmplase de la cinsprezece ani.Faptul că sângele îi ardea atât de vizibil obrajii cu carnaţie mată o scoase din sărite.Şi asta nu pentru că nu mai văzuse un bărbat gol! Fireşte că în profesia ei...Dar acest bărbat, era atât de...era absolut gol.Atât de...viril! —Mi-ai cerut să mă dezbrac, îi repetă el. —N-am spus în întregime! —Nu? —Nu! Eu...Dar spuneai că eşti la curent cu ceea ce trebuie să faci...   Controlându-şi respiraţia, îşi aţinti privirile hotărâte drept spre faţa lui: —Nu ţi-ai adus un slip de baie sau un şort de sport? întrebă ea pe un ton cât se poate de normal.Anunţase doar agenţia că un slip sau un şort erau indispensabile.Roger negă din cap.Cu toate că părea în largul lui aşa gol, exista totuşi o uşoară jenă în expresia sa: —Ascultă, Laura, mă gândesc că ar trebui... —Te rog, nu te mai gândi! i-o reteză ea, cu o neobişnuită impoliteţe, înregistrând vag că i spusese pe nume.Mergi şi pune-ţi blugii...N-are nici un rost să te plimbi prin studio aşa...     Supraexpus? o ajută el amuzat.Era ciudat.Acest joc de cuvinte, ce ineau deț tehnica fotografierii, o luă prin surprindere.În ciuda exasperării totale faţă de situaţia creată, nu sa putut împiedica să nu zâmbească: —Excelent! aprobă ea, cu o dispoziţie ceva mai bună.Pune-ţi blugii! —Ar trebui, totuşi, să... —Te rog!Fără a admite replică, îi arătă cu degetul paravanul.Ce ironie! Cinci minute mai devreme, încă se gândea la felul în care ar fi trebuit să-l forţeze să-şi scoată hainele, iar acum era obligată să-l convingă să şi le pună la loc. —De acord!Cu o simplă ridicare din umăr şi lungind cuvântul într-un fel anume, dispăru din nou după paravan; după câteva minute reveni în încăpere îmbrăcat în blugi.Între timp, Laura intrase în acţiune, reglând şi aprinzând reflectoarele suspendate. —Laura?O uşoară atingere pe umăr o făcu să se întoarcă.Bărbatul era la mai puţin de cinzeci de centimetri de ea.Dădu înapoi automat, lovindu-se de unul din proiectoare.Roger prinse rapid tija de oţel, cu abilitatea unuia familiarizat cu ustensilele foto.N-o neglijase însă nici pe Laura, pe care reuşise s-o prindă în ultimul moment, cu o mână puternică şi sigură.Laura fusese tulburată de forţa lui fizică, care îi trezise o mulţime de senzaţii intense, electrice, răspândite pe sub piele în valuri incendiare.Atingerea nu durase mai mult de câteva secunde şi, totuşi, o tulburase atât de mult.Era ca o lovitură de fulger, fiecare celulă a corpului său fiind încărcată de o excitaţie necunoscută şi dureroasă.   Roger o eliberă.În timp ce se retrăgea, restabilind o oarecare distanţă între ei, Laura realiză primejdia ce o constituia profunzimea ochilor lui cu scânteieri de pietre preţioase.Citi pe faţa lui un fel de prudenţă, neafişată până atunci. —Îmi pare rău că te-am făcut să tresari.Laura schiţă un zâmbet voit nepăsător,însă inima îi bătea spărgându-i pieptul.Doamne! Oare el îşi dădea seama cât de mult reuşise s-o tulbure? Era sfâşiată de emoţii contradictorii, de exaltare şi vulnerabilitate. —Ăăă...N-are importanţă...Nu-i nimic.Îţi mulţumesc că ai prins la timp reflectorul.Roger înclină uşor capul: —Am făcut-o cu plăcere.N-am putea să începem? întrebă el politicos. Laura realiză că vorbea de fotografii, dar nu reuşea să înţeleagă de ce fiecare dintre cuvintele lui păreau să aibă un subînţeles.Îşi ordonă în gând: «Răceală, calm şi detaşare! Şi nu uita să scoţi capacul obiectivului!» —Exact.Hai să începem! Crezi că e bine în blugi?Ea încuviinţă.Roger ştia probabil că blugii mulaţi strâns pe piele, pe şolduri, lăsau frâu liber imaginaţiei.Dar Laura nu trebuia să şi folosească imaginaţia pentru ca... —Blugii sunt perfect potriviţi.După cum bine ştii, îl reprezinţi pe cel din octombrie.Şi, cum în octombrie nu e prea cald...Vreau să spun că putem presupune o toamnă timpurie...Dându-şi seama că se bâlbâie îngrozitor, Laura spuse repede: —Şi pe cel din ianuarie l-am fotografiat în blănuri. —Da?! făcu el ironic. —Desigur, confirmă ea cu răceală.Însă nu menţiona că "blănurile" folosite nu erau decât nişte bikini foarte înguşti.Urmă un moment de tăcere, după care Roger arătă spre suportul agăţat în plafon, din care nişte foi imense puteau fi derulate până jos, făcând posibilă existenţa unor fundaluri netede şi uşor de schimbat între ele: —Unde trebuie să mă instalez? în faţa acestui fundal?   Laura redeveni pe loc fotograful profesionist. —Nu, răspunse ea cu hotărâre.Cred că e mai bine acolo...În timp ce el se îndrepta spre locul indicat, ea regla, încă o dată, lumina.Ce păcat că, din raţiuni economice, realizatorii s-au oprit la alb-negru...Ar fi putut valorifica, artistic, pletele însorite şi ochii albaştri ai domnului Roger.Era sigură că magnetismul lui masculin ar trece prin peliculă, rămânând la fel de puternic.Îşi poziţiona  cu dexteritatea căpătată în atâ ia ani de practică  sursa principală de o mie waţi, la 45 de grade de locul unde se afla subiectul.Această lumină, zdrobitoare până la duritate, urma să-i pună în valoare formele trupului, liniile clasice ale chipului.O altă lampă îşi va revărsa lumina difuză pe un ecran oblic, la dreapta modelului.Acestea fiind făcute, apropie de el fidelul ei exponometru.Un subtil parfum de colonie sau de after shave îi gâdilă nările. —Lumină incidentă? se interesă el dezinvolt, în timp ce ea analiza luminile şi umbrele care-i jucau pe faţă.Pe Laura o surprinse întrebarea lui, ce dovedea o oarecare pricepere în arta fotografiei.Roger sesiză imediat şi-i mărturisi, zâmbind: —Am ceva cunoştinţe foto. —Bănuiesc că meseria de fotomodel te iniţiază si te familiarizează cu termenii de specialitate, completă ea sec.Apoi îşi reglă focalizarea la aparat. —Âăă...n-am pozat chiar aşa des, îi replică el, ridicând din umeri. Oricum, eşti foarte fotogenic, îndrăzni ea.Privirea lui albastră o învălui admirativ, la fel ca în prima secundă când s-au văzut, în faţa uşii.Laura se tulbură din nou în momentul în care el spuse: —Şi tu eşti fotogenică.N-ai vrea să schimbăm rolurile? —Să schimbăm? —Promit să nu mă supăr dacă optezi pentru un nud, glumi Roger, uşor maliţios.   Laura se îmbujoră. —Bine, dar nu m-am supărat, protestă ea.Şi nu vreau să ne schimbăm rolurile.Detest fotografiile mele, întotdeauna ies oribil în ele. —Asta înseamnă, fără îndoială, că nu ai găsit fotograful potrivit. Nota mângâietoare reapăruse în vocea lui gravă şi adâncă, dând cuvintelor o dimensiune mai mare decât a unui simplu compliment.Laura întoarse uşor capul ca şi cum i-ar fi nesocotit vorbele, încercând astfel să ascundă plăcerea provocată de comentariul lui.Adăugă în gând: «Fă-ţi treaba ta şi scapă repede de el!» Ochii îi căzură pe magnetofon, tocmai la timp pentru a schimba subiectul: —Muzică? —Sigur, cu plăcere.   Înregistra ceva felin în gestul lui indiferent, ca şi cum, conştient fiind de efectul cuvintelor lui asupra ei, simţea o plăcere răutăcioasă în a o face să roşească.Apăsă nervoasă butonul aparatului şi un ritm nebunesc de jazz â ni dinț ș difuzoarele plasate în colţurile camerei. —Bun, anunţă ea îndreptându-şi spatele şi revenind la domnul Octombrie.Să începem!Îndată ce s-au apucat de lucru, totul s-a desfăşurat foarte bine.Cu sau fără experienţă, Roger era superb în faţa obiectivului.Avea un simţ înnăscut în ceea ce privea unghiurile şi modul de captare a luminii; sesiza intenţiile artistice ale Laurei aproape înainte ca ea să fi avut timp să le formuleze.Laura se străduia să depăşească armonia instinctivă mult diferită de relaţia obişnuită fotografmodel.Însă reuşea greu să ignore atracţia pe care o simţea prinzând în obiectiv simetria acestui corp bronzat, acele trăsături viguroase şi, mai mult, obsedanta impresie că l-ar mar fi văzut pe acest bărbat în altă parte.Începea să se îndoiască de faptul că el ar fi într-adevăr fotomodel. Făcu, în total, trei filme, mult mai mult decât era nevoie.Pentru primele două, utilizase trepiedul.Pentru cel de-al treilea, însă, şi-a luat în mână aparatul, dând astfel frâu liber imaginaţiei.Cu o miime de secundă înainte de ultimul declic, modelul ei foarte cooperativ se îndreptă uşor şi, cu ochii fixaţi spre obiectiv, avu o expresie atât de obraznic senzuală, încât Laura apăsă în grabă pe declanşator.   Urmă apoi un timp mort de vreo treizeci de secunde.Caseta cu muzică de jazz se terminase în timp ce derula al doilea film, dar, absorbită de muncă, nu observase.În tăcerea care se lăsase, se întrebă, cu teamă, dacă Roger nu-i aude bătăile inimii, ce-i răsunau în propriile urechi ca un zgomot de tobă.Simţi perlele de transpiraţie ivite de-a lungul coloanei vertebrale înţepenite. —Gata? se interesă el.Ea încuviinţă fără un cuvânt. —Si asta nu face nici un rău! continuă el cu o privire ştrengărească. Începu să strănute, menţinând acelaşi echilibru perfect în jocul muşchilor şi al tendoanelor.Laura aranja cu grijă aparatul, mimând aceeaşi indiferenţă.Era de acord, acest fotomodel merita nota patruzeci din douăzeci, dar, în următoarele minute, va pleca din studioul ei, din viaţa ei.«Ducă-se învârtindu-se!» îi ură ea în gând. — Ei, acum după ce am aflat asta, pot sta liniştită, răspunse ea pe un ton glumeţ, un pic cam forţat.Acum poţi...ăăă...să te îmbraci...Mă duc să-ţi caut foaia de prezenţă, ca să semnezi...   Intră în camera de recepţie în care-şi ţinea Boz dosarele, într-o ordine mai mult decât îndoielnică, îi trebuiră mai multe minute până să descopere unde era cel de care avea nevoie.Tânărului asistent nu-i lipseau calităţile creatoare, dar îşi lăsa prea liber temperamentul artistic când era vorba de lucruri atât de neînsemnate precum clasificarea unor documente.Pentru Laura, anarhia lui părea să ascundă, vreo metodă personală, greu de înţeles. Roger intrase şi el în camera de recepţie, de astă dată îmbrăcat.Cu mâinile în buzunarele hainei, măsură locul strâmt, oprindu-se în faţa selecţiei de clişee, atârnate de pereţi.Laura era obişnuită ca cineva să-i admire fotografiile, dar exista ceva deosebit de intens în felul lui tăcut de a le privi.Trăia sentimentul inexplicabil că el îi înţelegea fotografiile într-un fel cum alţii nu reuşeau.Această ultimă concluzie o enervă. Îşi drese vocea pentru a-i atrage atenţia, fluturând formularul cu o mână şi cu cealaltă întinzându-i un stilou verde.Se apropie de el cu paşi uşori, parfumul lui înfiorând-o.   —Semnează pe linia punctată, îi arătă ea, aruncând o scurtă privire spre ceas. Avu surpriza să descopere că nu era încă trecut de şapte. —Ce lună spuneai că reprezint? —Octombrie. —A!Roger semnă, apoi îşi ridică ochii spre ea.Privirea îi era la fel de scrutătoare ca şi în faţa fotografiilor expuse, însă acum avea o flacără intenţionat provocatoare.Ei îşi apropie mâna dreaptă de obrazul ei.Degetele îi mângâiară pielea fină; o trase uşor spre el, cu o apăsare care o înfiora din cap până-n picioare.În zadar încerca Laura să se opună, repetându-şi în gând: «Faci o prostie!» Simţi căldura răsuflării lui pe buze şi gura, care i-o atingea pe a ei într-o mângâiere ispititoare, înainte de a o cuprinde cu totul într-un sărut ameţitor.   Roger îi spulberă abil şi tandru orice tentativă de a se opune, dezlănţuind în ea toate reacţiile instinctive doar cu un simplu sărut.Corpul ei tremura în braţele lui puternice, topindu-se uşor, fremătând sub mângâierile pricepute ale mâinilor lui fierbinţi pe spatele ei, sub muşcătura dulce a buzei de jos.Închise ochii.Greutatea leneşă a pleoapelor o împiedica să-i redeschidă. Roger se depărta uşor, în timp ce ea încă mai rămăsese cu gura întredeschisă, fremătrând de plăcere, cu ceafa lipită de palma lui...   O înlănțuire de întâmplări făcuseră din Laura DiMarco o femeie neobişnuităț pentru zilele noastre.O neexperimentată de douăzeci şi opt de ani,însă nu nematurizată sau necunoscătoare.Doar străină de senzaţiile care tocmai se treziseră în ea.Avea impresia că nu-i mai este frică de el, de ea însăşi. —Roger, nu...Deschise ochii.Fără să-i dea drumul, Roger o întrebă, ridicându-şi puţin capul: —Nu?Nota interogativă se dizolva ca un lichid în vocea lui gravă.Respiraţia lui îi mângâia încă buzele fierbinţi, privirea albastră îi citea chipul, într-un amestec derutant de expresii, de parcă i-ar fi cerut mai mult decât un simplu sărut. —Nu, reuşi să răspundă Laura.După un scurt timp, cât o bătaie de inimă, Roger îi dădu drumul.Expresia senzuală a trăsăturilor lui se compunea la loc într-o mască seducătoare, dar impenetrabilă. Laura se dădu un pas înapoi, uimită de faptul că picioarele ei răspundeau corect la comenzi.Se părea că tot restul sistemului nervos suferise un scurt-circuit.   Ar fi trebuit, poate, să fie indignată, furioasă, ofensată.Cu siguranţă că aşa va fi, însă doar după ce va fi din nou stăpână pe ea însăşi.Deocamdată, era doar...excitată. —De ce...Roger îi aşeză delicat un deget pe buze, în semn de tăcere. —Impulsul, un impuls irezistibil...Am impresia că voi avea probleme din cauza acestui impuls, Laura DiMarco.Cu un gest dezinvolt, îi aruncă coada roşcatarămie pe spate. —Ar trebui să fii mai prudentă când ceri unui bărbat să se dezbrace, reluă el, după care se întoarse cu spatele la ea şi ieşi.După această plecare, prea puţin ceremonioasă, Laura avu nevoie de ceva timp să-şi revină.Dar, îndată ce îşi reveni, mânia se transformă în turbare, ofensa adusă deveni umilinţă, iar indignarea se transformă în dorinţă de scandal.Visuri de răzbunare şi crimă o orbeau când deschise uşa, pentru a răspunde unei sonerii, ce spera să fie ultima din seara asta.Se trezi nas în nas cu un Adonis ieşit de-a dreptul dintr-o reclamă a unui club de culturism. —Ce doriţi? întrebă ea furioasă.Tânărul cu păr platinat înghiţi în sec şi o privi cu un aer rugător.Avea ochii de marmură verde, lipsiţi de orice expresie. —Sunt dezolat că am întârziat, dar am avut cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea.Şi n-am avut de unde să vă telefonez.Oricum nu aveam numărul, dar...Ştiţi, prietena mea are un căţel, rupe toate hârtiile, roade cablul de la telefon... —Dar, cine sunteţi?Tânărul Domnu Muşchi zâmbi uşurat, arătându-şi două şiraguri de dinţi albi, ca într-o reclamă pentru pastă de dinţi: —Sunt Joey Martinek, modelul pentru octombrie.   continuarea o descarcati de aici...

Capitolul unu.     În ciuda siguranţei calme pe care o afişa, Erin O'Shea fierbea de nervozitate în timp ce apăsa pe butonul soneriei. Auzea sunetul clopoţelului din interiorul casei. Era o casă atrăgătoare, situată într-unul din cartierele din San Francisco locuit de oameni aparţinînd păturii mijlocii a societăţii. Aruncînd o privire fugară spre celelalte case care se înşiruiau pe stradă, Erin se gîndi cît de bine erau întreţinute împrejurimile. Peluzele erau perfect îngrijite; casele imaculate şi aranjate cu gust, dar fără ostentaţie. Casa în faţa căreia se afla era pictată gri-albăstrui şi decorată cu alb. Ca toate celelalte case de pe stradă, era tipică pentru arhitectura oraşului San Francisco, avînd garajele aşezate la acelaşi nivel cu cel al străzii şi al casei. Trepte din beton abrupte duceau la uşa din faţă, care avea o fereastră de sticlă mată. Ea încercă să privească prin sticla opacă şi să prindă vreo urmă de mişcare sau de paşi care să se apropie, dar nu putu să vadă nimic şi nu auzi nici un sunet din interiorul casei. Şi dacă nu era nimeni acasă? Erin nu luase în calcul şi o asemenea posibilitate. Într-adevăr, de cînd coborîse din avionul care o adusese de la Houston, nu se gîndise la nimic altceva decît să găsească această casă. în timp ce străbătea străzile pitoreşti din San Francisco, nu avea decît un singur gînd. Ziua de astăzi reprezenta apogeul a trei ani de căutări. Terminase victorioasă lupta cu agendele de telefoane vechi, cu uşile trîntite, cu apelurile telefonice la sute de kilometri distanţă şi cu pistele false dezamăgitoare. Şi iat-o în sfîrşit ajunsă acum acolo. Astăzi urma să-şi vadă fratele pentru prima dată în viaţă. Astăzi urma să se afle faţă-n faţă, cu singura ei rudă de sînge. Inima-i tresări cînd auzi paşi apropiindu-se de uşă. Să fie soţia lui? Femeia din casă? Sau poate chiar fratele ei. Respiră adînc. Uşa se deschise încet. El stătea în faţa ei. ― Domnul Kenneth Lyman? întrebă ea. în loc de răspuns, acesta o scrută cu privirea din cap pînă-n picioare. Nu i-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, dar ea simţi că lui nu-i scapă nimic. ― Sînteţi domnul Kenneth Lyman? Repetă ea. El făcu un semn scurt, aprobator din cap. Starea ei de nervozitate se risipi, făcînd loc unei neţărmurite bucurii, în momentul în care omul confirmă că era fratele ei. Era atît de chipeş! Era surprinsă că în trăsăturile lui nu găsea nimic care să-i semene. De cîte ori încercase să şi-l imagineze, se gîndise la o figură care ar reprezenta versiunea masculină a persoanei ei, dar acest om nu avea nimic din ceea ce aştepta ea. Părul lui era şaten deschis, dar cînd alunecă pe el o rază din lumina palidă de februarie, deveni I auriu. Deasupra părului răvăşit, stăteau nişte ochelari de vedere cu rame subţiri din baga. Sprîncenele care-i delimitau fruntea înaltă erau dese şi aurii, ca şi părul. Ochii albaştri care o scrutau îndeaproape erau tiviţi cu gene scurte şi dese de culoare închisă la bază şi aurii la vîrf. Nasul său era drept şi îngust. Gura îi era fermă, mare, aproape severă. în bărbia lui puternică era o despicătură verticală care sugera o voinţă încăpăţînată. ― Te rog să mă ierţi că te privesc aşa, fix, se scuză ea, continuînd să-l privească. Va obosi ea vreodată să privească această faţă pe care o căutase atît de mult? El tot nu spunea nimic. Ochii lui priveau în spatele ei ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva care o însoţea. Privirea lui se opri puţin asupra Mercedesului alb pe care ea îl închiriase la aeroport, la casa de peste drum, la toate împrejurimile, ca să revină în cele din urmă asupra ei. Deocamdată, nu ştia cine este. ― Am venit de departe ca să te văd, începu ea. Pot să intru şi să-ţi vorbesc un minut? ― Despre ce să vorbim? Inima-i fu străbătută de o durere plăcută la auzul primului sunet al acestei voci adînci şi pline. Dar plăcerea se schimbă în timiditate, din respect pentru vocea lui severă. Probabil că el îşi închipuia că ea venise să-i vîndă ceva. ― Păi... eu, e ceva personal. Nu vroia să i se prezinte în pragul uşii. ― E-n regulă. Intră mai bine în casă. Se dădu la o parte, iar ea încercă să mai urce o treaptă către uşă. El mai aruncă o privire prin curte înainte de a închide uşa şi a rămîne faţă în faţă cu ea. Stînd aşa de aproape de el, îşi dădu seama pentru prima dată cît de înalt era. Ea era considerată o femeie înaltă, şi totuşi el părea să o domine în înălţime. Sau poate că de vină era atitudinea lui de superioritate. Fratele ei părea să emane putere şi o tendinţă puternică de dominaţie. Nu era musculos, dar radia o forţă care te intimida. Erin îi privi fibrele puternice ale gîtului, prin nodul slăbit al cravatei. Mînecile cămăşii, care erau suflecate pînă la coate, dezveleau nişte braţe bronzate, puternice. Cămaşa din bumbac alb era întinsă peste pieptul puternic şi se mula pe abdomenul plat, iar pantalonii din bumbac gri cădeau perfect pe picioarele lungi şi subţiri. Poate că juca baschet. Sau poate tenis? Desigur că acest fizic atletic nu putea fi întreţinut decît făcînd : sport. Ştia că are treizeci şi trei de ani. El continuă să păstreze o tăcere calmă privind-o cu aceiaşi curaj cu care şi ea îl privea. Cînd ea îşi mută poşeta de pe umăr sub braţ, fiecare muşchi al corpului lui se încordă, deşi în realitate nu se mişcase deloc. Era ca o pisică gata să prindă ceva în gheare.. Nu-mi uşurează situaţia, se gîndi Erin. Poate că nu vroia să afle ce se întîmplase cu sora lui mai mică de care fusese despărţit cu treizeci de ani în urmă. Sau poate că nici nu ştia că are o soră. ― Numele meu este Erin O'Shea, se prezentă ea. ― Domnişoara O'Shea, îi rosti el numele, cu aceeaşi voce emoţionată. Ochii lui albaştri nu conteneau să o privească insistent. Ea îşi umezi buzele uscate cu vîrful limbii. ― Pot să mă aşez undeva? întrebă ea. El îi arătă cu mîna o cameră la stînga holului de la intrare şi ea se îndreptă într-acolo. Remarcă mobilierul confortabil din casă. Camera era decorată cu gust, deşi nu cu bani foarte mulţi, într-un fel, întunericul casei nu coincidea cu primele ei impresii despre fratele ei. Se gîndea că ar fi putut alege un decor mai sobru care să se potrivească cu personalitatea lui taciturnă. Dar ce se petrecea? îl cunoscuse doar de cîteva minute, şi îi şi analiza psihicul! Totuşi, casa, această cameră şi canapeaua pe care stătea nu păreau să se potrivească cu caracterul acestui om. Mai mult ca sigur că soţia fusese aceea care îi decorase casa. ― Melanie este acasă? a întrebat ea politicos. Răspunsul lui a venit cu greutate, cu prudenţă. ― Nu. A trebuit să plece. Elin zîmbi şi se simţi oarecum relaxată. Era bucuroasă că vor rămîne singuri un timp. Prezenţa altcuiva în acele momente cînd se regăsea pe sine, i-ar fi putut stînjeni pe amîndoi. ― Acum, cînd mă gîndesc mai bine, sînt surprinsă să te găsesc acasă în plină zi de lucru. Credeam că eşti la bancă, zise ea ştiind că fratele ei era bancher. Acesta îşi mută privirea de la ea la poşeta din catifea maron, pe care o pusese lîngă ea pe canapea. Făcea pe oricine să simtă că nu-i scapă nici o mişcare. ― Azi am venit acasă mai devreme, răspunse el scurt. ― Kenneth pot să-ţi spun Kenneth? Întrucît el aprobă, ea continuă. Sosise momentul potrivit: ― Kenneth, ceea ce-ţi voi spune acum te va surprinde. Rîse nervos. ― Poate chiar te va şoca, mai bine spus. Îşi privi mîinile pe care şi le ţinea strîns în poală, apoi îşi înălţă capul şi-i întîlni privirea. ― Ştiai că am fost adoptaţi? Din nou ochii lui albaştri se micşorară în timp ce o studia. O imperceptibilă coborîre a bărbiei lui despicate, lăsă să se ghicească uri răspuns afirmativ. ― Te-am căutat ani de zile, Kenneth. Sînt sora ta. Faţa lui rămase imobilă. Ea stătea încordată, pîndind o reacţie din partea lui. Erin se aşteptase ca el să fugă spre ea şi s-o îmbrăţişeze, să rîdă, să plîngă, să înjure, să-şi arate disperarea, orice, dar nu să stea acolo şi să o privească fix, de parcă ar fi avut o mască pe faţă. În cele din urmă, îşi căută ochelarii ce se aflau pe cap, îi coborî, şi, în timp ce le răsucea braţul în mînă, spuse: ― Eşti sora mea? ― Da! Ea dădu afirmativ din cap, cu entuziasm, făcînd să-i sară buclele scurte. Ştiu că este incredibil, dar asta-i adevărul! Pot să-ţi spun ce ştiu? ― Te rog. El continua să nu manifeste nici o emoţie faţă de revelaţia ei, dar cel puţin reacţiona într-un fel. Mai mult ca orice, ea vroia să-i înlăture precauţiile pe care şi le lua faţă de ea. ― Am fost adoptaţi de la un mic orfelinat catolic, din Los Angeles. Ştiai acest lucru? ― Cred că da, răspunse el detaşat. ― Eşti cu trei ani mai mare decît mine. Mama ne-a dat spre adoptare cînd nu aveam decît cîteva luni. Am fost adoptată de uri cupiu care se numea O'Shea. Curînd după ce m-au luat, s-au mutat Sa Houston, în Texas, unde am şi crescut. Abia cînd am ajuns la liceu am început să mă întreb cine sînt şi ele unde vin. Cred că acest lucru este valabil pentru toţi adolescenţii, dar întrucît eu fusesem adoptată, pentru mine era şi mai important să-mi găsesc originea, ca să spun aşa. Sînt sigură că poţi să înţelegi acest sentiment. ― Da, răspunse el. Se înfundă în scaunul neîncăpător cu braţele încrucişate. Era o poziţie relaxantă, dar Erin simţi că detaşarea lui o dezamăgea. Părea că fratele ei nu se putea relaxa niciodată pe deplin. ― Mulţi ani mai tîrziu, am reuşit în sfîrşit, din punct de vedere financiar, şi din toate celelalte puncte de vedere, să pornesc în căutarea serioasă a adevăratei mele identităţi. Astăzi sînt diverse organizaţii care-i ajută pe copiii adoptaţi să-i găsească pe părinţii lor naturali sau rudele lor pierdute. Crede-mă, le ştiu pe toate, pînă acum. Nici o piatră n-a rămas neîntoarsă. Cam acum patru ani... Se întrerupse, cînd sună telefonul roşu de pe birou. Cu iuţeala unui şarpe gata de atac, el se răsuci de pe scaun şi sări spre telefon. Smuci aparatul la cel de-al doilea apel şi răspunse cu un scurt „Da”. Ascultă un moment, nedezlipindu-şi privirea de pe faţa uimită a lui Erin. ― Da. Nu, totul e-n ordine. Mai ţinem legătura, închise telefonul şi se întoarse la scaunul pe care stătuse. ― Continuă, spuse el calm. Erin nu era surprinsă de mişcările lui bruşte, economicoase. De obicei nu se spune „Scuză-mă” atunci cînd telefonul sună şi eşti deja angajat într-o discuţie cu altcineva? Şi de ce se repezise la telefon, în loc să răspundă ca de obicei? Aştepta oare un telefon important? ― Păi, eu... se bîlbîi ea. Dar ce spusese? Se temu că îşi pierduse firul gîndurilor. ― Tocmai spuneai că, cu aproape patru ani în urmă... ― Ah, da, zise ea cu nervozitate. Cu aproape patru ani în urmă, am început să întreprind căutări intense pentru găsirea părinţilor noştri naturali. Mama mea adoptivă mi-a înţeles această pornire şi mi-a furnizat numele orfelinatului din Los Angeles; Am fost dezamăgită să descopăr că, la vremea cînd fuseserăm adoptaţi, acesta luase foc şi odată cu el, arseseră şi toate registrele de evidenţă. Acest fapt mi-a întîrziat cercetările cu luni de zile. în cele din urmă, am reuşit să identific o călugăriţă care se afla la orfelinat atunci cînd am fost aduşi noi. Atunci am aflat de tine pentru prima dată. De amărăciune, vocea începu să-i tremure, iar ochii întunecaţi şi umezi, i se umplură de lacrimi. ― Poţi să înţelegi cît de fericită am fost în acea zi? Aveam un frate! Cineva cu care să împart moştenirea. începeam să examinez figuri din mulţime. Studiam fiecare om de vîrsta ta, întrebîndu-mă dacă nu cumva eşti tu. Nu te voi plictisi acum cu toate aceste amănunte obositoare, dar am dat de urma părinţilor tăi adoptivi. Acest lucru s-a dovedit a fi relativ simplu, întrucît ei rămăseseră în Los Angeles. îmi pare rău că au murit. Mi se pare că au fost omorîţi acum cîtiva ani, nu-i aşa? ― Da. ― Eu l-am pierdut pe tata, domnul O'Shea, pe cînd eram la facultate. Sper că ai avut tot atîta noroc ca şi mine, în ce priveşte familia care te-a adoptat. Familia O'Shea m-a iubit ca şi cum aş fi fost propriul lor copil. Şi eu îi iubesc. ― Da, părinţii mei, adică familia Lyman, au fost formidabili. ― Ah, sînt atît de bucuroasă! se entuziasmă ea. Una din agenţiile despre care ţi-am vorbit m-a ajutat să-ţi dau de urmă, aici. Ştiu totul despre tine, dar nu atît de mult cît aş dori. Vreau să, ştiu totul despre tine, despre viaţa ta. El abia că-şi mai ţinea ochelarii pe nas, privind-o peste ramele acestora. îi scoase şi îi aşeză pe masă, lîngă cot. ― Este o întreagă poveste, spuse el. Nu prea semănăm unul cu altul. Cine ar crede că sîntem frate şi soră? Ea rîse, fericită că purtau o conversaţie normală. Liniile aspre din jurul gurii lui se atenuară. Trebuia să aibă răbdare cu el. La urma urmei, ziua aceea fusese o zi grea pentru el. ― Şi eu m-am gîndit la asta cînd ai deschis uşa. Nu ne asemănăm deloc. Ochii lui scrutară, fiecare trăsătură a feţei ei iar ea stătea nemişcată, în timp ce el o studia, lăsîndu-l să beneficieze de acelaşi privilegiu pe care şi l-a permis ea atunci cînd l-a văzut prima dată. El îi privi cu atenţie buclele aurii care-i împodobeau capul şi se întoarse. Sprîncenele netede de culoare închisă se arcuiau drepte deasupra ochilor ― ochi ca ai Nathaliei Wood, cum îi botezase una din bunele ei prietene de la liceu. Erau rotunzi, mari şi negri ca ebonită. Pe cînd locuia la New York, consultase un specialist în machiaj, care a învăţat-o cum să-i pună în evidenţă, folosind retuşul şi umbrele de creion adecvate. Pentru cineva care o vedea pentru prima dată, impresia era covîrşitoare. Ochii ei exprimau mai mult decît simţea şi gîndea Erin şi mai mult decît o puteau face vreodată cuvintele. Faptul că fratele ei o examina cu atîta interes o enerva. Ochii lui se opriră pentru un timp asupra buzelor ei moi, umede şi obişnuite să zîmbească. În timp ce ochii lui se plimbau de la bărbie la gîtul graţios, el păru să remarce că tenul ei neted, de un alb delicat, care contrasta cu părul şi ochii ei negri, era la fel şi în regiunea gîtului şi sub ei. Erin smulgea scame imaginare de pe fusta costumului ei alb de lînă, în timp ce el continua să o analizeze. Bluza de mătase de culoare verde-smarald pe care o purta sub jachetă păru dintr-odată prea strîmtă, mai ales atunci cînd ochii lui zăboviră pe şiragul de corali care îi atîrna pe piept. în mod conştient, ea îşi strînse picioarele cînd privirea ochilor lui 1 se plimba atentă de la genunchi către pantofii uşori din velur cafeniu. Ochii lui îi priviră iarăşi chipul, iar el se ridică din nou în picioare, străbătînd camera pentru a ajunge în faţa ei. ― Nu orice om este destul de norocos ca să aibă o soră, spuse el calm, în timp ce-şi coborî privirea asupra ei, A afla despre existenţa ei la jumătatea vieţii este o adevărată minune. Şi să fie atît de drăguţă cum eşti tu este într-adevăr o plăcere rară. Ea se îmbujoră de fericire. ― Mulţumesc, Kenneth. Ei era mîndru de ea! Poate că cu trecerea timpului, ea şi acest străin ar putea să ajungă să se cunoască şi poate chiar să se iubească unul pe celălalt. ― Ai vrea să bei ceva? El îi întinse mîna şi ea acceptă fără să ezite să o ajute să se ridice de pe canapea. Cu mîna lui caldă îi atinse uşor degetele. ― Da, mulţumesc. Avionul era aglomerat şi am fost prea emoţionată şi prea grăbită pentru a mă mai opri undeva înainte de a ajunge aici. Sper că nu mă crezi lipsită de maniere pentru faptul că am picat astfel aici. M-am gîndit că este mai bine să te cunosc personal, nu să încerc să mă prezint la telefon. ― Ai avut dreptate. Sînt bucuros că ai venit direct aici. O conduse prin casă - străbătură holul principal de jos, apoi sufrageria şi ajunseră într-o bucătărie însorită. Privi imaginea care se deschidea prin fereastră. Casa lui Kenneth era aşezată pe un deal, dar din păcate nu se puteau vedea din ea nici golful, nici podul Golden Gate sau orice altă urmă distinctivă a acestui oraş fabulos. În schimb, priveliştea cuprindea acoperişurile caselor ce se aflau pe pantele mai joase ale dealului. Kenneth îi oferi un scaun la masa mică, rotundă, ce se afla în mijlocul bucătăriei. ― Ce vrei? Coca? Bere? Vin? ― Coca, te rog, spuse ea. Sînt nerăbdătoare să o cunosc pe soţia ta. Ştie că ai fost adoptat? El nu-i răspunse la întrebare şi deschise o cutie de băutură răcoritoare, în timp ce luă două pahare din raftul de pe bufet. Pe cînd adăuga cuburi de gheaţă în pahare, spuse: ― Melanie trebuie să se întoarcă curînd. A ieşit să facă nişte mici comisioane. ― De cîtă vreme eşti însurat? Făcu o pauză, în timp ce el îi întinse paharul cu Coca. ― De mai mulţi ani, răspunse uşor. Zîmbi minunat, şi pentru prima dată Erin văzu două şiruri de dinţi albi, strălucitori, ce se îmbinau perfect. Era într-adevăr frumos atunci cînd nu avea expresia aceea morocănoasă şi neîncrezătoare. Văd că şi tu eşti căsătorită, comentă el cu indiferenţă, în timp ce-şi trase un scaun la masă. Ea urmări privirea lui îndreptată spre inelul de diamant de pe degetul inelar al mîinii ei stîngi. ― Nu, rosti ea. Sînt doar logodită. Avea motivele ei pentru care nu voia să-i povestească chiar atunci despre Bart. Bart reprezenta un mijloc de a polariza o conversaţie şi ea nu vroia ca simpla pomenire a numelui lui să stînjenească intimitatea aparte, deosebită, a primei întîlniri cu fratele ei. ― Povesteşte-mi despre munca ta, zise ea pentru a schimba subiectul. ― Ce să-ţi povestesc? întrebă el, cu aceeaşi voce calmă. Erin se îngrijoră văzînd că el se uită din nou la ea cu insistenţă, avînd felul acela de a privi cu ochii micşoraţi, ceea ce o făcea să se simtă-ca un animal de laborator aflat într-o cuşcă de sticlă. ― Cu ce te ocupi, de fapt? Ştiu că lucrezi la o bancă. ― Da, dădu ei din umeri. Cred că fac cîte ceva din toate. ― Înţeleg, spuse ea, deşi nu prea înţelegea. ― Dar tu? întrebă ei. Tu cu ce te ocupi? ― Mă ocup singură de afaceri în Houston. El îşi ridică cu mirare sprîncenele aurii stufoase. ― Ce fel de afaceri? Se sprijini cu coatele pe masă şi-şi propti bărbia în pumni. Fire de păr blond, creţ, se găseau pe partea de deasupra palmelor şi la încheieturile degetelor. Avea degete lungi şi subţiri, nu groase şi scurte ca ale iui Bart. Unghiile lui, erau îngrijite, remarcă ea cu obiectivitate. Erin îşi ridică ochii spre el. Aproape că nu distingea irisul bleu al ochilor lui prin genele dese care-i mărgineau. Faptul că arăta atît de bine o punea într-o situaţie stînjenitoare. Era ca şi cum frumuseţea lui ar fi fost o barieră care o împiedica să-1 cunoască mai bine. Din anumite considerente, apropierea dintre ei părea periculoasă. ― Păi... eu... mă ocup cu organizarea şi punerea în scenă a paradelor de modă, răspunse ea. ― N-am mai auzit de aşa ceva, zise el. Ea rîse. ― Iată ce ne face unici! spuse ea cu o voce cristalină, şi îi atinse mîna jucăuş. Cu aceeaşi repeziciune la care asistase mai înainte, el îi prinse mîna şi o strînse puternic. Se priviră peste masă clipe fără de sfîrşit. Cînd vorbi, vocea lui era joasă şi plină de vibraţii. ― Acum cîteva minute ai spus că vrei să ajungi să mă cunoşti. Şi eu vreau să te cunosc. Cred că ar trebui să începem acum, nu crezi? Ea înghiţi în sec şi dori ca el să-i dea drumul la mînă. Era inutil să încerce să şi-o tragă. Degetele iui păreau din oţel. Se reflecta în pupila ochilor lui şi expresia care i se relevă o sperie. Şopti tremurînd: ― Ce să începem? ― Să începem să ne cunoaştem reciproc. Nici nu apucă să clipească, că el se şi ridicase în picioare, venind lîngă masă. Nici nu apucă să respire, că el o trase spre el şi o prinse în braţe. Îi vîrî o mînă în buclele bogate, în timp ce-i lăsă capul pe spate şi o privi în faţă. ― Ce alt mod mai bun ar putea exista pentru a ne cunoaşte decît un sărut de afecţiune frăţească reciprocă? Figura care coborîse spre ea nu avea nimic din ceea ce înseamnă iubirea de frate. Acesta a fost ultimul gînd conştient al lui Erin, înainte de a simţi gura lui invadînd-o pe a ei. Degetele lui erau înfipte atît de strîns în părul ei, încît lacrimile de durere se amestecau cu lacrimile de umilinţă care-i invadaseră deja ochii. Celălalt braţ al său îi înconjura cu putere mijlocul, imobilizîndu-i braţele pe lîngă corp şi împingînd-o spre trupul iui inflexibil. Se apără de el, dar mişcările ei nu făceau decît să-i sporească strînsoarea. Ţipă cu toată gura, dar gura lui îi înghiţi şi-i absorbi ţipetele. Buzele ei tremurau sub apăsarea dureroasă a buzelor lui şi nu puteau să-i împiedice limba de a-i pătrunde în gură. Niciodată nu o mai sărutase cineva astfel. Era dezgustător. Era un păcat îngrozitor. Cunoscînd relaţia dintre ei, modul în care-i explora gura era josnic şi revoltător. Dar totodată o înfiora. Se luptă să se controleze - un control fizic. Membrele îi deveniseră neputincioase şi, spre ruşinea ei, se sprijini de el pentru a se ajuta. Se lupta într-o bătălie a voinţei pierdute deja. Lupta împotriva senzaţiilor care îi dansau în sus şi-n jos pe şira spinării. Ele o făceau să simtă în stomac căldura aceea tremurătoare, mistuitoare, pe care se forţa să nu o bage în seamă. Ochii ei larg deschişi, de surprindere şi indignare, se închideau acum de bună voie nesupunîndu-se comenzilor minţii de a rămîne deschişi şi de a-l dispreţui pe acest om odios. Zgomotul unei chei ce era introdusă în yala uşii din spate o salvă pe Erin de la umilinţa absolută a supunerii. Reîncepu lupta, pînă ce reuşi să se desprindă de el, acesta ridicînd capul şi slăbindu-şi îmbrăţişarea. Se întoarse cu faţa spre uşă, ţinînd-o şi pe Erin cu fermitate de partea superioară a braţului.  

Focuri ascunse de Sandra Bown   Capitolul 1   Căldura soarelui de septembrie era ca un atac fizic pentru tînăra care coborî din tren în gara Austin. Obrajii ei albi ca fildeşul erau uşor îmbujoraţi şi cîteva şuviţe de păr negru ca abanosul scăpau din cocul de sub pălărie. îşi făcea vînt cu o batistă dantelată în timp ce se uita prin mulţime după o pălărie Sietson familiară şi după bărbatul înalt, cu părul alb, care ar fi trebuit să o poarte.   O mulţime destul de numeroasă se adunase la gară pentru sosirea trenului de amiază de la Fort Worth. Unii îşi îmbrăţişau fiii care se întorceau, alţii îşi luau rămas bun de la cei care se îmbarcau. Atenţionări de a scrie curînd şi de a avea grijă se făceau într-un amestec de engleză şi spaniolă, iar şuieratul trenului era ca o percuţie pentru orchestra aceea discordantă. Cu o îndemînare nemaipomenită, hamalii împingeau cărucioare lungi încărcate cu bagaje, reuşind să ocolească femei în vîrstă, oameni de afaceri şi copii.   Femei mexicane, îmbrăcate în rochii largi şi viu colorate, se plimbau pe peron vînzînd bomboane, flori şi tot felul de suveniruri texane. "Vaqueros" stăteau rezemaţi leneş de clădirea gării, jucîndu-se cu lasouri, răsucind ţigări sau uitîndu-se la trenul în care ezitau să urce, deoarece preferau aerul liber şi cerul senin al Texas-ului.   Mulţi din aceşti cowboys o observaseră pe tînăra care se uita la fiecare trăsură care se apropia. Ochii ei cenuşii care, cu numai cîteva clipe în urmă, fuseseră plini de emoţie, începură să se întunece de nelinişte cînd mulţimea se împuţină. Fusta îi foşnea ademenitor în spate cînd măsura peronul în lung şi-n lat. Pantofii delicaţi şi încheiaţi pînă sus cu nasturi bocăneau pe scîndurile netede cu fiecare pas.   Unul cîte unul, „vaqueros" porniră spre trenul care urma să se întoarcă la Fort Worth. Majoritatea îi mai aruncară o ultimă privire fetei care, în ciuda zăpuşelii şi a văditei agitaţii ce o stăpînea, părea extrem de calmă. Cu un scrîşnet de oţel, un şuvoi de abur şi un fluierat prelung, trenul se puse în mişcare încet, luînd treptat viteză, pînă cînd, în cele din urmă, dispăru cu totul.   Peronul se goli complet. Vînzătoarele mexicane îşi acoperiră mărfurile din coşuri, iar hamalii îşi traseră cărucioarele în umbra clădirii. Fata cu costumul bleumarin, bluză albă şi pălărie cafenie de fetru rămase lîngă bagajul ei prăpădit, părînd părăsită şi uitată. Ed Travers ieşi iute din clădirea gării, o zări şi, după ce îşi trase vesta peste burtă, porni grăbit spre ea. Domnişoara Holbrook? o întrebă el politicos. Domnişoara Lauren Holbrook? Ochii ei descurajaţi se luminară brusc cînd îşi auzi numele şi zîmbi, buzele-i perfect formate dezvelind nişte dinţi mărunţi şi albi. Da, răspunse ea cu răsuflarea tăiată. Da, eu sînt Lauren Holbrook. Ben... ăăă... domnul Lockett v-a trimis după mine? Ed Travers îşi ascunse nedumerirea sub un zîmbet liniştitor. Nu, domnişoară Holbrook, nu tocmai. Eu sînt Ed Travers, administratorul gării. îmi pare nespus de rău că v-am făcut să aşteptaţi, dar telegraful... Se întrerupse brusc, furios că încurca şi mai mult ceea ce era o situaţie delicată. Vă rog să mă iertaţi că bat cîmpii şi că vă fac să staţi în căldură. Veniţi cu mine şi o să vă explic totul, spuse el, după care îi făcu semn unui hamal, care veni fără chef să ia bagajul lui Lauren. Domnul Travers arătă spre capătul peronului ducînd degetele la melon. Totuşi, ea ezită. Dar domnul Lockett mi-a spus... ~ Domnul Lockett a venit să vă aştepte, domnişoară Holbrook, dar s-a îmbolnăvit şi m-a rugat... Ben e bolnav? întrebă ea repede, pălind şi prinzîndu-l de braţ speriată. Reacţia ei îl ului pe Ed Travers. De ce se tot referea la Ben Lockett? Ce era fata aceea cu bătrînul? Era frumoasă, fără îndoială. Şi lui Ben îi plăcuseră femeile întotdeauna. Toată lumea din Texas ştia ce fel de căsnicie avea cu Olivia, dar, chiar şi aşa, fata aceea era uluitoare. De unde venea, oare? De ce venise în Texas să-l vadă pe Ben Lockett? Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, iar Ben avea vreo şaizeci. Poate era vreo rudă. Cu siguranţă nu părea o prostituată. Şi de ce să-şi fi luat Ben o amantă? Avea... Domnule Travers, vă rog, spuse Lauren, aş- teptînd cu nerăbdare un răspuns, Iar acel bărbat plăcut şi cumsecade o studie cu o intensitate tulburătoare. Faptul că venise după o călătorie obositoare tocmai de la ea de acasă din Carolina de Nord doar ca să descopere că Ben nu o aştepta era destul de deprimant. Sigur, îi spusese că, dacă nu avea să poată pleca din Coronado, avea să trimită pe cineva să o aştepte. Domnul Lockett e bolnav? Ben? întrebă Travers, după care îşi drese glasul şi spuse: Nu, nu Ben. Cred că l-a trimis pe Jared după dumneavoastră, el este cel care s-a îmbolnăvit. O conducea de-a lungul peronului ţinînd-o încurajator de cot. Jared? întrebă ea. Dumnezeule! Nici măcar nu-l cunoştea pe Jared! Dar ar fi fost îngrozitor dacă acea tînără minunată ar fi avut vreo legătură cu el. Se gîndi din nou la Ben. Care să-i fi fost jocul de data aceasta? Era renumit pentru glumele lui proaste, care, de obicei, puneau într-o postură stînjenitoare persoana cealaltă. Dar, să fi fost în stare Ben, cu umorul său legendar, să facă o victimă dintr-o fată nevinovată ca domnişoara Holbrook? în cele cîteva minute pe care le petrecuse împreună cu ea, Ed Travers îşi dăduse seama că Lauren Holbrook era extrem de încrezătoare şi de naivă, ceva cu totul neobişnuit pentru acel al treilea an al secolului douăzeci. Jared e fiul lui Ben, domnişoară Holbrook, spuse el răbdător. Ben nu v-a vorbit niciodată de el? Lauren rîse cu dezinvoltură. Ba da. Mi-a spus că are un fiu, dar nu-mi amintesc să-mi fi pomenit numele lui. Zîmbetul i se transformă într-o expresie de reală îngrijorare. E bolnav? Oarecum, spuse Travers cu asprime ţinînd-o şi mai strîns cînd coborîră treptele.   Lauren văzu o căruţă lungă oprită la cîţiva yarzi în faţa lor. Vopseaua verde de pe părţile laterale era decolorată şi se cojea, iar roţile erau murdare de noroi. Cei doi cai păşteau iarbă la umbra unui arbore imens. Un alt cal, de proporţii magnifice, era legat de partea din spate a căruţei. îşi scutură mîndru coama blondă, parcă protestînd de indignare că fusese legat de un asemenea vehicul jalnic. Se pare că Ben l-a trimis pe Jared după dumneavoastră. A sosit aseară din   Coronado. Azi-dimineaţă, cînd a ieşit din cursă, m-a rugat pe mine să vă conduc^ acasă. Mă tem că drumul n-o să fie prea plăcut. îmi cer scuze, dar acesta a fost cel mai bun mijloc de transport pe care l-am găsit într-un timp atît de scurt. Sînt convinsă că o să fie bine, spuse ea zîmbind şi Ed Travers simţi că ameţeşte în faţa chipului ei radios şi la auzul acelei voci blînde.   După aceea se mustră pentru faptul că era un bătrîn nebun şi se îndreptă repede spre căruţă. Cînd ajunseră, ^o ajută pe Lauren să se aşeze pe bancheta şubredă. în clipa în care hamalul îi aruncă bagajele pe podeaua căruţei, ea auzi un geamăt înăbuşit şi făcu ochii mari surprinsă cînd zări o siluetă lungă întinsă pe spate. Domnule Travers! exclamă ea. E grav rănit? Nu, doar puţin indispus. O să trăiască, deşi, în curînd, s-ar putea să-şi dorească să fi fost mort.   Ultimele cuvinte le rostise mormăind şi Lauren nu înţelese ce voise să spună. Se aşeză cît putu mai bine pe bancheta incomodă a cărei piele era crăpată şi, din loc în loc, se vedeau ieşind bucăţi din umplutură. Arcurile ruginite scîrţîiră sub trupul ei subţire. îşi aţinti privirea asupra drumului. •- Trebuie să mă duc înăuntru o clipă, să vorbesc cu ajutorul meu şi pe urmă o să plecăm imediat, spuse Ed Travers pornind înapoi spre gară. Hamalul îl urmă agale.   Lauren oftă. Eh, nu e primirea la care m-am aşteptat, dar e ceva nou, îşi spuse ea, după care zîmbi de bucurie că se afla în Texas şi, deci, aproape de capătul călătoriei. Să fi trecut numai trei săptămîni de cînd îl văzuse pe Ben ultima oară? I se părea o veşnicie. Se întîmplaseră atîtea de cînd acesta îi vizitase tutorii şi îi făcuse invitaţia de a se duce în Texas. Se aflaseră cu toţii în salonul casei parohiale. Lauren turna ceaiul, aceasta fiind una din îndatoririle ei ori de cîte ori reverendul Abel Prather şi soţia sa, Sybil, aveau oaspeţi. Oamenii veneau adesea în vizită la cei doi soţi de vîrstă mijlocie, care o luaseră în grijă pe Lauren cînd tatăl ei, care fusese tot preot, murise cu opt ani în urmă. Ţinea foarte mult la soţii Prather, deşi îşi dădea seama că nu prea cunoşteau multe în afara sferei lor. Majoritatea vizitatorilor erau fie alţi preoţi, fie enoriaşi.   Oaspetele din ziua aceea era deosebit. Ben Lockett servise în Armata Confederală alături de tînărul preot Prather în ultimii trei ani de război. Felul lor de a gîndi era foarte diferit, fie că era vorba de forţa Armatei Unioniste, fie de predestinare. După război, Ben Lockett îşi părăsise oraşul natal din Virginia în favoarea unor locuri necunoscute din Texas. Era unul din acei tineri ambiţioşi şi furioşi care creau imperii din vastele cîmpii texane. în cei patruzeci de ani care trecuseră de la războiul dintre state, Ben Lockett devenise un puternic crescător de vite.   Acel texan Impunător o intriga pe Lauren. Era înalt şi zvelt şi numai un uşor început de burtă îi trăda vîrsta înaintată. Părul des şi alb ca zăpada îi era pieptănat pe spate lăsîndu-i liberă fruntea lată. Ochii albaştri îi sclipeau veseli de sub sprîncenele albe şi stufoase, de parcă ar fi fost în permanenţă amuzat. Dar Lauren observă că Ben era capabil să arunce şi priviri pătrunzătoare şi reci ca gheaţa dacă era nevoie. Vocea îi era joasă şi caldă cînd i se adresă. - Spune-mi, domnişoară Holbrook, ce părere ai despre Texas? La fel ca majoritatea texanilor, am impresia că toată lumea trebuie să fie la fel de îndrăgostită ca mine de acest ţinut. O privea de sub sprîncenele lui stufoase, dar era o privire prietenoasă. Nu... nu ştiu prea multe în legătură cu această regiune, domnule Lockett, spuse ea cu sinceritate. Am citit despre Alamo şi ştiu că statul a fost pe vremuri o republică. Restul cunoştinţelor mele se rezumă la coperţile cărţilor pe care le văd pe rafturi în magazin. Descriu jefuiri de trenuri, furturi de vite şi saloon-un. Nu ştiu dacă este o descriere apropiată de realitate sau nu.   Ben îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de rîs. Sunetul acela tunător făcea să zdrăngăne figurinele din porţelan care se aflau peste tot în salonul mult prea ornat al lui Sybil Prather. Bine, avem şi jefuiri de trenuri şi am frecventat chiar eu însumi cîteva saloon-un, te rog să mă scuzi, Abel. Ba chiar am fugărit cîţiva hoţi de vite pînă în Mexic, spuse el, după care făcu o pauză. Poate că imaginile pe care le-ai văzut sînt exacte din punctul ăsta de vedere, domnişoară Holbrook.   O privi îndelung, după care o întrebă: Ce-ar fi să vii cu mine în Texas să vezi totul cu ochii dumitale? Urmară cîteva exclamaţii de uimire. Ben, glumeşti, bineînţeles! Uitasem ce simţ al umorului ai, spuse Abel rîzînd. Să o las pe Lauren a mea să meargă în Texas, unde trăiesc indieni! strigă Sybil şi volănaşele care îi acopereau pieptul voluminos tremurară de indignare. Ce sugestie absurdă! spuse William. William. Da, William Keller fusese şi el acolo.   Lauren se cutremură, chiar şi în căldura aceea înăbuşitoare. Nu voia ca amintirea lui William să-i strice bucuria revederii lui Ben Lockett. Un alt geamăt, însoţit de astă dată de o înjurătură mormăită, îi întrerupse şirul gîndurilor şi, şovăitoare, se răsuci pentru a se uita la bărbatul suferind. Privirea i se opri mai întîi asupra unei şei frumos ornamentate, decoraţiunile filigranate şi argintii sclipind pe pielea neagră. Bagajele ei se aflau în spatele căruţei, lîngă picioarele bărbatului. Trebuie să fie foarte înalt, îşi spuse Lauren aruncîndu-şi privirea repede asupra acelui trup întins. Prima ei impresie fu că era zvelt şi bine legat. După acea apreciere făcută în grabă, începu să-l studieze din ce în ce mai fascinată, pornind de la cizme. Acestea erau din piele neagră şi fină, îi ajungeau pînă sub genunchi şi în ele erau băgaţi nişte pantaloni negri şi strîmţi. Lauren roşi cînd văzu cît de perfect îi veneau, îmbrăcîndu-i pulpele lungi şi musculoase ca o a doua piele.   Lui Lauren i se tăie respiraţia cînd privi ca hipnotizată umflătura dintre acestea. Pantalonii strimţi îi scoteau în evidenţă şi îi detaliau anatomia. Lauren, care fusese crescută într-o intenţionată ignoranţă în ceea ce privea sexul opus, avea impresia că era o îndrăzneală teribilă. Cum putea fi cineva atît de nonşalant în legătură cu... propria-i persoană? se întrebă ea. Palmele i se umeziră sub mănuşi.   Se sili să privească mai departe. Cămaşa de culoarea pielii de căprioară era vîrîtă neglijent în pantaloni, fiind închisă doar la ultimii doi nasturi, astfel încît materialul moale îi dezvelea pieptul lat care se înălţa şi cobora în ritmul respiraţiei. Era acoperit cu un păr de un castaniu deschis ce sclipea auriu sub razele soarelui care pătrundeau printre ramurile copacului. Lauren nu mai văzuse niciodată un bărbat fără cămaşă. Odată, un membru al comunităţii reverendului Prather făcuse o febră puternică şi ea îi zărise pieptul în timp ce una din femeile căsătorite care îi stăteau la căpătîi îl îmbăiase. Bolnavul era gras, avea o piele trandafirie, iar pieptul lui era neted şi lipsit de păr. Nu, nu arătase deloc aşa.   Lauren înghiţi în sec şi îşi lipi mîna de stomac. Jared Lockett gemu din nou, iar ea îşi ţinu răsuflarea, temîndu-se ca nu cumva să se trezească şi să o surprindă privindu-l cu atîta neruşinare. Dar el oftă doar şi îşi duse mîna la piept, mişcînd-o agitat înainte de a rămîne nemişcată. Mîna era mare şi bronzată, cu degete puternice şi subţiri. Acelaşi păr ars de soare care îi acoperea pieptul îi era presărat şi pe dosul mîinii. Lauren îşi mută privirea asupra feţei, dar fu extrem de dezamăgită, căci trăsăturile îi erau ascunse de o pălărie neagră cu boruri mari. Fiul lui Ben îi stîrnea curiozitatea şi ar fi vrut să vadă chipul care aparţinea acelui trup. Sări ca arsă cînd îl auzi pe Ed Travers. Cred că acum putem să plecăm.   Atît de absorbită era de studierea lui Jared Lockett, încît nici nu-l auzise întorcîndu-se. - Sînteţi foarte drăguţ că faceţi asta, domnule Travers. Vocea ei calmă o ului. Furnicăturile din stomac i se răspîndiseră în piept şi în gîtlej. Acele simptome erau neobişnuite pentru Lauren Holbrook, care, de obicei, era deosebit de calmă. Nu-i nici o problemă, se grăbi să o asigure Travers. Îndemnă caii şi începu să străbată străzile capitalei statului. în drumul lor ocoliră cărucioare, trăsuri şi călăreţi. Nu exista nici un automobil din cele pe care le văzuse în călătoriile ei recente la Raleigh. Îi plăcu să privească clădirea Capitoliului din diversele unghiuri pe care i le oferea ruta pe care o aleseseră. Cred că aveţi de ce să fiţi mîndri de clădirea Capitoliului. Am citit despre ea. E foarte impresionantă. Travers zîmbi. Granitul roşu provine dintr-o carieră de piatră de lîngă ferma Lockett. Keypoint, spuse Lauren, amintindu-şi cît de mîndru fusese Ben cînd îi povestise despre fermă.   Lauren zîmbi acelei amintiri şi Travers o privi cu coada ochiului. Deci ştia de Keypoint. Oare ştia şi cine locuia acolo? Aţi mai fost în Texas, domnişoară Holbrook? Nu. Tocmai de aceea am acceptat bucuroasă invitaţia lui Ben de a veni şi a locui un timp împreună cu familia lui.   Căruţa se zdruncină cînd Travers trase brusc de hăţuri. Avea să stea cu ei?! în casa din Coronado? Sau la Keypoint? Oricare ar fi fost răspunsul, era de neconceput. Fata aceea era complet inocentă. Să fi înnebunit Ben Lockett? Ieşiseră din oraş şi se îndreptau spre vest. Cînd Lauren îşi scoase acele lungi din pălărie, Travers o avertiză: N-aş scoate-o dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnişoară Holbrook. Soarele nostru e fierbinte şi s-ar putea să vă ardă năsucul ăsta frumos. Lauren îl ascultă şi îşi aranjă din nou pălăria, dar îşi scoase jacheta. Adierea uşoară provocată de mişcarea căruţei îi răcorea oarecum pielea umedă. Travers se întoarse la gîndurile lui. Sălbaticul acela din căruţă reprezenta un motiv suficient pentru a nu ţine o femeie cuminte sub acelaşi acoperiş cu el.   Jared Lockett era renumit în tot statul pentru faptul că era un fustangiu şi că îi plăcea să bea foarte mult. Cînd era mai tînăr, acţiunile lui erau catalogate drept „nebunii de-ale tinereţii", dar, de cînd împlinise treizeci de ani, deveniseră subiect de batjocură pentru toată lumea. Cînd avea să înceapă, oare, să se comporte cu judecată? Nu prea curînd, îşi spuse Travers posomorît.   Chiar cu o lună în urmă, Jared provocase un mare scandal în gara din Rosenburg. El împreună cu alţi cîţiva amici de-ai săi, la fel de nesăbuiţi, se duseseră în Harvey House şi îşi petrecuseră după-amiaza bînd şi jucînd jocuri de noroc. îşi făcuseră simţită prezenţa în local comportîndu-se ca nişte cîini turbaţi. Jared i-a făcut o propunere neruşinată uneia din fetele fermecătoare de la Harvey. Fetele care lucrau pe post de chelneriţe în lanţul de restaurante care ţineau de Santa Fe Railroad erau renumite pentru moralitatea lor. Dacă un bărbat voia să le propună ceva, era bine să fie o căsătorie şi o căsuţă îmbrăcată în viţă de vie.   Cînd fata i-a respins propunerea, Jared a devenit mai agresiv. Conducerea localului a reuşit să-l arunce în stradă, dar nu înainte ca Jared să facă prăpăd distrugînd mobila, vasele şi să ia la bătaie cîţiva consumatori. Fusese nevoie de şase oameni pentru a-l imobiliza. Eh, îşi spuse Travers, probabil că era mai bine că fata aceea nu ştia nimic despre apucăturile lui Jared Lockett, căci, fără îndoială, s-ar fi speriat de moarte.   - Î ntotdeauna e atît de cald în septembrie? întrebă Lauren încercînd să-l atragă în conversaţie pe administratorul gării.   Avea o experienţă de ani de zile de conversaţie în salonul soţilor Prather. Domnul Travers fusese drăguţ cu ea, dar o stînjenea fruntea lui încruntată şi nedumerirea care i se citea pe faţă ori de cîte ori se uita la ea. Să fi fost chiar atît de deosebită de femeile din Texas? Da, răspunse el, liniştind-o cu zîmbetul lui deschis. De obicei, primul vînt puternic^ dinspre nord se simte pe la sfîrşitul lui octombrie. în majoritatea anilor, în septembrie e chiar mai cald decît în iunie sau iulie. Tot atît de cald e şi în...? Făcu o pauză sugestiv şi ea nu îl dezamăgi. Carolina de Nord. Am locuit - locuiesc în Clayton. E un orăşel nu prea departe de Raleigh. Şi nu, nu e tot atît de cald în septembrie. Acolo i-ai cunoscut pe Ben? întrebă el mînat de curiozitate, iar cînd ea încuviinţă, continuă: Şi ce căuta Ben în Clayton, Carolina de Nord? Lauren îi spuse despre prietenia dintre tutorele ei şi fermier. Timp de ani de zile au corespondat, dar, de vreo zece ani, scrisorile începuseră să vină mai rar. Totuşi, întorcîndu-se dintr-o călătorie de afaceri la New York, Ben s-a hotărît să treacă şi pe la vechiul lui prieten. De cînd locuieşti cu tutorele dumitale?   Oare era prea curios? Nu voia să o jignească şi nici un om întreg la minte nu l-ar fi supărat pe Ben Lockett. Totuşi, ea îi răspunse imediat şi fără timiditate: Şi tata a fost preot. Abel Prather era superiorul lui. Aveam doisprezece ani cînd a murit tata. Soţii Prather m-au luat atunci la ei. Şi mama? întrebă Travers. Aveam trei ani cînd a murit dînd naştere unui băieţel, dar acesta era mort.   Vocea i se înmuiase deodată şi ea devenise gînditoare. Travers observă că îşi atinse ceasul broşă prins la bluză chiar deasupra umflăturii uşoare a pieptului. Mica broşă era tot ce îi rămăsese de la mama ei. Aceasta şi o fotografie de nuntă a părinţilor ei. încerca în zadar să-şi amintească de clipele trăite alături de femeia aceea drăguţă şi mărunţică din fotografie, dar nu îşi aducea aminte absolut nimic. Lauren nu ştia nimic despre personalitatea de dincolo de acei ochi timizi surprinşi în fotografie. în momente de tristeţe sau cînd îi era foarte dor de mama pe care nu putea să şi-o amintească, atingea ceasul cu vîrful degetelor, de parcă acest gest ar fi ajutat-o să intre în contact cu mama ei. Era un obicei de care Lauren nu era conştientă.   După moartea tinerei sale soţii, Gerald Holbrook se dedicase muncii trup şi suflet. Studia în profunzime dogma religioasă şi doctrinele teologice în ceasurile cînd nu servea comunitatea sau cînd nu îşi pregătea slujbele inspirate. Dacă îngrijirea fiicei lui căzu în sarcina menajerei, acesta era unul din preţurile pe care trebuia să le plătească cineva pentru devotamentul absolut faţă de Cristos. Lauren ştia că, în felul lui, tatăl ei o iubea şi nu o supăra faptul că o neglija, deşi simţea acest lucru, i-ar fi plăcut o apropiere mult mai mare, dar ştia că tatăl ei trăia la un nivel mult mai înalt  asemeni Domnului.   Ea era o fată bine crescută, tăcută şi liniştită cînd stătea în apropierea tatălui ei în timp ce acesta studia în bibliotecă. învăţă să citească de la o vîrstă foarte fragedă, iar cărţile şi personajele lor deveniră tovarăşii ei de joacă şi cei cărora le făcea confidenţe. Colegii ei de clasă nu păreau înclinaţi s-o includă pe „fata preotului" în jocurile lor.   Datorită singurătăţii, Lauren începuse să-şi creeze propriile divertismente. Cînd a murit Gerald Holbrook, Lauren aproape că nici nu i-a simţit lipsa. S-a mutat în casa familiei Prather şi s-a adaptat modului lor de viaţă fără să crîcnească. Cei doi soţi erau cumsecade şi, datorită faptului că nu aveau copii, au primit-o cu braţele deschise. Generozitatea lor a mers pînă într-acolo încît i-au dat lui Lauren şi lecţii de pian.   Avea talent muzical, astfel încît pianul deveni o altă pasiune în afară de literatură. Nimeni nu pleca din casa soţilor Prather fără să ştie cît de mîndri erau de ea. Nu le înşelase niciodată încrederea şi nu îi dezamăgise. în afară de William. Cît de nedreaptă fusese schimbarea lor de atitudine faţă de ea! Era nevinovată! Domnişoară Holbrook! spuse Ed Travers pentru a treia oară şi, în sfîrşit, reuşi să-i atragă atenţia. Vă rog să mă iertaţi, domnule Travers. Ce-aţi spus? întrebă ea roşind datorită faptului că o surprinsese atît de cufundată în gînduri. Am întrebat dacă nu vrei să bei puţină apă, spuse el, scoţînd de sub banchetă o ploscă pe care o umpluse înainte de a pleca din gară. Ah, da, mulţumesc, zise ea luînd plosca. Fiindcă nu mai băuse niciodată din aşa ceva, se simţi asemeni unui pionier cînd luă o înghiţitură. Chiar în clipa aceea, căruţa trecu peste o adîncitură a drumului şi puţină apă îi căzu pe bluză. îşi şterse bărbia şi rîse amuzată. Dar veselia îi fu curmată în momentul în care bărbatul din spate gemu şi înjură furios. Dobitocule! cartea completa o descarcati de aici....

FURTUNĂ ÎN PARADIS SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   -Asta e o cabană în pădure? bombăni Shay Morrison doar pentru ea,încetinind maşina de familie şi oprind-o în faţa unei case cu etaj.Plasată în vârful unei pante uşoare,clădirea avea faţada din lemn nefinisat,dar în rest nu era câtuşi de puţin rustică.Shay deschise portiera şi ieşi,privind apreciativ terenul ce înconjura casa.De un verde virginal punctat de primele flori ale verii,peisajul pădurii era răpitor.Cel puţin mama ei nu exagerase în această privinţă. Shay zâmbi,amintindu-şi conversaţia cu mama ei purtată doar cu două zile în urmă: -Dar,Shay,trebuie să vii.De-abia aşteaptă să te cunoască. -Iar eu de-abia aştept să-1 cunosc pe bărbatul care te-a dus valvârtej în faţa altarului,spusese Shay.Nu fusese informată despre căsătoria mamei sale decât după ce aceasta avusese loc şi nu se putea abţine să nu-şi tachineze mama că se căsătorise foarte rapid,după ce petrecuse şapte ani de văduvie. -Care era graba? Nu eşti gravidă,nu? Auzi oftatul familiar,resemnat al mamei sale: -Ruşine să-ţi fie,Shay.Când vei învăţa să vorbeşti ca o doamnă? -Când nu o să mai fie distractiv să nu fiu astfel,râse ea cu inima uşoară. -Ştiu că ar fi trebuit să-ţi spun despre nuntă,dar…ei bine,totul s-a întâmplat atât de repede.Eram acasă la fiul lui John,ne beam cafeaua şi,până să ne dezmeticim,deja rosteam jurămintele de căsătorie.Mama ei oftă fericită, amintindu-şi toate acestea.Am luat o hotărâre şi am dus-o la îndeplinire imediat.A fost atât de romantic. -Sunt sigură că aşa a fost şi mă bucur pentru tine,spuse Shay sincer. -Vii cu noi weekendul asta,nu? John e nerăbdător să te cunoască. Shay răsuci agitată cablul telefonului.Nu era vorba că ar fi deranjat-o efectiv faptul că mama ei se recăsătorise.Celia Morrison fusese singură prea mult timp.După o căsnicie fericită cu tatăl lui Shay timp de douăzeci şi şapte de ani,moartea lui fusese o lovitură grea.John Douglas îi fusese descris lui Shay ca fiind un om de afaceri retras din activitate,amuzant,arătos şi îndrăgostit nebuneşte de mama ei.Desigur,astfel îl considera mama ei.   -Nu ştiu,mamă.Abia v-aţi terminat luna de miere şi… -Nu vorbi prostii.Chiar ne dorim să-ţi petreci weekendul cu noi,altfel nu te-am fi invitat.Te rog,Shay.E foarte important pentru mine să-mi unesc noua familie. Un weekend la o cabană părea puţin anost pentru cineva cu pofta de viaţă a lui Shay,dar îşi spuse că putea face această concesie pentru singurul ei părinte.Poate nu avea să fie un weekend plin de distracţii,dar se putea bucura de puţină odihnă binemeritată. -Unde şi când? întrebă ea. -O,ce grozav! strigă Celia entuziasmată.Îi dădu lui Shay instrucţiuni cum să ajungă la cabana de lângă Kent Falls,în vestul statului Connecticut.Shay insistă să vină cu maşina ei,în loc să ia trenul.Nu voia să fie nevoită să se bazeze pe mersul trenurilor pentru a fugi de acolo,în caz că weekendul se dovedea plictisitor şi se hotăra să plece înainte de duminică după-amiază. -Peisajul rural e minunat.Stai să vezi cabana,izbucni Celia. Shay aruncă o privire spre ceasul de mână şi îşi dădu seama că,dacă nu se grăbea avea să întârzie la o şedinţă foto. -Ajung vineri spre seară,dacă reuşesc să scap de muncă sâmbătă.De regulă,e o zi aglomerată la galerie. -Sunt sigură că îţi poţi lua o zi liberă,dacă îi explici situaţia domnlui Vandiveer. O să ne distrăm minunat.De-abia aştept să îl cunoşti pe Ian. -Ian? „O,te rog,nu”,gemu Shay în sinea ei.Fiul? -Păi,bineînţeles.E vorba de unirea a două familii,ai uitat? Grozav.Un weekend întreg într-o cabană îndepărtată din pădure cu un cuplu în vârstă purtându-se ca nişte adolescenţi prostuţi ameţiţi de prima iubire şi un proaspăt frate vitreg care,probabil,nu era cu nimic mai încântat de aranjament decât ea. -Trebuie să închid,mamă.Pozez pentru un fotograf după-amiaza asta. -Un artist? -Nu.Ceva foarte comercial,de data asta.Doar picioarele.O reclamă pentru un aparat de ras. -Ah.Celia nu făcea un secret din faptul că era uneori jenată de profesia fiicei sale.Înainte să apuce să se lanseze într-un interogatoriu,Shay spuse: -Ne vedem vineri.Pa,mamă.Acum,după-amiaza de vineri o găsi pe Shay urcând scările de lemn spre veranda largă din faţa cabanei,o casă de weekend ce aparţinea noului soţ al mamei sale.Picioarele care fuseseră fotografiate au naturel cu doar câteva zile în urmă erau încorsetate acum într-o pereche de blugi strâmţi ce se mulau pe silueta ei.Îi stăteau strânşi pe pulpele frumos conturate şi îi scoteau în evidenţă lungimea şi forma coapselor.Pe uşa din faţă a casei era prins un bileţel: Intră,Eu şi John suntem la cumpărături.Ne întoarcem în scurt timp.Când apăsă pe clanţă,o surprinse să constate că uşa era descuiată.Se părea că în America mai existau locuri la ţară unde oamenii nu îşi făceau probleme să îşi lase casele descuiate.   Uşa se deschise spre o cameră ce se întindea pe toată lăţimea casei.Confortabilă şi primitoare,avea mai multe canapele şi fotolii în care se putea sta comod,un şemineu de piatră,ferestre neacoperite cu vedere panoramică,covoraşe pe un parchet de stejar nelustruit,vaze cu flori proaspete aşezate strategic pe mese şi pe policioare,şi nenumărate cărţi şi discuri aranjate pe rafturi ce se ridicau de la podea până în tavan.Shay era deja impresionată când închise uşa în urma ei. Făcând o inspecţie rapidă la parter,observă o bucătărie plăcută şi foarte modernă,dar cu un design vechi fermecător,un salon cu o masă lungă de arţar şi scaune din lemn cu spătar jos şi un oficiu în care se aflau o maşină de spălat şi un uscător. -Lui John nu-i place să se lipsească de confort,îşi spuse Shay cu voce tare,revenind în salon şi urcând scările până la etaj. Exact în faţa ei,când ajunse în capul scărilor,se afla o fereastră cu o vedere spectaculoasă spre peisajul rural care se întindea în linii blânde.De o parte şi de cealaltă a scărilor se aflau uşi ce dădeau spre dormitoare.Un alt bileţel aproape identic cu cel de pe uşa din faţă era lipit pe una dintre acestea: „Camera lui Shay”. -Mama se gândeşte la toate.Împingând uşa dormitorului,nu apucă decât să arunce o privire rapidă şi să observe tăblia patului din alamă cu aplicaţii de porţelan alb,cuvertura matlasată de culoare verde-măr întinsă pe pat,balansoarul alb de răchită şi perdelele vesele din dantelă de la cele două ferestre,înainte ca atenţia să-i fie distrasă de o voce care fredona sonor în baia alăturată. Vocea masculină interpreta în stil propriu o piesă a trupei Beach Boys.Shay râse tare.Vocea cânta toate registrele,de la cel mai jos bas până la cel mai înalt falset.Din când în când introducea câte un ba-da-da-da pentru a simula tobele şi era acompaniat de ritmul cadenţat al apei de la duş. -Bună,strigă Shay,dorind să-1 anunţe pe cel care făcea duş că nu era singur şi că lăsase deschisă uşa de legătură dinspre dormitorul ei.   Cântecul continuă chiar şi după ce se închise apa.Shay auzi clicul făcut de deschiderea largă a uşii de la cabina de duş.Deschise gura să vorbească din nou,dar nici un cuvânt nu-i ieşi de pe buze.Se uită uluită când un picior lung şi musculos ieşi din cabina de duş.Talpa bine conturată şi cu o boltă înaltă pipăi după un covoraş de baie înainte de a se fixa ferm pe el.Piciorului îi urmă un corp zvelt.Un braţ vânjos,cu o mână ce sugera sensibilitate şi forţă deopotrivă,trase un prosop de pe suportul prins pe uşa cabinei de duş. Shay se grăbi să traverseze încăperea,intenţionând să închidă uşa înainte ca bărbatul să o vadă.Acesta cânta acum sub prosop,în timp ce îşi ştergea energic capul cu el.Timp de o clipă,aproape involuntar,Shay se desfată cu priveliştea siluetei masculine în toată splendoarea ei.Umerii şi pieptul lat se subţiau spre o talie zveltă şi şolduri înguste.Apa se scurgea pe trupul acela superb în mici firicele de cristal ce atrăgeau atenţia asupra texturii şi nuanţei pielii bronzate.Picăturile de apă formau broboane pe părul întunecat şi creţ ce-i acoperea pieptul lat şi-i împărţea abdomenul plat printr-o fâşie de satin negru.Muşchii spatelui îi jucau lin sub piele când se mişca.Picioarele îi zvâcneau de muşchi tari şi subţiri.Fesele ferme se încordară când se aplecă peste chiuvetă să-şi privească reflexia în oglindă.Îşi aruncă neglijent prosopul în jurul gâtului şi îşi trecu degetele fine prin coama de păr negru şi ud. Apoi văzu imaginea lui Shay în oglindă.Expresia ei era vrăjită,cu buzele uşor întredeschise şi ochii căprui,mari de admiraţie. -Ce…Bărbatul se răsuci pe călcâie,de parcă ar fi văzut o fantomă şi şi-ar fi dorit cu disperare să se asigure că nu era de fapt acolo. Privirea de un albastru ameţitor îi ţintui ochii lui Shay,iar o parte detaşată a minţii ei se întrebă dacă genele lui lungi păreau ţepoase şi groase fiindcă erau încă ude sau aşa arătau tot timpul.O expresie de neîncredere,jenă,şoc şi consternare se întipări pe trăsăturile frumos conturate ale bărbatului.Chipul lui arăta ca o întruchipare a perfecţiunii masculine,creată de un sculptor talentat,dornic să se distreze.După ce aranjase trăsăturile perfect,artistul jucăuş le insuflase o expresie de neîncredere absolută.Rezultatul era caraghios. Shay reacţiona firesc şi râse. -Salut,spuse obraznic.Eu sunt Shay Morrison.Îi întinse mâna,reuşind cu greu să-şi păstreze cumpătul,dar abţinându-se cumva să cadă pradă unei isterii nestăpânite provocate de comicul situaţiei.   El se uită prosteşte la mâna ei,de parcă nu ar mai fi văzut niciodată aşa ceva. Apoi ochii lui albaştri,încă păstrând expresia de uluire,urcară din nou spre chipul ei.Îşi smulse prosopul de la gât.Shay avu impresia clară că nu ştia dacă să-şi acopere chipul,cum ar fi făcut un copil vinovat,sau să-şi acopere acea parte a corpului pe care voia neapărat să o ascundă.Optă pentru cea de-a doua variantă,îşi înfăşură stângaci prosopul în jurul taliei,ţinându-1 nesigur,şi spuse scurt: -Ian Douglas. -Fiul lui John! Noul meu frate vitreg! spuse Shay înecându-se,dând frâu liber,în sfârşit,râsului ce îi spărgea pieptul.E o…o plăcere…să te cunosc,spuse printre hohote de râs.Iritarea îi subţie lui Ian buzele pline. -Scuză-mă,domnişoară Shay.Se întinse după clanţă şi dădu să închidă uşa. Prin crăpătura ce se îngusta,Shay îi strigă: -Ne vedem mai târziu,Ian.Nu la fel de fără ascunzişuri,desigur. Uşa i se trânti în faţă.Întorcându-i spatele,Shay râse şi mai cu poftă.Ca să vezi cum îşi cunoscuse noul frate vitreg.Coborî scările tropăind,pentru a-şi lua gen ileț din maşină.Călătorise cu puţine bagaje,aducându-şi doar ţinute comode.Mama ei insistase că nu aveau să meargă în oraş,ci o să stea în cabană tot weekendul. Când urcă din nou scările,auzi zăngănit de vase în bucătărie.Ian Douglas se îmbrăcase,probabil,şi coborâse.Îşi lăsă gen ile pe podea lângă pat,hotărându-seț să despacheteze mai târziu.Aruncând o privire în oglindă,văzu că nu i-ar fi stricat să se pieptene.Şuviţele de culoarea grâului îi atârnau pe umeri.Buclele naturale pe care le blestemase în copilărie erau acum un dar pentru care era recunoscătoare.Părul se dovedea adesea un avantaj în munca ei,conferindu-i o imagine oarecum sălbatică,adăugând o nuanţă primitivă aspectului ei,pe care artiştii şi fotografii îl găseau adesea fascinant.Ciocolatiul închis al ochilor ei îi dădea un aer şi mai exotic.După ce-şi aplică puţin gloss pe buze,îşi aranja tricoul roşu cu mâneci scurte şi coborî scările,pregătindu-se pentru următoarea întâlnire cu bărbatul brunet care era fiul vitreg al mamei ei. Îl găsi încruntându-se la cafetieră,a cărei picurare lentă,presupuse ea,îi punea răbdarea la încercare.Când intră în bucătăria luminată de soare,Ian îi aruncă o privire peste umăr,apoi se întoarse să se uite în continuare la cafetieră,fără a o băga în seamă.Indiferenţa lui o irită.Din motive pe care nu le putea identifica,o găsea intolerabilă.Ştia că bărbaţii o considerau adesea atrăgătoare,deşi rareori conta pentru ea acest lucru.Chiar dacă el era noul ei frate vitreg,era un bărbat viu,în carne şi oase,şi brusc pentru ea deveni esenţial să-1 facă să o vadă ca pe o femeie.Hotărârea şi enervarea o făcură să-şi ridice arogant bărbia.   -Nu ai nici un motiv să stai bosumflat.Am strigat „bună”,să ştii,începu Shay pe un ton defensiv. -Evident că nu suficient de tare.Stânjeneala lui de neînţeles o nedumerea.O astfel de sfială legată de trup nu-i stătuse niciodată în fire lui Shay,dar,pe de altă parte,ţinând cont de natura muncii ei,nici nu ar fi fost cazul.Poate că ea mergea prea departe în ceea ce privea dezinhibiţia,dar o astfel de stinghereală părea nepotrivită.Domnul Douglas avea probabil nişte probleme serioase,îşi spuse ea. Îmbrăcat era la fel de atrăgător ca dezbrăcat.Când vorbea,vocea lui era la fel de melodică precum tonurile vibrante ale unui instrument cu coarde în mâinile unui maestru.O deranja mai mult decât era dispusă să recunoască faptul că el părea să ignore feminitatea ei şi era hotărâtă să-1 forţeze să reacţioneze: -Dacă n-ai fi răcnit cât te ţinea gura,m-ai fi auzit,spuse ea. -Cântam la duş.Un obicei comun,cred -Nu eu am deschis uşa de la baie,era deschisă deja.Asta a fost o neglijenţă din partea ta.Nu ştiai că urma să sosesc? Până să ajung eu la uşă,tu tocmai ieşeai de la duş cu prosopul acela în jurul capului.Ce-ar fi trebuit să fac? Ian se întoarse atunci spre ea,iar Shay fu surprinsă de înălţimea lui.Era mai înalt decât ea cu vreo cincisprezece centimetri buni,deşi silueta ei mlădioasă era considerată înaltă pentru o femeie.El se îmbrăcase în pantaloni largi de zi şi o cămaşă sport descheiată la gât.Mânecile erau suflecate până la coate,dezvăluind muşchii fibroşi ai antebraţelor. -Da,Celia mi-a spus că trebuie să apari, dar a spus că nu vei ajunge decât mai târziu,spre seară.Cât despre ceea ce ai fi putut face pentru a ne scuti pe amândoi de situaţia jenantă,ai fi putut să pleci imediat din cameră,în loc să stai acolo ca un voyeur la un show porno.Shay fu încântată când Ian îşi coborî sprâncenele întunecate şi zburlite peste ochii luminoşi,dându-şi furia pe faţă. -Eu nu am fost jenată,spuse ea simplu. -Ar fi trebuit să fii. -De ce? Ţi-e ruşine de trupul tău? Crezi că anatomia umană e ceva murdar şi ruşinos?Ian strânse din dinţii surprinzător de albi. -Nu. -Atunci,dacă nu goliciunea te deranjează,probabil a fost vorba de mine.Nu-ţi plac femeile?Shay îi aruncă un zâmbet poznaş şi se trânti pe un scaun.   Sprijinindu-şi podul palmelor pe scaun,între genunchi,se aplecă în faţă cu o atitudine întrebătoare.Ştia că poziţia era una provocatoare.Îi forţa sânii,rămaşi liberi sub tricou,să se lipească,formând o despicătură adâncă între ei.Tricoul de bumbac nu era transparent,dar se mula pe formele ei,lăsând prea puţin loc imaginaţiei.Poate că,privind în urmă,avea să se ruşineze de ceea ce făcuse,dar pentru moment,un simţ demonic al umorului o făcu să-i aţâţe furia,ştiind că aceasta se afla foarte aproape de suprafaţă. Aparent dezinteresat,Ian se întoarse spre dulap şi scoase o cană pentru cafea. -Îmi plac unele femei,spuse el,cu accent pe unele. Încercând să-şi înăbuşe propria iritare tot mai intensă,Shay izbucni: -Dar nu şi genul de femei sincere,independente,descuiate la minte.Îmi imaginez foarte bine ce gen de femeie îţi place – timidă şi supusă. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe furioasă prin bucătărie.Era furioasă pe el,pentru indiferenţa lui,şi pe ea,fiindcă îi păsa de acest lucru. -Uite,mi-am cerut iertare,spuse Shay cu nerăbdare.Nu ştiu de ce faci atât de mare caz de asta.Te-am văzut gol.Şi ce dacă? Dacă ai fi avut ocazia,te-ai fi uitat şi tu la mine sau la orice altă femeie – nici măcar să nu încerci să negi asta.Iar gândurile ţi-ar fi zburat la lucruri mult mai intime decât ale mele. -Nu am avut relaţii intime cu nici o altă femeie în afară de soţia mea. -Eşti căsătorit? îl întrebă ea,privind în jur surprinsă,aşteptându-se să apară vreo creatură elegantă,suferindă şi insipidă.Ciudat.Nici măcar nu se gândise că ar fi fost posibil ca el să aibă o soţie.Era sigură că mama ei nu menţionase nimic de genul acesta. -Am fost căsătorit. -Ai divorţat? întrebă ea. -Nu.Soţia mea a murit. Dorinţa ei de a-1 provoca tresări surprinsă pentru ultima dată şi se stinse. Zâmbetul ei jucăuş păli,transformându-se într-o expresie şocată şi uşor jenată,de remuşcare profundă.Se aşeză încet înapoi pe scaun.Privi în gol,prin uşa de plasă din spate.O maşină break ce nu se remarca prin nimic era parcată imediat lângă verandă.Nu fusese vizibilă din partea din faţă a casei,unde parcase ea.   -Îmi pare rău,spuse ea încet.Singurul sunet din încăpere era gâlgâitul cafelei aburinde când el şi-o turnă într-o cană.Mama nu mi-a spus nimic despre tine.Nu am ştiut. -Zahăr?Ea ridică bărbia,privindu-1 în ochii albaştri ameţitori. -Poftim? -Zahăr? Pentru cafeaua ta. -O,nu…nu.Dar vreau frişcă sau lapte,te rog,spuse ea,luând cana din mâna lui întinsă.Ian se duse la frigider şi scoase o cutie de lapte condensat semidegresat, pe care o puse pe masă la îndemâna ei. -Mulţumesc. -Cu plăcere,spuse el sobru,turnându-şi şi lui cafea.Se aşeză de cealaltă parte a mesei.Timp de câteva clipe îndelungate nu spuse nimic,privind doar peisajul pe fereastră şi suflând uşor în cafea pentru a o răci înainte de a sorbi câteva înghiţituri ezitante,într-un sfârşit,spuse încet: -Un şofer beat ne-a lovit din lateral într-o noapte.Ea a murit pe loc.Eu am scăpat fără nici o zgârietură.Au trecut aproape doi ani.E mai bine să le spun oamenilor de la început.Îi scuteşte pe ei de întrebări şi pe mine de obligaţia de a răspunde. Se lăsă din nou o tăcere grea.Dragostea de viaţă a lui Shay şi tot ceea ce ţinea de acest sentiment erau zdruncinate de o asemenea pierdere absurdă a unei persoane dragi.Inima îi fu cuprinsă de tristeţe pentru bărbatul care suferise o tragedie fără sens.Se simţi obligată să-i spună că nici ei nu îi era străină suferinţa. -Eu am fost căsătorită,dar s-a sfârşit cu un divorţ,spuse gânditoare.Acum nu mai reprezentăm decât o cifră statistică.Un cuplu din câteva mii. -La fel şi Mary. -Da.Ea îşi bău cafeaua încet.Îl privi pe ascuns peste buza cănii.Din profil,trăsăturile lui păreau mai severe decât din faţă.Poate că strălucirea ochilor lui era cea care mai reducea din rigiditatea maxilarului şi a bărbiei lui.Oare acei ochi fuseseră cei care o determinaseră să menţioneze căsnicia ei eşuată? Nu discuta niciodată,cu nimeni,despre acel episod din viaţa ei.Era un subiect închis.Alungase amintirea,chiar dacă nu şi suferinţa,şi revenise până şi la numele de fată.Cu toate acestea,îi pomenise despre asta lui Ian Douglas. Cum se făcea că un bărbat pe care tocmai îl cunoscuse îi inspira o asemenea încredere? -Unde locuieşti? întrebă el într-un final,ca pentru a umple tăcerea. -În Woodville,lângă Greenwich.E o localitate mică.Populată în cea mai mare parte de oameni care fac naveta la New York. -Cu ce te ocupi?Ochii lui Ian erau de un albastru incredibil,iar lui Shay îi veni greu să se concentreze la subiect. -Cu ce mă ocup? repetă ea distrasă.Tonul vag prostesc al vocii ei o smulse din visare,readucând-o în prezent.Cu ce mă ocup? O,lucrez într-o galerie.Expunem opere de artă la preţuri mici,obiecte de decor,altele asemenea. -În Manhattan?   -Nu,în Woodville.Când am de mers în oraş,iau maşina până la Greenwich,iar de acolo,trenul.Dar asta se întâmplă doar o dată sau de două ori pe săptămână. -O dată sau de două ori pe săptămână? Ce te face să mergi la New York o dată sau de două ori pe săptămână? -Eu…O întrerupse sunetul strident şi zgomotos al unui claxon de maşină.Se întoarseră amândoi deodată şi văzură o limuzină Mercedes oprind lângă maşina lui Ian.Sub privirile lui Shay,un bărbat cu păr argintiu coborî din spatele volanului,ocoli maşina până la portiera din dreapta şi îi oferi mâna Celiei.Mama ei zâmbi fericită,luând mâna soţului ei.El depuse un sărut moale pe buzele ei înainte de-a o conduce spre uşa din spatele casei. Ian se duse să-i întâmpine,ţinând deschisă uşa cu plasă. -Credeam că gazdele m-au abandonat,spuse el,bătându-1 uşurel pe spate pe tatăl său.Salut,tată.Celia,rosti apoi mai blând,aplecându-se să o sărute pe obrazul pe care i-1 întinse ea. -Îmi pare rău că ne-am întors atât de târziu.Celia avea o listă lungă de cumpărături.Sper că ţi-e foame.Privirea lui John Douglas străbătu încăperea, până se opri asupra lui Shay.Bună.Tu trebuie să fii Shay. -Scumpo,mă bucur atât de mult că ai venit.Mama ei se desprinse din braţele lui John şi se grăbi să-şi îmbrăţişeze fiica.Ce mai faci? -Bine,spuse ea,vorbind în părul castaniu,moale şi coafat cu grijă al mamei sale. O îmbrăţişa blând şi îşi coborî privirea spre chipul ei,ce reflecta o bucurie profundă.Zâmbind larg,spuse: -Eu nu trebuie să te întreb ce mai faci.Radiezi. -Şi totul i se datorează lui John,spuse mama ei pe tonul molatic al unei tinere vrăjite.Întinzându-şi mâinile pentru a i le prinde pe ale lui,Celia îl trase în faţă.John,ea este fiica mea,Shay.Fără urmă de reţinere,el îi prinse ambele mâini şi îşi lăsă ochii,de un albastru tulburător de familiar,să îi exploreze în voie chipul. -Shay,eşti la fel de frumoasă ca mama ta.O sărută pe obraz.Să-i ierţi acestui bărbat bătrân nerăbdarea,dar îmi doream atât de mult ca mama ta să-mi poarte numele,încât nu i-am lăsat răgaz să organizeze o nuntă oficială. Shay îi zâmbi cald. -Ai făcut-o foarte fericită.Prefer să fiu martoră la asta decât la un schimb de jurăminte. -Ea mi-a oferit mai multă fericire decât aş fi crezut că aş putea retrăi vreodată.Eşti bine-venită în casa noastră oricând. -Mulţumesc.John îi strânse încă o dată mâinile înainte de a i le elibera, întorcându-se spre Ian. -Văd că l-ai cunoscut pe fiul meu. -Da,spuse Shay,cu o expresie poznaşă sclipindu-i din nou în ochi.Deja am impresia că îl cunosc foarte bine. -Mă bucur atât de mult,ciripi Celia.Eu şi John ne-am dorit ca voi doi să deveniţi prieteni apropiaţi.   -Ai fi surprinsă de cât de apropiată mă simt de el,răspunse Shay cu subînţeles. Mama ei îi aruncă o privire circumspectă,iar Shay se cuminţi imediat.Ştia că zâmbetul ei drăcesc şi tonul obraznic o avertizaseră pe mama ei că-şi pusese ceva în gând.După ce văzuse cu ochii ei cât de fericită era Celia datorită acestei căsnicii,nu voia să facă nimic care să i-o ştirbească.Lăsând deoparte gândurile obraznice,Shay spuse umil: -Eu şi Ian tocmai purtam o conversaţie foarte plăcută de familiarizare când aţi apărut voi în maşină. -Da,spuse Ian.După o pauză cu subînţeles,adăugă: Discutam despre faptul că oamenii ar trebui să se lase călăuziţi de conştiinţă. -O! Surprinsă şi scandalizată,Shay aproape se înecă cu gura de cafea,ridicând brusc capul.Se încruntă spre el: Conştiinţa mea nu suferă câtuşi de puţin. -Atunci poate ar trebui să-ţi analizezi moralitatea. -Ian…,începu John Douglas jenat. -O,Doamne,spuse Celia.Iar eu speram atât de mult… -Moralitatea mea e într-o formă excelentă,replică Shay,dându-şi capul pe spate pentru a-1 privi pe Ian direct în faţă. -Pe mine nu m-ai putea convinge. -Nu am nevoie să te conving de nimic pe tine,îi aruncă ea. Aproape că nici nu auzi rugămintea mamei sale de a se calma. Nu prea mi-a păsat niciodată de ideile meschine,înguste şi evlavioase ale unor îngâmfaţi făţarnici ca tine.Pieptul i se ridica şi cobora de furie,în vreme ce îşi ţinea privirea aţintită pe chipul lui fin sculptat,pe care mânia întipărise o expresie dură.Scuzaţi-mă,spuse Shay,pornind în grabă spre uşă.Am să fac un duş şi am să mă schimb înainte de cină. Urcă tropăind scările şi făcu un duş cât de rece putu suporta.Dar,în loc să o calmeze,duşul îi stârni şi mai mult agitaţia.   -Ce bădăran,murmură ea,îmbrăcându-se cu o fustă largă şi o bluză ţărănească din muselină cu imprimeu.Atingerea materialului moale şi transparent îi provocă o senzaţie plăcută pe piele când ridică braţele pentru a-şi prinde părul într-un coc lejer.Îşi lăsă mai multe şuviţe buclate să îi atârne neglijent şi ispititor pe gât şi pe obraji.Ian Douglas reprezenta tot ceea ce ea dispreţuia mai mult.Era cârcotaş,plicticos,inflexibil în ceea ce considera el că sunt regulile buneicuviinţe.Dezaproba sever perspectiva liberă asupra vieţii specifică oamenilor de felul ei.La aproape treizeci de ani,ea nu putea să se schimbe,şi nici nu voia.Tatăl ei fusese singurul care o înţelesese vreodată.Doar el îi încurajase natura independentă,toleranţa liberală,gândirea deschisă,personalitatea poznaşă.Când murise el,ea îşi pierduse nu doar un părinte iubitor,ci şi pe cel mai apropiat prieten şi cel mai devotat aliat. Încă îi mai simţea lipsa.Fusese medic,un bărbat admirat de pacienţii şi de colegii săi,adorat şi ţinut în puf de soţia sa şi iubit de fiica lui.Avuseseră o relaţie rară,deschisă şi sinceră.În vreme ce mama ei ezitase dintotdeauna să discute anumite aspecte de viaţă cu fiica ei,tatăl lui Shay făcuse întotdeauna eforturi pentru a-i răspunde în detaliu la toate întrebările precoce.Considera curiozitatea ei înviorătoare şi distractivă şi îi admirase şi încurajase tendinţa de a-i accepta firesc pe ceilalţi,indiferent de stilurile lor de viaţă sau de filosofiile adoptate.În faţa celor care criticau comportamentul uneori neortodox al lui Shay,el îi luase întotdeauna apărarea,lăudând-o ca fiind directă şi nepretenţioasă.   Mai presus de orice,Shay detesta gândirea limitată şi oamenii care îşi impuneau pudibonderia rigidă,plicticoasă şi dispreţuitoare asupra celorlalţi.Îl etichetă pe Ian Douglas ca făcând parte din această categorie.Nu îşi dorea decât ca Ian să fi arătat mai pe măsura rolului pe care îl juca: cu un nas care să pară permanent strâmbat de dezgust,ochi miopi veşnic pândind indiscreţii şi o bărbie ascuţită.Îi venea oarecum greu să deteste acel trup perfect ce definea ideea de masculinitate şi chipul acela care l-ar fi făcut pe Narcis să plângă de invidie.Î i dădu bruscș seama că şi gândurile ei erau neobişnuit de aspre şi de critice,grăbindu-se să tragă concluzii despre un bărbat pe care de-abia îl cunoscuse,dar îşi îndepărtă rapid remuşcările. -Dracu să-l ia,spuse obraznic,dându-şi cu un parfum seducător.Nu i-am cerut părerea.Nu mă interesează ce crede el despre mine.După ce se încheie weekendul ăsta nu voi mai fi nevoită să-1 văd vreodată. Cu acea atitudine,coborî scările.John şi lan erau aşezaţi în fotolii,sorbind vin alb rece din pahare înalte. -Shay,strigă John,ridicându-se în picioare,vino să bei un pahar de vin cu noi. Ea îi adresă un zâmbet luminos,ignorându-l pe fiul lui încruntat. -Nu,mulţumesc,John.Sunt sigură că mamei i-ar prinde bine ajutorul meu în bucătărie.Şi,cu o rotire îndrăzneaţă a fustei,intră pe uşa batantă. -Ce pot să fac? întrebă ea veselă.Mama ei tocmai se apleca să scoată o caserolă grea din cuptor.Cu obrajii plăcut îmbujoraţi de la căldura sobei,Celia se întoarse şi oftă disperată. -Poţi să te întorci imediat la etaj şi să-ţi pui un sutien,asta poţi să faci. Cu mâinile în şolduri,purtând un şorţ şifonat legat pe după gât,cu părul ciufulit,Celia Douglas nu arăta câtuşi de puţin impunătoare. – De ce ? întrebă Shay relaxată,apropiindu-se de platoul cu aperitive şi băgând o măslină în gură.Celia se bâlbâi: -Fiindcă…fiindcă îţi văd…picăturile de rouă.Shay aproape înghiţi măslina cu totul,sufocându-se de râs. -Picăturile de rouă? După ce îşi recapătă suflul,în ochi îi strălucea veselia.Se numesc sfârcuri,mamă.Sfârcuri.Şi toate femeile,de la Eva încoace,au avut aşa ceva.Fac parte din anatomia femeii.Dumnezeu le-a creat.Nu sunt ceva de care să te ruşinezi. -Dar nici ceva cu care să faci paradă,spuse Celia cu un oftat obosit,abandonând lupta,ca întotdeauna,în faţa pragmatismului victorios al fiicei sale.Ce vor crede John şi Ian despre tine?Rânjetul lui Shay se topi şi chipul i se încruntă.Se apropie de fereastră,privind afară peisajul minunat scăldat în lumina amurgului. Fără să ştie,mama ei o dezarmase în cel mai eficient mod posibil.Shay îşi aminti de loialităţi împărţite,conflicte de personalitate şi eşecuri în a le face altora pe plac.In toată viaţa ei,reuşise vreodată să facă pe cineva mândru de ea?   -Ţi-e ruşine cu mine,mamă? o întrebă încet. -O,Shay,spuse mama ei,cuprinsă imediat de remuşcări.Bineînţeles că nu,draga mea.Se apropie grăbită de fiica ei şi îşi petrecu un braţ subţire în jurul taliei sale. Doar că mi-am dorit să petrecem un weekend distractiv,pe cât posibil lipsit de tensiuni.Deja te-ai ciondănit o dată cu Ian.Că tot veni vorba,ce s-a întâmplat? -Mai nimic.Doar o antipatie reciprocă instantanee,totală şi incorigibilă. Shay nu simţi nevoia să ofere alte explicaţii privind episodul din acea dupăamiază. -Şi cu siguranţă tu nu te-ai străduit să-ţi ascunzi aversiunea.Oftând,mama ei îi dădu drumul şi continuă să pregătească cina.Când vei învăţa să te porţi puţin mai cuviincios,Shay? I-am spus tatălui tău că se juca practic cu focul când îţi dădea voie,fără rezerve,să vezi şi să auzi lucruri pe care o tânără domnişoară bine educată nu ar trebui să le cunoască vreodată.Avea o gândire mult prea liberală şi te-a contaminat şi pe tine. -Iar eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta,răspunse ea înfierbântată.Când văzu expresia neliniştită a mamei sale se înmuie.Cina arată minunat,mamă. Specialitatea ta de pui cu sos de ardei,dacă nu mă înşală nasul.Luând o tavă pentru a o duce în salonul luminat de lumânări,adăugă: Am să încerc să nu te fac de ruşine în faţa noului soţ şi a fiului tău vitreg,mamă. Cina pregătită de Celia o umplu de mândrie.Avea un talent de a face vasele de ceramică şi tacâmurile de inox să pară porţelanuri fine şi argintărie.Aranjase flori de vară într-un bol de cristal,aşezându-1 ca piesă centrală.Mâncarea gătită de ea era inegalabilă.Anii pe care îi petrecuse ca văduvă o lipsiseră de ocazia de a-şi folosi talentele de gospodină.Acum se afla din nou în elementul ei.Shay îi aruncă o ocheadă,zâmbindu-i mândră. Începură să mănânce după ce John îi ceruse lui Ian să spună o rugăciune.Dacă nu ar fi fost privirile lui depreciative aruncate peste masă,Shay ar fi savurat din plin cina.John era însă un gentleman din toate punctele de vedere,acoperind ocazionalele pauze în conversaţie cu noi subiecte de discuţie.   - Shay,mama ta mi-a spus că lucrezi cu jumătate de normă într-o galerie,spuse acesta politicos. -Da.Shay se şterse la gură cu un şerveţel şi dădu deoparte ce-i mai rămăsese din prăjitura de căpşuni.Ne ocupăm de clienţi cu gusturi excelente,dar cu bugete limitate.Pentru cineva cu un ochi de cunoscător,avem un număr mare de opere de artă. -Înseamnă că ştii destul de multe despre artă,spuse John,aprinzând un trabuc parfumat de la una dintre lumânări. -Ar trebui,râse Shay.Petrec mult timp în studiouri cu artişti. -Serios? în ce calitate? -A lucrat cu unii dintre cei mai buni,interveni Celia neliniştită.Este…Se spune că nimeni altcineva…Talentul ei…Privirea lui Shay alunecă peste masă,spre Ian,care stătea cu bărbia sprijinită în pumn.Coatele i se odihneau pe braţele scaunului.Lumina lumânărilor strălucea în părul lui negru,ce părea în permanenţă ciufulit.Privea în gol cu ochii lui albaştri lipsiţi de expresie,aparent plictisit de conversaţie.Dându-şi capul pe spate cu un gest sfidător,Shay hotărî să-l smulgă din nepăsare: -Ceea ce încearcă mama mea să spună atât de timid şi pe ocolite e că lucrez ca model.Unul foarte specializat.Făcu o pauză dramatică.Pozez nud. Se întoarse spre bărbatul frumos care se încrunta spre ea cu o expresie severă de dezaprobare şi îi răspunse cu o privire triumfătoare şi plină de sine,ştiind că această dezvăluire avea să-1 zguduie până în străfundurile sufletului său bigot. Dar el îi susţinu privirea fără să clipească.Buzele i se mişcară aproape imperceptibil când spuse: -Iar eu sunt preot.   descărcați direct de aici:.........adăugat link nou

  ÎNTOARCEREA LUI MARK SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În dimineaţa aceasta, însă, era numai neliniştită. «Nu, n-ar fi corect!» îşi spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverşunată?». Pentru o clipă, se opri în faţa clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandreţe către acoperişurile din tablă roşie şi către curtea bine întreţinută. Trecuseră deja trei ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puţină vreme, asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simţea că are drepturi de proprietate asupra acestui loc. Deschise uşa laterală şi-şi scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele negre. «Lua-i-ar naiba pe bancherii ăştia afurisiţi! Oare nu văd că Tom are nişte mâini de aur? Şi că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere: muncitor, cinstit, cu simţul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine ştia că această disciplină era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicaţiilor? Un om atât de inteligent, cu atâta imaginaţie ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să rămână la suprafaţă şi să scape de toate mizeriile astea financiare!» Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse şirul gândurilor. Vântul îngheţat de ianuarie îi înroşise faţa plăcută şi făcea să-i strălucească privirea limpede. — Bună ziua, domnişoară Neil! Am întârziat puţin... Cu toată zăpada căzută în dimineaţa asta, autobuzul de-abia se târa! Îşi scoase impermeabilul şi îl aşeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care stătea de obicei. —Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri. —O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă haina roşie a lui Julie,ț    apoi reveni la birou frecându-şi mâinile. —De fapt, ce are aşa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă? —Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv. Pentru moment, era inutil s-o neliniştească pe Lucy spunându-i că de întrevederea cu Mark Preston, bogatul om de afaceri, depindea soarta lor, a tuturor. Dacă avea să-i placă ceea ce va vedea în fabrică, grijile lui Tom aveau mari şanse să ia sfârşit. Dacă nu... Ei bine, puteau să se înscrie cu toţii pe listele de şomaj! Julie îşi aranja pliurile fustei roşii şi se privi o clipă în oglinda cea mare. Cu o mişcare abilă a perlei, dădu o notă de prospeţime pletelor sale grele, negre şi strălucitoare, strânse cu câteva clipe mai devreme într-un coc mare deasupra cefei.Trebuia neapărat să-i ofere acestui Mark Preston imaginea unei societăţi bine condusă şi Julie trebui să admită că avea tot ce i se cerea unei femei de afaceri. Doar că ar fi preferat să nu aibă atât trac! —Vrei să faci nişte cafea, Lucy? Ştiu că e încă devreme, dar asta ne va ţine în formă. —Bineînţeles, domnişoară Neil. Şi tânăra dispăru în mica încăpere ce ţinea loc de bucătărie. Julie împinse uşa biroului pe care-1 împărţea cu Tom. Nu-i văzuse maşina în parcare. În aşteptarea sosirii lui, urma să pună puţină ordine în dosarele pe care le examinaseră în ajun, până seara târziu, pentru a pregăti întrevederea decisivă din dimineaţa aceasta.Dar Tom se afia deja acolo, aşezat la biroul. Îi surâse. —Bună ziua, Julie! —Ia te uită, eşti aici? Unde ţi-e maşina? —Am avut o pană aseară. Am venit cu autobuzul. Julie îşi studie directorul cu nelinişte: ce paloare pe faţa lui trasă! Se feri să facă vreo remarcă: trebuia neapărat să mimeze buna dispoziţie, să nu se lase pradă descurajării. —E o prostie! exclamă ea. Aş fi putut să trec să te iau de acasă! Acasă... O casă mare, goală, glacială, sinistră, în care trăia singur de la divorţ. Îi zâmbi cu recunoştinţă şi-şi trecu mina prin păr. Tom Larck se apropia de patruzeci de ani. Era un bărbat robust, plin de umor... Şi, totuşi, fruntea înaltă îi era brăzdată de riduri adânci, mult prea adânci pentru vârsta lui. —Simţeam nevoia să fac mişcare, răspunse el. Mi-am putut pune la punct expunerea din dimineaţa asta: discursul condamnatului la moarte, adăugă el, chicotind macabru. —Foarte amuzant, domnule Larck! comentă Julie fără un zâmbet. Ţi-ai luat micul dejun? —Păi... Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu doar că era foarte frig în casă, atunci când m-am trezit Probabil că instalaţia de încălzire este încă stricată... Săracul Tom! Fusese lăsat singur chiar în momentele când ar fi avut cea mai mare nevoie de îmbărbătare! Julie îşi deschise geanta şi scoase un pachet învelit cu grijă. —Noroc că sunt aici! Am pregătit nişte sandwichuri, în caz că... La început, nu spuse nimic, ci se mulţumi doar s-o privească cu un aer pe care începea să i-1 cunoască. Apoi scutură încet din cap: —Julie! Julie cea de neînlocuit.. Sorbind din cafeaua adusă de Lucy, se cufundară din nou în analiza subiectului care le stătea pe sufiet: firma Larck. Dincolo de geam, Julie vedea atelierul vast în care se agitau deja vreo douăzeci de muncitori în halate albe. Fiecare asambla la bancul său piesele minuscule din care era format ultimul gadget electronic conceput de Tom. —Uite ce atmosferă minunată de lucru! murmură ea. Niciodată o grevă la domnul Larck! Niciodată un ton ridicat! —Da, e o echipă foarte bună, suspină el. Nu mai adăugă nimic, dar Julie îi ghici gândurile: va putea el să le ofere încă mult timp un loc de muncă? Şi hala asta mare, plină de viaţă şi de lumină, nu va fi în curând abandonată? Tom se răsuci brusc, luă un sandwich şi muşcă din el. —Mmm! Grozav! Dar spune-mi, Julie, nu li se dă oare condamnaţilor la moarte un mic dejun copios înaintea execuţiei? —Tom, termină cu glumele astea sinistre! Totul va fi bine! Acest Mark Preston va fi, cu siguranţă, impresionat de întreprindere şi de ideile tale. Ne va ajuta. —Mi-ar place să fiu la fel de sigur ca tine... Din păcate, îi va fi suficient să arunce o privire asupra situaţiei noastre contabile pentru a-şi pune frâu! Cifrele de afaceri din ultimele două luni sunt elocvente... —Măcar dacă banca s-ar fi arătat mai înţelegătoare! —Sigur, ne-ar fi permis să trecem peste clipele astea dificile... Dar vor mai fi şi altele în curând. Trebuie să fim realişti: nu sunt un bun om de afaceri. —Hai, Tom, nu fi... —Ştiu ce spun, draga mea Julie. Ceea ce mă interesează pe mine e ce se-ntâmplă în atelier, nu în biroul ăsta sau în hârţoage. Sunt un creator, nu un om de afaceri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, atunci când m-am aruncat într-o astfel de aventură de unul singur. Fosta mea soţie avea dreptate: nu fac faţă. Julie preferă să tacă şi să nu evoce amintirea lui Christine. Era atât de confuză în legătură cu fosta nevastă a lui Tom, încât ar fi riscat să fie grosolană. Blonda asta drăguţă îşi părăsise,soţul acum şase luni, chiar în momentul când începuseră pentru Tom problemele profesionale. —Hai mai bine să examinăm partea bună a situaţiei, spuse ea energic. Nu ştim încă ce ne va propune acest Preston...Tom luă ultimul sandwich şi zâmbi cu ironie: —Fără îndoială că, dacă ne va găsi vreo utilitate oarecare, se va ocupa de cazul nostru! Şi ne va integra în imensul său imperiu! Dar va fi oare interesat de ceea ce fabricăm noi? Mă îndoiesc! —Are o mare experienţă, Tom. Nu se poate să-i scape valoarea produselor tale. De fapt, cum arată omul ăsta? Tom îl întâlnise recent la un seminar pe acest magnat al industriei, care venise să-şi prezinte ideile şi să relateze cum ajunsese pe culmile lumii afacerilor. —Un afacerist tipic: succesul întrupat, încredere în sine, puţină înfumurare... Ridică în slăvi hotărârea, autoritatea, plăcerea riscului... —Câţi ani are? —Vreo treizeci şi cinci. —Şi, ca bărbat, cum arată? —Înalt, cu părul negru. Multă prestanţă. Şi, desigur, toată panoplia omului bogat din cale afară: Rolls Royce, ceas de aur, haine pe măsură... —Aha! îmi imaginez: un încrezut insuportabil. Şi tiranic pe deasupra. Ridică spre ea ochii lui mari, căprui, blânzi ca ai unei veveriţe. Ea ar fi vrut să găsească o altă comparaţie. Cea pe care o făcuse nu-1 prea avantaja, după părerea ei. —Ne va fi suficient să-i oferim unul dintre zâmbetele tale cuceritoare pentru a-1 îmblânzi. În dimineaţa asta eşti mai frumoasă ca oricând. Îmi place mult fusta ta. Îşi schimbă direcţia privirii cu un efort vizibil. —Eu sunt cel ce lasă de dorit, suspină el, îndreptându-se spre oglinda atârnată pe perete. Dumnezeule! Arăt sinistru! Tocmai acum, când ar trebui să-i fac o impresie bună eventualului nostru binefăcător! Îşi strânse cu o mână gulerul desfăcut: —Director, auzi! Pfffi N-am nici măcar cravată. Detest chestiile astea... După părerea ta, mi-ar trebui una? —Păi... —Bine, am înţeles. E ora sacrificiilor: mă duc în oraş să-mi cumpăr o cămaşă decentă, o cravată... şi poate că am să trec şi pe la frizer. Preston nu vine înainte de ora 11, nu-i aşa? —Da, ora 11, aşa spunea în scrisoare. Ia maşina mea, vei merge mai repede. El se îndreptă spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, spuse: —Mulţumesc, Julie, mulţumesc pentru tot. Ce m-aş face fără tine? Pentru o clipă, privirile li se întâliră. A lui Julie, puţin surprinsă, a lui Tom, aproape rugătoare. Apoi el ieşi agitat. Imediat, ea începu să facă ordine în birou. La douăzeci şi trei de ani, avusese de mai multe ori ocazia să remarce această privire în ochii bărbaţilor. Fără vanitate, se ştia foarte frumoasă, cu părul negru, pielea de o fineţe minunată şi ochii mari, de culoarea alunei. Nu-i lipseau admiratorii şi asta de multă vreme. Dar cu Tom era altceva, în primul rând, el era mai bătrân, mai matur decât toţi cei pe care îi cunoştea. Oare se va îndrăgosti cu adevărat într-o zi? Tandreţea imensă pe care o simţea pentru el se putea transforma într-un sentiment mai profund? «Tu hotărăşti!» citise ea în privirea lui Tom. Ştia că nu era destul de sigur pe sine ca să-i facă avansuri, dacă ea nu-1 încuraja. Viitorul le rezerva oare acea  Mare Dragoste pe care n-o trăise încă nici unul din ei? Ridică din umeri cu nerăbdare: chiar că nu era momentul să se gândească la genul ăsta de fieacuri. Deocamdată, tot ceea ce conta era soarta micii societăţi. În adâncul sufietului, era, totuşi, optimistă. Mark Preston, cu fierul lui imbatabil şi experienţa lui solidă, va sesiza imediat originea problemelor lui Tom: lipsa de capital. Odată ce va fi ajutată, întreprinderea ar fi obţinut rezultate extraordinare şi va înţelege acest lucru din start. Julie aruncă o ultimă privire prin birou. Totul era bine pus la punct. «Cam vetust locul ăsta...». În sfâr it, Superman va trebui să-i accepte aşa cum sunt!ș Deschizând uşa, se îndreptă spre atelier, se opri de mai multe ori printre bancuri, pentru a afia noutăţi despre copilul unei angajate. Se nelinişti apoi, afiând de gripa alteia şi se informă dacă o altă angajată şi-a găsit, în cele din urmă, un apartament. Toate muncitoarele o salutau cu zâmbetul pe buze. Şi, în ceea ce o privea, se mira încă o dată de agilitatea degetelor lor, de precizia şi rapiditatea cu care aceste femei, de toate vârstele, minuiau aceste minuscule instrumente. Pe drept cuvânt, o echipă bună. Tom ţinea mult să le facă munca pe cât posibil mai interesantă, informându-le, dacă doreau, de starea vânzărilor, de primirea făcută de clientelă produselor lor, de noile pieţe de desfacere... Era secondat în treaba asta de doi angajaţi de mare valoare: Charlie Benson, şeful producţiei, şi Mary MacQuine. Aceasta din urmă tocmai venea pe aleea centrală. Era o tânără cu un aer preocupat, îmbrăcată cu un taior bleumarin sobru. Lucra pentru Tom şi Charlie încă de la înfiinţare, iar cei doi bărbaţi o apreciau foarte mult pentru inteligenţa ei vie şi competenţa ei desăvârşită. Mică, zveltă, cu păru roşu închis, ce-i înconjura obrazul foarte palid, părea, în dimineaţa aceea, aproape bolnavă. Cele două femei se înţelegeau destul de bine, chiar dacă Mary păstra o tăcere absolută în ceea ce privea viaţa ei personală. Julie nu ştia decât că avea grijă de bunica ei, cu care locuia. —Bună, Julie. Trebuie să-i spun ceva lui Tom. E în birou? —Nu, tocmai a ieşit în oraş. Îţi pot fi eu de folos cu ceva? —Mulţumesc, anunţă-mă când se întoarce, dacă vrei. Şi facu stânga-mprejur, gata să intre din nou în biroul în care lucra. —Numai că... în dimineaţa asta va avea o întâlnire importantă. N-o să fie liber. Mary se întoarse. —Julie, ceva nu merge, nu-i aşa? De câtva timp, Tom nu mai este el însuşi. Sper că nu-i bolnav! —Bolnav? A, nu... în sfâr it, cred că nu. Într-adevăr, Tom lua din ce în ce maiș multe pastile pentru stomac. Dar, având în vedere nervozitatea lui, nici nu era de mirare. —Nu crezi?! se răzvrăti Mary, roşind uşor din cauza indignării. Doar intră în atribuţiile tale de asistentă să veghezi asupra sănătăţii lui, Julie! Vocea îi era dură şi agresivă. —Fac tot ce pot, ripostă ea imediat, agasată de tonul pe care-1 folosise Mary. Ştii că Tom nu e genul de bărbat care se... —Serios? Atunci, bănuiesc că ştii şi faptul că, acum două zile, Tom a fost dus cu salvarea la spital. Şi că a fugit de acolo după câteva ore şi nu vrea să se întoarcă...Mary se opri brusc şi-i aruncă o privire ostilă. Ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca să le ascundă. Se răsuci repede pe călcâie, se întoarse cu spatele la Julie şi, înainte de a închide uşa în urma ei, spuse cu multă ostilitate în glas: —N-o să te las să-i faci nici un rău, Julie! —Dar, Mary... Uşa se închise cu zgomot. Julie rămase interzisă. Şocul fusese dublu pentru ea. În primul rând, afiase că Tom era într-adevăr bolnav, iar în al doilea rând, o surprinsese în mod neplăcut purtarea lui Mary. Ce avea să-i reproşeze? De ce o ura? Până atunci, se înţeleseseră destul de bine. O suspecta, oare, de ipocrizie faţă de Tom? Julie îşi aminti deodată că îi surprinsese pe Mary şi pe Tom într-un mic bar din oraş. Oare cei doi...? îşi alungă acest ultim gând, recunoscând, totuşi, în sinea ei, că această a doua supriză o duruse mai mult decât prima. Îşi simţea ameninţată prietenia dintre ea şi Tom. Simţise, ca orice femeie, că Tom ţinea la ea, că o iubea, deşi nu avusese curajul să i-o mărturisească şi nici nu şiar fi dorit ca Tom să o fi făcut. Da, era sigură de asta şi îi făcea plăcere, chiar dacă, pentru ea, Tom era doar patronul firmei la care lucrează şi, totodată, prietenul ei. Chiar dacă Mary se potrivea cu Tom, şi le-ar fi stat bine împreună, şi ea s-ar fi bucurat pentru ei doi, şi... Avea senzaţia că Tom o trădase sau că ea se înşelase. Şi asta o deranja. Poate se înşelase... Poate că Tom o iubea pe Mary. Poate erau împreună şi ea nuşi dăduse seama... Altfel, de unde să fi ştiut Mary că lui Tom i se făcuse rău şi fusese luat cu salvarea? Oricum, recunoscu în sinea ei că trebuia să se arate tolerantă şi înţelegătoare. Hotărî să mediteze la această problemă altădată. Deocamdată, avea altceva de făcut. Scutură din cap cu putere, ca pentru a-şi alunga gândurile neaşteptate şi privi de jur împrejur prin biroul mic. Ce părere îşi va face, oare, un om ca Mark Preston despre locul ăsta? Fără îndoială, îl va găsi desuet. Un birou de fier, cu un singur post telefonic şi un interfon demodat... Bătrâna maşină de scris gri pe un colţ, cele două fotolii pe jumătate lăsate... Astfel mobilat, «biroul directorial» nu era deloc primitor. Dar exact atunci când Tom se hotărâse să modernizeze puţin ambianţa, primise o scrisoare de la avocatul Christinei, care cerea ceva bani în plus de la fostul ei soţ. Cu divorţul ăsta, Tom acceptase, resemnat, toate neajunsurile: separarea îl deprimase prea mult şi comportamentul soţiei îl făcuse prea nefericit ca să mai aibă curajul să se bată. «Fără-ndoială că avea dreptate», îi mărturisise el lui Julie. «în ultimii ani, n-am fost un soţ prea bun. Îmi petreceam şi zilele şi nopţile lucrând.» —Dar pentru ea o făceai, nu? —Mi-e teamă că doar în parte. Întreprinderea conta mai mult decât orice pe lume, Julie. Christine nu-şi avea locul în toate astea. În lunile care urmaseră divorţului, Julie se străduise să fie cât se poate de eficientă, pentru a-1 alina pe Tom. El se debarasase încetul cu încetul de problemele administrative pentru a se consacra în exclusivitate marii lui pasiuni: partea tehnică, creaţia. Din păcate, întreprinderea era prea mică şi funcţiona cu un buget prea limitat. Nemulţumirea furnizorilor, în cazurile de întârziere a plăţilor şi suspendarea livrării materialelor, duceau la încetinirea producţiei, la întârziere în onorarea comenzilor şi la plângerile clienţilor... Şi aşa mai departe, într-o înlănţuire fără sfâr it, din ce în ce mai fragilă. Până când avea să cedeze oș         verigă, cea mai importantă — banca — ce refuzase deja să le acorde un credit suplimentar. Rămâneau doar atâţia bani cât să poată plăti personalul la sfâr itulș lunii. Şi după asta — sfâr itul. Tom va trebui să-şi închidă uzina şi să declareș        falimentul... Doar dacă... Doar dacă nu vor găsi un salvator în persoana acestui Mark Preston. Şi această combinaţie trebuia să funcţioneze! Julie îşi împreună degetele, implorând soarta. Se trânti apoi într-un fotoliu. Întreprinderea asta promitea atât de mult, cu un inventator genial ca Tom! Doar cu o săptămână în urmă, el terminase proiectarea unei componente electronice de concepţie revoluţionară. Julie deschise sertarul cu documentaţia tehnică. «E copilul meu», spusese Tom în ajun, mângâind uşor, aproape afectuos, acele planşe. Apoi, afişând veşnicul lui zâmbet ironic, adăugase: «Tare mi-e frică să nu se nască mort...». Julie privi îndelung desenele care însemnaseră pentru creatorul lor sute de ore de muncă şi le aşeză la vedere, pe birou, în speranţa că Tom le va arăta lui Mark Preston. Apoi, metodic, începu să aranjeze dosarele în ordinea în care ar urma să le consulte vizitatorul. Cu puţin timp înainte de a termina, uşa se deschise brusc şi apăru Lucy, agitată. —E aici, şopti ea.Apoi, cu toual cel mai profesional din lume, spuse cu voce tare:   Domnul Preston, pentru domnul Larck. Îngrozită, Julie înălţă ochii spre pendulă: 9 şi 55! în scrisoare era trecută ora 11, verificase asta de trei ori! Inima îi porni într-un dans nebun: Tom urma să mai întârzie cel puţin o jumătate de oră, ba chiar mai mult, dacă urma să treacă şi pe la frizer... «Dumnezeule, ce-i de făcut?» se întrebă ea, invadată de un val de panică. Hotărî repede: nu era ea asistenta personală a lui Tom, în stare să-1 înlocuiască la nevoie? Da, dar într-o situaţie de importanţa acesteia... De această întrevedere depindea tot viitorul lor! Şi dacă nu va fi la înălţime? Dacă, din greşeala ei... «Hai, Julie, las-o baltă şi treci la atac!». —Să intre, Lucy.Peste multă vreme, îşi va aduce aminte de prima întâlnire cu Mark Preston şi de efectul extraordinar pe care îl avusese asupra ei. Când apăruse în pragul uşii, biroul parcă se micşorase şi se întunecase. Rămăsese câteva secunde nemişcat înainte de a intra. A fost destul pentru ca imaginea lui să se imprime profund în sufietul lui Julie: impunător, purtând cu o remarcabilă dezinvoltură un pardesiu lung, din piele moale, descheiat, pe sub care purta un costum dintr-o ţesătură de lână gri, croit impecabil. «O vestimentaţie sfidător de scumpă şi de elegantă!» gândi Julie, uşor complexată de acea prezenţă atât de mult aşteptată. Nu era numai un bărbat elegant şi bogat, ci şi un bărbat frumos, cu trăsături atrăgătoare. Avea ochii negri, genele lungi şi dese ca ale unui copil. Câţiva fulgi de zăpadă încă mai scânteiau în pletele negre. Avea o privire plictisită, obosită şi indiferentă. Datorită serviciului pe care-1 avea, ea avusese până atunci de multe ori ocazia de a discuta cu bărbaţi necunoscuţi. Dar, de fiecare dată, îşi dădea seama imediat dacă respectivii o plăceau sau nu de la prima vedere. Era o chestie instinctivă, feminină. Şi nu i se întâmplase să întâlnească vreun bărbat care să n-o placă, însă, de acesta dată, Julie nu citi în ochii lui decât indiferenţă. Dezamăgită şi puţin intimidată, Julie reuşi totuşi, datorită obişnuinţei cu situaţiile delicate, să se poarte ca o adevărată gazdă. Se îndreptă spre el cu mâna întinsă şi cu un zâmbet forţat pe faţă: —Bună ziua, domnule Preston. Sunt Julie Neil, asistenta domnului Larck. Din păcate, deocamdată el nu este aici — are probleme cu maşina. Dar trebuie să vină din clipă în clipă. Luaţi loc, vă rog... O cafea, ca să treacă timpul mai repede?El îi strânse scurt mâna: o strângere de mână viguroasă, hotărîtă. Apoi se apropie de birou. —Nu, mulţumesc, fără cafea. Nu pot să aştept, am o întâlnire foarte importantă la Londra şi foarte puţin timp la dispoziţie. Luă apoi de pe birou planşele noii invenţii a lui Tom: —Ce reprezintă astea?Blocată de asprimea vocii lui, Julie răspunse bâlbâinduse, încercând să facă faţă întrebărilor. —Cred... cred că nu sunt suficient de competentă pentru a vă explica subtilităţile tehnice ale acestei invenţii. Ştiu doar că domnul Larck a lucrat la ea mult timp. Cred că-i un fel de comutator... —Mi-am dat seama, replică el, fără a ridica ochii. În curs de fabricaţie?... —A, nu, nu încă.Trebuia să fie amabilă, să-i zâmbească acestui bădăran! Ce i-ar mai fi plăcut să-i răspundă pe acelaşi ton! —Domnul Larck vă va explica totul. —Hmm...Privirea lui făcu turul camerei, înregistrând, dintr-o ochire, tot: sărăcia mobilierului, cenuşiul încăperii... Julie roşi. —Nu vreţi ,să luaţi loc, domnule Preston? sugeră ea în grabă. Poate vreţi să vă uitaţi la dosarele noastre... El se instala în faţa ei fară o vorbă. Julie îi întinse, unul câte unul, registrele deschise: Comenzi, Afaceri curente, Registru de casă, Liste de conturi Le răsfoi rapid, cu un aer aproape distrat, în timp ce Julie îşi arunca din ce în ce mai des privirea spre parcarea ce se vedea pe fereastră. «Tom, ai milă, vino repede!».Deodată, îşi dădu seama că i se vorbea: —Bilanţ? Registru de pierderi şi profituri?Deschise un nou dosar şi i-1 întinse. «Când o să-1 vadă pe ăsta, spusese Tom în ajun, o va şterge, probabil, în mare grabă!».Mark Preston se aplecă asupra dosarului, studiindu-1 cu interes, în timp ce Julie, fascinată, îi analiza figura severă. Câtă autoritate pe trăsăturile lui virile! Doar genele, incredibil de lungi, îi îmblânzeau privirea aspră. În sfâr it, el ridică ochii.ș —Nu-i deloc grozav. Aveţi ceva de spus? Ea înghiţi în sec. —Mă gândeam că, pentru un om cu experienţa dumneavoastră, aceste rezultate vor vorbi de la sine. Marea noastră problemă sunt banii lichizi. După cum puteţi constata şi singur, încercăm să lucrăm cu un capital mult prea restrâns, comparativ cu posibilităţile de extindere ale afacerii. —Bine rezumat, lăsă el să-i scape. Şi banca?... —Ne-a abandonat de câtva timp. —Hm! Din motive temeinice, fără îndoială, spuse el, ridicându-se. «Dumnezeule, îşi spuse Julie. Pleacă! Pleacă şi duce cu el toate speranţele noastre, toate şansele lui Tom!». Sărind în picioare, ajunse la uşă înaintea musafirului mult aşteptat. Domnule Preston, vă rog! Nu plecaţi atât de repede! B... domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă! Cu obrajii în fiăcări, cu privirea arzând, aproape că se bâlbâia în încercarea de a-1 convinge. —Ştiţi, e într-adevăr o întreprindere mică, dar excelentă... Avem mulţi clienţi şi, după cum v-am spus, mari posibilităţi de extindere. Echipa este minunată, iar domnul Larck e plin de idei; oricine vă poate spune asta. Făcu o pauză, după care adăugă, cu voce tremurândă: —Ar trebui să vizitaţi atelierul. V-aţi face o părere... —Ce bun avocat aţi putea fi, domnişoară Neil! observă el, pe un ton uşor amuzat. Foarte bine, să mergem. Cu genunchii tremurând, Julie deschise uşa şi-1 conduse în atelier. Charlie Benson tocmai trecea pe acolo. Îl strigă, uşurată. —Domnule Preston, iată-1 pe şeful nostru de producţie. Charlie, ai putea să-1 conduci pe domnul Preston prin atelier şi să răspunzi la toate întrebările dumnealui? —Desigur. Pe aici, domnule! Julie îi privi cum se îndepărtează. Avea încredere în Charlie: nu puteai găsi un ghid mai bun, mai volubil şi mai entuziasmat de munca lui. Poate că vor fi cu toţii salvaţi de această vizită prin atelier, cine ştie? Reîntoarsă în birou, se instala la fereastră. Zăpada cădea cu fulgi mari, acoperind încetul cu încetul capota impresionantului Rolls Royce, oprit lângă intrare. —Deocamdată, asta-i tot, domnişoară Neil. Vocea profundă a lui Mark Preston, în spatele ei, o facu să tresară. —Nu vreţi să mai aşteptaţi puţin? întrebă ea, aproape rugându-1. Domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă. —Inutil. Am văzut tot ce voiam să văd. Studie din nou proiectele lui Tom cu ochi de cunoscător, după care aşeză foile pe masă şi se îndreptă spre uşă cu pas hotărât. —Vă mulţumesc pentru tot. Mi-aţi fost de un real ajutor. Şi ea, ce urma să-i spună lui Tom la întoarcere? Va trebui să-i dea vreo speranţă sau, dimpotrivă, să-i sfărâme iluziile? Trebuia neapărat să ştie ce gândea omul ăsta. —Care... ce părere aveţi? întrebă ea brusc, cu aerul omului care se aruncă în gol de pe o faleză înaltă. Mark Preston se opri şi se întoarse încet. Hotărât lucru, era un om care degaja dezinvoltură şi bogăţie. Ai fi spus că se născuse cu aceste haine superbe pe el, atât de natural le purta. Privirea lui întunecată cuprinse pentru câteva clipe încăperea, apoi se fixă pe birou, pe registrele care rezumau atât de bine drama micii lor societăţi.Ridică din umeri, conchizând: —E... patetic. Julie ar fi vrut să urle, să se năpustească asupra acestui personaj arogant şi să-1 pălmuiască, apoi să-1 dea afară. Patetic, auzi! Asta-i tot ce găsea de zis! Şi încă, în ce fel! Atât de dispreţuitor! Totuşi, reuşi să-şi păstreze calmul şi expresia amabilă, chiar dacă în adâncul ei, fierbea. Niciodată în viaţă nu simţise atât dezgust pentru cineva!El o privi insistent. —Vă descurcaţi cu stenografia? o întrebă el brusc. —Da, răspunse ea pe acelaşi ton sec. —Exact cum mi-am închipuit. Medită câteva clipe cu ochii în gol, apoi privirea îi reveni spre Julie, incisivă, intensă. —Explicaţi-mi... Ce face o persoană ca dumneavoastră într-o gaură ca asta? Vă pierdeţi timpul aici. Dacă vă hotărâţi vreo-dată să lucraţi la Londra, anunţaţi-mă. Vă pot găsi o slujbă mai interesantă într-una din societăţile mele. Ea îi răspunse glacial: —Mulţumesc, domnule Preston, dar n-am nevoie de protecţia dumneavoastră. —Nu? Păcat...Mark Preston schiţă un zâmbet uşor, măsurând-o din cap până în picioare. Cam ironic, ce-i drept, dar totuşi un zâmbet. Primul său zâmbet... Era pentru prima dată când o privea ca pe o femeie şi nu ca pe o femeie oarecare. Un val de sânge îi coloră obrajii şi nici chiar ea nu-şi putea da seama dacă era din cauza emoţiei sau a indignării. Chiar dacă el o considera o «biată provincială», nu putea accepta să fie privită şi tratată ca un obiect dintr-o vitrină. Şi, totuşi, trebuia să recunoască, acest bărbat atât de sigur pe sine, o tulbura aşa cum nu o făcuse nici un alt bărbat până atunci.Farmecul lui era irezistibil. —Anunţaţi-1 pe domnul Larck că-1 voi suna, auzi, din nou, vocea clară şi autoritară a lui Mark Preston.Se întoarse şi ieşi din birou. După un minut, se auzi torsul motorului Rolls-ului, apoi se aşternu liniştea. Plecase. Julie rămase mult timp nemişcată în mijlocul încăperii, derutată. Când Lucy îşi strecură capul prin uşa întredeschisă, Julie se mulţumi s-o privească cu un aer tâmp. —O-la-la! exclamă tânăra dactilografă, afişând un zâmbet strălucitor. Ce tip! Nu vi se pare? —Poftim? mormăi Julie. Mă duc să vă pregătesc o cafea tare, declară Lucy, uşor compătimitoare. Cred că aveţi nevoie din plin!Într-adevăr, cafeaua o făcu să-şi revină în fire. După zece minute, Tom intră în birou. Ea îl aştepta. —M-am grăbit! A mai rămas o jumătate de oră... Ei, cum arăt? Cu un aer de manechin la o prezentare de modă, zâmbi satisfăcut. Peste o cămaşă albă, impecabilă, îşi pusese o frumoasă cravată cu dungi albastre. Părul spălat şi bine frizat îi dădea un aer mai tineresc şi mai destins. —Nu-i aşa că acum arăt ca un adevărat director?Dumnezeule! gemu Julie. Cum să-i spun?». —Tom..., începu ea. O, Tom! Lacrimile îi înţepau pleoapele şi îşi muşcă violent buzele. Julie, care nu mai plânsese de ani de zile, îşi ascunse dintr-o dată faţa în palme şi izbucni în hohote de plâns.  

Prolog   Bărbatul sări în picioare, scoase pistolul cu un gest neîndemînatic, îl armă şi ţinti. Pulpele lui groase loviră marginea mesei, făcînd-o să se mişte. Paharele pline de lichior de pe masă se clătinară; unul din ele dădu pe dinafară. O ţigară de foi se rostogoli dintr-o scrumieră şi decupă o mică gaură în faţa de masă din bumbac verde. ■ Jake Langston oftă obosit. Venise pentru a se amuza la o partidă de poker, un pahar de whisky şi, poate, o tăvăleală întrunul din paturile de la etaj - toate acestea pentru a-şi umple timpul ce mai rămînea pînă la plecarea trenului. Iată-l acum implicat într-o ceartă asupra unei mîini la poker, cu un ţărănoi pe nume Kermit şi nu mai ştiu cum, despre care spera să fie mai îndemînatic la mînuirea plugului decît a pistolului. Mă faci pe mine trişor? se răsti fermierul. Neobişnuit să bea mai mult decît berea de sîmbătă seara, nu era tocmai treaz şi, deşi se ţinea bine pe picioare, se legăna asemeni unui marinar pe o mare neliniştită. Faţa lui rotundă şi roşie transpira din abundenţă. Pistolul aţintit direct spre pieptul lui Jake se legăna în mîna lui nesigură. Am spus doar c-aş vrea să văd toţi aşii ăia pe care-i ţii în mînecă dintrodată, mai degrabă decît pe rînd, la fiecare joc. Cu o nonşalanţă enervantă, Jake îşi întinse mîna dreaptă, cea în care ţinea de obicei pistolul, spre paharul cu whisky şi sorbi, fără grabă, o înghiţitură. Fermierul arunca priviri nervoase în jur, realizînd, dintr-odată, că se făcea de rîs. Nimeni altcineva în acea încăpere cavernoasă nu se mai mişca. Muzica se oprise încă de la primul semn de scandal. Ceilalţi jucători de la masa de poker se îndepărtară încet, ca cercurile făcute de o piatră aruncată într-o apă liniştită. Bărbatul se străduia din răsputeri să pară cît mai ameninţător. Eşti un mincinos. Nu trişam. Scoate pistolul. Bine. Totul se petrecu atît de repede încît, mai tîrziu, numai cei aflaţi în imediata lor apropiere putură descrie ce se întîmplase de fapt. Cu o singură mişcare abilă, Jake sări din scaunul lui, îşi scoase pistolul, făcu o mişcare largă, cu cealaltă mînă lovind braţul fermierului şi pistolul acestuia ateriză pe podea. Kermit, cuprins de frică, înghiţi dureros, mărul lui Adam mişcîndu-i-se în sus şi în jos. Ochii în care privea erau tot atît de reci şi casanţi ca şi ţurţurii de gheaţă ce atîrnau de streşini la sfîrşitul unei zile umede de ianuarie. Erau cu mult mai înspăimîntători decît gaura pistolului aţintit drept asupra nasului său. Se afla în faţa unui ins mai uşor ca el cu douăzeci de kilograme, dar ameninţător prin controlul pe care îl avea asupra muşchilor. Ia cu tine jumătate din banii pe care i-ai strîns aici. Cred că atît ai cîştigat cinstit. Mîinile fermierului se străduiau, neîndemînatice, să îngrămădească monedele şi banii de hîrtie în buzunarele pantalonilor. Fremăta ca o vulpe care abia aşteaptă să-şi elibereze piciorul prins în capcană. Acum ridică-ţi încetişor pistolul şi şterge-o de aici. Kermit se supuse. Doar un miracol împiedică pistolul să se descarce în mîinile lui tremurătoare în timp ce îl dezamorsa şi-l băga în toc. Şi te sfătuiesc să nu te întorci pînă cînd nu înveţi să trişezi fără să fii prins. Fermierul se simţea umilit, dar extrem de uşurat că încă îi mai bătea inima, că nu sîngera din abundenţă din cauza vreunei răni provocate de glonţ şi că nu se întorcea acasă la nevasta-i hrăpăreaţă fără un sfanţ în buzunar. Plecă, promiţîndu-şi solemn să nu se mai întoarcă niciodată. Pianistul reluă cîntecul săltăreţ şi fals. Alţi clienţi permanenţi ai jocurilor de noroc se întoarseră la mesele de joc, dînd din- cap amuzaţi. Ţigările abandonate fură reaprinse. Imediat, barmanul începu să umple paharele. Scuzaţi de întrerupere, le spuse Jake pe un ton prietenos celorlalţi jucători în timp ce-şi ridica grămada de bani de pe masă. împărţiţi restul între voi, spuse, arătînd spre banii pe care fermierul ascultător îi lăsase pe masă. Mulţumesc, Jake. Ne mai vedem noi. Trebuia să-l fi curăţat pentru că te-a ameninţat cu pistolul. Să fiu al naibii dacă nu. Noi te-am fi sprijinit. Lua-i-ar dracu' de ţărănoi. Jake ridică din umeri indiferent, se întoarse şi-i lăsă vorbind. Scoase un trabuc din buzunarul cămăşii, îi muşcă hotărît capătul şi-l scuipă pe podea. Frecînd un chibrit de unghia de la degetul mare, îşi aprinse trabucul şi îşi croi drum clătinîndu-se printre mesele barului făcut din lemn de stejar ce se întindea de-a lungul unui întreg perete al încăperii. Se spunea că fusese adus pe apă bucată cu bucată din St.Louis pînă la Fort Worth şi asamblat cu foarte mare grijă. Avea ornamente sculptate în lemn, era decorat cu oglinzi şi cu sticle, şi pahare ce străluceau de curăţenie, perfect aliniate. Proprietăreasa n-ar fi tolerat murdăria pentru nimic în lume. De-a lungul barei de bronz ce străjuia barul erau aşezate strategic scuipătoare din metal galben. în Grădina Edenului, ce aparţinea Priscillei Watkins, scuipatul pe jos era interzis. Cîteva afişe scrise de mînă, lipite pe peretele barului la interval de şase picioare unul de altul atrăgeau atenţia asupra acestui lucru. Jake zîmbi. Podeaua aceea, foarte bine ceruită, era acum pîngărită de vîrful ţigării sale. Simţi o plăcere perversă cînd se asigură că pintenii bocancilor lui zgîriară podeaua de care patroana stabilimentului se simţea atît de mîndră. Un zîmbet forţat se ivi în colţul buzelor lui subţiri. Priscilla. Chiar în clipa cînd în mintea lui apăru acest nume, o văzu stînd pe ultima treaptă a scării în spirală, arătînd la fel de strălucitoare ca şi regina din Saba. îmbrăcată într-o rochie de satin purpuriu, tivită cu dantelă neagră, atrăgea atenţia oricărui bărbat. Ca întotdeauna. Cînd o cunoscuse Jake în urmă cu aproape douăzeci de ani, purta rochii de stambă. Dar avusese trecere la bărbaţi chiar şi aşa. Părul ei blond-cenuşiu era strîns în vîrful capului şi împodobit cu o singură pană roşie de struţ, ce se răsucea în apropierea obrazului, asortată cu perechea de cercei ce i se legăna în urechi. îşi ţinea capul ridicat, asemeni unui membru al familiei regale. Bordelul era, într-adevăr, domeniul ei. îl conducea ca un despot. Dacă angajaţii sau clienţii erau nemulţumiţi de felul în care organiza lucrurile, erau concediaţi urgent şi fără drept de apel. Dar toată lumea ştia, în Texas, că această Grădină a Edenului din Fort Worth era, în 1890, cea mai bună casă de toleranţă din stat. Priscilla întinse piciorul încălţat în pantof fără toc şi coborî ultima treaptă a scării. Mîndră, lăsînd în urmă un val de parfum de mosc importat de la Paris, ajunse la barr chiar în momentul în care Jake ridica spre gură un pahar de whisky. Tocmai am pierdut un client din cauza dumitale, domnule Langston. Jake nici măcar nu întoarse capul. Făcîndu-i semn barmanului, îi ceru să-i mai umple o dată paharul. Cred că-ţi poţi permite să mai pierzi cîte unul sau doi, Pris. O irita în ultimul hal felul în care i se adresa. Jake simţi tot atîta plăcere în a face acest lucru ca şi atunci cînd murdărise podeaua saloon-ului. Numai un prieten vechi, ca el, îşi putea permite să facă asemenea lucruri. Dar oare erau prieteni sau duşmani? Nu fusese niciodată sigură. Oare de ce treburile pot merge bine luni de zile şi-n clipa în care apari tu iese scandal? Chiar aşa? întotdeauna. Ţărănoiul ăla m-a ameninţat cu pistolul. Ce-ai fi vrut să fac? Să întorc şi celălalt obraz? L-ai provocat. Trişa. N-am nevoie de necazuri în plus. Şeriful a fost deja de două ori aici săptămîna asta. Pentru afaceri sau plăceri? Vorbesc serios, Jake. Tot oraşul este împotriva mea, Abia aşteaptă să mă doboare. De cîte ori se iscă un scandaL. Bine, bine. îmi pare rău. Priscilla rîse, ridicîndu-şi bărbia. Mă cam îndoiesc. Tu, nu eşti în stare decît să te iei la ceartă la masa de joc sau să creezi dispute între fete. Cum aşa? Se bat pentru tine, aşa cum ştii şi tu foarte bine, îl repezi ea. Se întoarse să o privească şi zîmbi cu neruşinare. Zău? Nu mai spune. Priscilla îl privi apreciativ şi-i plăcu acea aroganţă plină de farmec pe care o dobîndise de-a lungul anilor. Nu mai era băiatul stîngaci de altădată. Era un bărbat în toată puterea cuvîntului, un bărbat de care trebuiau să ţină cont atît femeile, cît şi ceilalţi bărbaţi, îl bătu uşor pe piept cu evantaiul făcut din pene. Nu te pricepi deloc la afaceri. Aplecîndu-se asupra ei, Jake îi şopti confidenţial: Atunci cum de eşti întotdeauna fericită să mă vezi? Gura Priscillei se crispă ofensată, dar cedă imediat în faţa zîmbetului lui cuceritor. Am un whisky mai bun decît ăla, în biroul meu, spuse ea apucîndu-l de mînecă. Hai, vino. Pe cînd traversau încăperea, toate capetele se întorceau după ei. Nu exista om pe lume care să-i reziste Priscillei. Era teribil de sexy, într-un fel chiar obscen, iar poveştile despre ce-i putea ea face unui bărbat o transformaseră într-o legendă vie. Chiar ţinînd cont de tendinţa naturală a bărbaţilor de a exagera în poveştile despre succesele lor sexuale, povestirile pe seama Priscillei Watkins erau prea răspîndite ca să nu conţină un sîmbure de adevăr. Bărbaţii nu voiau ca soţiile lor să aibă acea sclipire îndrăzneaţă, de felină, în priviri, dar, cu siguranţă, curvele pe care le frecventau trebuiau să o aibă. Majoritatea dorinţelor lor nu se născuseră din amintirile experienţelor avute, ci din curiozitate şi fantezie. Puţini se puteau lăuda că-i cunoscuseră farmecele în intimitate. Era mofturoasă, pretenţioasă. Chiar dacă ar fi avut bani să plătească suma frumuşică pe care o cerea, majoritatea nu erau admişi în acea cameră intimă, dincolo de uşa care era în permanenţă zăvorîtă şi care păzea secrete palpitante. În acel moment toţi bărbaţii din încăpere îl invidiau pe Jake Langston. Dar dacă bărbaţii îl priveau cu gelozie, femeile se uitau după el cu jind. Curvele împrăştiate prin cameră distrînd mulţimea de bărbaţi strînşi în dupăamiaza aceea erau femei care-şi cîştigau pîinea. Cunoşteau valoarea dolarului, aşa că trebuiau să fie practice. Timpul lor însemna bani. Aşa că exercitau arta seducţiei asupra clienţilor lor, dar oricare dintre ele ar fi renunţat bucuroasă la aceşti cîţiva dolari pe care i-ar fi putut cîştiga în schimbul unei singure ore petrecute cu cowboy-ul Jake Langston. Era zvelt, avea şolduri înguste şi era bine legat, dar se mişca cu graţia felină a unei pisici de munte şi avea aceeaşi culoare galben-maronie. Pantalonii mulaţi acopereau fesele tari şi pulpele lungi ca o a doua piele. Centura pistolului era prinsă pe sub şolduri şi-i punea şi mai mult în evidenţă masculinitatea. Bărbaţii îi respectau talentul de pistolar. Pentru femei, reputaţia pe care o avea nu făcea decît să le sporească nerăbdarea de a-i fi prin preajmă. Adăuga o notă de pericol, lucru pe care numai cîteva femei respectabile l-ar fi recunoscut ca fiind stimulator. Umerii lui erau mari, ca şi pieptul, de altfel, dar nu atît încît să pară disproporţionaţi. Nu părea că merge, ci mai curînd că alunecă. Fetele care avuseseră norocul să-l distreze în camerele lor jurau că era la fel de îndrăzneţ în toate, aşa cum era şi-n mersul acela ondulat şi că acea unduire a şoldurilor lui nu era folosită doar la mers. Priscilla scoase o cheie din decolteul adînc al rochiei şi descuie uşa apartamentului ei. De cum intră, îşi aruncă evantaiul într-un scaun rotativ la modă şi se îndreptă spre o măsuţă joasă ca să-i toarne lui Jake ceva de băut dintr-o carafă mare şi grea de cristal. Jake închise uşa în urma lor cu un declic a cărui semnificaţie era clară. Privirea Priscillei o căuta pe a lui. Ea îşi detesta bătăile repezi ale inimii. Avea să fie asta noaptea cea mare? Camera de zi ar fi făcut cinste oricărui hoteî elegant, cu excepţia unui tablou ce o reprezenta pe Priscilla goală, pictat de unul din clienţii ei şi careşi plătise, astfel, nota de plată. Fără îndoială, fusese unul din iubiţii ei, pentru că pictura o înfăţişa într-o' postură de satisfacţie indolentă. De-a dreptul decadent, portretul încadrat de o ramă aurită împodobea peretele din spatele sofalei acoperite cu satin şi perne cu dantele de mătase puse una peste alta. Draperiile de la ferestre erau din moire, cu un model ce nu era mai încărcat decît al draperiilor ce puteau fi găsite în cele mai arătoase case ale epocii. Mesele erau decorate cu mileuri fine ca şi pînza de paianjen, care ar fi putut fi croşetate de bunica ei. Lămpile cu petrol aveau globuri mari de sticlă pictate cu flori. Bucăţele de cristal, cît picăturile de ploaie, se legănau şi se ciocneau uşor la cea mai mică adiere de vînt. Un covor gros acoperea aproape toată duşumeaua. O vază înaltă de porţelan, plină cu pene de păun, ocupa un colţ de cameră. Pe suprafaţa ei, un tînăr păstor admira cu ardoare nemuritoare o păstoriţă gen secolul şaptesprezece, cu sînii goi şi voluptuoşl. Jake exploră camera încet, fără grabă. Fusese acolo de mai multe ori. Niciodată nu încetase să-l fascineze. Priscilla prosperase, nu mai era fiica rebelă a unei mame autoritare şi a unui tată lipsit de personalitate. Jake, care la vremea aceea se numea Bubba, se culcase cu ea în lanurile ce dădeau în pîrg sau în paturi murdare, incomode. Dar cînd erau foarte dornici de a face dragoste, locul unde se întîmpla nu mai avea nici o importanţă. O curvă rămîne tot curvă, indiferent de locul unde îşi practica meseria. Priscilla, neştiindu-i gîndurile prea puţin măgulitoare, se îndreptă spre el şi-i înmînă un pahar de whisky. Ea îi smulse ţigara de foi dintre buze, o duse la gură şi trase un fum lung, lăsînd fumul să-i invadeze plămînii, apoi expiră încet. Mulţumesc. Nu le las pe fete să fumeze, aşa că nu pot să fiu un exemplu rău. Să mergem în dormitor. Trebuie să mă schimb pentru seară. El o urmă în cealaltă cameră. Era un loc indecent,- mult prea feminin şi care, într-un mod straniu, nu i se potrivea deloc. Priscilla era prea mult femeie pentru a se încadra în acea cameră pompoasă, confortabilă, dar Jake se gîndi că asta făcea parte din recuzita oferită clienţilor. Ajută-mă, te rog, Jake. Se întoarse cu spatele la el. Jake îndesă ţigara înapoi în gură, strîngînd-o între dinţii lui albi, drepţi şi mijind puţin ochii din cauza fumului. îşi puse paharul de băutură alături, apoi desfăcu, îndemînatic, butonii perfect aliniaţi ai rochiei. Cînd termină, ea îi aruncă o privire scurtă peste umărul dezgolit. Mulţumesc, dragule, îi spuse , cu o voce răguşită şi se îndepărtă. Jake rînji şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu brocart, îşi puse picioarele pe scaun, fără să ţină cont de pinteni, asta ca să nu mai vorbim de noroiul uscat de pe cizme. Ce-ai mai făcut în ultimul timp? întrebă Priscilla în timp ce-şi dezbrăca rochia adînc decoltată cu o mişcare de expert, îndelung repetată. Jake suflă în aer un rotocol perfect de fum şi întinse mîna după paharul cu whisky. Am lucrat în Panhandle, am mai meşterit cîte un gard de-acolo pînă la mama dracului. Ea ridică din sprîncene semnificativ în timp ce-şi arunca din picioare papucii roşii. Nu se obosi să • culeagă lucrurile de pe jos. într-o anume măsură, a-şi lăsa hainele exact în locul unde se dezbrăcase sporea efectul de inedit. Bărbaţii preferau ca femeile lor să nu facă prea mult caz de ordine, mai ales cînd era vorba să intre în pat. Neglijenţa asta studiată făcea ca sexul plătit să pară mai spontan decît era. Pe un ton uşor ridiculizant, îl întrebă: Te-ai statornicit undeva şi ai devenit omul cu cleştele? Aceasta era porecla dată cowboy-ilor care, după ce rătăceau de colo-colo, se vedeau puşi în situaţia de a accepta orice slujbă. Deseori trebuiau să întindă gardurile de sîrmă ghimpată care împrejmuiau fostele păşuni şi care îi lăsaseră fără locuri de muncă. Da, m-am obişnuit să mănînc şi alte chestii de genul ăsta, spuse Jake cu voce joasă. Ochii lui nu pierdeau nici măcar una din mişcările seducătoare pe care le făcea ea. Corsetul ei era bine strîns în şireturi. îi împingea sînii în sus şi în afară atît de mult, încît cămaşa de dedesubt de abia îi mai acoperea. Fusese întotdeauna foarte bine dotată. Jake îşi amintea aceşti sîni mari şi duri. Dîndu-şi la o parte jupoanele, se aşeză pe un taburet rotund în faţa unei măsuţe de toaletă. Avea oglinzi prinse în balamale, aşa încît să se poată studia din toate unghiurile. Cu un pămătuf din coadă de miel, ea se pudră pe gît, pe umeri şi pe sîni. Eşti în vacanţă? Un rîs gros răbufni din pieptul lui Jake. Nu. M-am săturat să nu văd altceva decît flori de cîmp şi murdărie. Miam dat demisia. Şi ce-ai de gînd să faci acum? Ce avea de gînd să facă? Să se lase dus de curent pînă cînd găsea o slujbă. Asta făcuse cam toată viaţa lui de adult. Mai putea să cîştige şi ceva premii în bani la rodeo-uri, suficient pentru ca el şi calul lui să supravieţuiască, suficient pentru cîte o partidă de poker cînd şi cînd, sau pentru cîte o plăcere în locuri ca Grădina Edenului deţinut de Priscilla. Cîte drumuri ai făcut, Jake? Eu nu mai ştiu de cîte ori te-ai dus înapoi la Fort Worth după ce te-ai întors din nord. Nici eu nu mai ştiu. M-am dus la Kansas City de mai multe ori. Am bătut drumul spre Colorado o dată. Nu mi-a plăcut. Este o ţară frumoasă, dar afurisit de rece. Jake îşi duse palmele la ceafă, savurînd spectacolul pe care ea îl oferea în timp ce-şi ungea sfîrcurile. Degetele ei aplicau pe sîni balsamul colorat ce se afla în recipientul minuscul de sticlă de pe « măsuţa de toaletă. Făcea acest lucru cu foarte mare fineţe, aproape cu dragoste. Dar tu, Priscilla? Tu de cînd ai locul ăsta? De cinci ani. Şi cît te-a costat? „Ore în şir de stat pe spate", ar fi vrut ea să spună. Ore în şir în compania unor ţărani graşi şi transpiraţi care se plîngeau că nevestele lor nu mai voiau copii şi îi refuzau la pat, sau a cowboy- lor neciopliţi care aduceau cu ei putoarea din grajduri. La început lucrase în Jefferson - ultima oprire înainte de frontieră. Dar cînd în apropiere fu construită o cale ferată, ceea ce distrusese oraşul din punct de vedere comercial, Priscilla se mută în Fort Worth, loc unde se întîlneau toate drumurile din stat. Era un oraş zgomotos, plin de cowboys care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii pe care îi cîştigau mînînd vitele spre tîrg. Priscilla vedea că reputaţia ei creştea. în acele zile nu le trăgea rasol clienţilor. Ba chiar lăsa de la ea. Era căutată. Banii îi pusese deoparte. Cînd a avut destui, apelă la unul dintre clienţii săi loiali, un bancher, şi îl convinse să-i semneze, în secret, actul de cumpărare a saloon-ului. împreună cu el cumpărase localul de la fosta matroană şi-l transformase într-o oază a plăcerilor de primă clasă, ce-i atrăgea nu doar pe cowboys, ci şi pe cei care-i angajau. Mu s-a făcut nici o economie şi investiţia s-a dovedit a fi înţeleaptă. Ea reuşi să-i plătească bancherului datoria în doi ani. Cu excepţia faptului că era exclusă din comunitatea „decentă", stabilimentul ei, situat în acea parte a oraşului cunoscută ca Ogorul Iadului o făcea să nu-şi facă griji prea mari pentru bani. Dacă ai nevoie de o slujbă, poţi avea, te pot angaja oricînd ca om de ordine sau crupier. Jake rîse şi îşi aşeză paharul gol pe măsuţa de lîngă scaun. Nu, mulţumesc, Priscilla. Eu sînt cowboy. Nu-mi place să am pereţi în jurul meu. în plus, dacă e să mă iau după ce spui, stînd eu aici tot timpul, fetele tale n-ar mai lucra. Şi asta nu putem permite, aşa-i? întrebă el pe un ton sarcastic. Priscilla se strîmbă dezaprobatoare în timp ce îmbrăca o rochie de satin negru. Pana roşie din părul ei fu înlocuită cu una neagră, lucioasă, prinsă cu o agrafă cu piatră. Jake Langston nu mai era un băieţaş. Priscilla îşi înăbuşi un zîmbet cînd îşi „corectă" acest gînd. Jake Langston fusese întotdeauna prea mare pentru pantalonii lui. în mod sigur nu-i lipsea înzestrarea de bărbat. îl măsură cu ochii întredeschişi în timp ce-şi punea mănuşile lungi, negre, strînse pe degete şi pe antebraţe. Jake se maturizase şi devenise al naibii de atrăgător. Era normal să fie sigur pe el. în tinereţe, fusese blond spălăcit. Acum, părul i se mai închisese la culoare, dar numai pe la margini. Şuviţele blonde, aproape albe, erau ca un far atrăgînd femeile spre el aşa cum o lampă atrage fluturii. Pielea lui parcă fusese tăbăcită. Expunerea îndelungată la soare îi dădea o nuanţă arămie care scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor lui. Linii subţiri erau gravate în jurul ochilor şi la colţurile gurii. Dar în loc să-i dăuneze aspectului general, intemperiile îl făceau şi mai atrăgător, cum nu fusese în tinereţe. Era neşlefuit. Dur. Potenţial periculos. Părea să aibă un secret ascuns în spatele zîmbetului său leneş, care sugera că era vorba de ceva rău şi că murea la dorinţa de a-l dezvălui. Iar virilitatea lui era o provocare căreia nici o femeie nu-i putea rezista. Priscilla îşi amintea de băiatul pe care îl iniţiase sexual. Întîlnirile lor fuseseră fierbinţi şi frecvente, violente şi trăite cu intensitate, cu ardoare. Oare cum va fi acum? Ani de zile ea a tot vrut să afle. Cît timp rămîi la Fort Worth? Plec diseară spre est. Iau un tren de noapte. Ţi-i aminteşti pe Colemani? Fata lor se căsătoreşte mîine. Coleman? Tipul din convoiul de căruţe? Parcă Ross se numea. Ea ştia foarte bine despre cine era vorba, dar voia să-l provoace tot aşa de mult pe cît voia şi el să o provoace întotdeauna. Era un joc pe care-l jucau de fiecare dată cînd se întîlneau. Şi care era numele femeii? Cea cu care s-a căsătorii din caritate. Lydia, răspunse el Imediat. A, da, Lydia. N-avea nume de familie, nu-i aşa? întotdeauna m-am întrebat ce avea de ascuns. Scoţînd dopul unei sticluţe de parfum din cristal îşi tamponă dosul urechilor, gîtul, încheieturile mîinilor, sînii. Am auzit că se descurcă destul de bine cu ferma lor de cai. într-adevăr. Mama mea locuieşte pe pămîntul lor. La fel şi fratele meu mai mic. Micah. Broscoiul ăla? A crescut acum. Este unul dintre cei mai buni îngrijitori de cai pe care-i ştiu. Ce s-a întîmplat cu sugarul domnului Coleman? Cel pentru care Lydia era doică încă înainte de căsătorie? Jake se opri un moment, căutînd să vadă dacă Priscilla vorbeşte cu ranchiună. în cele din urmă răspunse: Lee. Ei şi Micah sînt la fel. Tot timpul fac cîte o prostie. Priscilla îşi contemplă imaginea în oglindă şi îşi aranja părul din cîteva mişcări. Şi au o fată. A ajuns deja la vîrsta măritişului? Jake zîmbi afectuos. Nu chiar. Ultima dată cînd am văzut-o, mai avea încă fundiţe şi alerga după Lee şi după Micah, implorîndu-i să o ia cu ei la prinderea unui cal nărăvaş. Deci e băieţoasă? întrebă Priscilla, mulţumită. îşi amintea cum se uita Jake la Lydia Coleman: ca un viţel. Toţi bărbaţii din convoiul de căruţe se simţeau atraşi de ea, cu toată reticenţa pe care soţiile lor o arătau la început. Dacă Lydia nu s-ar fi căsătorit cu Ross Coleman, Priscilla ar fi fost nebună de gelozie. îi plăcea, să creadă că fiica Lydiei este o slăbănoagă stîngace sau un fel de fată-băiat. Mă gîndesc că dacă se mărită, trebuie să se mai fi schimbat de cînd am văzut-o ultima dată. Priscilla luă evantaiul şi se învîrti prin faţa lui, provocatoare. Ei bine? Rochia îi era foarte strîns mulată pe corp. Decolteul era larg, adînc şi-i acoperea sînii cu o dantelă tot aşa de fină ca şi a mănuşilor. Croiala era astfel concepută ca să-i dezvăluie sfîrcurile colorate ale sînilor. în faţă poalele rochiei lăsau să i se vadă botul papucilor din satin negru, iar în spate formau o scurtă trenă. Un corset modern accentua forma de clepsidră a corpului ei. Jake o fixă insolent cu ochii lui albaştri, cinici. Arăţi foarte bine. întotdeauna am spus că eşti cea mai drăguţă curvă pe care am cunoscut-o vreodată, spuse el sesizînd licărul de mînie din ochii ei cenuşii. O luă de mînă şi o trase în jos, spre scaunul pe care stătea. Priscilla scăpă evantaiul care căzu pe covor. Pana din părul ei alunecă într-o parte. Te-ai tot agitat prin faţa mea toată noaptea, Pris. Ei bine, cred că-i vremea să primeşti ceea ce cauţi, spuse Jake şi îşi apăsă cu putere gura pe gura ei. înfometate, buzele ei se deschiseră permiţînd pătrunderea limbii lui. Fetele ei nu exageraseră. Jake era un băiat experimentat. Şi trupul ei simţi' asta, răspunzînd cu toată vigoarea. Corpul lui era dur, muşchii stăteau încordaţi. Priscilla se lăsă pe spate arcuindu-şi trupul şi, ridicîndu-şi mîna spre capul lui blond, îl prinse de păr. Cu un gest bine cunoscut, mîna lui găsi calea pe sub fusta ei, lunecînd în sus pe coapsă deasupra genunchiului delicat, prinse carnea caldă, fremătătoare şi frămîntă. Priscilla ridică genunchiul. Aşa, Jake, Jake, şopti ea, căutîndu-i gura. Jake îşi strecură mîna liberă în-tre trupurile lor.Priscilla crezu că vrea să-şi desfacă pantalonii şi-l privi stupefiată cînd el scoase la iveală un ceas de buzunar şi îl privi. îmi pare rău, Pris, spuse el, pe un ton nesincer. Am de prins un tren. Priscilla îl îmbrînci furioasă. Porcule! Rîzînd, Jake se ridică de pe scaun. Oare aşa se vorbeşte cu un prieten vechi? Priscillei i se întîmplă un lucru foarte rar. îşi pierdu cumpătul. Terchea-berchea stupid ce eşti! îngrămăditule! Chiar crezi că am vrut să fac dragoste cu tine? , - Nu cred, sînt sigur, spuse el, clipind din ochi şi pornind spre camera de zi. îmi pare rău că te-am dezamăgit. Nu mai sînt destul de bună pentru tine? Jake se răsuci spre ea. Ba eşti destul de bună. Prea bună. Cea mai bună. Tocmai de-aia nu te vreau. Pentru că eşti cea mai bună curvă de pe aici. Tu dormi cu curve tot timpul. Numai cu curve te culci. Dar dacă nu le cunosc, pot să-mi închipui cu totul altceva. Pot să-mi imaginez că sînt primul. Dar tu eşti curvă de cînd te ştiu. În patul tău au fost duzini întregi de bărbaţi. Asta cam scade din romantism, în ce mă priveşte. Faţa ei deveni lividă şi Jake realiză cît de urîtă putea să fie. Asta-i din cauza lui frate-tu, nu-i aşa? N-ai mai putut să te culci cu mine din ziua în care a murit. Taci din gură. O spuse cu atîta răceală încît o înspăimîntă. Priscilla se trase un pas înapoi, dar nu se dădu bătută. Eşti încă un terchea-berchea tîmpit din Ten- nessee, deşi ai învăţat să vorbeşti mai bine. îţi pierzi cumpătul uşor .şi asta ţi-a creat o reputaţie pe care bărbaţii o respectă. Ştii cum să le mulţumeşti pe femei. Dar dincolo de toate astea eşti tot Bubba Langston, un simplu ţărănoi. Jake se opri la uşă. Ochii lui nu mai erau aprinşi de durere, ci reci şi necruţători. Pielea feţei lui era întinsă la maximum, iar liniile care îi Încadrau gura parcă şi mai adînc săpate. Nu, Priscilla. Acel băiat, Bubba, a dispărut cu mult timp în urmă. Priscilla încă mai era furioasă. Ochii ei aruncau săgeţi cînd îşi ridică privirea spre el. Am să-ţi dovedesc că încă mă mai doreşti. Asta-i o promisiune. în curînd o să-ţi aminteşti cum eram. Pe vremea aia eram doar nişte copii. Aprinşi de dorinţă. Am mai putea fi la fel. îi lăsă capul pe spate şi îi puse mîna pe piept. O să te am din nou, Jake. Jake îşi amintea foarte bine prima lor îmbrăţişare. După-amiaza aceea îi era întipărită în memorie pentru totdeauna. -    Nu fi chiar aşa sigură, Priscilla. închise uşa apartamentului ei privat şi mai rămase acolo o clipă, meditativ. Afacerile începuseră. Distracţiile serii erau în toi. Fete îmbrăcate sumar se mişcau de colo-colo prin saloane şi săli de jocuri, flirtînd, tachinînd, oferindu-se jucătorilor. Cîteva îi priveau cu respiraţia tăiată, aşteptînd. Le zîmbi, dar fără să le încurajeze. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ele. Nu avusese o femeie de, cîteva săptămîni. Cu toate că nu s-ar fi culcat pentru nimic în lume cu Priscilla, totuşi nu era făcut din lemn. Imaginea ei dezbrăcată, mirosul de carne de femeie fuseseră un stimulent puternic.^ încă un pahar de whisky? încă o partidă de cărţi? O oră într-unul din paturile de sus, un moment de uitare? Bună, Jake. Una din curve încercase să-l abordeze. Bună, Sugar. Sugar Dalton era angajata Priscillei încă de cînd începuse Jake să frecventeze localul. Cum merge treaba? Nu mă pot plînge, răspunse ea, cu un zîmbet deloc convingător. Liniile ce i se vedeau pe faţă, în ciuda machiajului abundent, lăsau să se vadă cît de rău mergeau lucrurile şi cît de mult îşi ura ea viaţa. Dar era resemnată şi dornică de a mulţumi. Lui Jake întotdeauna îi păruse rău de ea. Aş putea să te fac să te simţi bine la noapte, Jake, spuse, plină de speranţă. De dragul ei, aproape că fu tentat să o ia cu el la etaj. Dar se mulţumi doar să dea din cap în semn de refuz. Dar poţi să-mi aduci pălăria şi desaga. Uite bonul. Scotoci în buzunar după hîrtia de la vestiar şi ea se grăbi să facă ce i s-a spus. Cînd se înapoie, îi strecură în palmă cincizeci de cenţi, mult mai mult decît un bacşiş obişnuit, pentru o treabă pe care ar fi putut să o facă şi singur fără prea mare efort. Mulţumesc, Sugar. Pentru puţin,Jake, spuse ea cu o privire ademenitoare. Oare ar fi trebuit să fie binevoitor cu ea şi să-şi satisfacă trupul flămînd? Nu. înainte de a se răzgîndi, porni printre mese spre uşa de la intrare. Trebuia să prindă ultimul tren din seara asta. Era aşteptat în Larsen în dimineaţa următoare. Banner Coleman urma să se căsătorească. Era ziua cununiei lui Banner Coleman. Banner se simţea mireasă pînă în vîrful unghiilor aşa cum stătea în spatele bisericii, în spatele unui arbust înflorit, uitîndu-se la oamenii care îşi sacrificaseră o după-amiază de sîmbătă ca să vină s-o vadă măritîndu-se cu Grady Sheldon. Aproape toată lumea din Larsen fusese invitată. Şi se părea, judecînd după mulţimea care umplea cu repeziciune stranele bisericii, că toţi cei care primiseră o invitaţie se îmbrăcaseră în hainele lor de sărbătoare şi erau prezenţi. Banner îşi mişcă picioarele încetişor; îi plăcea foşnetul rochiei de mătase la atingerea picioarelor. Partea de jos a rochiei era strimtă, în pas cu moda, şi cădea ca o draperie peste pantofii din satin. Surplusul de material fusese adunat într-o încreţitură la spate, care se revărsa, ca o cascadă, într-o trenă scurtă. Partea de sus a rochiei, din mătase foarte fină, care se deschidea la baza gîtului asemeni petalelor unui crin, era presărată cu perle minuscule şi era transparentă pînă la rădăcina sînilor ei uşor conturaţi. Era un model provocator, mai ales pentru că se potrivea de minune cu trupul zvelt al lui Banner, dar rămînea în acelaşi timp, neprihănit. Voalul fin ce abia îi acoperea părul negru şi faţa fusese comandat de către cea mai bună croitoreasă din Larsen tocmai la New York: în mod normal, lui Banner îi plăceau culorile vii, dar albul de fildeş al rochiei de mireasă contrasta perfect cu părul ei negru ca smoala. Tenul ei avea culoarea caisei coapte, nu alb ca laptele, aşa cum era în vogă, pentru că ea prefera să stea la soare fără ceea ce-doamnele considerau a fi protecţia necesară oferită de o umbrelă de soare. De la mama ei moştenise predispoziţia de a face pistrui pe nas cînd stătea la soare. Aceste imperfecţiuni erau discutate cu compasiune de către doamnele ce se adunau la cercurile de croitorie. - Este o fetiţă aşa de dulce, măcar de-ar fi ceva mai atentă cu soarele ăsta de pe-aici. Banner ajunsese să se împace cu faţa ei cu mult timp în urmă. Nu era drăguţă în sensul clasic, dar ei îi plăcea mai mult neconvenţionalitatea feţei ei, Nu-şi făcea probleme cu un lucru atît de mărunt cum ar fi pistruii. în plus, şi mama avea pistrui. Iar mama era frumoasă. Ochii îi moştenise de la ambii părinţi. Ai tatălui erau verzi. Ai mamei aveau culoarea whisky-ului. Ai ei erau aurii presăraţi cu verde. „Ochi de pisică", ar fi putut spune cineva. Dar nu ar fi fost chiar exact, pentru că nu exista nici un pic de gri în ei, ci numai un auriu - topaz împestriţat cu verde. Mulţimea devenea tot mai nerăbdătoare. Organistul începu să cînte abia atingînd clapele. Fericirea creştea în sufletul lui Banner, dînd obrajilor ei o nuanţă de piersică coaptă. Ştia că arăta foarte bine. Ştia că era iubită. Se simţea ca o adevărată mireasă. Toate stranele bisericii se umpluseră. în culoarul din centrul bisericii, ministranţii le cereau politicoşi oamenilor să se apropie mai mult unii de alţii pentru ca să încapă mai bine cu toţii. Din fericire, o briză din sud pătrundea prin ferestrele înalte, impozante, dispuse în şiruri de cîte şase pe fiecare parte a bisericii, răcorindu-i uşor pe invitaţii la cununie în acea după-amiază călduroasă de primăvară. Domnii se tot răsuceau în costumele lor incomode, strîns încheiate la gît. Doamnele, cu rochiile de bumbac fluturînd în bătaia vîntului, se răcoreau cu evantaiele uşoare şi cu batistele fine, delicate. Mirosul trandafirilor proaspăt tăiaţi, chiar în dimineaţa aceea, umplea aerul. Petalele catifelate încă erau acoperite de picături de rouă. Fără să aibă vreo preferinţă pentru o anume culoare, Banner se folosise de toate culorile florilor, de la roşu intens la albul imaculat. Cele trei domnişoare de onoare ce aşteptau în picioare doar la cîţiva paşi înaintea ei, erau îmbrăcate în rochii pastelate, cu volănaşe. Arătau tot atît de fragile ca şi florile ce decorau biserica. Era cea mai reuşită cununie pe care şi-o putea imagina Banner Coleman. Eşti pregătită, Prinţesă? Banner îşi întoarse capul şi îl privi pe tatăl ei prin voal. Nu-l auzise venind lîngă ea. Tată, arăţi aşa de chipeş! Ross Coleman îi zîmbi cu acel zîmbet al său care cucerise inimile atîtor femei. Maturitatea îl făcea şi mai atrăgător. Acum avea fire de păr argintii la tîmple şi în mustaţa lui lată, bogată. La cincizeci şi doi de ani, era la fel de înalt şi de lat în umeri ca întotdeauna. Munca grea îl făcuse să se menţină în formă, fără să se îngraşe. îmbrăcat într-un costum negru, cu cămaşă albă şi guler înalt, arăta atît de chipeş pe cît şi-ar fi dorit o mireasă să arate tatăl ei. Mulţumesc, spuse el, cu o mică plecăciune, Nu mă mir că mama s-a măritat cu tine. Tot aşa de chipeş erai şi în ziua cununiei tale? Privirea lui îşi schimbă direcţia pentru o clipă. Din cîte-mi amintesc, nu prea. Plouase în ziua aceea. îşi amintea de un grup de emigranţi uzi pînă la piele adunaţi în faţa căruţei lui, de Lydia, speriată, arătînd de parcă urma să se prăbuşească în orice moment, şi de el însuşi, furios şi plin de resentimente. Fusese obligat să se căsătorească cu ea şi era cît se poate de nervos. Habar nu avea că acesta avea să fie cel mai bun lucru pe care l-a făcut în viaţa lui. începu să-şi schimbe părerea despre ea atunci cînd preotul spuse: „Acum puteţi săruta mireasa", şi o sărutase prima dată. V-aţi căsătorit cînd eraţi în convoiul de căruţe. -Da." Sînt sigură că mamei nici nu-i păsa dacă erai bine îmbrăcat sau nu. - Cred că nu, spuse el, cu o voce puţin răguşită. Privirea lui căuta ceva în faţa bisericii şi se opri asupra femeii care fusese escortată la loja din faţă doar cu cîteva minute mai înainte. Arată minunat astăzi, spuse Banner, urmărindu-i privirea. Lydia era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoarea mierii. Razele de soare ce pătrundeau printr-una din ferestre făceau să-i strălucească părul în reflexe roşietice. Da, într-adevăr. Banner îi dădu un cot uşor, tachinîndu-l. întotdeauna spui că-i frumoasă. Ross îşi întoarse privirea spre fiica lui. întotdeauna spun că şi tu eşti. El o studie cu atenţie, admiţînd că rochia şi voalul o făceau cumva de neatins. în curînd, avea să aparţină altcuiva. El nu avea să mai fie cel mai important bărbat din viaţa ei. Gîndul că relaţia lor avea să se schimbe pentru totdeauna după ziua aceea îi produse o durere în piept. Ar fi vrut ca ea să fi rămas o fetiţă mică - prinţesa lui. Eşti o mireasă frumoasă, Banner. Mama ta şi cu mine te iubim. Nu ne prea vine uşor să te dăm, nici chiar unui bărbat tînăr şi bun cum este Grady. Ştiu, tată. Lacrimi îi umbriră ochii. Înălţîndu-se pe vîrfuri, îşi ridică voalul şi îl sărută pe obrazul lui aspru. Şi eu vă iubesc. Ştii cît de mult îl iubesc pe Grady dacă vă părăsesc, pe tine şi pe mama, ca să mă mărit cu el. Ochii ei priveau spre partea din faţă a bisericii exact în clipa cînd uşa din spatele corului se deschise. Pastorul, Grady şi cavalerii lui de onoare intrară solemn şi îşi ocupară locurile sub bolta de ghirlande şi flori. Lacrimile'ei se uscară instantaneu şi gura lui Banner se deschise într-un zîmbet de bucurie neumbrită. Grady arăta foarte bine în costumul lui negru. Părul lui pieptănat lins lucea. Stătea drept, înalt, poate puţin rigid. Tot aşa stătuse şi cînd îl văzuse Banner pentru prima dată. Asta se întîmplase la funeraliile tatălui său. Banner nu-i cunoscuse pe Sheldoni înainte. Mama lui Grady murise înainte ca ei să se fi mutat în Larsen şi să se fi apucat de afacerile lor cu cherestea. Moartea domnului Sheldon nu însemnase pentru Banner decît un inconvenient atunci cînd părinţii i-au spus că trebuie să-i însoţească la înmormîntare. Asta însemna să-şi petreacă o zi întreagă îmbrăcată într-o rochie şi nu în pantalonii pe care-i purta la fermă şi să meargă la biserică în loc să vadă cum cowboy-ii îmblînzeau^o iapă nărăvaşă. Avea, pe atunci, paisprezece ani. Îşi amintea foarte bine că fusese impresionată de Grady, care avea douăzeci de ani şi care avea o atitudine atît de stoică în faţa mormîntului. Rămăsese absolut singur pe lume. Pentru Banner care era înconjurată de oameni care o iubeau, un asemenea lucru era de neconceput. Cel mai rău lucru care i se putea întîmpla cuiva era să rămînă singur, lipsit de dragoste. Privind retrospectiv, ea se gîndi că începuse să-l iubească pe Grady din acea zi, pentru curajul lui. De cîte ori se ivea ocazia îl însoţea pe Ross la fabrica de cherestea. Doar în urmă cu un an Grady păru s-o observe. El se uitase de două ori la ea surprins în ziua cînd venise în curtea fabricii cu Lee şi Micah. Luînd-o la început drept băiat, pentru că era îmbrăcată băieţeşte, rămase cu gura căscată, şocat cînd ea îşi scosese pălăria şi o masă de păr negru se rostogolise pe umerii ei şi pe sînii ce se conturau sub bluza simplă de bumbac. Curînd după aceea, Grady o Invită ba să se plimbe cu trăsura lui în cîte o duminică după-amiază, ba să danseze cu el la petreceri, ba se aşeza lîngă ea în biserică. El era unul din numeroşii tineri care se întreceau în a-i atrage cumva atenţia, dar devenise descurajant de clar pentru toţi ceilalţi pretendenţi că el era preferatul. în ziua în care el îi ceruse formal lui Ross permisiunea de a o curta, ea îl urmări de cum ieşise din casă, călărindu-l pe Dusty în josul drumului într-un fel cum armăsarul nu mai fusese călărit pînă atunci. Grady! ţipase ea, sărind din şa şi alergînd fără ruşine spre el atunci cînd îl văzuse oprind trăsura. în timp ce cobora, ea i se aruncase în braţe, cu ochii strălucindu-i şi cu obrajii roşii. Ce-a spus? A spus că este de acord! O, Grady, Grady. îl strînsese tare în braţe. Apoi, realizînd că nu se purtase chiar ca o domnişoară, se dăduse puţin înapoi, ca să-l privească pe sub genele groase. Acum, dacă tot mă curtezi oficial, poţi să mă şi săruţi dacă vrei. Eu... chiar se poate? Eşti sigură? Buclele ei negre tresăltaseră cînd ea dăduse din cap energic. De fapt, ea simţise că ar fi murit dacă n-ar fi sărutat-o. Cu fiecare fibră a corpului ei aştepta să simtă buzele lui unindu-se cu ale ei. El îşi aplecase uşor capul şi o sărutase pe obraz, cast.'" - Asta-i tot? El se trăsese înapoi şi citise pe faţa ei uimirea şi dezamăgirea. Cum ea nu făcea nici o mişcare pentru a se îndepărta de el, aşa cum se aşteptase, o sărutase apăsat. îi plăcuse, dar era puţin dezamăgită. Nu fusese acel sărut despre care Lee şi Micah discutau în şoapte fierbinţi cînd n-o ştiau prin preajma lor. Săruturile pe care le descriau ei în detaliu erau mult mai intime. Pomeneau ceva şi despre limbă. Mama şi tata nu se sărutau cu buzele strîns li'pite, ba nici măcar corpurile lor nu se atingeau. Banner, curioasă şi impulsivă, îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui, arcuindu-şi corpul. El scosese un sunet de surpriză înainte de a o cuprinde posesiv cu braţele. Dar tot cu gura închisă. Cu respiraţia tăiată, el o îndepărtase cîteva secunde mai tîrziu. - Pentru Dumnezeu, Banner. Ce vrei să-mi faci? Ea se înroşise puternic. De fapt, anumite părţi ale corpului ei de care abia dacă fusese conştientă că există, erau acum fierbinţi şi excitate. Şi-ar fi dorit să se fi putut căsători în chiar după-amiaza aceea, şiar fi dorit ca acel foc mocnit dinăuntrul ei să continue să ardă pînă cînd... ei bine, pînă atunci. -îmi pare rău, Grady. Ştiu. Nu prea m-am purtat ca o domnişoară. Dar asta din cauză că te iubesc atît de mult. - Şi eu te iubesc. El o sărutase cast încă o dată înainte de a se urca în trăsură şi de a-şi lua rămas bun. Cu toate că Lee şi Micah o necăjeau fără milă, ea începu să-şi petreacă tot mai puţin timp afară, în preajma ţarcurilor, cu argaţii, şi tot mai mult cu Lydia şi Ma în casă. Ma Langston o învăţa să brodeze. Ea lucra,' cu un efort de concentrare la feţe de pernă şi şervete de vase pe care le călca, le împacheta cu grijă şi le aşeza în lada de zestre. Treburile gospodăreşti fuseseră întotdeauna o corvoadă groaznică pentru ea şi le evitase cît putuse. Acum însă începuse să o ajute pe Lydia, dînd chiar sugestii în legătură cu aranjarea mobilei şi înlocuirea perdelelor din salon. Timpul pe care îl petrecea cu Grady era minunat şi romantic. Era îndrăgostită şi fericită. Cînd Grady îndrăznise să-i ceară mîna, se învăluise într-un nor de fericire care încă nu se risipise. îl privea acum pe Grady cu acea dragoste care o adusese în faţa altarului. Inima îi bătea mai repede la gîndul nopţii care urma. Cu fiecare zi care trecea, era tot mai greu să suprime dorinţa pe care sărutările lor o inspirau. Cu cîteva nopţi în urmă, cînd îl condusese pînă la trăsura lui, trasă sub un pom din curtea din faţa casei, Grady îşi pierduse controlul pe care singur şi-l impusese. îmbrăţişaţi se legănau dintr-o parte în alta. Obrazul ei era aşezat pe pieptul lui şi-l auzea inima bătînd la fel de repede ca şi a ei. Numai cinci nopţi şi nu va mai trebui să ne luăm rămas bun şi să ne despărţim seara. O să ne spunem noapte bună în propriul nostru pat. El gemu. Banner, dragoste, n-ar trebui să vorbeşti aşa. De ce? întrebă ea, ridicîndu-şi capul ca să-l privească. El îi îndepărtă o şuviţă de pe obraz. Pentru că mă faci să te doresc şi mai mult. Chiar aşa, Grady? Nu avea sens să pretindă că nu ştia ce voia el. Nu crescuse la o fermă de cai fără să acumuleze cunoştinţe practice despre împerechere. în plus, o asemenea atitudine era contrară naturii lui Banner. Nu se mai întîmplase să pozeze în ignorantă. Da, oftă el. Te doresc. Grady o sărută apăsat. Buzele ei se dezlipiră. El ezită doar o clipă înainte de a-i atinge buzele cu limba. O, Grady. îmi pare rău, eu... Nu. Nu te opri. Mai sărută-mă aşa. El o iniţie într-un nou fel de a săruta,,care o lăsa fără respiraţie, o excita şi o încălzea. Dar în loc să-i potolească durerea din cap mai degrabă o intensifica. Ea se lipi de el cu putere. Banner, gemu el. Mîna lui alunecă de pe umărul ei spre talie, dar în coborîre întîlnise sînul ei plin. Se opri şi apăsă. Senzaţia care o străbătu fu mai mult decît se aşteptase. Speriată de puterea, de vigoarea ei răscolitoare, se desprinse din braţele lui. Ochii lui Grady se îngustară o fracţiune de secundă, apoi lăsă capul brusc în jos, privindu-şi pantofii, dezgustat, ruşinat de el însuşi. Banner... începu el. Te rog, fără scuze, Grady. Tonul ei blînd îl făcu să-şi ridice din nou ochii spre ea. Am vrut să mă mîngîi. Şi încă mai vreau. Dar ştiu că fetele n-ar trebui să se poarte ca şi cînd le-ar plăcea... partea mai intimă a căsătoriei. Nu vreau ca tu să crezi lucruri urîte despre mine. De asta te-am oprit. El îi luă mîinile într-ale lui, le duse la buze şi le sărută cu ardoare. -- Nu gîndesc rău despre tine. Te iubesc. Ea rîse cu acel rîs al ei puternic, gutural, care îi făcuse pe mai mulţi angajaţi de-ai tatălui ei să-şi piardă somnul noaptea şi să se gîndească cum ar fi să se tăvălească puţin cu Banner Coleman. N-o să ai de luptat cu mine ca să mă duci în pat, Grady. Mai tîrziu, cînd intră în casă, îi auzi pe Lydia şi pe Ross vorbind încet în salon. Crezi că-i pregătită să se mărite? Nu are decît optsprezece ani, spunea Ross. Lydia rîse uşor. Este fiica noastră, Ross. Toată viaţa ei a văzut cum ne iubim unul pe altul. Nu cred că mai e un mister pentru ea căsătoria. Este pregătită. în ce priveşte vîrsta, majoritatea prietenelor ei sînt căsătorite. Unele au deja copii. Dar nu sînt fiicele mele, mormăi el. Vino aici şi stai jos. Nu te mai plimba că-mi distrugi covorul. Banner îi auzi mişcîndu-se cînd tatăl ei se aşeză aproape de mama ei, pe sofa. Şi-l închipuia ţinîndu-şi braţul în jurul Lydiei, iar pe ea ghemuindu-se la pieptul lui, ca de obicei. Grady te îngrijorează de fapt? Nu, spuse Ross nemulţumit. Cred că este aşa cum pare - statornic, ambiţios. Pare să o iubească pe Banner. Doamne, ar face bine s-o trateze cum trebuie, altfel va avea de-a face cu mine. Aproape că putea să vadă cum degetele liniştitoare ale mamei ei treceau prin părul lui Ross. Mai curînd Banner va fi cea cu probleme. Este o femeie încăpăţînată sau n-ai observat? Mă întreb pe cine moşteneşte? zise Ross afectuos. Urmă un moment de linişte. Banner ştia că se îmbrăţişau într-un fel care i-ar fi uimit pe cei mai mulţi dintre prietenii ei care nu-şi văzuseră niciodată părinţii mîngîindu-se. Auzi fîşîitul hainelor lor cînd se aşezară mai confortabil, după ce se sărutaseră. Ross vorbi primul. Mi-am dorit atîtea pentru copiii noştri. Mult mai mult decît am avut tu şi eu cînd eram copii. Nu-mi mai amintesc nimic dinaintea zilei în care ne-am cunoscut. Ba da, îţi aminteşti, îi răspunse el încet. Şi eu îmi amintesc. Cu Lee numi fac probleme. Se descurcă şi singur. Dar Banner... oftă el. îl omor pe ăla care-i face ceva. Sînt fericit că nu s-a împlinit cea mai rea dintre temerile mele. Care anume? Teama că vreun coVvboy de doi bani ar veni aici călare şi ar răpi-o. Cowboy-ii n-o impresionează. A crescut cu ei. N-a mai avut optsprezece ani pînă acum şi nici n-a mai avut acea expresie în ochi. O are de pe la şaisprezece ani. Ce expresie? Ca aceea pe care o ai tu cînd îmi deschei nasturii de la cămaşă. Ross Coleman, eşti un înfumurat. Dojana mamei ei fusese curmată brusc şi Banner nu avu nici cea mai mică îndoială că buzele tatălui ei erau răspunzătoare de aceasta. Nu mă uit nicicum, protestă Lydia slab cîteva momente mai tîrziu. O, ba da. De fapt - şi vocea lui Ross coborî - te uiţi aşa şi acum. Vino aici, femeie, şopti el, înainte ca altă tăcere grea să se instaleze. Zîmbind, Banner stinse lampa din hol şi urcă treptele spre camera ei, Se privi în oglinda de deasupra mesei ei de toaletă, îşi lipi nasul de sticlă şi îşi cercetă pătrunzător ochii. Chiar avea „acea privire"? Oare de asta îndrăznise Grady să o atingă într- unul din locurile acelea nepermise despre care ea şi prietenele ei vorbeau în şoaptă? Era ceva rău că voise să fie atinsă? Fusese Grady rău pentru că voise să o atingă? Dacă pentru ea fusese greu să reziste, oare cum fusese pentru Grady, care era bărbat şi, din acest motiv, aceste impulsuri fizice erau şi mai greu de controlat? Se dusese la culcare şi încercase să doarmă, mintea ei fiind tot atît de asaltată de întrebări precum îi era corpul de dorinţa de a experimenta necunoscutul. Ei bine, nu mai avea mult de aşteptat, se gîndi ea în timp ce urmărea cu privirea domnişoarele de onoare ce se încolonau în culoarul din centrul bisericii ca la repetiţia din ziua precedentă. Este rîndul tău acum, Prinţesă, spuse Ross. Eşti pregătită? Da,tată. Era pregătită, Era pregătită pentru a fi iubită de un bărbat, pregătită pentru ca focul înăbuşit din corpul ei să fie aprins, apoi potolit. Era pregătită să aparţină unui bărbat, să aibă pe cineva pe care să-l strîngă în braţe noaptea, cineva care s-o îmbrăţişeze. Obosise să se tot simtă vinovată pentru săruturi furate şi pentru momentele cînd pasiunea ameninţa să depăşească limitele bunelor maniere. Ross o conduse de-a lungul amvonului. Coborîră spre culoarul din mijlocul bisericii, în timp ce muzica de orgă izbucnea după o pauză dramatică. Toată lumea era în picioare şi o privea în timpul marşului ei lent. Era salutată de o mare de feţe prietenoase, multe dintre ele fiindu-i cunoscute de o viaţă. Bancheri, negustori, comercianţi, oameni ai legii, vecini de la fermele alăturate şi fermieri, împreună cu familiie lor, veniseră pentru cununia lui Banner Coleman. Banner le zîmbi cu o cutezanţă neobişnuită pentru o mireasă. Langston-ii erau împreună în strana din spatele Lydiei. Mai întîi Ma, care se lupta cu lacrimile. Lîngă ea erau Anabeth, soţul ei, Hector Drummorid, şi copiii lor, apoi Marynell. Micah stătea între Marynell şi fratele vitreg al lui Banner, Lee. Chinuitorii ei. Chiar şi acum, cînd le aruncă o privire piezişă, ştia că făceau eforturi mari să nu izbucnească într-un rîs total nepotrivit ocaziei. Privirile ucigătoare ale lui Ma şi Ross erau singura piedică în calea ilarităţii lor. Băieţii deveniseră prieteni la cataramă cînd Micah s-a mutat la River Bend cu mama lui. La început, Banner fusese cumplit de geloasă pe Micah, care o jefuise de singurul ei partener de joacă. Micah îşi mai amintea şi acum că-i pusese o piatră de ascuţit sub pătura de sub şa. Fusese aruncat de pe cal, dar scăpase, slavă Domnului, fără să se rănească sau să moară, lucru pentru care Banner, fetiţa de şase ani, se rugase, în egoismul ei. Era întotdeauna pe urmele băieţilor, implorîndu-i să o lase să ia parte la toate năzdrăvăniile pe care le puneau la cale. De multe ori o lăsau să participe, însă numai ca să joace rolul de ţap ispăşitor atunci cînd erau prinşi. în ciuda ciondănelilor, îi iubea cu înverşunare. Arătau foarte chipeşi acum, stînd în picioare unul lîngă altul. Lee, cu părul lui negru şi ochii căprui, scînteietori, moşteniţi de la mama sa, Victoria Gentry Coleman şi Micah, la fel de frumos ca toţi Langston-ii. Şi aşa, privirea lui Banner ajunse la ultimul om din rînd. El primi cel mai strălucitor zîmbet. Jake. Jake, omul pe care-l adorase de cînd se ştia. îşi amintea cu însufleţire fiecare din rarele lui vizite, cînd o înălţa mult deasupra capului, ţinînd-o acolo, zîmbindu-i în faţă, pînă cînd începea să dea din picioare şi să ceară îndurare, sperînd în tot acest timp ca el să nu-i dea drumul niciodată. Nimeni nu mai era atît de înalt ca Jake. Nimeni nu mai era atît de puternic, de blond, de arătos. Nimeni nu putea să o legene în aer mai sus ca el. Nimeni nu spunea poveşti cu fantome mai bine ticluite. Fusese eroul ei, cavalerul ei în armură strălucitoare. Cele mai fericite zile din viaţa ei fuseseră acelea în care Jake venise la River Bend, pentru că prezenţa lui fericea pe toată lumea. Ma, Lydia,- Ross, Lee şi Micah, bătrînul Moses, înainte de a muri, toţi aşteptau ca el să vină în vizită. Singurul lucru rău în legătură cu vizitele lui era că se sfîrşeau prea repede şi că erau rare. Cînd mai crescu, îşi dădu seama cît de rar venea şi bucuria de a-l avea acolo era umbrită de gîndul că urma să plece. Nu putea să se bucure de vizita lui atît cît ar fi fost normal, pentru că ştia că avea să plece şi avea să treacă o veşnicie pînă la a-l revedea. De aceea, aproape că se produsese un haos în dimineaţa în care Micah şi Lee intraseră în casă pentru micul dejun şi Lee anunţase: Ia uitaţi-vă aici pe cine am găsit dormind în grajd azi-dimineaţă. îl împinse pe Jake prin uşa din spate. Imediat, fu înconjurat de oameni care rîdeau, sporovăiau, vorbeau toţi odată. Jake! Fiule! Ei, fir-aş al dracu'! Ross, fii atent cum vorbeşti. Aici sînt copii. De ce-ai dormit în grajd? Calului meu i-a intrat o piatră sub potcoavă noaptea trecută cînd am coborît din tren. Şi noi am mers cu trenul, unchiule Jake! Da, şi ei i-a fost frică, dar mie nu. Ba nu mi-a fost frică! La ce oră ai ajuns? De unde? Din Fort Worth? Mda, din Fort Worth. Tîrziu. N-am vrut să deranjez pe nimeni. Nici nu puteai. Ma îl strînsese în braţe, presîndu-l de pieptul ei şi ţinîndu-şi ochii închişi din cauza emoţiei care îi umezise. Apoi, agitată, se lansase imediat într-o prelegere despre cît era el de slab. Aşează-te şi o să-ţi pregătesc nişte pesmeţi cu sos de friptură. Da' fermierii ăia din Panhandfe nu-şi hrănesc oamenii? Am văzut şefi mai graşi ca tine. Te-ai spălat pe mîini? Marynell, scoate- ţi nasul din cartea aia şi toarnă-i fratelui tău mai mare nişte cafea. Anabeth, potoleşte-i pe puşti. Fac mai multă gălăgie ca o grămadă de pietre într-o căldare. Jake ţinea pe fiecare picior pe cîte unul din copiii lui Drummond, care trăgeau de el de parcă ar fi fost un iadeş. Un altul îi luase pălăria ca să o încerce. Cel care nu putea încă să meargă i se tîrîse printre picioare şi îl bătea peste vîrful ghetei cu o lingură. Anabeth păşise printre copiii ei ca să sărute obrazul fratelui ei şi ca să-i murmure în ureche: Ma a fost bolnavă de îngrijorare din cauza ta. După transmiterea acestui mesaj ca de la soră la frate, luase copiii din preajma lui Jake şi-i gonise afară avertizîndu-l pe cel mai în vîrstă să fie atent la mezin. Lydia se îndreptase spre braţele deschise ale lui Jake şi-l îmbrăţişă cu putere. Îmi pare aşa de bine că ai venit. Eram îngrijoraţi că n-ai să poţi. Nu puteam să nu vin, spuse, ochii lui albaştri mişcîndu-se de la o faţă dragă la alta. Salut, Ross, spuse el întinzîndu-se lîngă Lydia pentru a strînge mîna lui Ross. Cum o mai duci? Bine, bine. Dar tu, Bubba? Din cînd în cînd îi scăpa vechea poreclă. Aşa şi aşa. Cum e cu slujba? Am lăsat-o. Ai lăsat-o? Ma se răsuci din faţa sobei cu o farfurie de biscuiţi fierbinţi în mînă. Jake scutură din umeri, evident nedorind să strice acea atmosferă festivă vorbind despre asta. Trebuia să vin să văd mireasa, nu? Acum că veni vorba, unde-i? Ochii lui rătăceau asupra grupului îngrămădit în jurul lui, omiţînd-o în mod deliberat pe Banner. Ea rămăsese în spate urmărind un scop, acela de a-i obţine atenţia neîmpărţită atunci cînd urma să-l salute. Jake Langston, tu ştii că eu sînt mireasa. Ea se repezise înainte şi i se aruncase în braţe, strîngîndu-l cu putere. Braţele lui îi cuprinseseră talia şi o înălţase de la podea. Se învîrtiseră de două ori înainte ca el să o pună din nou jos. Apoi, dînd-o la o parte, spuse: Nu, n-ai cum să fii tu mireasa. Banner Coleman pe care o ştiu eu are cosiţe, picioarele julite şi găuri în genunchii pantalonilor, ia să-ţi văd pantalonii şi atunci o să fiu sigur. Se aplecă să-i ridice poalele rochiei. Ea ţipase strident şi-l lovise peste mîini. N-o să-mi mai vezi niciodată pantalonii, nici picioarele, jupuite sau nu. Acum am crescut sau n-ai băgat de seamă? Stătea cu trufie într-o poziţie arogantă care îi scotea în evidenţă prea mult maturizarea. îşi pusese o mînă în şold. Pe cealaltă şi-o îndoise sub cap, şi-şi lăsase capul mult pe spate. Lee izbucnise în hohote de rîs. Micah fluierase lasciv şi aplaudase, Jake o măsurase din priviri pe fiica lui Coleman, pe care o cunoştea de cînd era în faşă. Ba să ştii că da, remarcă el serios. Te-ai făcut mare. îşi aşezase mîinile pe umerii ei şi se aplecă să o sărute respectuos pe obraz. Apoi, spre consternarea ei, palma deschisă a mîinii lui aterizase pe fundul ei cu o plesnitură răsunătoare. Dar pentru mine eşti încă un copil mucos. Caută-mi un scaun ca să pot mînca pesmeţii ăştia pînă nu se răcesc. Fusese prea fericită că-l văzuse ca să se simtă ofensată, deşi toată lumea rîsese de ea. Acum inima îi crescu şi mai mult cînd îi întîlni privirea, în timp ce traversa lin culoarul. Era atît de mîndră de el, atît de mîndră că acest bărbat blond, cu ochi de un albastru strălucitor aparţine familiei ei. Sau aproape. Jake îşi schimbase hainele de cowboy cu o cămaşă albă şi o vestă din piele neagră. înlocuise bandana pe care o purta întotdeauna la gît cu o cravată neagră, îngustă. Dar centura pistolului rămăsese strînsă pe şolduri. Banner se gîndi că anumite obişnuinţe sînt greu de înlăturat. Ea se gîndi că comportarea lui n-ar suporta o analiză prea amănunţită. Probabil că făcuse cîteva lucruri de care legea mai bine că nu luase cunoştinţă. Era convinsă că bea, că joacă cărţi pe bani şi că flirtează cu genul de femei despre care ea nici măcar nu ar fi avut voie să ştie că există. Dar nimic din toate astea nu o putea face să nu-l mai iubească. Aerul lui îndrăzneţ şi periculos îl făcea şi mai atrăgător. Nu exista nici o îndoială că fetele singure de la cununie ar fi vrut să le fie prezentat. Unul dintre aceşti ochi albaştri de cristal, înconjuraţi de gene aurite de soare, se închise, clipind repede, în secret, spre Banner. Ea îi făcu la rîndul ei, cu ochiul, amintindu-şi de toate acele ocazii în care el îi împărtăşise secrete pe care se jurase că nu le-ar fi destăinuit lui Lee şi lui Micah. Ea îl crezuse, pentru că aşa voise. Prietenia dintre ei era păzită cu avariţie. Fiecare cuvînt pe care el i-l şoptise era preţuit. Dacă altcineva îi atrăgea lui atenţia, devenea de o gelozie feroce. Banner ştia că existase o legătură între el şi părinţii ei, mai ales cu mama ei, care era secretă şi sacră. Niciodată nu se vorbea despre ea. Era un subiect veşnic evitat. Dar cu intuiţia ei de copil, Banner îi simţise întotdeauna prezenţa. Orice ar fi fost, era bucuroasă că aşa stăteau lucrurile, pentru că asta îl menţinea pe Jake în viaţa lor. Se uita la mama ei, acum, că ea şi Ross se apropiau încet împreună de prima strană. Te iubesc, mama, şopti ea. Şi eu... şi noi te iubim, îi spusese Lydia ca răspuns^ făcîndu-l părtaş şi pe Ross la această alintare. în ochi avea lacrimi, dar zîmbea. Banner le zîmbi amîndurora înainte de a-l privi pe preot. Ross îşi ocupă locul între ea şi Grady. Cine o aduce pe această femeie în faţa altarului? întrebă preotul. Mama ei şi eu. Ross îşi coborî privirea asupra lui Banner. Ochii lui verzi erau înceţoşaţi. îi strînse mîna, apoi i-o puse în mîna lui Grady, după care se alătură Lydiei, în banca din faţă. Banner auzi suflul mulţimii cînd toată lumea se aşeză la loc. Privi în ochi mirelui ei, ştiind că nici o femeie din lume nu fusese Vreodată mai fericită decît ea în acel moment. Grady era bărbatul pe care-l alesese pentru tot restul vieţii ei. Urmau să se iubească aşa cum mama şi tata se iubeau. Avea să-l facă fericit în fiecare zi a vieţii lui, indiferent cît ar fi costat. Era la fel de sigură că şi el o iubea în clipa cînd şi el o privi'. Preotul începu ceremonialul. Cuvintele poetice purtau acum un înţeles nou pentru Banner. Da, fraza aceea exprima perfect ceea ce simţea ea. Poc! Larma stîrnită spulberă tăcerea adîncă a bisericii. Zgomotul reverberă în jurul lui Banner ca şi rafala de cioburi ascuţite. Ţipete. Un murmur precipitat se înălţă din rîndul credincioşilor. Banner îşi întoarse repede capul şi privi în jur. Grady se prăbuşi peste ea. O rană se căsca roşie pe fondul negru al costumului de cununie. Grady! Sub greutatea lui Grady, Banner se prăbuşi la podea. El căzu deasupra ei. Banner se strădui să se ridice în şezut şi îi luă capul în poale. Automat, începu să-i desfacă cravata şi cămaşa. Sughiţuri de reală teroare răzbăteau din gîtul ei. Ochii Iu erau deschişi şi sticloşi datorită şocului. El îşi mişcă buzele, dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Dar mai era încă în viaţă. Banner rosti pe un" ton plîngăreţ rugăciuni de mulţumire în timp ce cu mîna goală acoperea rana, în efortul ei de a opri scurgerea sîngelui. în fracţiunea de secundă cît dură totul, Jake îşi scoase pistolul şi-l aţinti spre omul care stătea afară chiar în faţa celei mai apropiate ferestre. Acesta ţinea un pistol aţintit spre partea din faţă a bisericii. Acu' e rîndu' miresii. Ameninţarea fusese rostită de o voce aspră, rea, şi fu întărită de un gest brutal cu pistolul în direcţia altarului. Nu numai Jake, ci toţi cei din River Bend care erau prezenţi la cununie aveau pistoalele scoase şi îndreptate spre omul de la fereastră. Femeile înfricoşate se aplecară înainte ca să-şi ascundă capetele în poală, acoperindu-le cu braţele. Bărbaţii se ghemuiseră jos între bănci, protejîndu-şi copiii de un pericol care nu fusese încă identificat. Aruncaţi armele alea, ţipă bărbatul, ca un nebun. Ross? întrebă Jake. Fă ce spune. La primul foc de armă, Ross îşi îndoi genunchii şi-şi căută Coltul, ca să afle că nu era acolo. Cine ar fi crezut că avea să aibă nevoie de pistolul lui cu şase focuri la cununia fiicei sale? înjură murdar, în şoaptă. Jake îşi azvîrli cu regret pistolul pe podea. Cei din River Bend îi urmară exemplul. Abia atunci omul din dreptul ferestrei înalte îşi răsuci un picior peste canatul scund şi păşi" în biserică. Trase după el o femeie tînără şi cu palma în scobitura şalelor o îmbrînci înainte. Doggie Burns şi asta-i preţioasa de fii-mea, Wanda. Cei doi nu mai aveau nevoie de prezentare. Doggie Burns distila cel mai bun whisky din Texasul de Vest. Avea clienţi care ar fi călătorit mile întregi pentru a se aproviziona din whisky-ul lui din Virginia de Vest preparat după propria lui reţetă. Puţini pierdeau mai mult decît timpul necesar încheierii tranzacţiei. Era prefăcut, viclean, periculos, pur şi simplu rău intenţionat, şi oricine auzise de el ştia acest lucru. Şi el şi fata erau murdari. Părul ei gri castaniu îi atîrna moale şi unsuros pe umeri. La subsuoară, cămaşa lui Doggie avea generaţii de pete circulare de transpiraţie. Hainele lor erau zdrenţuite şi cîrpite prost. Erau o profanare a vechii capele, aşa cum fusese ea decorată pentru acea ocazie. Erau ca o fisură într-un diamant altfel perfect, murdărind frumuseţea din jurul lor. Oricît mi-ar părea de rău să întrerup, spuse Burns sarcastic, salutînd-o pe Lydia cu pălăria, înainte de a şi-o pune înapoi pe părul lui slinos, este datoria mea de tată să opresc această cununie de-a mai avea loc. Grady gemu de durere şi-şi puse mîna pe rana din umăr. -Vă rog, cineva, ţipă Banner. Ajutaţi-l. îşi trăsese voalul pe spate. Ochii ei păreau imenşi. Lydia îi înmînă o batistă ca să tamponeze rana din umărul lui. N'ar să moară, păpuşico, spuse Burns, plimbîndu-şi ghemotocul respingător de tabac dintr-o parte a gurii în cealaltă. Rîuri maronii de salivă îi murdăreau liniile din jurul gurii. Ă-hă, dacă voiam să-l omor, nu mai simţea el glonţu'. N-am fă'ct decît să opresc cununia din cauză de ce i-a fă'ct lu' fii-mea nenorocitu' ăsta. Deja credincioşii pricepuseră că situaţia nu prezenta nici o ameninţare pentru ei. Cîteva capete se înălţară prudent. Limbajul vulgar folosit de Bums stîrni un murmur îndreptăţit de protest şi mai multe evantaie începură să fluture. Ce vrei? ceru explicaţii preotul. Cum îndrăzneşti să-l ofensezi pe Domnul în chiar casa lui? Ia-o mai încet, părinte. O să reciţi cuvintele alea pompoase, dar nu pentru ăia doi. Lydia se ridicase în picioare încă de la detunătura glonţului. Ross o cuprinsese protector cu un braţ pe după umeri. Acum şi-l retrase şi făcu un pas înainte. Bine, Bums, ai reuşit să captezi atenţia tuturor. Ce vrei? Vezi burtoiu' ăsta a lu' fii-mea? Arătă cu butoiaşul pistolului spre abdomenul proeminent al fetei. E umflat tot cu copilul lui Sheldon. Nu-l adevărat, bolborosi Grady. De ce faceţi asta? Nu înţeleg! exclamă Banner, dintr-odată conştientă de ce se întîmpla în jur. Pînă atunci Grady, în chinul lui, îi acaparase toată atenţia. De ce-aţi venit aici şi mi-aţi distrus cununia? De ce? Toţi cei din biserică priveau cu gura căscată. Acest fel de spectacol nu avea niciodată loc într-un orăşel ca Larsen. Avea să fie un subiect de bîrfă zeci de ani de-atunci înainte. Oamenii sorbeau fiecare cuvînt. Dreptate, spuse Burns, cu un zîmbet respingător. Nu se cade să te măriţi cu ei cînd a lă'st-o pe Wanda mea grea, nu-i aşa? Grady se mişcă şi, în ciuda mîinilor lui Banner, care îl ţineau, se luptă să se ridice în picioare. Clătinîndu-se ca un om beat din cauza durerii, îşi concentră privirea asupra celor doi Burns. N-am lăsat-o eu gravidă. Acest cuvînt, spus în gura mare, provocă un alt murmur printre martori. Banner se ridică în picioare, îi luă pe Grady de braţ şi îi privi sfidător pe tatăl şi fiica ce încercau din răsputeri să-i strice nunta perfectă, viaţa perfectă, viitorul perfect. Nu observă că partea din faţă a minunatei ei rochii era pătată de sîngele roşu al logodnicului ei. Şi nici nu dădu atenţie comentariilor ce se făceau auzite în rîndul credincioşilor. Mai mulţi bărbaţi din mulţime îşi plecară ochii vinovaţi. Lee îşi muta greutatea de pe un picior pe altul încurcat, Nu voia să întîlnească privirea furioasă a lui Doggie Burns sau să se uite la ursuza şi tăcuta Wanda. Micah îşi înghiţea saliva, convulsionat. Ma Langston îl fixa cu o privire inchizitorială care l-ar fi făcut chiar şi pe un înger să se simtă vinovat. Ei bine, Wanda zice că tu eşti ăla, Sheldon, spuse Doggie batjocoritor, 'şa-i, Wanda? O înghionti înainte aşa încît toată lumea să-i poată vedea bine abdomenul umflat de sarcină. Nu era nici o urmă de timiditate în ochii care se mişcau şireţi deasupra mulţimii. Gura i se ţuguiase cu un aer de superioritate. Bărbaţii din încăpere care erau vinovaţi de a fi contribuit la murdărirea reputaţiei Wandei blestemau ziua cînd o atinseseră şi-i mulţumeau Domnului că fusese acuzat Grady Sheldon. Multe promisiuni de abstinenţă se înălţară spre ceruri. E-al lui, sigur că da, spuse Wanda îmbufnată. Nu mă lăsa în pace, tot venea cînd tata nu era acasă. Mă tot bătea la cap. Mă ... Mă... Spune, Wanda puiule, spun'le ce-ţi făcu. Se opri teatral, apoi îşi plecă bărbia în piept, culese o scamă de pe rochie şi murmură: Şi-a bătut joc de mine. E o minciună sfruntată! strigă Grady deasupra murmurului de stupoare ce se ridică din strane. Burns făcu un pas înainte, învîrtindu-şi din nou pistolul. O faci pe draga de fii-mea mincinoasă? Da, dacă spune c-am forţat-o. Grady deveni şi mai palid din nou din cauza pierderii de sînge, a şocului şi a durerii. într-o clipă, înţelese că se prinsese singur în cursă. Ochii lui se îndreptară mai întîi spre Banner, care era la fel de palidă ca şi rochia de mireasă, apoi spre Ross, care arăta tot aşa de întunecat ca şi dracul însuşi. Ăă... hm... vreau să zic... Ross ţipă la el cît îl ţinea gura şi-l apucă de rever, zguduindu-l aşa încît să se privească în ochi. Deci îi ţineai companie slutei ăsteia cînd erai logodit şi urma să te căsătoreşti cu fiică-mea? răcni. Jake se mişcase ca argintul viu şi stătea acum lîngă Ross. Cînd Grady începu să geamă de durere şi să bolborosească obiecţii la adresa tratamentului dur la care îl supusese Ross, Jake se aplecă şi-şi recuperă pistolul. Burns nu spuse nimic şi nu făcu nici o mişcare să-l oprească. Nu mai era important. Credincioşii, ca un singur om, îşi mutară privirile dispreţuitoare de la cei doi Burns spre Sheldon. Jake armă Coltul şi-i împinse ţeava lungă, aducătoare de moarte, în pielea fină de sub bărbie. Ei bine, domnule, să te-auzim. Grady le aruncă celor doi bărbaţi o privire scîrbită. ~ Poate că am fost cu fata de cîteva ori. Degetele lui Ross se albiră, în contrast cu negrul costumului lui Grady. Um mîrîit fioros străbătu din pieptul lui. Grady bolborosi: ...aproape toţi bărbaţii din oraş s-au culcat cu ea. Putea fi oricine. Nu toţi bărbaţii din oraş se căsătoreau cu fiică-mea, mîrîi Ross şi-l dădu drumul lui Grady atît de brutal încît acesta aproape că se prăbuşi din nou la podea. Cum ai putut? întrebă Banner în tăcerea tensionată care urmă. Grady înghiţi cu greu şi merse împleticit spre ea. Banner, spuse, întinzînd mîinile implorator. Nu mă atinge, spuse ea, aproape sărind înapoi. Nu suport ideea de a mă atinge cu aceleaşi mîini cu care ai... Se întoarse ca să o privească pe Wanda Burns, care stătea cu o mînă pe şoldul scos în afară, într-o atitudine de bucurie răutăcioasă. Banner se răsuci pe tocuri şi mărşălui de-a lungul coridorului bisericii. De data asta, ţinuta şi comportarea ei erau trufaşe, milităroase, mîndre. Mama ei porni după ea la fel de ţanţoş. Langston- ii le urmară în dezordine. Cowboy-ii din River Bend, ca o mică armată, se scurseră afară şi strînseră rîndurile în curte, strunindu-şi caii şi urcîndu-se pe capră. încă la altar, Ross se legăna pe vîrfurile picioarelor, încercînd vizibil să se calmeze. Ochii îi erau topiţi de mînie. în faţa întregului oraş, a preotului, a oricui era suficient de aproape ca să- I audă, rostise ameninţarea. Dacă te mai apropii vreodată de fiică-mea, te omor. Ai înţeles? Şi înainte să termin cu tine, o să-ţi cerşeşti-moartea. Se întoarse şi ieşi ţanţoş din biserică. Jake îl ţinu pe Grady captiv al privirii sale de gheaţă, un timp ce păru o mică veşnicie. Treptat îşi coborî pistolul şi-l puse înapoi în teacă. Mi-ar place al naibii să te omor chiar acum. Clinchetul pintenilor lui fu singurul zgomot din biserică, cît parcurse culoarul. Cînd ajunse afară, Banner şedea în trăsură, învăluită în braţele protectoare ale mamei ei. Plîngea de ţi se rupea inima. Susţinătorii ei erau reduşi la tăcere. Nimeni nu se mai uita în ochii celuilalt. Jake sări în şaua calului său de împrumut. Cum prima grijă a lui Ross era să aibă grijă de fiica sa, Jake îşi asumă rolul de şef. Micah, Lee, rămîneţi în urmă. Dacă ne urmăreşte cineva, anunţaţi-mă. Ceilalţi, răspîndiţi-vă. Fiţi cu ochii în patru. I-au ascultat ordinele fără să crîcnească, formînd un scut de loialitate feudală pentru a proteja familia. Jake îşi înghionti calul în direcţia trăsurii, condu- cîndu-i pe ceilalţi. Ross, cu faţa ca de granit, ţinea hamurile, Iar Banner şi Lydia stăteau îmbrăţişate, plîngînd încetişor. Ross îl privi pe Jake cînd acesta îşi struni calul pînă în dreptul lor. Mulţumesc. Jake dădu scurt din cap. Nu era nevoie de cuvinte. River Bend fusese decorat pentru nunta care nu mai avea să aibă loc niciodată. Aleea ce urca de la drumul de pe marginea rîului spre corpul principal de casă fu prima insultă la adresa sensibilităţii lui Banner. Fiecare stîlp al gardului văruit fusese decorat cu panglici şi flori. Nenorocirea ei crescu cînd privi casa. Gardul care străjuia veranda fusese împodobit cu ghirlande de caprifoi înflorit. Şiraguri galbene de forsythia, fuseseră folosite la decorarea plantelor din glastre. Mese lungi fuseseră aranjate în curtea din faţă ca să încapă întreaga mîncare şi băutură pregătite cu multe zile înainte pentru mulţimea de oaspeţi care n-aveau să mai sosească. Era ca şi cum te-ai fi uitat la o cameră drăguţ aranjată pentru un copil născut mort.   continuarea o descarcati de aici...

Copilul născut joi Sandra Brown – Ţi-ai pierdut minţile? – Dar e o idee nemaipomenită. – E o idee cît se poate de prostească. N-ammai făcut aşa ceva de cînd eram mici. – Şi întotdeauna a mers. Allison Leamon îşi privi sora exasperată. Dacă n-ar fi fost expresia – a lui Ann era visătoare – s-ar fi putut crede că Allison se uita la propria imagine. Ann stătea turceşte în mijlocul patului surorii sale. Allison îi întoarse spatele şi începu să îşi scoată acele de păr din coc, scuturîndu-şi părul bogat şi roşcat care îi căzu pe umeri în valuri groase identice cu ale surorii ei. – Bette Davis a jucat în vreo două filme rolulunor surori gemene care făceau scliimb de locuri, întotdeauna s-a întîmplat ceva îngrozitor. – Acelea erau filme; asta-i realitate. – Arta nu imită viaţa? Ann oftă supărată. – Haide, Allison. Vrei sau nu?- Nu. în primul rînd nu-mi vine să cred că vorbeşti serios în privinţa acestei operaţii, spuse ea periindu-şi părul. – N-am chef să trăiesc toată viaţa fără sîni.- Dar nu poţi spune că n-avem, zise Allison privindu-se în oglindă. – Dar nici nu sîntem excesiv de înzestrate.- Cine vrea să fie? Peste cîţiva ani or să atîrne şi atunci o să-ţi-doreşti să nu-i fi avut, spuse Allison şi, după ce puse peria pe măsuţa de toaletă, se întoarse spre sora ei. Te rog să te mai gîndeşti, Annie. Nu face asta. Ann începu să rîdă. – întotdeauna eşti atît de prudentă şi derealistă. Nu-ţi trece niciodată prin cap un gînd frivol? Uită-te la tine acum, că ţi-ai lăsat părul liber. Arăţi superb. Nu vrei să fii aşa? – Nu sînt deloc superbă. Şi, nu, nu vreau neapărat să fiu. Nu înfăţişarea contează. Ann îşi duse mîna la inimă şi îşi ridică privirea spre tavan. – Ştiu, spuse ea teatral, contează numai cumeşti în interior. – Poţi să rîzi de mine cît vrei, dar aşa simt.Prefer să fiu considerată inteligentă decît o superbitate. Ann se încruntă supărată. Sora ei era imposibilă. Lui Allison nu îi păsa decît de laboratorul ei – de microscopul ei electronic, de arzătorul Bunsen şi de microorganismele ei! – Vrei să-mi faci acest serviciu sau nu? – Nu. Nu vreau să mă bag în aşa ceva. De ce Davis nu trebuie să ştie nimic? – Pentru că vreau să-i fac o surpriză. – – Dar te place aşa cum eşti. Altfel de ce s-ar însura cu tine? – Ştii tu vreun bărbat căruia să nu-i placă ofemeie cu sînii mari? Dar, chiar în clipa cînd rosti întrebarea, Ann începu să scuture djn cap. – Las-o baltă. îmi retrag întrebarea. Tu nucunoşti nici un bărbat. – Ba cunosc destui, spuse Allison cu trufie. – Toţi deştepţi şi ciudaţi! zise Ann. – Sînt oameni de ştiinţă. – Exact aşa cum am spus, deştepţi şi ciudaţi,mormăi Ann smulgînd un fir din cuvertura de pe patul lui Allison. Momentul de supărare dură numai cîteva clipe, după care Ann îşi pierdu răbdarea. – Vreau o mărire a sînilor. E pentru propria mea părere faţă de mine. Davis o să fie, pur şi simplu, încîntat cînd o să vadă îmbunătăţirea. O rog pe sora mea geamănă să mă ajute puţin şi ea face mare caz. Văzîndu-i privirea fulgerătoare, Allison se mai înmuie puţin. – Nu-mi ceri deloc să te ajut „puţin”. îmi ceri sămă prefac că sînt tu în timp ce vei suporta operaţia. – Numai cîteva zile, pînă îmi scot bandajele.Allison îşi acoperi sînii cu mîinile, cutremurîndu-se. Ideea aceea o făcea să se înfioare, dar era treaba lui Ann. Voia numai să nu o amestece şi pe ea. – Şi serviciul? – îmi iau concediu o săptămînă. Acolo nu-i nicio problemă. Te vei putea duce la lucru, ca de obicei. Numai seara va trebui să stai cu Davis. – Şi tu ce-o să faci, o să stai ascunsă în dormitor? – O să stau la clinică. E scumpă, dar prefer săstau acolo decît acasă. Allison se îndepărtă de măsuţa de toaleta şi începu să măsoare încăperea în lung şi-n lat. – Annie, e o nebunie. Tu şi Davis… ei bine, n-o să se aştepte la anumite, ştii… – Te referi la privilegiile de dormitor? întrebăAnn şi Allison roşi. ceea ce o făcu pe sora ei să rîdă. Am găsit o soluţie şi pentru asta. l-am spus că ginecologul mi-a schimbat reţeta de anticoncepţionale şi că nu trebuie să facem dragoste trei săpîămîni pînă nu ne dăm seama ce efect vor avea cele noi. – Dar e absurd! – Ca biolog în genetică ştii asta şi eu, cafemeie, o ştiu, dar Davis nu are cum să ştie. A făcut scandal, dar, în cele din urmă, a acceptat. Aşa că nu va trebui să te temi că va încerca să se culce cu tine. Şi totul nu va dura decît trei sau patru zile! Allison îşi frîngea mîinile nervoasă. întotdeauna reuşise Ann să îi facă aşa ceva, să o convingă de ceva împotriva raţiunii ei. – Schimbarea locurilor a fost un joc amuzantcu mama şi cu tata, chiar şi cu profesorii, dar am o presimţire că se va întîmpla ceva îngrozitor. – Eşti o fatalistă. Nu o să se întîmple absolut nimic. – Şi vrei să mă mut în apartamentul tău?- Ar fi cel mai convenabil. Davis mă va putea găsi oricînd sau, mă rog, te va găsi. Ceea ce rămînea nerostit, dar era de la sine înţeles, era faptul că absenţa lui Allison din propriul apartament avea să treacă neobservată. Pe ea nu avea cine să o caute seara. – Ar trebui să mă îmbrac cu lucrurile tale, spuse ea, lipsită de entuziasm. – Ceea ce va însemna o îmbunătăţire în comparaţie cu garderoba ta, zise Ann, privindu-i fusta bleumarin şi bluza albă cu un vădit dezgust. – Ar trebui să port lentilele de contact tot timpul şi îmi dau dureri de cap. – Mai bine o durere de cap decît ochelarii ăiape care-i porţi. -Şi părul… – încetează odată! Părul arată superb cînd îllaşi liber în loc să-l strîngi în cocul ăla de fată bătrînă, spuse Ann şi sări jos din pat, aşezîndu-se în faţa lui Allison cu ambele mîini în şolduri. Deci, vrei sau nu? Te rog, Allison. Este foarte important pentru mine. Totul era foarte important pentru Ann. Trăia de la o criză la alta. Nu făcea nimic pe jumătate. Se arunca direct în mijlocul unui eveniment critic, trăgînd-o după ea de obicei pe sora ei, căreia îi cam lipsea spiritul de aventură. Allison se întoarse spre oglindă şi se privi. Putea, oare, să se dea drept Ann? Ann care niciodată nu cunoştea un străin, ci un posibil prieten? Ann care se simţea în largul ei în orice situaţie? Ann cu personalitatea ei efervescentă şi cu mai mult farmec în degetul mic decît avea Allison în întregul trup? Ann veni lîngă ea. Din moment ce Allison nu avea ochelarii şi părul îi curgea liber pe umeri ca şi al lui Ann, erau absolut identice. Şi nu era decît pentru cîteva zile. Iar Ann era sora ei geamănă, singura ei rudă. Şi, în plus, la obiceiurile de o viaţă nu se putea renunţa. Allison zîmbi melancolic. – Îţi dai seama că, tot restul vieţii noastre,oamenii vor trebui să se uite la sînii noştri ca să ne poată deosebi? – Ah, Allison. Eşti de acord? întrebă Ann şi,răsucind-o pe Allison, o îmbrăţişa. Ştiam eu că mă pot bizui pe tine. Uite inelul meu de logodnă, adăugă ea şi, scoţîndu-l de pe deget, îl puse pe degetul lui Allison. Nu cumva să-l pierzi. Acum, hai să-ţi spun ce o să faci diseară. – Diseară? – Davis şi cu mine ne întîlnim cu cel mai bunprieten al lui la cină. Au crescut împreună, sînt fraţi de sînge, chestii de-astea. Eu nu l-am văzut niciodată şi Davis vrea să mă prezinte. – Ah, Annie, se plînse Allison.- Aşteaptă numai s-o vezi, Spencer. E extraordinară. Absolut extraordinară. E dulce şi isteaţă. Are un corp superb. Şi faţa! Dumnezeule, faţa ei. E nemaipomenit de frumoasă. – Aşa sună, zise Spencer Raft, făcîndu-i cu ochiul prietenului său. Davis păru dintr-odată întristat. – Vorbesc cumva prea mult despre ea? Spencer îl bătu uşor pe umăr. – Eşti doar un bărbat îndrăgostit. E firesc săvorbeşti despre ea. Cît o să dureze această logodnă? Davis se dusese să îl aştepte pe Spencer la aeroportul din Atlanta şi acum se aflau pe autostradă, îndreptîndu-se spre restaurantul unde trebuiau să ia cina împreună cu Ann. Era o după-amiază înăbuşitoare şi maşinile înaintau cu o încetineală potrivită umezelii. – Nu prea mult, slavă Domnului. Ultima săptămînă din iunie. Aş vrea să-mi fii cavaler de onoare. O să fii pe aici sau pleci din nou curînd? – O să stau pe aici. Doar n-o să-mi las cel mai bun prieten să se însoare fără să-i acord sprijinul. Davis îl privi pe bărbatul de lîngă el. – Ştii, dacă n-ar fi Ann, te-aş invidia. Să navighezi tot timpul în jurul lumii cu iahtul ăla al tău, cu cîte o femeie în fiecare port, aventuri, nici o obligaţie care să te ţintuiască. Trebuie să fie o viaţă excelentă, adăugă el oftînd. Spencer privea grav apusul întunecat de nori. – Nu-i chiar atît de excelent pe cît crezi, spuse el gînditor. – La naiba, omule, împărtăşeşte vechiului tăuprieten cîteva amănunte senzaţionale. Nici măcar nu ştiu cu ce te ocupi. Spencer zîmbi enigmatic. – E secret. – Cîştigi o grămadă de bani, lucrezi independent şi numai cînd vrei, călătoreşti prin toată lumea. Eşti mercenar, nu-i aşa? – Am încheiat subiectul, Davis. Acesta fluieră uşor. – Probabil că lucrezi pentru CIA sau ceva degenul ăsta, nu? Nu, lasă, înţeleg că-i un subiect încheiat. Numai asigură-mă de un lucru. – Ce anume? – Că orice ai face e legal. Că nu-i vorba de droguri, contrabandă cu arme sau alte chestii din astea. Spencer rîse. – N-o să intru la închisoare pentru ce fac, deasta să fii sigur. – Nu prea mă linişteşte. Ai putea să fii prea deştept pentru a fi prins. – Lucrez în limitele legii. Davis oftă. – Bine. Din cînd în cînd te invidiez pentru stilultău de viaţă. – N-o face, spuse Spencer încet. Eu îţi invidiez fericirea alături de Ann. – Ei bine, o să te înverzeşti de invidie, pentrucă iat-o. Nu ţi-am spus că e ceva cu totul deosebit? în clipa cînd o zări dînd colţul pe lîngă clădire frînă în faţa restaurantului. Sări din decapotabilă şi o strigă. Ea îşi ridică privirea, mai făcu un pas, dar se împiedică şi căzu cu faţa în jos. La naiba! Se sprijini în mîini, dar impactul fu atît de dur, încît făcu să i se lovească dinţii unii de alţii. Palmele i se zgîriaseră şi o usturau îngrozitor. Cel puţin trei straturi de piele rămăseseră pe trotuar, încercă să îşi amortizeze căderea proptindu-se într-un genunchi şi grătarul de fier i se întipărise pe rotulă. Avea să-i rămînă semn o lună întreagă. Părul îi atîrna de ambele părţi ale feţei ca o cortină roşie. Şezutul îi era ridicat în aer şi îi fu foarte greu să îşi limpezească privirea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns toate acele probleme fizice, se mai făcuse şi de rîs. îi auzea pe trecători făcînd tot felul de speculaţii cu privire la ce drog o fi luînd. Davis şi prietenul său veniră repede în timp ce ea încerca să se ridice. Naiba să le ia de tocuri! Nu purtase aşa ceva niciodată, dar Ann purta. Sandalele cu barete erau fatale. Dar ce altceva ar fi putut încălţa cu rochia aceea transparentă dîn sifon pe care Ann îi spusese să o îmbrace? Balerinii ei? – Ann, scumpa mea, te-ai lovit? Ea se sprijini pe piciorul care mai era încălţat. Tocul celeilalte sandale era înfipt în grătarul de fier, iar piciorul ei desculţ atirna fără vlagă la cîţiva centimetri deasupra trotuarului. – Nu, nu, n-am păţit nimic, murmură ea ţinîndcapul în jos. Ceva era în neregulă, dar nu îşi dădea seama ce anume. Lumea nu arăta normal. îşi lăsă toată greutatea pe piciorul lovit, dar acesta nu o putu susţine încă şi ea se trezi din nou gata-gata să cadă. – Ann! strigă Davis şi se repezi să o prindă.Dar o altă pereche de braţe o cuprinseră oprind-o din cădere şi strîngînd-o lîngă un piept lat şi dur ca un zid. Ea se lăsă o clipă pe el, blestemind influenţa pe care soră-sa o avea asupra ei şi propria-i vinovăţie. De ce nu se afla acum acasă citind un roman bun? – Draga mea. te-ai lovit! exclamă Davis. – Nu, n-am nimic. Sînt doar…îşi ridică privirea. Acela nu era Davis. El avea părul de un castaniu deschis, iar ea avea impresia că vede unul negru. Sprîncene întunecate. O haină sport din mătase groasă şi o cravată bleumarin. Vedea totul ca prin ceaţă. Clipi des, încercînd să limpezească imaginea, dar nu se putea concentra. „Dumnezeule! Mi-am pierdut o lentilă!” – Ah, sandaua mea. zise ea eliberîndu-se din braţele puternice şi lăsîndu-se din nou în genunchi, părînd să bîjbîie după sanda, dar rugîndu-se ca. printr-o minune, să găsească cealaltă lentilă de contact care trebuia să-i fi sărit cînd căzuse. – Uite-ţi poşeta, draga mea. spuse Davis,dîndu-i poşeta cu perle a lui Ann. – Îi iau eu sandaua. Vocea aceasta era groasă, mult mai puţin răsunătoare decît a lui Davis. Bietul Davis, îşi spuse Allison. Trebuie să fie îngrozit de stîngăcia neobişnuită a lui „Ann”. Ce impresie extraordinară trebuie să-i fi făcut logodnica lui prietenului său celui mai bun! Dar nu se putea gîndi la aşa ceva acum, ci la cum va rezista toată seara fără să vadă bine. Gemu cînd o mînă caldă i se strînse în jurul gleznei vîrîndu-i piciorul în sandaua care se înţepenise în grătar făcînd-o să cadă. – lartă-mă. Te-am lovit? îi atinse gamba grijuliu. – Nu, doar că… Nu ştiu ce să mai spună. „Nu, doar că nu sînt obişnuită ca un bărbat să mă ajute să mă încalţ”. Excelent, Allison. Ai face un început nemaipomenit. Mai bine nu mai spunea nimic. El se îndreptă. Părea să fie foarte înalt. Ea îşi scutură părul pe spate nefiind obişnuită să îl simtă pe umeri şi în jurul feţei şi cu mult mai puţin obişnuită să simtă mîna unui bărbat pe gleznă şi pe gambă. Spera ca acea grimasă pe care o simţea pe buze să arate a zîmbet. – Mă simt atît de stîngace. – Păi, să ştii că aşa şi pari, spuse Davispunîndu-i afectuos un braţ pe după umeri şi sărutînd-o pe tîmplă. Eşti sigură că te simţi bine? – Bineînţeles, spuse ea veselă încercînd cu disperare să îşi limpezească privirea. El este prietenul tău? Spencer? Se întoarse spre silueta masivă din faţa ei şi întinse mîna, care îi atinse mîneca. – Spencer Raft, ea este Ann Leamon, logodnica mea, spuse Davis. – Îţi sîngerează mîna. – Ah, iartă-mă, îngăimă ea. Te-am murdărit? – Nu-i nimic. Stai puţin. Mîna îi fu cuprinsă de aceleaşi degete calde şi sigure care îi ţinuseră glezna. Era o mînă puternică. Puternică, dar sensibilă. Simţi ceva moale apăsat uşor pe palme şi, privind în jos, desluşi o batistă albă. – Cred că ar trebui să o ducem acasă, Davis,spuse Spencer calm. – Nu, nu, protestă ea, căci Ann ar fi omorît-odacă i-ar fi stricat seara lui Davis. Mă simt bine, serios. După ce o să mă duc la toaletă să repar ce e de reparat, totul o să fie în regulă. Şi, poate că providenţa îmi va scoate în cale vreun baston sau vreun cîine, îşi spuse ea. – Eşti sigură? întrebă Davis. – Da, bineînţeles. – Atunci, hai să mergem, draga mea, spuse Davis şi ţinînd-o pe după umeri, o conduse spre intrarea în restaurant. îl auzi pe Spencer venind în urma lor. De cum intrară în elegantul restaurant, ea se scuză şi se duse la toaletă. Spera ca şchiopătatul să ascundă ezitarea paşilor în drumul ei prin holul slab luminat. După ce intră în camera de toaletă, îşi scoase şi cealaltă lentilă şi îşi puse ochelarii, pe care îi purta în poşetă. Privindu-se în oglindă, văzu că lucrurile nu stăteau chiar atît de rău. După ce îl pene de cîteva ori. părul i se aşeză la loc. Se spălă cu apă rece pe mîini şi apoi se şterse tamponîndu-şi palmele. Zgîrieturile nu erau chiar atît de grave cum îşi închipuise. Avea o gaură în ciorap în dreptul genunchiului cu care atinsese grătarul şi un fir se dusese de-a lungul piciorului, dar în această privinţă nu avea ce să facă. Graţie coafurii, machiajului şi hainelor, cea care o privea din oglindă era Ann. Fusese îngrozită cînd probase rochia de un verde marin din sifon. Imediat pusese mîna pe telefon şi sunase la clinica unde Ann fusese deja internată. – Mi-au luat sînge şi peste cîteva minute îmi vor face o radiografie a pieptului. După aceea mă culc. Operaţia e programată pentru mîine dimineaţă devreme. Oricît ar fi fost de îngrijorată pentru sora ei, Allison o întrebă; – Ann, unde este sutienul pe care îl porţi curochia asta? Toate cele pe care le-am încercat se văd. – Dar cu rochia aia nu se poartă sutien,prostuţo. – Bine. dar… sînt atît de dezbrăcată. – Aşa şi trebuie. – O să mă îmbrac cu altceva. Ce zici de… – Nu. E rochia preferată a lui Davis.- Mi-a cerut să o îmbrac în seara asta. Incidentul de pe trotuar o făcuse să nu se mai gîndească la rochie, dar acum, cînd se privi în oglindă, îşi reaminti cît era de sumară. Pe umeri nu avea decît două breteluţe foarte subţiri şi decolteul era adînc. Nu îşi putea da seama de ce voia Ann să aibă nişte forme mai generoase decît erau deja. Avea senzaţia că se revărsa din rochie, dar nici în această privinţă nu era nimic de făcut. Cu regret îşi scoase ochelarii şi îi vîrî la loc în poşetă, după care trase adînc aer în piept şi ieşi. Dacă nu ar fi fost şeful de sală, nu i-ar fi descoperit niciodată pe Davis şi pe Spencer în salonul acela slab luminat. Se ridicară amîndoi cînd o văzură apropiindu-se. – Totul e în regulă? o întrebă Davis îngrijoratuâgîndu-i scaunul pentru a se aşeza. – În afară de un fir dus la ciorap.~ Asta nu contează. Arăţi minunat, spuse Davis sărutînd-o uşor pe buze. Ea trebui să se concentreze foarte mult pentru a nu se trage înapoi brusc. îţi mulţumesc. îmi pare rău că m-am făcut de rîs. Pur şi simplu, nu-mi dau seama ce s-a întîmplat. Am ridicat privirea cînd m-ai strigat şi în clipa următoare mă adunam de pe trotuar. îi părea rău pentru Davis. Ea nu îl plăcea in mod deosebit pe Davis Lundstrum, dar Ann îi adora Arăta bine într-un sens pur american, era generos, plăcut, cumpătat şi se bucura de succes în domeniul lui, ceva în legătură cu computerele, l-ar fi părut extrem de rău să îl facă pe viitorul ei cumnat să se simtă stînj»nrt. – A fost un accident, spuse el pe un ton prietenos, punîndu-i mîna pe genunchi pe sub masă Cind tresări, o intreba. – Ce s-a întîmplat? – E genunchiul lovit – Ah, iartă-mâ, scumpoîşi retrase mîna şi Allison se linişti. – – Mă bucur că n-ai păţit nimic, zise Spencer. Ea se întoarse şi tu uşor dezamăgită pentru Ca nu îi putea distinge cu claritate trăsăturile. Avea un glas atrăgător, tulburător şi profund Ştia că este înalt. Cînd se rezemase de el, capul nu îi tlinsese bărbia. Trebuia să fie musculos. Nu se Cuibărise ea la pieptul lui Wber? Davis te aştepta cu nerăbdare – Şi eu muream de curiozitate să te cunoscDavis mi-a vortjit de tine tot drumul de la aeroport pînă aia. spuse el rîzînd. Dar nid cele mai bune descrieri făcute de el nu te-«t iustrat aşa cum eşti în realitate. Eşti foarte frumoasă şi îmi felicit prietenul că şi-a ales o asemenea mireasă. – Mu… mulţumesc, se bîlbîi ea. Rareori se întîmpla să primească un compliment din partea unui bărbat. Ann s-ar fi descurcat foarte bine, dînd o replică încîntătoare şi spirituală. Dar Ann Allison stătea acolo cu genunchiul şi palmele încă pulsînd şi cu limba lipită de cerul gurii numai pentru că un bărbat avea o voce ca un violoncel bine acordat, fără să poată spune nimic, nici încîntător, nici spiritual, nicicum. Cum avea să mănînce fără să verse jumătate din mîncare în poală? Cînd o va prinde pe Ann între patru ochi… Spencer Raft se uita cumva la sînii ei? Era extrem de conştientă că erau complet goi pe sub rochie şi că ieşiseră prea mult din corsajul sumar. Ciudat, dar nu se întreba dacă Davis se uită la ea sau nu. – Au sosit băuturile, spuse Davis. Ţi-amcomandat ca de obicei. Allison bea de obicei Perrier cu lămîie. îi era teamă să afle ce bea Ann de obicei. Metabolismul ei era mult mai tolerant faţă de alcool decît al lui Allison. – Două? întrebă ea. Sau, Doamne fereşte, vedea cumva dublu? – E o ocazie deosebită, îi explică Davis ridicîndu-şi paharul. Pentru vechile prietenii. Mă bucur foarte mult să te văd, Spencer. – Şi eu, Davis, zise Spencer ridicînd paharul. Allison bîjbîi şi ea după al ei, pe care izbuti să îl ia şi să-l ridice fără să facă vreo gafă. – Pentru bunii prieteni, spuse ea.Vodcă Coolins, îşi spuse ea după ce sorbi puţin. Jumătate dintr-un pahar şi sînt sub masă. Două şi-mi pierd cunoştinţa. Dumnezeule, cum avea să supravieţuiască, oare? De ce nu dădea totul în vileag înainte să se întîmple vreo nenorocire? Pentru că Ann n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea, de aceea. – Aperitivul dumneavoastră, doamnă, spuse chelnerul, aşteptînd-o să îşi dea braţul la o parte pentru a-i pune farfuria în faţă. – Am comandat pate de foie gras pentru tine, draga mea, îi spuse Davis. Ştiam că-ţi place foarte mult. Ea înghiţi în sec cînd stomacul i se întoarse pe dos. Pate. Indiferent ce nume ciudat i-ar fi dat, indiferent cîte lucruri bune mai amestecau în el şi indiferent cît de sublim era condimentat, era tot ficat şi ea nu putea înghiţi aşa ceva. – Ce drăguţ din partea ta. Dar, vă rog, trebuie să gustaţi şi voi, spuse ea şi îi atinse uşor mîna lui Davis, iar el o sărută încet pe gură, ceea ce o făcu să îşi spună că în seara aceea fusese sărutată mai mult decît în toată via|a ei. Chelnerul veni să ia comanda pentru cină. – Vrei friptură de vită în sînge, nu? o [ntrebă Davis. Nu putea suferi friptura în sînge şi nu mînca vită decît din cînd în cînd în cheeseburger. – Mă gîndeam să încerc să mănînc raci. Davis începu să rîdă crezînd că glumise. – Sînt convins, spuse el după care se aplecă peste masă şi îi zise lui Spencer pe un ton confidenţial: Ultima oară cînd a mîncat crustacee a făcut intoxicaţie. A fost groaznic, dar mi-a făcut plăcere s-o ung cu o soluţie de calamină. – Nici nu mă îndoiesc, se auzi vocea lui groasă. – Cînd am terminat, eu aveam pe mine maimult decît ea. Amîndoi bărbaţii începură să rîdă, iar Allison se înroşi pînă în vîrfurile urechilor cînd Davis îi sărută mîna gemînd. – Draga mea, dacă vrei să mai jucăm joculăsta, spune-mi, dar n-o să te las să faci mai întîi alergie. Ea închise meniul şi rîse fals. – A fost oribil, nu-i aşa? De ce nu îşi amintise că Ann făcea alergie la crustacee şi de ce ideea de a juca jocuri de dormitor, cu Davis i se părea atît de departe de limita ei de înţelegere? După ce făcură comanda, Davis se scuză şi se duse la toaletă. Chelnerul o întrebă dacă putea să ia farfuria cu aperitivul şi Allison se bucură că i se oferea şansa să scape. Izbutise să mănînce trei felii de pîine prăjită unse cu pateu şi, după fiecare din ele, luase cîte o fnghiţitură serioasă din băutură. Alcoolul ii făcea capul să bîzîie şi urechile să îi ţiuie. Jenant conştientă de prezenţa bărbatului care se afla cu ea la masă, bîjbîi după paharul de cocktail, găsi paiul şi începu să îl rotească leneş. Spencer Raft se aplecă spre ea. Colonia lui o făcea să vrea să pornească în căutarea sursei. – Ai căzut zdravăn. Eşti sigură că te simţi bine? o întrebă el încet. îi simţi răsuflarea plutind peste o parte a gîtului şi pe braţul gol. – Bineînţeles. Mă simt foarte bine.Chipul lui era, cu siguranţă, masculin, dar ea tot nu îi putea distinge trăsăturile cu claritate. Acest lucru o supăra din motive pe care îi era greu să le definească. – Bei din ambele pahare, şopti el şi, deşi nuputea să-i vadă zîmbetul, i-l simţea în glas. – într-adevăr? întrebă ea, după care încercă să scoată chicotitul încîntător al lui Ann. Ce prostie din partea mea. – Şi nici n-ai mîncat tot pateul, după ce Davis azis că-ţi place la nebunie. Ann îi spusese că vechiul prieten al lui Davis era un fel de mercenar implicat în tot soiul de afaceri care îl purtau prin toată lumea. Indiferent ce ar fi fost, nu era prost deloc şi era mult mai atent decît Davis. – Sînt nervoasă. – De ce? – Din cauza ta. – Din cauza mea? – Davis voia să fii impresionat de mine.Ce prostie! Poate că, totuşi, putea să poarte o conversaţie măruntă. Asta avea să-i facă plăcere, să-l măgulească, să-l facă să rîdă uşor şi să se rezeme de spătarul scaunului ca orice bărbat al cărui orgoliu tocmai fusese satisfăcut. Spre spaima ei, în loc să se îndepărteze, el se apropia şi mai mult. – Atunci, linişteşte-te. Sînt impresionat.Din nou nu îi putu vedea expresia, dar i-o simţi. Era acolo, potrivindu-se cu tonul vocii sugestivă, insinuantă, sexy. Şi ea era cea mîngîiată. îi simţea privirea alunecîndu-i peste piept, oprindu-se asupra sînilor şi zăbovind pe vîrfurile acestora, care păreau să răspundă ca nişte sclave glasului său convingător. Se bucură că Davis se întoarse în clipa aceea. Inima îi bătea cu putere şi o umezeală nervoasă îi acoperea palmele zgîriate. în ciuda faptului că genunchiul o durea, puse picior peste picior şi le ţinu strîns. – Povesteşte-mi despre nuntă, spuseSpencer, de parcă pînă atunci discutaseră despre vreme. Acesta era un teritoriu sigur. Ştia toate planurile de nuntă pentru că Ann îi relatase fiecare detaliu. – Va fi o nuntă religioasă, dar restrînsă şi nuprea formală. Din partea mea, nu va fi decît sora mea. Şi, bineînţeles că tu vei fi cavalerul de onoare al lui Davis. – Ai o soră? întrebă el politicos. – Da, spuse Davis şi chicoti în timp ce sorbidin paharul cu whisky. – Ce-i atît de amuzant? întrebă Allison. – Mă gîndeam la Allison. – Ce-i cu ea? – Ei, haide, iubito. Ştii foarte bine că nu îmidisplace, dar trebuie să recunoşti că e cam ciudată. – Ciudată? întrebă Spencer.înainte ca Allison să poată răspunde, Davis se apucă să explice. – Sînt gemene. Dacă te uiţi la ele nu le poţideosebi, dar în toate celelalte privinţe sînt la fel de diferite ca soarele şi luna. – Sîntem diferite, aşa e, dar ce-ai vrut să spuicînd ai zis despre Allison că e ciudată? Ea îşi dădea toată silinţa ca seara aceea să fie un succes pentru Davis şi el o insulta; fără să vrea, e drept, dar era la fel de dureros. – Păi, în felul cum se comportă, cum se îmbracă, spuse el şi apoi se întoarse spre Spencer. Dacă ar fi fost să existe vreo candidată pentru poziţia de fată bătrînă, ea ar fi trebuit să fie aceea. Singurele relaţii sexuale de care îi pasă sînt cele din laboratorul ei. într-o zi a fost extrem de tulburată pentru că doi gîndaci dintr-o specie foarte rară se împerecheaseră. – Erau şoareci, iar munca ei este extrem de importantă, se înflăcăra Allison. – Nu zic că n-ar fi, dar… – Cu ce se ocupă, de fapt? îi întrerupseSpencer. – Cercetare genetică, îi răspunse Allison, tăiosşi defensiv, aproape provocîndu-l pe cel de lîngă ea să facă vreun comentariu ironic sau deplasat. Dar Davis fu cel care spuse: – Cui îi pasă de vieţile sexuale ale gîndacilor?Umblă cu toate fiinţele alea scîrboase şi mici. Phii! se strîmbă el apoi cutremurîndu- se. – – Tuturor ar trebui să ne pese de munca pe care o fac…, pe care o face Allison. Este importantă pentru calitatea vieţii noastre şi pentru generaţiile următoare. Şi să ştii că nu s-a ocupat niciodată de vieţile sexuale ale gîndacilor! încheie ea aprins. Spencer zise pe un ton diplomatic: – Astfel de cercetări par fascinante.Davis îi zîmbi lui Allison ca pentru a-şi cere scuze. – lartă-mă, iubito, poate că am fost preaexagerat. Lui Spencer s-ar putea să-i placă Allison. Şi el e un tip car6 face carieră repede datorită inteligenţei. Allison sorbi iar din paharul de cocktail şi se întrebă dacă băutura sau izbucnirea ei de autoapărare o făcea să se simtă mai bine. -Zău? – Da, e foarte deştept. Phi Beta Kappa^. Bursier la Oxford. Allison se uită la Spencer cu alţi ochi. Se aşteptase să fie genul de bărbat pe care ea îl dispreţuia instantaneu, genul care le privea pe femei ca pe nişte obiecte sexuale şi nu considera nimic mai important decît propria-i satisfacere fizică. Se părea că are o anumită profunzime, ciniar dacă era un aventurier iresponsabil.   descărcați cartea direct de aici:…adăugat link nou

Mostenitoarea de Sandra Brown Unu       Andrea îşi prinse centura şi-şi dădu seama că mâinile îi tremurau. Pentru o clipă, ar fi vrut să-şi abandoneze proiectul şi să fugă din acest avion, care o purta spre necunoscut. Tresări la acest gând, cu bucuria că a găsit soluţia salvatoare pentru toate frământările ei. În acel moment, însă, auzi zgomotul motoarelor şi simţi cum avionul se îndreaptă lent spre pista de decolare. Deci, era prea târziu să se răzgândească. Trase perdeaua şi aruncă o privire prin hublou. O ploaie puternică uda geamul. Distingea cu greu luminile aeroportului, dincolo de pista măturată de vânt. Condiţiile meteorologice erau proaste: totuşi, nu perspectiva zborului o tulburase pe tânăra, ci ideea de a se şti brusc răspunzătoare de propria ei persoană. Nu mai putea conta pe ajutorul nimănui: era singură. Toţi, în anturajul său, avuseseră grijă s-o prevină: plecarea ei nu era doar puţin nebunească, ci şi primejdioasă. De-a lungul ultimelor săptămâni, se exercitaseră asupra sa presiuni din cele mai diverse: sfaturi prieteneşti, apoi ameninţări mai mult sau mai puţin deghizate. În zadar: fără să ştie de ce, Andrea se agăţase de proiectul său. Acum începea aventura. Nervozitatea i se risipi deodată şi se simţi foarte însufleţită. Pentru prima oară în douăzeci de ani era liberă! Zgomotul motoarelor puternice sparse liniştea şi, într-un vacarm asurzitor, aparatul îşi acceleră goana. Decolarea se făcu uşor şi punctele luminoase ce delimitau pista dispărură curând în întuneric. — Pot să fumez? Lui Andrea îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă că întrebarea îi era adresată. — Da, desigur, răspunse ea repede. Adâncită în gânduri, nu acordase nici cea mai mică atenţie vecinului său. Dar, pentru că urmau să călătorească împreună trei zile şi trei nopţi, îl cercetă discret. Locurile nu erau foarte apropiate, dar el abia reuşea să-şi întindă picioarele, de înalt ce era. Avea tenul oacheş ca de ţigan şi părul îi era foarte scurt tuns. Fruntea era masivă, nasul acvilin, maxilarul agresiv. Cu ţigara aprinsă, el încercă să ia o poziţie mai confortabilă şi deschise o carte; un fel de manual, fără îndoială: pe pagina din dreapta, era un grafic complicat. Purta un costum bine croit, o cravată de culoare închisă, dar Andrea avu impresia că ar fi fost mai în largul lui în short şi cămară. — Vă puteţi desface centura, domnişoară Gartner, spuse în trecere stewardesa. Cina va fi servită în câteva minute. Andrea îi înapoie zâmbetul prietenesc, îşi descheie centura şi remarcă surprinsă că îi era foame. Lăsând la o parte oul fiert şi felia de pâine prăjită, pe care se forţase să le înghită la micul dejun, nu pusese nimic în gură toată ziua. Îşi reaminti atmosfera ostilă care-i întunecase plecarea şi-şi muşcă buzele. Nu-i urase nimeni succes! Chiar Roger, din punctul ei de vedere cel mai drăguţ din familie, o făcuse bine să înţeleagă, spunându-i adio, că nu va mai putea conta pe afecţiunea lui. — Xerex sau Martini, doamnă? Smulsă din gândurile sale, văzu lângă ea un stewart cu un platou de aperitive. Sorbindu-şi Xerex-ul cu înghiţituri mici, Andrea decise să abandoneze astfel de gânduri triste. Era inutil. Dar, dintr-un trecut îndepărtat, se iviră amintiri pe jumătate uitate, revăzu vila de pe malul Mediteranei şi pe Michael Gartner, în capul mesei, ridicând paharul şi spunând. «Fără regrete!» Doisprezece ani după moartea tatălui, amintirea devizei lui favorite readuse curajul în sufletul tinerei. Puţin mai târziu, întorcându-se de la toaletă, Andrea era pe punctul de a se aşeza, când avionul devie violent. Vru să se agaţe de cel mai apropiat fotoliu, dar alunecă şi căzu drept în braţele tăcutului ei vecin. Roşie de jenă, încercă disperată să se redreseze, dar se simţi ţinută ferm de talie. — V-aţi lovit? întrebă bărbatul cu un calm surprinzător. — Nu... Sunt dezolată... Nu mă aşteptam... bâlbâi ea. — Totul e în regulă, domnişoară Gartner? se îngrijoră stewardesa venită repede la faţa locului. — Da, e în regulă, mulţumesc. — Din fericire, aţi căzut peste doctorul Stransom, observă veselă tânăra. Era un gol de aer, nimic altceva. Nu vă îngrijoraţi. Aţi face mai bine să vă puneţi din nou centura, în caz că vor fi şi altele. Se îndepărtă şi Andrea îşi strânse cu grijă centura înainte să se întoarcă spre vecinul său. — Nu v-am lovit, sper? spuse ea pe un ton de scuză. — Nu sunteţi deloc grea, ripostă doctorul Stransom, vizibil amuzat. Luaţi o ţigară, vă va calma. Golurile acestea de aer totdeauna dezorientează, prima oară. — Nu, mulţumesc, nu aş putea să fumez acum. De unde ştiţi că merg pentru prima dată cu avionul? — Aţi aşteptat decolarea de parcă v-aţi fi aflat în faţa plutonului de execuţie. Ea se îmbujoră. — Nu trebuie să vă faceţi griji, adăugă el. Toţi am fost începători. — Zburaţi des? — Destul, făcu el laconic. Ridică fără grabă cartea care îi căzuse din mâini din cauza ei şi începu s-o răsfoiască pentru a regăsi pagina la care ajunsese. Călătoria continuă fără alt incident. În faţa politeţii reci a vecinului ei, Andrea se hotărî să nu fie ea cea care va face primul pas spre o conversaţie. Trebuia, însă, să recunoască faptul că nu o încânta deloc perspectiva unei călătorii atât de lungi alături de o persoană atât de antipatică. Cum nu reuşea să-şi găsească nici o ocupaţie, după câtva timp, Andrea privi prin hublou şi constată că cerul devenise perfect limpede. Foarte departe, sub aripile avionului, luna lumina piscurile impunătoare ale Alpilor. Ici-colo, în deschizăturile întunecate ale văilor, luminile oraşelor izolate străluceau ca nişte perle de aur pe această imensitate de gheaţă şi zăpadă. Fascinată de grandoarea peisajului, tânăra îşi uită prima hotărâre şi, cu o voce alterată de emoţie, se adresă doctorului Stransom. — Priviţi! N-am văzut niciodată ceva aşa de frumos! Abia încheie că se şi simţi stupidă. Trebuie să îi fi părut tare naivă şi lipsită de experienţă bărbatului de lângă ea, care părea că face abstracţie de peisaj. După ce o privi câteva clipe, doctorul se aplecă fără interes să privească spre hublou. — Da, este impresionant, spuse cu o voce lipsită de entuziasm. — Vă cer scuze. Nu intenţionam să vă deranjez iarăşi, spuse Andrea pe un ton rece. După o privire pătrunzătoare, el păru gata să riposteze, dar se răzgândi şi reveni la cartea sa. Tânăra închise ochii, lăsând impresia că doarme. Ar fi fost ridicol să se lase enervată de un necunoscut. Fără îndoială, surescitarea o făcea mai susceptibilă. Se abandonă gândurilor ei. Cu o zi înainte, la această oră, se frământa în pat. Era acasă... De fapt, nu se simţea niciodată acasă la mătuşa ei. Din ziua sosirii sale, la zece ani, copil derutat cu totul, nu fusese decât o străină, o rudă săracă. Era născută pe Coasta de Azur şi amintirile ei cele mai îndepărtate erau ale cerului albastru, ale soarelui uriaş, ale parfumului florilor, ce coborau din vârful dealului până la vila foarte albă. Avusese o copilărie lipsită de griji, iar Imogene şi Michael Gartner, îndrăgostiţi pătimaş unul de celălalt, fuseseră pentru ea mai mult o soră şi un frate mai în vârstă decât nişte părinţi. Dar ei îşi găsiseră moartea într-un accident de maşină şi, înainte să aibă timp să-şi revină din teribilul şoc, Andrea fusese nevoită să plece în America, fiind lăsată în grija doamnei Eleonore Turner. Şi totul se schimbase. Coama sălbatică şi blondă ca mierea fusese disciplinată în codiţe strânse; o uniformă severă înlocuise shortul şi espadrilele. Andrea fusese expediată la pensionul unde se găseau deja verişoarele sale, Judith şi Margaret. După o libertate totală, disciplina strictă reprezentase pentru ea un adevărat purgatoriu. Vacanţele erau şi mai rele. Verişoarele ei o maltratau fără milă, doamna Turner o mustra fără încetare. Cel mai crud şoc fusese să afle că, după opinia familiei Turner, tatăl ei adorat fusese un om de nimic. Andrea îi luase apărarea cu pasiune; după care doamna Turner îi interzisese să-i mai pronunţe numele. — Sper numai să pot ucide în tine defectele pe care ar fi putut să ţi le transmită, declara ea cu severitate. Şi acum, du-te în camera ta şi încearcă să nu te mai laşi cuprinsă de manifestările acestea deplasate. Andrea înţelese curând: era inutil să lupte împotriva voinţei de neclintit a mătuşii sale. Când părăsi, în sfârşit, şcoala, supunerea îi devenise o obişnuinţă. Învăţă, deci, să conducă şi să bată la maşină, pentru a deveni secretara mătuşii Eleonore. Dar sub aparenta sa docilitate ascundea o dorinţă arzătoare de a scăpa într-o zi de sub autoritatea mătuşii. Ocazia i se prezentă, în sfârşit, sub forma unei scrisori de la notariat. Lui Andrea îi veni greu să creadă că are atâta noroc. Naşul său, Josh Field, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de şapte ani, îi lăsase prin testament o sumă mare de bani şi o proprietate aflată la celălalt capăt al lumii. Când Andrea îşi anunţă rudele că are intenţia să plece acolo, familia Turner luă în glumă declaraţia ei. Când înţeleseră că vorbea serios, fură consternaţi. Mătuşa Eleonore sfârşi prin a-i da un ultimatum. — Dacă te încăpăţânezi în acest proiect extravagant, te avertizez, Andrea: nu conta pe mine. Dacă pleci, aici nu te mai întorci! Cu impetuozitatea care fusese unul din «regretabilele defecte» ale tatălui său, Andrea răspunse: — Foarte bine, mătuşă Eleonore. Sunt dezolată că nu mă înţelegi, dar, orice s-ar întâmpla, eu plec în Malaezia. Acum se întreba dacă nu cumva greşise răzvrătindu-se împotriva mătuşii sale. Biletul dus-întors pentru Singapore îi afectase deja bine capitalul; nu va putea trăi prea mult timp cu ce-i rămânea. Ar putea să-şi vândă domeniul, dar poate n-avea cine ştie ce valoare. Şi atunci va trebui să se întoarcă în America şi să-şi găsească de lucru. Dar, într-o privinţă, era sigură: niciodată nu va apela la familia Turner. «E un rămăşag, îşi spuse ea confuz, şi, fără îndoială, am să pierd. Dar Michael spunea totdeauna că norocul le zâmbeşte îndrăzneţilor, în orice caz, e o aventură.» După o clipă de gândire, îşi spuse: «Când voi fi bătrână, voi avea cel puţin amintiri plăcute. Mă întreb de ce naşul Josh mi-a lăsat casa. Mă întreb...» Când se trezi, lumina palidă a dimineţii, se filtra printre perdele. Îşi reveni cu vioiciune şi le trase. Înaintea avionului, cerul nu era decât o scânteiere aurită, dungată de sidef şi de galben-lămâi. Cu şase mii de metri mai jos, Mediterana sclipea ca o mătase cenuşie. Sub răsăritul care-i arginta aripile, avionul zbura spre auroră. Imediat după micul dejun, avionul pierdu din înălţime pentru a ateriza la Beirut. Traversând pistele sub un soare de foc care, în ciuda orei matinale, vărsa peste peisajul fără umbră o căldură de cuptor, pasagerii îşi amintiră cu greu că, douăsprezece ore mai devreme, dârdâiseră în umezeala îngheţată a unei seri de iarnă englezească. Zburară pe rând pe deasupra Golfului Persic, a imensului continent indian şi ajunseră în sfârşit la Rangoon, unde domul aurit al Templului lui Dogan strălucea în ultimele raze de soare. După lungile ore de zbor, călătorii istoviţi, copleşiţi de căldură, aveau nevoie să facă o baie şi să se schimbe. Majoritatea purtau încă haine de iarnă şi transpirau din abundenţă. Hotelul unde trebuiau să-şi petreacă noaptea era mare şi confortabil, cu pavaje de marmură şi ventilatoare enorme agăţate de plafon. Andrea semnă în registru şi ajunse în camera ei însoţită de un hamal indian. Ferestre înalte dădeau spre o curte interioară. Patul era înconjurat de o plasă albă de muşte şi, sub una din ferestre, se găsea o canapea confortabilă. Hamalul dădu drumul la ventilator, acceptă bacşişul cu un salut mut şi se retrase. O oră mai târziu, îmbăiată, coafată, într-o cămaşă curată şi o fustă de stambă, Andrea coborî. La bar, membrii echipajului gustau băuturi răcoritoare. Tânăra se opri un moment în pragul salonului. La o masă, aproape de uşă, doctorul Stransom servea o bere la gheaţă, în compania profesorului Linton, un antropolog cu părul alb, cu care Andrea conversase puţin la Calcutta. Acesta îi zâmbi şi-i împinse un scaun. — A, domnişoară Gartner, vreţi să ne ţineţi companie? Ea îi mulţumi şi aruncă o privire doctorului. Se ridicase în picioare când intrase ea, dar faţa îi era fără expresie. Toată ziua nu-i adresase nici o vorbă. — Ce vreţi să beţi? Vă recomand o citronadă rece, urmă profesorul făcând semn unui chelner... Mâine la ora asta, reluă, vom fi ajunşi. Nu îmi plac deloc, trebuie s-o spun, călătoriile aeriene. Fără îndoială că sunt demodat. — Ce vă aduce în Malaezia, profesore? întrebă Andrea. — Studiez populaţiile indigene. Originea lor e destul de obscură. Doctorul Stransom îmi vorbea de expediţiile pe care le-a făcut în interiorul ţinutului. Foarte interesant... Spuneţi că lucraţi la Perak, doctore? În statul Perak, la nord, nu-i aşa? — Perak? ia te uită, exact acolo mă duc eu! exclamă tânăra. — Adevărat? făcu doctorul sec. — Vreţi să rămâneţi mai mult acolo? întrebă profesorul. — Nu ştiu. Totul depinde de primirea care mi se va face, răspunse ea. Doctorul rămase impasibil. Sesizase măcar aluzia? — O să vă placă acolo, domnişoară Gartner. Malaezii sunt încântători. Clima te pune câteodată la încercare, dar peisajele sunt superbe, declară profesorul Linton. Şi acum, ce-ar fi să trecem în sala de mese? În sala vastă, cu plafonul susţinut de coloane, se instalară la o masă într-un colţ. — Am nevoie de o noapte de odihnă, remarcă Linton. La vârsta mea, e dificil să dormi în avion. Dar presupun că aveţi chef să vizitaţi puţin oraşul înainte de a vă culca, nu-i aşa domnişoară Gartner? — Da, mi-ar place să văd Pagoda. — După părerea mea, aţi avea nevoie de cineva să vină cu dumneavoastră, spuse el punându-şi ochelarii ca să examineze meniul. — O, voi lua un trisha, un velo-taxi. Este un şir întreg în faţa hotelului. — Profesorul Linton cunoaşte Orientul mai bine ca dumneavoastră, domnişoară Gartner. Nu-i prudent pentru o americancă să iasă singură seara. Nu vorbiţi limba ţării, nu? — Nu sunt o elevă de liceu, făcu ea pe un ton tăios. Începea să o enerveze atitudinea arogantă a doctorului. E adevărat, întâmplările din avion nu o puseseră într-o lumină prea favorabilă, dar aceasta nu-i dădea nici un drept să o trateze ca pe o puştoaică. Trebuia neapărat să pună capăt acestei situaţii de nesuportat. — Dragă domnişoară, nu asta voia să spună doctorul, interveni profesorul. Din partea mea, aş fi încântat să vă însoţesc. N-am mai vizitat Shwe Dagon de ani de zile. Atâta gentileţe o însenină pe Andrea. — Vă cer scuze, spuse ea cu sinceritate. De fapt, cred că mă voi culca devreme. Aş putea oricând să văd Pagoda, când mă voi întoarce. După cină, merseră să ia cafeaua în salon şi, în momentul în care profesorul se retrase, tânăra plecă şi ea. Luă liftul până la etajul întâi, coborî din nou scările, traversă rapid holul şi strigă un trisha. Vehiculul, foarte uşor, tras de un băiat ale cărui picioare goale acţionau pedalele, era confortabil. Andrea se destinse şi se bucură de îndrăzneala acestei ieşiri. Sigur, doctorul Stransom nu avea nici o autoritate asupra ei dar faptul că i-ar dezaproba excursia o făcea şi mai picantă. A doua zi, îi va povesti de escapadă şi va face în trecere o remarcă asupra temerilor lui perfect nejustificate. După un drum care-i păru foarte scurt, trisha-boy o lăsă la intrarea în templu. Văzu o femeie descălţându-se şi făcu la fel, încredinţându-şi pantofii unei vânzătoare de flori de la care cumpără o creangă de iasomie. Începu să urce cu greu scara monumentală, ale cărei trepte erau călduţe şi plăcute picioarelor ei goale. De fiecare parte, în vitrine, erau etalate flori, gonguri, bibelouri şi umbrele miniaturale pentru a-i fi oferite lui Budha. Vânzătorii o priviră fără să manifeste nici interes, nici ostilitate. La capătul scărilor, ajunse pe o terasă vastă, dominată de domurile aurite. Sute de feştile, scăldându-se în recipiente micuţe, umplute cu ulei, iluminau locul. Aerul era greu de parfumul iasomiilor, al lotuşilor şi al florilor de ghimbir. Chiar lângă Andrea, o femeie tânără îngenunchease în faţa unei statui masive de aur şi, de-a lungul întregii terase, se înălţau alte statui: unele aveau trăsături de monştri fabuloşi, altele feţe umane. Andrea pătrunse în sanctuar şi explora galeriile cufundate în penumbră. Printre siluetele prosternate ale pelerinilor se pre-umblau încet călugări budhişti cu ţeasta rasă, cu anterii portocalii sau galben-şofran. Când tânăra ieşi, era ora nouă şi jumătate, îşi recuperă pantofii şi hotărî să se întoarcă pe jos la hotel. Noaptea era magnifică; miliarde de stele străluceau pe cerul de catifea neagră şi Andrea începu să înţeleagă farmecul atât de lăudat al tropicelor. Străzile păreau animate ca în plină zi. Lumea, chircită pe trotuare, sporovăia şi fuma. Copiii se fugăreau de pe o uliţă pe alta. Undeva, un gramofon cânta zgomotos. Pasionată de toată această activitate nocturnă. Andrea acorda puţină atenţie drumului pe care-l urma. La venire, trisha făcuse aproape zece minute, cotind de două ori la stânga. Ca să se întoarcă pe jos, ea trebuia deci să facă aproape o jumătate de oră; coti prima dată spre dreapta: strada era mai puţin animată decât celelalte. Coti a doua oară, tot la dreapta, şi se trezi pe o străduţă strâmtă, mai tăcută şi mai întunecată. Se rătăcise. Merse, totuşi, mai departe; în câteva minute, ar putea regăsi şi o stradă mare şi ar putea să se intereseze de drumul său. Zece minute mai târziu, începu să nu se mai simtă în largul ei; se găsea într-un labirint de uliţe şi de fundături. Casele aveau un aspect mizer şi oamenii în pragul uşilor, tăceau la trecerea sa şi o urmăreau din priviri cu o atenţie neliniştitoare O bătrână se îndreptă spre ea. După o ezitare scurtă, Andrea întrebă. — Hotelul Strand? Strand-ul? Ochii negri o priviră fix. Bătrâna îşi continuă drumul. Andrea întinse mâna şi-i atinse uşor braţul. — Vă rog, nu plecaţi! Trebuie să ştiţi Hotelul Strand. Acela unde sunt americani... Femeia scutură din cap cu o expresie dispreţuitoare. Deja curioşii se adunau şi tânăra se înspăimântă trezindu-se dintr-o dată în mijlocul unui cerc de oameni din ce în ce mai numeroşi, îşi stăpâni cu greu groaza nebună. — Caut Hotelul Strand, spuse cu o voce încordată. Cineva trebuie neapărat să ştie unde se află. Strand... Nu văzu decât zâmbete batjocoritoare. Un băiat cu faţa ciupită de vărsat trăgea cu coada ochiului la poşeta ei. Andrea îşi adună forţele şi încercă să-şi facă loc. Dar nimeni nu se depărta şi ea nu îndrăznea să folosească forţa. Cu dinţii strânşi, regretă amar orgoliul stupid care o împinse în această aventură. Să strige după ajutor nu i-ar fi folosit la nimic. Poate dacă le-ar da banii pe care-i avea la ea... La fel de brusc cum apăruse, mulţimea se risipi, dar atât de repede, că nu-i veni să-şi creadă ochilor Chiar şi bătrâna se îndepărtă cu vioiciune, mormăind. Fără să înţeleagă ce se întâmplase, Andrea îşi căută în buzunar o batistă, ca să-şi şteargă faţa şi mâinile ude de sudoare. — Ei bine, domnişoară Gartner, încercaţi să înnodaţi relaţii amicale cu băştinaşii sau, mai degrabă, prietenii noştri vă inoportunau? Fata îşi simţi inima sărindu-i din piept şi, brusc, înţelese. Înainte de a-l vedea pe bărbatul care se afla la câţiva metri de ea, ştiu că acea voce rece şi batjocoritoare era a doctorului Stransom. Acesta se apropie încet, cu mâinile în buzunare şi cu un zâmbet dezaprobator pe buze. — Ce faceţi aici? spuse Andrea cu o voce tremurătoare. — Vom vorbi despre asta mai târziu. Veniţi! ordonă prinzând-o de cot pentru a o trage după el. Cartierul nu e sigur şi oamenii nu sunt obişnuiţi cu vizitatorii, mai ales la această oră târzie. Ea avu chef să se desprindă, dar un asemenea gest ar fi făcut-o şi mai ridicolă. Se lăsă aşadar condusă şi, în câteva minute, erau pe o arteră principală. Doctorul o sui într-un trisha. — Trebuie să fiţi mândru de dumneavoastră, spuse fata cu amărăciune. — Nici măcar un pic. Aş fi preferat să-mi petrec seara citind, dar eram sigur că vă veţi rătăci. Ea se înroşi; din fericire, era întuneric sub capota acelui trisha. Cum îndrăznise să o urmărească? O pândise pas cu pas şi ea nici măcar nu-l observase. Atitudinea lui devenea insuportabilă. Îşi arogase nişte drepturi care, de fapt, nu îi reveneau. În sufletul ei, însă, îi era recunoscătoare pentru intervenţia lui salvatoare. Dar nu ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume. — Cum de aţi fost acolo? îl întrebă. El aprinse o ţigară şi flacăra îi descoperi figura amuzată. — V-am văzut strecurându-vă din hotel. — Şi m-aţi urmărit? E un obicei de-al dumneavoastră? — Urmăresc numai oamenii care caută încurcăturile cu lumânarea. — De data aceasta, depăşiţi limitele! ţipă ea furioasă. M-am rătăcit, n-am ştiut să mă fac înţeleasă de oamenii aceia. Asta nu înseamnă că m-ar fi furat ori că m-ar fi asasinat! — Nu, dar aţi simţit cea mai grozavă teamă din viaţa dumneavoastră... — Cine vă spune că mi-a fost frică? El îi prinse încheietura mâinii. — Pulsul dumneavoastră prea rapid. — Foarte bine, mărturisesc: mi-a fost o teamă cumplită. Sunteţi satisfăcut? — Deloc. Vă avertizasem asupra pericolelor la care vă expuneţi. Nu ştiţi să acceptaţi un sfat? Sau e pentru că eu eram sfătuitorul? — Nu simt nici o simpatie pentru dumneavoastră. — De ce? Ea nu răspunse şi se lăsă un moment de tăcere. De fapt, nici ea nu ştia exact de ce. Pur şi simplu, omul acesta îi crea o senzaţie ciudată, neobişnuită. Era ceva în el care îi ţinea mereu treze simţurile. În faţa lui trebuia să fie mereu pregătită de atac. Se încruntă, neştiind ce să-i răspundă. — Pentru că nu v-am acordat suficientă atenţie în timpul călătoriei? spuse el într-un sfârşit. Pentru că nu am arătat un interes deosebit găsindu-mă alături de singura femeie tânără şi seducătoare din avion? Era totodată foarte aproape şi foarte departe de adevăr şi Andrea nu găsi nimic ce să-i răspundă. — N-are importanţă, spuse ea ostenită. Se simţea dintr-o dată pradă unei oboseli de moarte. Dorea mai mult decât orice să fie singură, să doarmă, să încheie acest duel al vorbelor. În faţa hotelului, doctorul plăti trisha-boy-ului şi intrară în hol. — Ar trebui să vă dezinfectaţi picioarele, înainte de a vă culca. Presupun că nu ţineţi să ajungeţi în Malaezia cu o boală de piele, nu? Ea îi răspunse cu un semn al capului. — Iertaţi-mă, doctore Stransom. M-am înfuriat. Vă mulţumesc că aţi venit în ajutorul meu şi, pe viitor, nu vă voi mai plictisi. Spusese aceste cuvinte muşcându-şi buzele, dar, înainte de orice, învăţase să fie politicoasă. — Aţi face bine. Joc rar rolul îngerului păzitor. Data viitoare, veţi ieşi singură din încurcătură. Noapte bună. Nu avu timp să-i răspundă; după ce o salutase, el se îndreptă cu paşi mari spre bar. A doua zi dimineaţă, începură ultima etapă a călătoriei lor, cu o escală de o oră la Bankok, capitala Siam-ului. La începutul după-amiezii, erau la Singapore. Tot zborul, Andrea nu deschise gura. Cu toate acestea, fără să vrea, fu decepţionată când doctorul Stransom, la aterizare, nu-i spuse la revedere. În sala de primire, o aştepta Robert Adams, notarul naşului ei, un scoţian vesel şi cărunt, în costum de pânză albă şi panama. Se aşteptase vizibil s-o găsească mai vârstnică, diferită de cum era, şi nu înceta să-i arunce priviri uimite. — Avionul spre Perak pleacă mâine la ora unsprezece, domnişoară Gartner, spuse el în timp ce serveau ceaiul. Servitorul naşului dumneavoastră va veni să vă caute la aeroport. Se numeşte Chen şi vorbeşte foarte bine americana, deci nu veţi avea nici o greutate să vă înţelegeţi. Eu însumi voi veni cam în trei săptămâni, ceea ce vă va lăsa timp să luaţi o hotărâre în legătură cu proprietatea. Vorbiră un timp de domeniu şi Andrea întrebă neglijent: — Cunoaşteţi un oarecare doctor Stransom la Perak, domnule Adams? — Da, desigur. Era un prieten intim de-al domnului Field, pe care l-a trecut în testament. Trebuie să vă fi vorbit despre el în scrisorile sale. Ea scutură din cap. Domnul Adams îşi mânuia pipa de parcă avea de spus ceva stânjenitor. — Trebuie să ştiţi, domnişoară Gartner că naşul dumneavoastră trăia mai mult sau mai puţin izolat. Îşi făcuse chiar câţiva duşmani. Din câte ştiu eu, singurul american pe care-l frecventa era doctorul Stransom. Dacă întâmpinaţi vreo greutate, vă sfătuiesc să apelaţi la el. Andrea îşi înăbuşi un hohot de râs. Ce-ar zice domnul Adams dacă ar şti că îl întâlnise deja pe doctor şi că acesta se spălase pe mâini de ceea ce putea să i se întâmple ei? — Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnişoară Gartner? — Întrebarea vă va părea, poate, bizară, domnule Adams, dar... trebuie să ştiu de ce naşul meu mi-a lăsat mie această proprietate. La urma urmei, nu-l mai văzusem de ani de zile. Eram aproape nişte străini. — Da, din multe puncte de vedere, testamentul acesta e deosebit, recunoscu el după o tăcere. Dar Josh Field era un om ciudat. Procedura normală ar fi constat în vânzarea domeniului şi trimiterea banilor la dumneavoastră. Dar el a ţinut categoric ca dumneavoastră să moşteniţi proprietatea în starea în care se găsea. — Voia deci ca eu să vin până aici? — Spera, fără îndoială, acest lucru. — Atunci am făcut bine! şopti ea, înainte de a relua cu voce tare: Vedeţi dumneavoastră, ideea mi-a venit primindu-vă scrisoarea. Pentru un moment, am crezut că aleg o cale greşită. Sunt uşurată că nu-i deloc aşa. — Pot să vă pun o întrebare personală, domnişoară Gartner?... Eraţi fericită la mătuşa dumneavoastră? Cu sprâncenele încruntate, Andrea se juca cu vârful degetelor pe spătarul fotoliului. În sfârşit, îl privi pe notar în faţă. — Nu, spuse ea. Unchiul şi mătuşa mea s-au ocupat de mine şi le sunt recunoscătoare pentru asta. Dar n-am fost niciodată fericită la ei. — Hm. Naşul dumneavoastră se temea de aşa ceva. — Cum asta? Nu-i cunoştea. Domnul Adams îşi scutură pipa şi o îndesă din nou cu tutun. După care îşi scotoci toate buzunarele în căutarea chibriturilor. Când, în fine, pipa trăgea satisfăcător, se aşeză mai confortabil în canapea. — Poate nu ar trebui să v-o spun, făcu el rar, dar asta v-ar putea ajuta. Când au murit părinţii dumneavoastră, Josh Field călătorea în Japonia. Imediat ce a aflat trista veste, s-a dus în America, la mătuşa dumneavoastră. Voia să vă adopte. Ea a refuzat să se despartă de dumneavoastră, dar a acceptat oferta lui de a vă asigura costul educaţiei şi întreţinerii. — Cum?! exclamă Andrea, aplecându-se spre el. Dar... dar n-am ştiut niciodată nimic! — Nu, cred şi eu, spuse el ironic. Astfel că, vedeţi, era între dumneavoastră şi unchi o legătură mai puternică decât credeaţi. — Şi eu mă simţeam obligată faţă de mătuşa mea..., spuse ea după un timp. Dar de ce a refuzat să-l lase să mă adopte? Nu m-a iubit niciodată! — Natura omenească îşi are ascunzişurile ei. Sper că nu v-am tulburat, draga mea copilă. Aveam mult respect şi afecţiune pentru Josh Field şi, după mine, trebuia să ştiţi adevărul. — Sunt foarte fericită că mi l-aţi spus, domnule Adams. Numai dacă l-aş fi ştiut mai devreme! Această descoperire clarifică multe. După plecarea notarului, Andrea reflectă la ceea ce i se spusese. Puţin câte puţin, crezu că întrevede mobilurile mătuşii sale. Josh Field fusese cel mai bun prieten al tatălui ei şi, fără îndoială, semănau. Doamna Turner trebuie să fi avut impresia că se răzbună astfel pe cumnatul său. Dar acceptase totuşi banii oferiţi de naşul lui Andrea. Toate acestea erau atât de monstruoase că tinerei i se făcu greaţă. «Niciodată nu mă voi întoarce acolo! Îşi spuse. Niciodată!» Rămase mai bine de o oră cufundată în reflecţiile ei. Un servitor chinez veni să o întrebe dacă dorea un aperitiv înainte de cină. Ea refuză zâmbind şi urcă în camera sa ca să-şi desfacă bagajele. După ce termină, se duse la recepţie şi expedie o telegramă familiei Turner pentru a-i informa că a ajuns cu bine la Singapore. Se îndrepta spre sala de mese, când o voce spuse lângă ea: — Scuzaţi-mă, dar cred c-am înţeles că mergeţi la Perak? Era un bărbat blond şi subţire, în pantalon de dril alb şi în cămaşă de culoare deschisă. — Nu vă supăraţi că vă abordez astfel. Vedeţi dumneavoastră, la Perak nu suntem decât în jur de treizeci de americani şi, când auzim vorbindu-se de un nou venit, natural că ciulim urechile, reluă el cu un zâmbet dezarmant, ce-i descoperea dinţii albi. Mă numesc Bradley, Mike Bradley şi iau şi eu avionul de mâine dimineaţă, domnişoară...? Ea se prezentă. — Sper că nu sunteţi supărată,domnişoară Gartner? — De ce să fiu? — Fetele tinere şi drăguţe sunt sfătuite totdeauna să nu intre în discuţii cu necunoscuţi spuse el cu un aer amuzat. Ascultaţi, ce-ar fi să luăm un pahar împreună? Vă voi vorbi de Perak. Numai dacă familia dumneavoastră nu vă însoţeşte! adăugă, cu o privire rapidă către mâna ei stângă. — Nu, sunt singură. — O, cu atât mai bine. Mergem la bar? E mai răcoare acolo. Andrea îl observă în timp ce el făcea comanda. Putea să aibă cam douăzeci şi şapte de ani şi alura lui părea a fi a unui Don Juan. «Cu totul opus doctorului Stransom», îşi spuse. — De câtă vreme sunteţi în Malaezia, domnule Bradley? întrebă ea când fură serviţi. — De şase luni..., din nefericire pentru mine! Deschise o tabacheră de aur şi i-o întinse şi ei. — După părerea familiei mele, nu luam viaţa destul de în serios. M-au expediat aici, ca să mă facă să trăiesc dur un an sau doi. Putea fi şi mai rău, presupun. Şi pe dumneavoastră, ce vă aduce aici? — O... o călătorie de afaceri, spuse Andrea pe un ton evaziv. Mike Bradley îi inspira simpatie, dar domnul Adams îi vorbise de duşmanii pe care şi-i făcuse naşul său; ar fi fost imprudent să aibă încredere în acest băiat, înainte de a-l cunoaşte mai bine. — Dacă locuiţi la bungalow-hotel, să faceţi bine să purtaţi o mască de gaze. E sezonul durianului. — Sezonul cui? — Al durianului. Un fruct tropical delicios, dar care miroase a ou stricat. Tot oraşul e parfumat şi piaţa de fructe e chiar în faţa bungalow-ului. — Ce noroc că nu locuiesc acolo! făcu ea râzând de curiozitatea lui. Perak-ul e mare? Mike se răsturnă în fotoliul său şi-şi încrucişă picioarele. Tânăra îi remarcă pantofii lucraţi manual. Tabachera, bricheta, ceasul erau din aur. Evident, avea tot atâţia bani cât şi farmec. — E un târguşor, spuse el. Are o piscină, unul sau două cinematografe, un singur magazin în stil american. E, mai degrabă, mort. Toata lumea se cunoaşte şi nimeni n-are altceva de făcut decât să mănânce, să doarmă şi să bârfească. Şi, acum că misterul nostru local a dispărut, cronica scandalurilor nu mai are mare lucru de forfecat. — Ce mister? Un bărbat? Cine e? — Un bătrân care trăia singur într-o casă imensă la marginea oraşului, explică el zâmbind. Refuza orice contact cu noi. Un personaj curios,te asigur. Circula într-un Rolls antic, înaintea căruia flutura drapelul american. Un nebun bătrân. Dar fasoanele lui ne furnizau subiecte de conversaţie. — Nu se numea Field, din întâmplare? — Ba da. Aţi auzit vorbindu-se de el? — Era naşul meu, spuse ea calmă. — Doamne! strigă Mike, stânjenit în chip vizibil. Vă cer scuze. Natural, nu am spus-o cu răutate. Dumnezeule mare, iată cine-o să relanseze cancanurile. Aveţi de gând să trăiţi în mausoleul acela? Nu, n-o luaţi în nume de rău. Din câte se spune, e aproape un palat în interior. Un pic din castelul Frumoasei din pădurea adormită, înconjurat de o junglă de nepătruns. Andrea recunoscu că avea să stea o vreme în casa naşului său. — Veţi fi principalul subiect de conversaţie timp de săptămâni întregi la Perak, remarcă el. Toată lumea va dori să vă vadă. Mă întreb ce reacţie va avea doctorul Stransom. — Doctorul Stransom? Am făcut cunoştinţă cu el în timpul călătoriei. — Adevărat? A, aşa-i; a fost în America la nu ştiu ce conferinţă, chiar după moartea bătrânului... a naşului dumneavoastră. Ce părere aveţi despre el? — Îl cunosc puţin. De ce să aibă o reacţie anumită la venirea mea? — E singurul american cu care naşul dumneavoastră era în termeni buni. Şi nu iubeşte prea mult femeile. Nu ştie cine sunteţi, presupun? — Nu, nu cred. — Ah, domnişoară Gartner, cu dumneavoastră, Perak-ul va regăsi puţină însufleţire! Avem multă nevoie. O văzu îngrijorată şi adăugă: — Nu vă sinchisiţi. Bârfele vor înceta de la sine, când vor vedea că sunteţi o femeie ca toate celelalte şi, pe deasupra, şi fermecătoare. Vorbea cu un zâmbet încântător şi nu puteai să te înşeli în privinţa admiraţiei care-i strălucea în ochii negri. Andrea simţi că roşeşte uşor. — Veţi accepta să cinaţi cu mine? reluă el. Nu vă puteţi petrece singură prima dumneavoastră seară la Singapore. Şi mi-ar plăcea să vorbim despre această situaţie interesantă. Spuneţi da, vă rog. Andrea încercă să-şi imagineze reacţia Tumer-ilor dacă ar vedea-o într-un bar, în compania unui necunoscut, care tocmai o invitase la cină. Doctorul Stransom ar avea, de asemenea un aer dezaprobator. — Păreţi să ezitaţi, spuse Mike cu o voce glumeaţă. Vreţi să-l aduc pe directorul hotelului? El v-ar putea asigura că sunt un cetăţean respectabil. Tânăra începu să râdă. Veselia, nepăsarea lui îi plăceau. —Mulţumesc, domnule Bradley. Aş fi încântată să cinez cu dumneavoastră, răspunse cu o eleganţă perfectă.    

  Să nu trimiți flori de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Era, probabil, cel mai nostim poponeţ pe care-l văzuse vreodată.Prin uşa cu plasă putea vedea, fără restricţii, un fund rotund, dar graţios, de femeie.Fusta pantalon era peticită şi strâmtă.Franjurile din doc, albite şi şifonate de atâta spălat, atârnau jilave pe coapsele zvelte.Femeia stătea în patru labe, încercând să descopere priza ce se afla lângă podea.În timp ce ea se apleca să cerceteze firele încurcate, bărbatul zâmbea ca un motan care pândeşte şoarecele.Era zâmbetul unui spectator satisfăcut.Îi era puţin ruşine de el.Dar nu suficient ca să nu se uite în continuare.Cabana era în întuneric.Lanterna ei abia lumina.Singura lumină adevărată provenea de la cumplitele fulgere alb-albastre.Cei doi puşti, care-i urmăreau eforturile, începuseră să devină nerăbdători. -Mi-e foame.Ai spus că mâncăm de îndată ce ajungem. -Ştii cum să aprinzi lumina, mami? Pariez că nu.Bărbatul care stătea la uşă vedea cum ea îşi lăsase capul între umeri a neputinţă.Dar asta a durat doar o clipă.Femeia, şi-a ridicat capul cu hotărâre, inspirând adânc. -E doar priza, David.Când am să găsesc comutatorul stricat, o să avem lumină.Probabil că s-a întrerupt din cauza furtunii.Şi, Adam, o să mâncăm după ce repar lumina şi scoatem bagajele din maşină. -Ai spus că o să fie grozav la cabană.Pute - se văicări David.Ar fi trebuit să instalăm cortul. -Da, cortul, spuse fratele mai mic. -Dacă nu crezi că am să repar lumina, ce te face să speri că putem instala cortul? Vocea femeii trăda pierderea răbdării, dar bărbatul care se afla la uşă nu o putea acuza pentru asta.Iar cei doi copii erau atât de uzi, încât nu putea să-i acuze nici pe ei.Erau doar nişte copii epuizaţi după ore de călătorie.Sosirea lor la cabana de lângă lac era de rău augur.Bărbatul văzuse farurile maşinii lor când au sosit.Câteva minute mai târziu, s-a hotărât să înfrunte una dintre cele mai cumplite furtuni din ultimul timp şi s-a îndreptat spre cabana ce se afla la numai o sută de metri de cabana lui, printr-o pădure deasă, ce garanta siguranţa celor ce locuiau în aceste cabane.Era o imprudenţă să iasă pe o asemenea furtună, dar devenise preocupat să afle cine sunt vecinii lui.La el, lumina se întrerupsese cu aproape zece minute înaintea sosirii lor şi Dumnezeu ştia când va reveni. Acum, el asculta cum se văicăresc băieţii şi vocea aproape disperată a tinerei femei.Era bucuros că venise.Ea avea nevoie de ajutor şi era singură.Oricum nu părea să se afle nici un soţ sau tată prin apropiere. -Ar fi trebuit să ne oprim la Burger Town.David şi cu mine am vrut să mâncăm acolo, nu-i aşa, David? -Ştiam eu că o să fie o excursie ratată.Voiam să folosim cortul şi să mergem deadevăratelea la iarbă verde, nu să stăm în cabana asta nesuferită. Femeia se ridicase şi stătea pe călcâie, cu mâinile în şolduri. -Dacă eşti aşa de grozav, te poţi duce afară, în ploaie, să vânezi ori să pescuieşti ceva pentru masă.Băieţii au tăcut. -Am terminat cu voi, aţi auzit? Această cabană ne-a fost împrumutată cu mult drag.Cum n-avem cort şi nu ştim nici cum să montăm unul, am crezut că era cel mai bine să venim aici.Nu pot opri eu furtuna şi încerc să fac tot ce pot să repar lumina.Şi mai terminaţi cu miorlăitul!zise ea, arborând un ton sever şi o privire cruntă, după care reveni la poziţia cu fundul în sus, inspectând, inutil, instalaţia.Îmbufnaţi, fraţii s-au uitat unul la altul, dând din cap.Erau convinşi că excursia lor era sortită dezastrului. -Crezi că poate repara lumina? l-a întrebat cel mic pe fratele său, şoptind destul de tare. -Nu, tu crezi? -Nu.Acum era momentul ca bărbatul să-şi anunţe prezenţa.Nu se zgâise în viaţa lui printr-un geamlâc şi îi era puţin ruşine că a stat să privească atâta timp, fără ca să îi anunţe că se afla acolo.Îi plăcea ce vedea.Cei dinăuntru nu erau în pericol iminent.Necazul lor îl făcuse să-i îndrăgească.Se trezi zâmbind la comentariile celor doi copii şi la neputinţa părintească a femeii.Urmărirea dilemei lor acţiona ca un remediu pentru propria lui dilemă.Observându-i, i-a ieşit din minte problema lui.Deşi asta e natura umană. Şi faptul că o dorea puternic, de fiecare dată când îi vedea coapsele goale şi fundul, tot natură umană era.Nici asta nu era corect.Era de-a dreptul desfrâu să tânjeşti după mama celor doi copii.Dar poate fi omul făcut responsabil pentru gândurile sale? -Mami, vreau să merg la baie, zise Adam. -Unu sau doi? -Unu, rău de tot. -Deoarece n-am localizat încă unde e baia, du-te afară. -Da plouă. -Ştiu, Adam, spuse ea la capătul răbdării.Stai pe prispă sub acoperiş şi dă-i drumu. -Bine, mormăi copilul îndreptându-se spre uşă.Mamă... -Mmm? zise ea atentă la întrerupător. -E un bărbat afară.Tânăra femeie s-a răsucit rostogolindu-se, gâfâind alarmată. Un bărbat?Sperând să nu o sperie, el a aprins repede lanterna puternică, focalizând, în lumina paralizantă, pieptul ei impresionant, strâns într-o cămaşă legată cu nod în talie, o şuviţă de păr blond, ieşită din coada de cal şi ochii albaştri, larg deschişi.Alicia Russell a luat o gură de aer cu inima bubuind.Un fulger strălucitor proiectă silueta bărbatului aşa cum stătea în afara uşii cu plasă.Oare o încuiase după ei? Ce mai conta? El părea uriaş şi fioros, pe fundalul cerului întunecat.Şi era acolo!Bărbatul deschise uşa care-i scăpă din mână din cauza vântului puternic şi se izbi de peretele exterior.Ea şi copiii s-au făcut mici de frică.El a intrat repede în cameră şi a îngenuncheat în faţa ei.Lumina lanternei o orbea.Nu reuşea să vadă decât o matahală vagă ce se apleca asupra ei. Deschise gura să le strige băieţilor să fugă. -Sunteţi bine? Stinse lanterna şi, pentru un moment, totul era negru.N-am vrut să vă sperii, lăsaţi-mă să vă ajut. Alicia s-a dat înapoi de spaimă şi mâna întinsă spre ea s-a retras. -Da, a bâiguit ea.Speriaţi,nimic mai mult.S-a ridicat în picioare fără ajutorul lui. Singura ei preocupare erau copiii, care se uitau curios la intrus. -David, du-te şi ajută-l pe Adam...fă ce face şi el, pe prispă.Nu voia ca fiii ei să fie de faţă în cazul în care ar fi fost violată sau omorâtă.Doamne, unde era telefonul? De ce nu se aprinde lumina? Inima ei bătea cu putere pulsându-i în timpane. -Salut, ciripi David.Alicia îşi reproşa că-şi învăţase copiii să fie curtenitori şi prietenoşi. -Mă cheamă David.El e Adam.Eu sunt mai mare. -Bună, răspunse bărbatul.Alicia credea că el zâmbe te, dar era prea întuneric ș să-şi dea seama.Lanterna ei se stinsese, iar lanterna lui era deja stinsă.Mă cheamă Pierce. -David...începu Alicia, dar fiul ei cel mare o întrerupse. -Vrem să stăm aici o săptămână, dar mami nu se pricepe să repare lumina.Nu prea ştie să facă lucruri din astea.Străinul se uită la ea, apoi la băieţi. -Unele mămici ştiu.Oricum, nu poate aprinde lumina.Curentul s-a întrerupt din cauza furtunii. -David, rosti Alicia printre dinţi. -De ce nu-l iei pe fratele tău afară, sugeră străinul, în timp ce eu o să văd cu ce pot să o ajut pe mama voastră? -Bine, hai, Adam.Uşa se trânti cu putere în urma lor şi bărbatul se întoarse spre Alicia. -Aţi călcat cu stângul.Drumeţii nu sunt prea bucuroşi de seara asta. Dacă era vreun violator sau criminal, atunci era unul politicos.Dar aşa se spunea şi despre strangulatorul din Boston şi despre Jack Spintecătorul. -Sunt sigură că atunci când se va aprinde lumina şi vor mânca ceva, copiii se vor simţi mai bine.Aşa era în ordine.Sigură pe ea, sub control, calmă. -Unde vă sunt lanternele? Să fac puţină lumină ca să le găsiţi.Asta era prea mult. -Lanternele? Uzând de gestul universal făcut de femei pentru a arbora un aer de indiferenţă şi a părea mai puţin tâmpite de cum se simţeau la un moment dat, îşi duse mâna la cap să-şi aranjeze părul.Apoi îşi aranjă îmbrăcămintea. -Nu ştiu, cabana este împrumutată şi n-am avut ocazia să caut. -Lumânări?Ea dădu din cap.   -N-aţi luat lucruri de strictă necesitate cu voi? -Nu, spuse ea supărată şi iritată de scepticismul lui.O făcea să se simtă foarte prost.Asta era prima ei încercare de a face o excursie temerară cu băieţii.Cât de bine ar fi trebuit să se pregătească? Când o să se aprindă lumina, o să fie foarte bine. -Ce-ar fi să aşteptaţi sfârşitul furtunii la mine? Va trebui să mergem prin pădure, dar nu este departe. -Nu, s-a grăbit ea să răspundă.O făcea să se simtă mai incompetentă decât era.Această iritare îi distrăsese atenţia, de la posibilul pericol pe care acest om îl reprezenta.Invitaţia la cabană îi stârni din nou panică. -Da chiar vă rog.Pot găti ceva pentru băieţi pe aragaz. -Nu, nu, domnule... -Pierce. -Mulţumim, domnule Pierce, dar... -Nu, Pierce este numele de botez.Pierce Reynolds. -Domnule Reynolds, ne descurcăm singuri.Nu vreau să plecăm de aici. -De ce?Ea îi auzea pe copii jucându-se pe verandă, inând palmele întinse laț şuvoiul de apă ce curgea de sus. -Soţul meu vine în seara asta, ceva mai târziu.Trebuie să fim aici când soseşte, altfel se sperie. -A, da.Duse mâna la ceafă, indecis.Nu vă pot părăsi aici în aceste condiţii.Hai să-i lăsăm un bilet să ştie unde sunteţi, ce ziceţi? -Mamă, ne e foame, spuse David.Copiii se săturaseră de jocul cu ploaia şi năvăliră înăuntru: Când mâncăm? -Ne e foame, se auzi vocea lui Adam ca un ecou. -Zău că ar fi cel mai bine să veniţi la mine. -Dar...Înainte ca Alicia să aibă vreo şansă de a obiecta, bărbatul s-a întors spre băieţi. -Ce ziceţi de nişte mâncare condimentată? Dacă veniţi cu mine la cabana mea, o încălzesc imediat. -Mamă, ce bine! Ar fi nemaipomenit, spuse David entuziast. -Ca lumea, zise Adam. -Dar va trebui să mergem prin pădure până acolo, i-a prevenit bărbatul.Nu e drum ca să veniţi cu maşina. -Nici o problemă, nu-i aşa, Adam? Se îndreptau deja spre uşa cu plasă. -Băieţi! strigă Alicia după ei, dar copiii o şterseseră deja afară. Haideţi, doamnă...? -Russell. -Doamnă Russell, nu vă pot lăsa singuri aici.Promit, nu sunt o persoană de care să vă fie frică.Chiar în momentul acela, un fulger a străpuns cerul în două.Alicia realiza că probabilitatea ca lumina să revină era nulă.Fusese o proastă că nu pregătise nimic pentru astfel de situaţii, dar acum era prea târziu să mai facă ceva.Cel puţin băieţii vor putea mânca.Când ploaia se va mai domoli, ar putea să vină înapoi şi să aştepte să se facă dimineaţă. -Bine, zise ea, cu un suspin reţinut, rugându-se pentru faptul că a putut avea încredere în acest bărbat.Singurul lucru pe care l-a luat cu ea a fost geanta.Ar fi fost o nebunie să scoată bagajele din maşină pe o asemenea ploaie torenţială. Pe verandă, Pierce Reynolds l-a luat pe Adam în braţe şi i-a spus lui David s-o ia de mână pe mama sa. -Deci, ţineţi-vă aproape, toată lumea.Doamnă Russell.Un timp Alicia s-a uitat la mâna puternică întinsă spre ea.Apoi l-a luat de mână şi el a apucat-o bine. Picăturile de ploaie cădeau peste ei de parcă ar fi fost ace ascuţite.Vântul le răvăşea părul şi hainele, împiedicându-le mersul.De fiecare dată când fulgera, Adam îşi îngropa faţa în gâtul domnului Reynolds.David încerca să fie bărbat, dar se ţinea strâns de Alicia, până în momentul când văzură, printre copaci, cealaltă cabană. -Aproape am ajuns, strigă domnul Reynolds încercând să se facă auzit prin vuietul furtunii.Au ajuns la adăpostul verandei acoperite în momentul în care un tunet a bubuit în apropiere. -Să ne lăsăm pantofii afară spuse Pierce, lăsându-l jos pe Adam.Când toţi erau în picioarele goale el îi conduse înăuntru, unde luminau două lămpi cu petrol, iar cărbunii mocneau în cămin. -Mi-e frig.Vouă nu? Pierce traversă camera şi îngenunche în faţa căminului, aranjând lemnele cu un vătrai.Privind peste umăr, îi văzu pe cei trei oaspeţi ghemuindu-se nesiguri lângă prag.Tremurau. -David, dă-mi, te rog, lemnele acelea de-acolo.Băiatul luă un lemn din cutia aflată lângă uşă şi se grăbi să i-l aducă bărbatului ce se dovedea a fi un erou în carne şi oase. -Mulţumesc.Pierce ciufuli părul ud al băiatului.Vezi că în baie găseşti prosoape pentru toţi trei. -Da, domnule, spuse David şi alergă spre uşa care nu putea duce decât la baie.Cabana avea o singură cameră mare ce servea drept cameră de zi, dormitor, sufragerie şi bucătărie.În faţa căminului se aflau scaune confortabile şi o canapea.Un pat dublu era băgat sub tavanul extrem de înclinat,  de unde pornea o scară îngustă, ce ducea în pod.Era prea intim ca să fie rustic şi era foarte curat.David ieşi din baie cu prosoapele împăturite.După ce i-a pus unul lui Pierce pe spate, le-a împărţit pe celelalte mamei şi fratelui lui.Alicia avea senzaţia că visează.Ce căuta ea aici, în cabana acestui străin, singură cu el, în această veritabilă aventură? Ar fi fost mai rău dacă el era bătrân şi ursuz, sau bun, dar groaznic de urât şi ignorant.Numai că salvatorul lor era frumos, delicat şi viril, ceea ce Alicia nu ştia înainte de a intra în cabană şi de a-l vedea în lumină.Părul lui era cenuşiu cu şuviţe argintii.Era tuns special ca să pară neglijent şi puţin mai lung decât era la modă.Când îşi întoarse capul spre ea, Alicia îi văzu ochii verzi strălucind ca smaraldul sub sprâncenele groase.Când a mai pus un lemn peste cărbuni agitând focul, muşchii lui puternici jucau sub cămaşa udă din bumbac, deşi nu era prea vânjos. Era iritată.Nu la gândul că ar putea să le facă vreun rău.Un om care duce în braţe un copil, în plină furtună, rostind cuvinte de îmbărbătare, nu putea fi un criminal.Violator, nici atât...Era clar că nu avea nevoie să forţeze vreo femeie. -Ce bine îmi pare că am făcut focul mai din timp în seara asta.Mai devreme era frig, dar acum...Pierce se opri la jumătatea propoziţiei.Pentru că dacă ea a fost surprinsă să descopere cât era el de atractiv, explozia din pieptul lui nu se compara cu a ei, când s-a întors şi a văzut-o.Părul ud era ca o mătase pe obraji, pe gât şi pe umeri.Cămaşa stătea lipită de sânii ei plini, iar sfârcurile erau proeminente din cauza frigului.A trecut un timp până să-şi poată lua ochii de la ea.Tălpile goale făceau ca picioarele să arate mai lungi şi mai frumoase.Avea pielea de găină, pe care el dorea cu ardoare s-o încălzească şi s-o mângâie cu mâinile lui.Şi-a luat ochii de la ea, blestemându-se pentru acest atac brusc de dorinţă violentă.Nu mai simţise o asemenea dorinţă arzătoare pentru o femeie de când...Niciodată nu simţise o asemenea dorinţă pentru o femeie.Îl înnebunea.Ea era soţie şi mamă şi nu făcuse nimic să-l ademenească.De fapt, părea nervoasă şi, dacă faţa lui exprima ceva din ceea ce se petrecea în el, nu o putea condamna. -Cred că ar trebui să vă scoateţi hainele astea ude.Ce-ar fi să-i duceţi pe băieţi la spălat, iar eu o să caut ceva de îmbrăcat. -Bine.Alicia i-a dus pe băieţi în baie unde spera să se încălzească şi ea.Observase privirea lui pe sfârcurile ei.Câteva minute mai târziu el bătu la uşă, deşi era deschisă ca să pătrundă lumina.Adam şi David îşi dăduseră jos chiloţii, iar Alicia îi ştergea cu prosoapele. -Mâncarea e în cuptor şi am găsit astea în sertar.Ţinea în mână două tricouri cu inscripţia UCLA pe ele. Grozav, spuse David, înşfăcând unul şi trăgându-l pe cap.   Îi atârna până la genunchi. -David, spune-i mulţumesc domnului Reynolds pentru că ţi-a împrumutat tricoul.S-a ridicat încet, conştientă de bluza udă şi de mini.Când au plecat din Los Angeles, după-amiază, era anormal de cald.Pentru călătoria cu maşina la pădure, cu David şi cu Adam, bluza şi fusta veche păreau să fie exact ce trebuie. -Mulţumesc, domnule Reynolds, spuse David în timp ce-l ajuta pe Adam să-şi pună bluza care-i venea până la glezne. -Să creşti mare, dar nu sunt ale mele.Cabana aceasta aparţine companiei mele.Fiecare o foloseşte şi lasă lucrurile când pleacă.Dar sunt sigur că n-o să sufere nimeni dacă vreţi să le ţineţi. -A, se poate? Băieţii au fugit afară arătând ca doi prieteni ai lui Casper Fantoma.Erau fericiţi acum, că le era cald, erau uscaţi şi urmau să mănânce. -Trebuie să mă uit să găsesc ceva şi pentru dumneavoastră.O privise tot timpul.Părul începuse să i se usuce şi se încreţea ademenitor de-a lungul obrazului.Şi, Doamne, ce gură avea.Fiinţa lui fremăta. Alicia se muta de pe un picior pe altui. -Mă usuc într-un minut, nu vă deranjaţi.Deşi insistentă, privirea lui coborî de pe faţa ei. -Poate ar fi mai bine să le dăm ceva de mâncare, spuse grăbită, trecând pe lângă el.Băieţii stăteau deja la masa pusă pentru patru persoane.Era un coş cu sără eleț şi o tavă cu bucăţi de brânză şi mere în mijloc.O oală cu mâncare aburea pe aragazul de voiaj.Ea aduse farfuriile la masă, după care Pierce le puse mâncare cu polonicul.Apoi, el îi ţinu scaunul, înainte de a se aşeza şi ea la masă.Stomacul ei făcea scandal şi el râse. -Pariez că nu numai băieţilor le e foame. -Bineînţeles, zâmbi ea.Nu am apucat să mănânc astăzi. -Totdeauna spune aşa, zise David.Nu mănâncă nici dimineaţa, nici la prânz, îi e frică să nu se îngraşe. -Da, completă Adam cu gura plină.Face exerciţii în fiecare dimineaţă cu tipa de la televizor.Stă pe jos, se întinde, geme, se schimonoseşte.Copilul făcu o grimasă care-i provocă lui Pierce râsul, iar Aliciei sentimentul că vrea să-l omoare. -Termină-ţi mâncarea ca să putem să ne întoarcem la noi, zise ea, într-o manieră tipic maternă. -Nu putem să stăm aici? miorlăi David.Alicia îl privi, ochii ei exprimând o ameninţare părintească tacită. Nu, David.Nu-l putem deranja pe domnul Reynolds. -Nu te deranjăm, nu-i aşa? întrebă Adam candid.Pierce o privi pe Alicia peste masă. -Nu mă deranjaţi.Oricum, mă gândeam să dau o fugă până la cabană şi să-i las soţului dumneavoastră un bilet.Ar putea să vină aici când soseşte. -Soţul? Faţa copilăroasă a lui David se strâmbă.Inima Aliciei se opri şi, pentru moment, închise ochii.Când inventase povestea, o făcuse în speranţa că asta ar proteja-o pe ea şi pe copii.Băieţii nu erau de faţă în acel moment.Nu s-a gândit că minciuna se va întoarce împotriva ei. -Mama voastră mi-a spus că tatăl vostru vine şi el mai târziu. -N-avem tată, îl informă David.A murit.Adam înghiţi mâncarea: -Ca şi peştişorul nostru.Numai că mormântul tatei este la cimitir, nu în curte. Alicia simţi ochii verzi aţintiţi asupra ei, înainte chiar de a-i întâlni privirea întrebătoare.Era totuşi calmă. -A murit demult, vorbi David.Eu îl ţin minte, dar Adam nu. -Ba da! protestă Adam.Avea părul negru şi ochii căprui ca şi noi. -Ai văzut doar poze cu el şi crezi că ţi-l aduci aminte. -Da îl ţin minte.Mamă, spune-i lui David să nu mai zică aşa. El o privi pe tot parcursul acestei discuţii. -Sunt sigur că ţi-l aminteşti, Adam, zise Pierce încet. -Era mare, ca tine, dar tu parcă eşti mai mare, continuă David.Noi credeam că Carter o să fie noul nostru tată, dar el s-a însurat cu Sloan, nu cu mama. Privirile ameninţătoare ale Aliciei nu acţionară în nici un fel pentru a opri cascada de cuvinte din gura copiilor ei. -David, sunt sigură că domnul Reynolds... -Ce-am mai plâns când Carter ne-a spus că n-o să mai fie tăticul nostru! i-a explicat Adam.Dar mama a spus că nu-i nimic, pentru că Sloan e prietena noastră şi putem să-l vedem pe Carter când vrem, şi dacă nu s-a însurat cu mama, asta nu înseamnă că nu ne mai iubeşte.Pot să mai cer o porţie, te rog? -Putem să mergem să ne jucăm acasă la Carter.E grozav.Adam e un porc.Tot timpul mai vrea o porţie. -Ba nu. -Ba da.Alicia reuşi să evite ochii întrebători ai lui Pierce când acesta se ridică să umple din nou farfuria lui Adam.Probabil că el o considera de-a dreptul proastă pentru că inventase un soţ. -Tu ai tată? întrebă David în timp ce Pierce se aşeza la loc. Nu, a murit demult.Dar mama mea trăieşte încă.   -La fel ca la noi.Pierce zâmbi. -Cam aşa ceva. -Nevastă ai? -Adam, îl admonestă Alicia, gata să se înfigă în gâtul copiilor pentru a-i face să tacă.Ajunge.Lăsaţi gălăgia şi terminaţi de mâncat. -Nu, nu am.Ochii lui Pierce râdeau în timp ce îşi ştergea gura cu un şerveţel. Au terminat masa într-o linişte binecuvântată pentru Alicia, în final, vorbi Pierce: -Dacă aţi terminat de mâncat, e timpul să mergeţi la culcare.Se ridică şi începu să strângă masa.Alicia intră în panică. -David, Adam, duceţi-vă în baie şi spălaţi-vă pe mâini.Chiar vrei să ne spălăm pe mâini sau ne trimiţi de aici pentru că vrei să nu auzim ce vorbiţi? -Daţi-i drumu, spuse ea arătându-le uşa cu degetul. -Bine, bine, mormăi fiul precoce, luându-şi fratele mai mic de mână.

Texas Chase de Sandra Brown Prolog     - Chase, te rog, hai să plecăm de aici. N-ar fi cazul s-o deranjăm. Vorbele şoptite trebuiră să pătrundă durerea şi narcoticele ca să ajungă până la ea. Totuşi reuşiră. Marcie Johns îşi deschise ochii umflaţi. Camera de spital era întunecată, dar lumina slabă a zilei care se strecură prin jaluzelele trase părea dureros de strălucitoare. Îi trebui un moment ca ochii să i se obişnuiască. Chase Tyler stătea lângă patul ei. Împreună cu el era fratele lui mai tânăr, Lucky, pe care ea îl recunoscu, deşi nu se întâlniseră niciodată. Chase se uita în jos spre ea cu intensitate, fără rezerve. Lucky părea neîncrezător. Deşi ea nu-şi dădea seama ce oră este, bănuia că este dimineaţa de după fatalul accident de maşină. Mai devreme, eficientul personal al spitalului o mutase de la terapie intensivă într-o rezervă obişnuită a Spitalului Metodist St. Luke. Fusese examinată de o echipă de medici, fiecare specializat în alt domeniu, şi fusese informată că rănile ei erau serioase, dar nu critice. Suferise o contuzie, un braţ şi clavicula îi erau fracturate şi suportase şocul. Era mulţumită că era în viaţă şi uşurată că prognoza privind însănătoşirea totală era pozitivă. Dar nimeni nu o menţionase pe Tanya. Din momentul în care îşi recăpătase cunoştinţa în sala de terapie intensivă, pusese mereu întrebări despre Tanya. În cele din urmă, îi spuseseră: Tanya Tyler murise în impactul din timpul coliziunii. Un student de la Politehnica din Texas, venit acasă în vacanţa de vară, a trecut peste un stop şi a lovit lateral maşina. Marcie avusese centura de siguranţă. Dar, şi aşa, fusese lovită de partea laterală, iar şocul o proiectase în sus şi înainte. Se lovise cu capul de parbriz, Avea faţa vânătă şi jupuită. Ambii ochi îi fuseseră foarte rău loviţi. Nasul şi buzele îi erau lovite şi umflate. Avea umărul în gips în aşa fel ca braţul fracturat, să stea ridicat. Impactul care o rănise pe ea atât de rău o omorâse pe loc pe soţia lui Chase. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Chase a suferit o schimbare fizică la fel de drastică în aspect ca şi rănile lui Marcie. Trăsăturile lui frumoase erau acum răvăşite de durere. Era zburlit, nebărbierit, cu ochii tulburi. Dacă nu l-ar fi cunoscut aproape de o viaţă, dacă faţa lui nu i-ar fi fost dragă dintotdeauna, Marcie ar fi fost în stare să nu-l recunoască.           Fusese angajată ca agent imobiliar al familiei Tyler, dar lucrase doar cu Tanya. Timp de câteva săptămânii, vizitaseră mai multe proprietăţi, dar entuziasmul lui Marcie faţă de o anume casă fusese contagios. Tanya se îndrăgostise de ea şi era dornică să vadă dacă părerea lui Chase va fi ca şi a ei. Chase Tyler şi Marcie Johns fuseseră colegi de şcoală timp de treisprezece ani, dar nu se mai văzuseră de ani de zile, până ieri, când ea şi Tanya veniseră pe neaşteptate la el la birou la Compania de Foraj Tyler. - „Gâsculiţa”! El se ridicase în picioare, dăduse ocol biroului ca să o salute cu o strângere de mână, apoi cu o îmbrăţişare mai puternică. - Bună, Chase, spusese ea, râzând la vechea poreclă. Îmi pare bine că te văd. - De, ce n-ai venit la nici una din întâlnirile clasei noastre? Arăţi fantastic, îi spuse el cu un zâmbet plin de încredere. - Nu-mi vine să cred că o strigi cu numele ăsta îngrozitor! Exclamase Tanya. - Nu te-ai simţit jignită, nu-i aşa? Întrebase Chase. - Desigur că nu. Dacă l-am putut suporta că adolescentă conştientă de sine şi sensibilă, îl pot suporta ca adult matur. Cât priveşte adunările clasei, am locuit la Houston mai mulţi ani, dar nu mi-a fost niciodată la îndemâna să particip la vreuna din acestea. El o privi aprobator de sus până jos. - Arăţi într-adevăr grozav, Marcie. Anii ţi-au fost mai mult decât favorabili. Au fost generoşi. Am auzit că afacerile îţi merg şi ele foarte bine. - Mulţumesc, într-adevăr, m-am bucurat să fiu independentă în afaceri. Conjunctura economică a făcut ca treaba să mai stagneze în ultimul an sau doi, dar mă menţin pe linia de plutire. - Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru, răspunse Chase cu bunăvoinţă. - A, dar am înţeles că aveţi de sărbătorit ceva foarte special. - I-am spus despre sarcină, îl informă Tanya. Şi ea m-a convins că, deşi bugetul nostru e cam limitat, ne putem permite o casă şi că acum e un moment excelent pentru cumpărat. Piaţa e a cumpărătorului acum, îi spusese ea, repetându-i ce-i spusese Marcie mai devreme. - Trebuie să întind mâna după carnetul meu de cecuri? Întrebase el tachinând-o. - Încă nu. Marcie şi cu mine vrem să vii să vezi casa pe care mi-a arătat-o ieri. Eu cred că e perfectă. Vrei să vii? - Cum, chiar acum? - Te rog. - Îmi pare rău, draga mea, dar nu pot, spusese Chase. Chipul animat al Tanyei se posomorâse. - Dacă ar fi fost altă dată, oricând, veneam, dar aştept un reprezentant de la compania de asigurări. Trebuia să fie aici imediat după masa de prânz, dar a sunat să-mi spună că o să mai întârzie. Trebuie să fiu aici când vine. Marcie îşi amintea că Tanya îi spusese: - Am citit în ziarul de dimineaţă că s-a clarificat acuzaţia aceea împotriva fratelui tău în legătură cu incendierea intenţionată. - Mai este şi vreo altă problemă, Chase? - Nu, spuse el, încurajator, strângând o mina a Tanyei între ale sale. Trebuie doar să trecem în revistă inventarul tuturor echipamentelor pe care le-am pierdut şi să discutăm pretenţiile noastre. Ea oftă deziluzionată. - Bine, poate mâine. - Sau poate azi, mai târziu, sugerase el. De ce nu v-aţi duce voi să mai vedeţi o dată casa şi, dacă încă vă place aşa mult, sunaţi-mă. Poate vin şi eu să vă întâlnesc acolo, după ce pleacă el. Bineînţeles, dacă tu, Marcie, eşti liberă. - Mi-am rezervat toată după-amiaza pentru Tanya şi pentru tine. Tanya, zâmbind din nou, îşi aruncase braţele în jurul lui Chase şi îl sărutase sănătos pe gură. - Te iubesc. Şi o să-ţi placă mult casa. Ţinând-o cu braţele de talie, el o strânsese tare. - Probabil că da, dar nu atât de tare cât te iubesc pe tine. Sună-mă mai târziu. Urmându-le la uşa de la intrare, le făcu semn cu mâna la plecare. Aceasta a fost ultima oară când Tanya şi Chase se văzuseră unul cu celălalt, se atinseseră, se sărutaseră. Marcie şi Tanya plecaseră fără el şi petrecuseră încă o oră plimbându-se prin casa goală. - Lui Chase o să-i placă, spusese Tanya în timp ce intrau într-o altă cameră spaţioasă. Emoţia ei fusese la fel de vie ca a unui copil care are un secret. Zâmbetul ei fusese atât de dulce. Ochii îi străluciseră de exuberanţa vieţii în general. Iar acum era moartă. Văzându-l pe soţul ei îndurerat, muşchii pieptului lui Marcie se contractară dureros în jurul inimii. - Chase, îmi pare rău, şopti ea. Atât de rău! Ea dorea să întindă mâna să-l atingă şi chiar încercase s-o facă, dar îşi dădu seama că braţul şi clavicula în gips îi erau de neclintit. Oare venise să o certe pentru că fusese o conducătoare auto neatentă? Oare arunca asupra ei vină accidentului? Era ea oare vinovată? - Noi... noi nici măcar nu l-am văzut. Vocea ei era subţire şi slabă şi nefamiliară chiar pentru propriile ei urechi. A fost doar... un zgomot şi... Chase se lăsă în scaunul de lângă patul ei. Abia de mai semăna cu bărbatul care fusese cu o zi înainte, înalt, cu o prezenţă impresionantă, părea acum încovoiat. Se părea că nişte linii fuseseră cioplite pe faţa lui peste noapte. Ochii lui cenuşii, intens, erau roşii. Nu numai că arătau goi, dar în spatele lor nu mai exista viaţă. Nu reflectau nici o lumină, de parcă el însuşi ar fi fost mort. - Vreau să ştiu despre Tanya. Vocea lui se sparse când îi rosti numele. Îşi drese aspru glasul. În ce stare de spirit era? Ce spunea? Care au fost ultimele ei cuvinte? Lucky mîrîi. - Chase, nu te chinui singur. Chase, nervos, împinse mâna pe care Lucky i-o pusese pe umăr. - Spune-mi, Marcie, ce făcea, ce spunea, când... când nenorocitul ăla a omorât-o? Lucky îşi lăsase fruntea pe o mână şi îşi masă tâmplele cu degetul mare şi cel mijlociu. Era vizibil la fel de necăjit că şi fratele lui. Familia Tyler era unită, întotdeauna se sprijineau, se apărau şi se protejau unul pe celălalt. Marcie înţelegea preocuparea lor faţă de Chase. Totodată, împărtăşea nevoia lui Chase de a şti cât mai mult despre ultimele momente ale vieţii tinerei lui soţii. - Tanya râdea, şopti Marcie. Medicamentele contra durerii îi încetineau vorba şi o făceau nesigură. Mintea ei avea dificultăţi în a găsi şi a rosti cuvintele corect, îşi simţea limba groasă şi prea mare pentru gura ei, Se lupta să scoată cuvintele, dar încerca foarte mult să se facă înţeleasă, pentru că ştia că Chase se va agăţa de fiecare vorbă pe care ea va reuşi să o pronunţe cu atenţie. - Vorbeam despre casă. Ea... ea era atât de emoţionată de... de casă. - Am să cumpăr casa aia. Chase se uită în sus spre Lucky, cu ochi sălbatici, ce priveau în gol. - Cumpără casa asta pentru mine, zise el. Ea şi-a dorit casa, aşa că o să o aibă. - Chase... - Cumpără casa aia afurisită! Urlă el. Vrei să faci atâta lucru pentru mine, te rog, fără să-mi aduci argumente? - Bine. Ieşirea lui sălbatică zgâria sistemul nervos traumatizat al lui Marcie. Ea se strânse în faţa acestui nou asalt împotriva trupului ei rănit. Totuşi, ea îl iertase deja. În felul lui, el fusese tot atât de traumatizat ca şi ea de acest accident. Pentru oricine care îi văzuse împreună pe Chase şi pe Tanya, era vizibil imediat că ei împărtăşeau o dragoste specială. Tanya îl adoră, iar el o îndrăgea pe Tanya care era însărcinată cu primul lor copil. Accidentul îi jefuise de două fiinţe iubite. - Exact când treceam... prin intersecţie, ea m-a întrebat ce culoare cred eu... O durere ascuţită îi trecu prin braţ, făcând-o să se strâmbe. Dorea foarte tare să închidă ochii, să se predea medicamentelor anestezice care i se, picurau în vene şi să-şi piardă cunoştinţa şi îngrijorarea care o însoţeau. Totuşi, mai mult decât asta, voia să-l ajute pe Chase să-şi uşureze durerea. Dacă discuţia despre Tanya îi putea uşura suferinţa, atunci acesta era lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putea face. Ea va continua să vorbească, atâta timp cât se va putea lupta cu propria ei stare neplăcută şi cu atracţia inconştienţei. - Ea m-a întrebat... În ce culoare ar putea vopsi dormitorul... copilului. Chase îşi acoperi faţa cu mâinile. - Iisuse. Lacrimile i se prelingeau printre degete şi îi alunecau pe mâini. Această dovadă tangibilă a durerii lui îi provocă lui Marcie o agonie mai mare decât brutalul impact al maşinii. - Chase, şopti ea răguşit, tu dai vina pe mine? Ţinându-şi mâinile la ochi, el dădu din cap. - Nu, Marcie, nu Dau vina pe Dumnezeu. El a ucis-o. El mi-a ucis copilul. De ce? De ce? Am iubit-o atât de mult. Am iubit-o... Izbucni în suspine. Lucky se mişcă spre el şi puse din nou o mina consolatoare pe umerii fratelui său care se cutremurau. Marcie observă lacrimi şi în ochii bărbatului mai, tânăr. El părea că se luptă cu propriile lui probleme care îi sfâşiau inima. Recent, Lucky intrase, în colimator fiind acuzat că a dat foc intenţionat unui garaj la Foraj Tyler. Acuzaţiile fuseseră retrase şi adevăraţii vinovaţi erau acum închişi, dar se pare că încercarea lăsase urme asupra lui. Ea căută să mai spună ceva, dar cuvintele de încurajare îi lipseau şi erau abstracte. Mintea ei ameţită nu le putea prinde. Nu avea importanţă, de fapt. Orice ar fi spus, ar fi sunat banal. Doamne, cum pot să-l ajut? Ea era o persoană supraeficientă, pentru care neajutorarea era o anatemă, incapacitatea ei de a-l ajuta o umplea de disperare. Se uita la creştetul capului lui aplecat, dorind să-l atingă, vrând să-l ţină şi să absoarbă în ea agonia lui. Exact înainte de a aluneca în inconştienţa binecuvântată, ea jură că, într-un fel, într-o bună zi, pe o cale oarecare, îi va reda din nou viaţa lui Chase Tyler.       1     - Avem un grup de tauri răi în seara asta, doamnelor şi domnilor, dar avem şi câţiva cowboy duri şi gata să-i călărească. Vocea nazală a prezentatorului reverberă în cavernoasa arenă a Coloseumului Wilt Rager din Fort Worth, Texas. - Opt secunde. Atâta trebuie să rămână un cowboy pe spatele taurului. Nu pare prea mult, dar sunt cele mai lungi secunde din câte vă puteţi închipui. Nu există nici un cowboy aici care să nu fie de acord cu asta. Da, domnilor. În lumea întrecerilor de rodeo, acesta este momentul cel mai dificil, cel mai periculos, cel mai emoţionant. De aceea, îl lăsăm tocmai la urmă. Marcie se uită la cei doi oaspeţi ai ei, bucuroasă că ei se distrau. Faptul că-i adusese la rodeo fusese o idee bună. Ce mijloc mai bun era de a-i introduce în Texasul pur şi nediluat? Era un fel de botez al focului. Prezentatorul spuse: - Primul nostru călăreţ pe taur provine din Park City, Utah, iar când nu călăreşte pe taurii lui Larry Shaker, îi place să schieze pe zăpadă. Doamnelor şi domnilor, el e un tânăr care caută cu adevărat emoţiile tari; va ieşi din boxa a treia pe Ciclonul Charlie! Călăreşte-l, Larry! Perechea din Massachussetts urmărea cu respiraţia tăiată taurul care ieşi în goană din boxă cu acel cowboy cocoţat precar pe spatele lui cocoşat. După câteva secunde, cowboy-ul schior din Utah se târa în ţarina ca să evite copitele taurului. De îndată ce reuşi să se ridice în picioare, alergă spre gard, îl sări şi lăsă pe seama celor doi clovni de rodeo să-l distragă pe taur, până alergă, prin poarta deschisă, afară din arenă. - N-am mai văzut aşa ceva, spuse uluită femeia. - Tinerii aceştia se antrenează ca să facă aşa ceva? Voi să ştie soţul ei. Marcie devenise abia de curând interesată de călăritul taurilor şi cunoştinţele ei erau încă sumare. - Da, aşa e. E nevoie de multă îndemânare, dar şi de multă şansă. - Ca de pildă? - De pildă, ce taur trage la sorţi un cowboy într-o anumită seară. - Unii sunt mai năbădăioşi decât alţii? Marcie zâmbi. - Toţi sunt crescuţi ca animale pentru rodeo, dar fiecare suferă schimbări în starea de spirit şi are anumite trăsături ale personalităţii. Atenţia le fusese atrasă spre altă boxă, unde taurul îşi pierduse deja răbdarea şi lovea atât de tare cu copitele, încât cowboy-ul avea dificultăţi să-i încalece. Femeia din Massachussetts urmărea îşi făcea vânt cu evantaiul, nervoasă. Soţul ei şedea ca vrăjit. - Doamnelor şi domnilor, se pare că următorul nostru cowboy o să aibă o treabă grea în seara asta, spuse prezentatorul. Vrea cineva să-i ia locul? După o pauză, chicoti: Ei, nu vă înghesuiţi să vă oferiţi toţi deodată. Dar acest cowboy nu se teme de un taur dur. De fapt, cu cât e mai greu călăritul, cu atât se pare că-i place mai mult. A participat la rodeo ani de zile, până s-a retras. A reluat treabă acum un an şi jumătate, fără să fie câtuşi de puţin intimidat de faptul că e cu zece ani mai în vârstă decât majoritatea cowboy-lor care călăresc pe tauri. Vine din estul Texasului. E cineva aici de prin Millon Point? Dacă da, atunci ţineţi-i pumnii tânărului din oraşul vostru, Chase Tyler, când iese din boxa numărul şapte pe El Dorado! - O, Doamne! Fără să-şi dea seama ce face, Marcie se ridică în picioare. Prezentatorul îşi ridicase vocea la un volum care îţi spărgea timpanele, când poarta se deschise şi taurul gri bălţat ieşi scuturându-şi spatele dintr-o parte în alta şi totodată aruncându-şi capul în stânga şi în dreapta. Marcie văzu pălăria de cowboy zburând de pe capul lui Chase şi aterizând pe pământ, sub copitele pulverizatoare ale taurului. El îşi ţinea braţul stâng liber în sus, aşa cum cerea regulamentul sportului. Acesta flutura incontrolabil, în timp ce taurul ţopăia. Tot trupul lui înalt îi săltă în sus, apoi căzu dur, înapoi, pe spinarea taurului. Îşi ţinea ambii genunchi ridicaţi şi spatele în unghi drept faţă de ambele părţi ale taurului, clătinându-se înapoi şi înainte, în sus şi în jos pe osul spinării. Mulţimea urla sălbatic, încurajându-l pe Chase să reziste. El a reuşit să-şi menţină poziţia circa cinci secunde, deşi lui Marcie i se păruseră cinci ani. Înainte de a suna cornul, animalul îşi lăsă capul atât de tare în jos, încât aproape atinse pământul, apoi îl ridică brusc în sus. Mişcarea fusese atât de puternică, încât Chase fu aruncat jos. El evită copitele, rostogolindu-se într-o parte. Un clovn, cu pantaloni foarte largi, ţinuţi cu bretele, interveni şi îl atinse pe taur pe bot, cu o crosă de baseball. Taurul fornăi, bătu din picior, iar clovnul se retrase, întorcându-se să se strâmbe la animal, dându-i cu tifla. Părea că totul e o glumă şi mulţimea râdea. Seriozitatea funcţiei clovnului deveni totuşi vizibilă în momentul când tactică a eşuat. Taurul se răsuci, lăsând să-i curgă picături uriaşe de bale înspumate din ambele părţi ale gurii; nările îi fremătau. Chase, cu spatele la taur, îşi ridică pălăria din ţărînă şi o scutură. Cineva strigă să-i atragă atenţia, dar nu la timp. Taurul se repezi la el, cu capul lăsat în jos, cu o greutate de peste o tonă. Chase se dădu într-o parte destul de repede pentru a evita, să fie străpuns de o pereche de coarne care arătau înspăimântător, dar o parte a capului taurului îl lovi în umăr şi fu trântit jos. Toată lumea din public rămase cu respiraţia tăiată, când perechea de copite din faţă ale taurului se lăsară direct pe pieptul lui Chase. Marcie ţipă, apoi îşi acoperi gura cu mâinile. Se uita îngrozită la Chase întins pe jos în ţărîna maroniu-roşcată, fiind în mod clar fără cunoştinţă.   Din nou apărură clovnii, precum şi doi călăreţi. Ei galopară spre taur. Fiecare dintre ei stătea ridicat în scări, aplecat mult peste şa, învârtind un lasou. Unul reuşi să prindă nodul de coarnele taurului şi să strângă bine funia, Calul, bine antrenat, galopă intrând pe poartă şi trăgând în urma lui taurul încăpăţânat, în timp ce un clovn curajos îl lovea în spate cu o mătură. Al doilea clovn îngenunchease în ţărînă, lîngă cowboy-ul rănit. Marcie se strecură peste mai multe perechi de gambe şi picioare, în graba ei de a ajunge la cel mai apropiat culoar de trecere. Brutal, ea îi împingea pe toţi cei care îi stăteau în cale, în timp ce alerga în jos. Când ajunse la nivelul inferior, îl apucă de braţ pe primul bărbat pe care-l văzu. - Hei, ce vrei... - Pe unde se ajunge... la locul pe unde ies ăştia? - Ei, cucoană, eşti beată? Lasă-mi braţul. - Grajdurile! Locul de unde ies cei care dau spectacolul. Unde se duc taurii când au terminat. - Pe acolo. Arătă cu mâna, apoi mormăi: Muiere nebună. Îşi croi drum prin mulţimea mişcătoare care cumpăra suveniruri. Prin sistemul de anunţuri pentru public, auzi prezentatorul spunând: - O să vă comunicăm starea lui Chase Tyler de îndată ce vom afla ceva, oameni buni. Fără să ţină seama de cuvintele „Numai pentru persoanele autorizate”, de pe uşa mare metalică, de dimensiuni industriale, ea intră brusc prin ea. Mirosul de paie şi gunoi de grajd era puternic-şi trecu pe lângă un şir de ţarcuri de vite. Respirând din greu pe gură, aproape se înăbuşi din cauza prafului, dar, văzând lumina rotitoare a unei ambulanţe în partea opusă a grajdului, alergă şi mai repede pe lângă ţarcuri. Ajungând în culoarul central, îşi făcu drum cu coatele printre privitorii curioşi, până ajunse în spaţiul liber şi îl văzu pe Chase zăcând inconştient pe o targă. Doi infirmieri se ocupau de el. Unul îi introducea un ac în vena din încheietura-cotului. Faţa lui Chase era nemişcată şi albă. - Nu! Ea se lăsă în genunchi lângă targă şi întinse mâna spre mâna lui inertă. - Chase! - Chase! - Înapoi, doamnă! Comandă unul dintre infirmieri. - Dar... - O să fie bine, dacă o să vă daţi deoparte din calea noastră. Fu apucată de braţe pe la – spate şi ridicată în picioare. Întorcându-se, văzu faţa grotescă a unuia dintre clovni, cel pe care-l văzuse aplecându-se deasupra lui Chase. - Cine eşti? Întrebă el. - O-prietenă. Ce-i cu el? Au spus ce are? El o privi cu suspiciune; era vizibil că nu se simţea în elementul ei. - Are, probabil, câteva coaste rupte, asta-i tot. I-a ieşit aerul din plămâni. - O să se facă bine? El scuipă tutun mestecat pe podeaua de ciment presărată cu paie. - Probabil, dar cred că n-o să se simtă prea bine o zi-două. Marcie era doar parţial uşurată, auzind diagnosticul clovnului. Nu era o părere profesională. De unde ştia el că Chase nu suferise leziuni interne? - N-ar fi trebuit să călărească în seara asta, spunea clovnul, în timp ce targa era ridicată în spatele ambulanţei, i-am zis că nu trebuia să se urce pe taur în situaţia lui. Bănuiesc că oricum n-avea importanţă. Taurul ăsta, El Dorado, e un fiu de căţea afurisit. Săptămâna trecută, la... - Ce situaţie? Întrebă ea, când el se uită la ea uimit, cu ochii aceia fardaţi cu alb. Ai spus „în situaţia lui”. În ce situaţie era Chase? - Era matol. - Vrei să spui că era beat? - Da, doamnă. Am avut o petrecere cam sălbatică aseară. - Chase nu-şi revenise de tot. Marcie nu aşteptă să audă mai mult. Se urcă în spatele ambulanţei exact când infirmierul era gata să închidă uşile. Reacţiona surprins şi cu un aer de autoritate. - Îmi pare rău, doamnă. Nu puteţi... - Ba pot. Acum trebuie să discutăm, în timp ce îl duceţi pe omul ăsta la spital. - Hei, ce se întâmpla? Strigă spre spate cel de al doilea infirmier. El era deja în scaunul şoferului, cu motorul pornit. Ajutorul lui văzu hotărârea lui Marcie şi se gândi că o controversă nu va face decât să se piardă un timp valoros. - Nimic, strigă el către coechipierul său. Pornim. Trânti uşile şi ambulanţa ieşi din grajdul coloseumului. - Îmi pare bine că aţi ajuns în siguranţă din nou, la hotel. Marcie, ţinând la ureche, cu umărul, receptorul telefonului, public, îşi masă tâmplele, în timp ce îşi cerea scuze domnului din Massachusetts. Pierduse probabil o vânzare, dar când îl văzuse pe Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă, oaspeţii ei îi pieriseră din minte. Într-adevăr, nici măcar nu-şi amintise de ei, până în urmă cu câteva minute, în timp ce măsura cu pasul coridorul spitalului. - Domnul Tyler e un prieten vechi de-al meu, explică ea. N-am ştiut că apare acest rodeo, până nu i s-a anunţat numele. Întrucât familia lui nu e aici, am avut sentimentul că trebuie să-l însoţesc la spital. Sper că înţelegeţi.   Mici nu-i păsa dacă înţelegeau sau nu. Dacă i-ar fi avut ca oaspeţi în seara asta pe preşedinte şi pe prima doamnă a ţării, ar fi făcut exact acelaşi lucru. După ce închise telefonul, se întoarse la camera surorilor şi întrebă pentru a nu ştiu câta oară dacă mai era vreo veste despre starea lui Chase. Sora se încruntă, iritată. - De îndată ce doctorul... A, iată-l, e aici acum. Uitându-se dincolo de umărul lui Marcie, ea zise: - Doamna aceasta aşteaptă informaţii despre domnul Taylor. - Tyler, corectă Marcie, întorcându-se să-l cunoască pe tânărul intern. Sunt Marcie Johns. - Phil Montoya, îşi dădură mina. Sunteţi o rudă? - Doar o prietenă bună. Domnul Tyler n-are familie la Fort Worth. Toţi locuiesc în Milton Point. - Hmm. Bine, în cele din urmă, şi-a revenit. A fost pocnit în cap destul de bine dar, din fericire, nu a suferit nimic grav. - Am văzut taurul aterizând pe pieptul lui. - Da, are câteva coaste rupte. - Asta poate fi periculos, nu-i aşa? - Doar dacă o coastă ruptă lezează un organ intern. Faţa lui Marcie deveni atât de palidă, încât chiar şi pistruii, pe care îi camufla atentă cu cosmetice, apărură contrastând puternic. Doctorul o linişti în grabă. - Din fericire, nici asta nu s-a întâmplat. Nu e nici o hemoragie internă. L-am legat strâns cu leucoplast. Se va simţi bine peste câteva zile, dar nu va fi prea vioi. Îi recomand, desigur, ca un timp să nu mai călărească pe tauri. - I-aţi spus asta? - Sigur că da. M-a înjurat. - Îmi pare rău. El ridică din umeri şi spuse afabil: - Sunt obişnuit cu aşa ceva. Aici e un spital local. Aici vin bolnavi psihic, dezaxaţi şi victime ale vânzătorilor de droguri. Suntem obişnuiţi cu violenţa verbală. - Pot să-l văd? - Doar câteva minute. N-are voie să vorbească. - N-am să vorbesc mult. - Tocmai i s-a administrat un calmant puternic, aşa că, probabil, va adormi curând, oricum. - Atunci, dacă nu vă deranjează, spuse Marcie cu blânde?e, aş vrea să stau peste noapte în camera lui. - O să fie bine îngrijit, spuse sora, înţepată, din spatele ei. Marcie rămase fermă pe poziţie. - Am permisiunea dumitale, doctore Montoya? El se trase de lobul urechii. Marcie îi aruncă o privire directă, care spunea clar că nu se va clinti de pe poziţie. Cumpărători, vânzători şi agenţi de închiriere trebuiseră să se confrunte cu această privire fixă, albastră. De nouă ori din zece, ei cedau în faţa ei. Mai devreme, în seara aceea, şi infirmierul Găsise că e greu să se certe cu ea. - Cred că n-o să-i facă nici un rău, spuse, în cele din urmă, internul. - Mulţumesc. - Menţineţi conversaţia la minimum. - Vă promit. În ce cameră e? Chase fusese plasat într-un salon cu două paturi, dar al doilea era gol. Marcie intră în cameră în vârful picioarelor, până ajunse lângă patul lui. Pentru prima oară după doi ani, Marcie îl privea pe Chase în faţă. Ultima oară când se uitase la el, poziţia lor fusese inversă. Ea zăcea în semiconştienţă pe un pat de spital, iar el stătuse alături, plângând din cauza morţii accidentale a soţiei sale. În timp ce rănile lui Marcie se vindecaseră şi era destul de bine ca să părăsească spitalul, Tanya Tyler fusese înmormântată. La câteva luni după aceea, Chase plecase din Milton Point. Într-o direcţie necunoscută. În oraş se zvonea că însoţea circuitul de rodeo, spre marea nemulţumire a familiei sale. Nu demult, Marcie se întâlnise întâmplător la magazin cu Devon, logodnica lui Lucky. După ce Marcie s-a prezentat, Devon îi confirmase zvonurile care circulau în legătură cu Chase. Loialitatea faţă de familie o împiedicase să discute cu cineva din afară problemele lui personale, dar Marcie citise printre rânduri în cele spuse. Erau aluzii cu privire la starea lui emoţională delicată şi la o problemă curentă cu băutura. - Laurie e înnebunită de îngrijorare pentru el, spusese Devon, referindu-se la mama lui Chase. Sage, sora lui Chase... - Da, o ştiu. - E plecată la universitate, aşa încât acasă, cu Laurie, am rămas doar eu şi cu Lucky. Ea are sentimentul că Chase fuge de durerea să în legătură cu Tanya, în loc să-i facă faţă şi să încerce să se lupte cu ea. Chase lăsase şi afacerea de familie în mâinile fratelui lui mai tânăr care, dacă zvonurile erau credibile, avea dificultăţi ca să o menţină solvabilă. Afacerile cu petrolul nu mergeau prea bine în continuare. Întrucât Compania de Foraj Tyler depindea de o economie sănătoasă a petrolului, compania bătuse pasul pe loc, fiind aproape de faliment, de câ?iva ani deja. Marcie îi pusese lui De von întrebarea care nu-i ieşea niciodată din minte: - Mă învinovăţeşte pe mine pentru accident? Devon îi apăsase braţul, încurajator: - Niciodată. Nu-ţi luă asupra ta o asemenea vinovăţie! Chase se ceartă cu soarta, nu cu tine. Dar acum, când Marcie se uita la faţa lui, care arăta frământata chiar şi în repaos, se întreba totuşi dacă nu cumva el o consideră responsabilă de moartea iubitei lui, Tanya. - Chase, şopti ea îndurerată. El nu se mişcă, iar respiraţia lui era adâncă şi egală, arătând că medicamentul ce i se administrase intravenos acţiona. Satisfăcându-şi dorinţa pe care o simţise când zăcuse în dureri pe propriul ei pat de spital, Marcie îşi trecu bucuroasă degetele prin părul lui negru, îndepărtând şuviţele rebele care îi căzuseră peste fruntea umedă. Deşi arăta îmbătrânit, el tot era bărbatul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată. La fel gândise din prima zi de grădiniţă. Îşi amintea clar când domnişoara Kincannon îi chemase să se prezinte restului clasei şi cât de mândru se ridicase şi îşi spusese numele. Marcie fusese uluită. În toţi anii de atunci încolo, nu se schimbase nimic. Băieţelul neastâmpărat, cu părul negru, cu ochii-gri deschis, care avusese calităţi deosebite de conducător şi succese atletice, devenise un adevărat bărbat. Pe faţa lui se vedea forţa iar bărbia pătrată vădea o mândrie încăpă?ânată, aproape beligerantă, lucru inerent, pe cât se pare, bărbaţilor din familia Tyler. Ei erau cunoscuţi pentru temperamentul lor iute şi pentru dorinţa de a-şi apăra punctul de vedere. Acum, maxilarul inferior al lui Chase avea o vânătaie de un roşu închis. Marcie se cutremură, gândindu-se cât de aproape fusese să i se sfărâme ţeasta. Stând în picioare, Chase Tyler îi depăşea pe majoritatea bărbaţilor cu câ?iva centimetri, chiar şi pe cei consideraţi înalţi după standarde normale. Avea umerii laţi. Marcie se minuna acum de lărgimea lor. Erau goi, la fel ca şi pieptul lui. Partea de sus fusese lăsată nerasă, iar ea-rămase uimită de abundenţa de păr negru, uşor ondulat, care îl acoperea. Leucoplastul lat care îi strângea coastele fisurate se oprea exact sub sfârcuri. Marcie se surprinse uitându-se fix la ele, vrăjită că le vedea destinse. Gândindu-se că poate îi era frig, ea întinse mâna şi îi trase-învelitoarea până sub bărbie. - Aoleu, a murit? Ţipătul o sperie pe Marcie atât de rău, că scăpă învelitoarea şi se răsuci brusc. O femeie tânără stătea chiar pe pragul uşii. Îşi ţinea mâna, îngreunată de bijuterii false şi cu unghii artificiale neobişnuit de lungi, peste sinii care se luptau să se elibereze dintr-o bluză strâmta, cu decolteu mare. Pe umeri avea o haină ieftină din imitaţie de blană. Haina era mai lungă decât fusta, care îi, venea doar până la mijlocul pulpei. Chase gemu în somn şi îşi mişcă picioarele sub învelitoare. - Linişte! Şopti Marcie. Ai să-l trezeşti. Cine eşti? Ce doreşti? - N-a murit? Întrebă fata. Într-un mod pe care Marcie îl considera incredibil de prostesc, femeia clipi de câteva ori din ochii ei mari, rotunzi. Asta nu era o treabă uşoară, având în vedere că genele ei erau încărcate cu un rimel la fel de negru şi gros ca şi bitumul de pe străzi. - Nu, nu e mort. Dar e rău lovit. Ea o analiză pe fată, din vârful părului ei argintiu, tapat, până în vârful ghetelor argintii împodobite cu pietre. - Eşti o prietenă a lui Chase? - Într-un fel. Îşi scoase blana sintetică. Trebuia să ne întâlnim la barul unde se duc toţi, după rodeo. M-am supărat că nu venea, dar apoi Pete - ştii, clovnul - a zis că Chase a fost călcat în picioare de un taur. Aşa că m-am gândit că ar trebui să vin să văd ce-i cu el, dacă e în regulă, înţelegi. - Înţeleg. - Au spus ce are? - Are câteva coaste rupte, dar o să se facă bine. - A, asta-i bine. Privirea ei trecu de la silueta culcată pe pat, la Marcie. Tu cine eşti? - Eu sunt... sunt nevasta lui. Marcie nu era sigură ce o împinsese să spună o asemenea minciună îndrăzneaţă. Probabil pentru că trebuia să o sperie pe femeie făcând-o să plece repede. Ea era sigură că, în zilele lui mai sănătoase şi treze, Chase n-ar fi avut nimic de-a face cu o târâtură ca aceasta. Situaţia lui matrimonială nu-i frângea inima fetei, cu siguranţă. O provoca doar. Ea îşi puse un pumn în şold. - Fiul ăsta de căţea. Ştii ce, nu mi-a zis niciodată că-i însurat, e-n regulă? Voiam să mă distrez, asta-i tot. Nimic serios. Cu toate că-i cam aiurit, e bărbat bine, ştii doar! Când l-am întâlnit prima oară, am crezut că-i un drogat, vreau să zic că nu vorbea şi nu făcea nimic. P-ormă m-am gândit: „Ei, ce naiba? Nu e un butoi de veselie, dar măcar e frumos”. Zic zău lui Dumnezeu, ne-am culcat doar de trei ori şi întotdeauna sex obişnuit. Nimic special, ştii? Vreau să zic, nu tu poziţii, sau mai ştiu eu ce altceva. Fie vorba-ntre noi, adăugă ea, scăzând vocea, n-a fost prea grozav. A fost beat de fiece dată. După cum bine ştii, are un echipament impresionant, dar... Marcie avea gura uscată. Îşi adună rezervele de calm pe care nu ştia că le avea. - Cred că ar fi mai bine să pleci acum, Chase are nevoie de odihnă. - Sigur, înţeleg, spuse ea amabil, punându-şi din nou blana. - Te rog, spune-le prietenilor lui că o să se facă bine, deşi s-ar putea ca activitatea lui la rodeo să se fi sfârşit. Cel puţin pentru un timp. - Asta îmi aminteşte, spuse fata, că Pete a zis să i comunic că pleacă mâine cu rulota la Calgary. De acolo este el, ştii? Mi se pare că-i pe undeva în Canada, dar întotdeauna am crezut că numele ăsta are vreo legătură cu Biblia. Ea ridică din umeri, aproape scoţându-şi sânii din decolteul bogat al bluzei. Oricum, Pete vrea să ştie ce să facă cu lucrurile lui Chase. Marcie dădu din cap, încercând să înţeleagă sporovăiala fără sens a femeii. - Presupun că aţi putea să i le expediaţi acasă. - Bine. Care-i adresa? Am să i-o dau lui Pete: - Nu sunt... Marcie se opri, înainte de a se prinde în cursa propriei sale minciuni. - Dacă mă gândesc mai bine, te rog să-i spui lui Pete să lase totul la oficialităţile de la coloseum. Am să iau eu mâine lucrurile lui Chase. - Bine, am să-i zic. Atunci, la bună vedere. Uite, cheile lui Chase. Camioneta, lui e parcată la coloseum. Îi aruncă cheile lui Marcie. - Mulţumesc. Marcie se aruncă să le prindă, înainte că lanţul, cu chei să ajungă în poala vulnerabilă a lui Chase. – Îmi pare cu adevărat rău, ştii, că m-am culcat cu soţul tău. Nu mi-a zis niciodată că-i însurat. Bărbaţii! Toţi sunt nişte bastarzi, ştii asta! Lui Marcie nu-i venea să creadă că femeia existase în realitate şi rămase uitându-se la uşă câteva momente, după ce aceasta se închisese în urma ei. Oare Chase ajunsese să se întâlnească cu asemenea femei ca să-şi înlăture singurătatea şi disperarea provocate de moartea Tanyei? Se pedepsea el oare pentru moartea ei coborându-se cât putea mai jos? Marcie se duse la dulapul îngust şi puse lanţul de chei pe raft, lingă mănuşile de antilopă pe care le purtase când fusese aruncat de pe taur. Şi pălăria lui mototolită era tot acolo. Observă o pereche de ghete vechi de cowboy, pe podeaua dulapului. Hainele lui fuseseră atârnate pe puţinele umeraşe existente. Cămaşa albastră era murdară de pământ. Numărul lui de concurs mai era prins pe ea. Jeanşii decoloraţi erau plini de praf. La fel era şi fularul pe care-l avusese legat la gât. Ea atinse apărători le de piele şi îşi aminti cum fâlfâiau pe lângă picioarele lui, în timp ce el era aruncat în sus şi în jos, pe spinarea groasă a taurului. Amintirea aceasta o făcu să se cutremure. Închise uşa dulapului având în faţa ochilor imaginea lui Chase zăcând fără cunoştinţă în ţărînă. Întorcându-se la pat, văzu mâna lui mişcându-se neliniştită peste bandajul strâns din jurul toracelui. Temându-se să nu-şi facă vreun rău, ea îi prinse mâna şi i-o trase în-jos, într-o parte, aşezându-i-o lîngă şold şi ţinând-o acolo. El deschise încet ochii. Vizibil dezorientat, clipi de câteva ori, încercând să se limpezească şi să-şi amintească unde se afla. Apoi, păru să o recunoască. Pentru a-l linişti, ea îşi strânse tare degetele în jurul degetelor lui. El încercă să vorbească, dar un singur cuvânt ieşi, nefiind nimic altceva decât un cârâit slab. Totuşi, ea recunoscu în acesta porecla ce i-o dădea el pe vremuri. Înainte de a intra din nou în uitare, el spusese: – Gâsculiţa? A doua zi dimineaţă, când Marcie intră în camera de spital, el îi făcea scandal unei infirmiere. Renunţă la invective cât timp o măsură pe Marcie, apoi îşi reluă protestele. - Îmbrăca? Domnule Tyler, nu poţi să pleci! - Zău? Ia să vezi. Era momentul să intervină. Marcie zise: - Poate că, după ce va bea o ceaşcă de cafea, domnul Tyler va avea mai mult chef să se bărbierească. Infirmiera înţelese sugestia subtilă că trebuie să plece. Cu un fâsâit de poliester-alb şi în scârţiitul tocurilor de cauciuc, ea dispăru. Marcie rămase singură cu Chase. Faţa lui era la fel de întunecată ca un nor înainte de furtună. Dar nu din cauza bărbii crescute sau a vânătăii de pe maxilar. - Am crezut că te-am visat, zise el. - Nu. După cum vezi, sunt aici în realitate în carne şi oase. - Dar ce naiba caută aici carnea şi oasele tale? Ea îi turnă o ceaşcă de cafea dintr-un termos şi o duse cu tava portabilă spre el, ghicind corect că o bea amară. Absent, el luă ceaşca şi sorbi din ea. - Ei? - Ei bine, printr-o coincidenţă, spuse Marcie, am fost aseară la rodeo când ai dansat cu taurul acela. - Ce făceai la Fort Worth, în primul rând? - Aveam nişte clienţi. O pereche se muta aici din nord-est. Vor locui în Fort Worth, dar caută o proprietate la lac, lingă Milion Point, ca loc de retragere la sfârşit de săptămână. Am venit ieri aici ca să-i îmbunez. Aseară i-am tratat cu o cină mexicană, apoi, ca să-i distrez, i-am dus la rodeo. Am fost expuşi la ceva mai multe emoţii decât m-am aşteptat. - O emoţie pe minut, mormăi el strâmbându-se, când încercă să găsească o poziţie mai confortabilă, sprijinit de pernele adunate în spatele lui. - Mai ai dureri? - Nu, mă simt minunat. Linia albă din jurul buzelor lui spunea altceva, dar ea nu ripostă. - Asta explică ce căutai la rodeo. Dar ce făceai aici? La spital? - Te cunosc de multă vreme, Chase. Nu era nimeni aici ca să aibă grijă de tine. Familia ta nu m-ar fi iertat niciodată dacă n-aş fi venit cu tine la spital. Şi nici eu nu mi-aş fi iertat-o niciodată. El puse jos ceaşca de cafea goală. - Tu erai aseară aia care mă strângea de mină? Ea dădu din cap. Chase se uită în altă parte. Credeam... credeam... Oftă adânc, ceea ce îl făcu să se strâmbe din nou. O nebunie. - Ai crezut că era Tanya? La rostirea numelui ei, ochii lui se aţintiră din nou spre ai lui Marcie. Ea era uşurată. Nu mai trebuia să se teamă să rostească tare, pentru prima oară, numele soţiei lui decedate. Acum îi ieşise din gură, La fel ca atunci când te arunci de la trambulina mare în apă, primă oară e cel mai greu. După aceea, devine mai uşor. Dar, văzând durerea din ochii lui, de parcă ar fi fost înţepat cu un ac mortal, Marcie se întrebă dacă Chase va trece vreodată peste moartea tragică a Tanyei. - Mai vrei puţină cafea? - Nu. Ce aş vrea, anunţă el, e un pahar de băutură. Deşi nu era o chestiune de râs, Marcie o trată ca pe o glumă. - La ora opt dimineaţa? - Am început-o şi mai devreme, mormăi el. Vrei să mă duci cu maşina undeva să-mi iau o sticlă? - Bineînţeles că nu! - Atunci, o să trebuiască să chem pe altcineva. Depăşind cu mult pragul durerii, întinse mâna spre telefonul de pe noptieră. - Dacă vrei să-l chemi pe Pete, clovnul, n-o să ai nici un rezultat. Pleacă azi la Calgary. Chase îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la ea. - De unde ştii? - O prietenă de-a ta mi-a spus. A venit aici aseară să se intereseze de ce n-ai apărut la întâlnirea de după rodeo. Avea păr lung. Sâni mari. Nu i-am aflat numele. - E-n regulă. Nici eu nu-l ştiu, recunoscu el. Marcie nu spuse nimic. El îi studie un moment faţa Calmă. - Cum, nu-mi ţii nici o predică? - Din partea mea, nu. El mirii. - Aş dori să vorbeşti cu familia mea despre predici. Lor le place să ţină predici. Toţi vor să mă salveze pe mine de mine însumi. Eu vreau al naibii doar să fiu lăsat în pace. - Ei te iubesc. - E viaţa mea! Exclamă el cu furie. Când o să termine vreunul din ei să-mi spună cum s-o trăiesc? Mai cu seamă Lucky. Râse zgomotos, în bătaie de joc. Până la apariţia lui Devon, avea cel mai ocupat prohab din estul Texasului. Împungea orice mişca şi probabil câteva care nu mişcau. Acum e al naibii de principial, îmi face greaţă. - Dar bănuiesc că... prohabul lui e la fel de ocupat ca înainte. Vorbele astea îl făcură să-şi readucă privirea la ea. De câte ori o văd pe Devon, e zâmbitoare. Atitudinea ei serioasă nu era în concordanţă cu tema obscenă. În această lumină, lui îi fu greu să rămână furios. Deşi încruntarea rămase la locul ei, un zâmbet trecător îi ridică un colţ al buzelor. - Eşti cumsecade, Gîsculiţo. Cu adevărat o bună camaradă. Ea îşi dădu ochii peste cap. - Asta-i ambiţia secretă a oricărei femei. - Am înţeles în felul ăsta să-ţi fac un compliment. - Atunci, mulţumesc. - Cât timp mai suntem în relaţii bune, de ce nu-ţi foloseşti supercreierul tău ca să faci un lucru inteligent, lăsându-mă acolo unde m-ai găsit? - Ce fel de prietenă aş fi, dacă te-aş părăsi la nevoie? - Tocmai pentru că am fost întotdeauna prieteni, îţi cer să pleci. Dacă rămâi prea mult pe aici, s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat îngrozitor. Ceva de care mi-ar părea rău. - Ca, de pildă? Întrebă ea cu un râs uşor. - Sunt în stare să fac să devenim duşmani. Expresia ei deveni serioasă. - Niciodată, Chase. El mormăi indiferent. - Spui că Pete se îndreaptă spre casă? - Aşa-i. - Are toate lucrurile mele în rulota lui. - Am avut eu grijă de ele. Luă o cremă de ouă de pe tava de lângă pat şi îi scoase capacul de staniol. - A lăsat totul în coloseum, în drum, când a ieşit din oraş azi-dimineaţă devreme; am luat eu totul de acolo. Fără să-şi dea seama ce face, el deschise gura când ea îl hrăni cu o linguriţă de cremă. - Te-ai obosit atâta pentru mine? - N-a fost nici o oboseală. - Ai sunat la familia mea? - Nu. Am vrut să te întreb pe tine, mai întâi. - Nu-i suna. - Eşti sigur că asta doreşti? - Absolut. - Vor dori să ştie, Chase. - Vor afla destul de curând. Atunci, au să facă o problemă din asta. Oricum, aşa ar şi trebui. Puteai să fii ucis. - Şi asta ar fi fost o mare tragedie, nu-i aşa? Întrebă el sarcastic. Ea se opri cu linguriţa în cremă.. – Da. Ar fi fost. El părea gata să argumenteze chestiunea, dar întoarse capul şi, cu plictiseală, împinse tava de la pat. - Uite, Marcie, apreciez... - Ce s-a întâmplat cu Gâsculiţă? Primiseră încoronate regine de „Bun venit acasă!” şi de ziua Sfântului Valentin; în acest timp, ea primise premii pentru realizări deosebite la învăţătură. Părinţii ei îi spuseseră că acestea erau mult mai importante decât câştigarea unor concursuri de popularitate, dar Marcie era destul de deşteaptă să înţeleagă realitatea. Ea ar fi schimbat toate certificatele de merit pe o singură coroniţă cu piatră de Rhin şi un sărut de încoronare de la preşedintele clasei, Chase Tyler. Puţini îşi dădeau seama că eleva cea mai bună din clasa lor aspira la cu totul altceva decât la recunoaşterea meritelor ei şcolare. Într-adevăr, cine s-ar fi gândit măcar la aşa ceva? Gâsculiţa era Gâsculiţa şi nimeni nu se gândise altfel la ea, decât apreciind-o cât era de deşteaptă. Totuşi, Chase făcea acum acest lucru. Analizându-i aspectul, zise: - Numele de Gâsculiţa nu i se mai potriveşte unei doamne prezentabile, ca tine. - Mulţumesc. - Cu plăcere. Acum, după cum spuneam... - Mă alungi. Chase îşi trecu mâna prin părul răvăşit. - Nu că n-aş aprecia tot ce ai făcut, Marcie, dimpotrivă. - Doar că vrei să fii lăsat singur. - Ai dreptate, aşa-i. - Ca să te scalzi în nefericirea ta. - Iar ai dreptate. Acum, dacă nu eşti pregătită să stai acolo în timp mă dau jos din acest pat, cu nimic altceva pe mine în afară de bandajul din jurul coastelor, îţi sugerez să ne luăm rămas bun şi să pleci. - Nu vorbeşti serios când spui că vrei să pleci din spital! - Ba da. - Dar nici nu te-a văzut doctorul, în dimineaţa asta. - N-am nevoie de el, ca să-mi spună că am câteva coaste rupte. N-am nimic ce nu se poate vindeca într-o zi sau două de stat în pat. Aş prefera să-mi petrec acest timp în altă parte, undeva unde whisky-ul nu e atât de rar. Se ridică în fund. Durerea îi tăie răsuflarea. Îi dădură lacrimile. Făcu o faţă îngrozitoare, scrâşnind din dinţi, până când trecu ce era mai rău. - Cum ai să ajungi în acea „altă parte”? Întrebă ea. Nu poţi conduce în situaţia ta. - O să mă descurc. - Şi probabil că o să te ucizi, cu ocazia asta. - Poate ar trebui să iau o lecţie de conducere prudentă de la tine. El n-ar fi putut face sau spune altceva care s-o fi durut mai mult. Aproape că se îndoi ferindu-se de asaltul vorbelor lui aspre. Sângele i se scurse din cap atât de repede, încât simţi că leşină. În secunda în care vorbele îi ieşiră din gură, capul lui Chase îi căzu în faţă, până când bărbia învineţită i se sprijini de piept. Mormăi un şir de ocări. În afară de acestea, tăcerea din cameră era destul de palpabilă că să o tăi cu cuţitul. În cele din urmă, îşi înălţă capul. - Îmi pare rău, Marcie. Ea îşi strângea şi desfăcea mâinile, nervoasă, în timp ce se uită în spaţiu fără să vadă. - Mă întrebam dacă mă învinovăţeşti pe mine de accident. - Nu, jur că nu. - Poate că nu în mod conştient. Dar în sinea ta... - Deloc. A fost o vorbă negândită, stupidă. Ţi-am spus că o să devenim duşmani. Eu nu pot... Ridică o mână, în semn de neajutorare. Uneori, devin atât de furios din cauza asta, încât devin rău şi fac o victimă din oricine se întîmplă să fie în jurul meu în acel moment. De aceea, nu sunt o tovărăşie prea bună. Tocmai de asta vreau să fiu lăsat în pace. Durerea lui emoţională era atât de vizibilă în goliciunea ei, încât îi era uşor să-l ierte că se repezise la ea. Era ca un animal rănit, hăituit, care nu lăsa pe nimeni să se apropie suficient ca să-l ajute. Căci, în cei doi ani de la moartea Tanyei, el îşi tot lingea rănile. Dar ele nu se vindecaseră încă. Lăsat singur, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Rănile se vor coace şi se vor adânci. Chase nu mai era capabil să se ajute singur. - Insişti să părăseşti acest spital? - Da, zise el. Chiar de-ar fi să mă târăsc. - Atunci, lasă-mă să te conduc până acasă, la Milton Point. - Uită de aşa ceva. - Fii raţional, Chase. Unde o să te duci? Doar dacă locuiai cu clovnul acela, dar el a plecat în Canada. Unde ai să te duci? - Care ar putea sau nu să te îngrijească aşa cum trebuie. Ea se apropie şi îşi puse mâna pe umărul lui gol. Chase, lasă-mă să te conduc la Milton Point. Cu fălcile strânse, el zise: - Nu vreau să mă duc acasă. Ceea ce el nu ştia era că Marcie putea fi la fel de încăpăţânată ca şi el. Personalitatea ei avea o trăsătură de inflexibilitate pe care puţini o sesizau vreodată, pentru că o exercită atunci când nu avea o alternativă. - Atunci, am să-l sun pe Lucky şi am să discut cu el ce trebuie să fac cu tine. - Pe naiba o să-l suni, urlă el. Se dădu jos din pat, clătinându-se din cauza slăbiciunii, când atinse podeaua cu picioarele. Nu-mi amesteca familia în treaba asta. Am să mă descurc bine şi singur. - Da, sigur. Abia te poţi ţine pe picioare. Scrâşnind din dinţi de durere, el zise: - Te rog, pleacă şi lasă-mă singur. Marcie se ridică, dreaptă. - N-am venit să aduc în discuţie un subiect atât de delicat, Chase, dar nu-mi dai posibilitatea de a alege. Este problema banilor. Lucrul acesta îl luă prin surprindere. Un moment, el o privi alb, apoi, încruntându-se, mormăi: - Bani? Ce bani? - Banii necesari ca să fii primit în acest spital şi să fii tratat. M-am gândit că n-ai vrea să fii primit ca un pacient fără bani, de-pomană, aşa încât am plătit totul. - Ce-ai făcut? - N-ai avut nici o asigurare de sănătate în portofel. N-am găsit acolo nici o sumă semnificativă de bani, aşa că am achitat nota de plată. El îşi muşcă buza de jos, agitaţia fiind vizibilă. - Taxa de participare a fost de câteva sute de dolari, dar, dacă nu aş fi depus-o, n-aş fi putut călări la rodeo; nu am prea avut bani lichizi. - Atunci, ai avut noroc că m-am aflat pe aproape. - O să-ţi recapeţi banii. - Asta aşa e, o să-i recapăt, De îndată ce ajungem la Milton Point, poţi să-i scoţi din contul tău din bancă sau să-i împrumuţi de la fratele tău. - Marcie, zise el, gata să se certe. - N-am să te las în plata Domnului, Chase, Din unele surse care te cunosc bine, ai băut cam prea mult. Cum să se vindece trupul tău, dacă nu te îngrijeşti mai bine? - Nici nu-mi pasă dacă se vindecă sau nu. - Mie îmi pasă. - De ce? - Pentru că vreau înapoi cei cinci sute şaptezeci şi trei de dolari şi şaizeci şi doi de cenţi ai mei. După ce spuse asta, se îndreptă spre uşă şi o deschise. - Am să trimit o infirmieră să te ajute să te îmbraci. Ea îşi lăsă ochii în jos spre un anumit loc, amintindu-i că era într-adevăr gol, în afara bandajului alb din jurul toracelui. - Ce-i cu camioneta mea? Marcie era cu ochii pe şosea. Grindina cădea o dată cu ploaia. - Am avut grijă de asta. - O s-o remorcăm sau cum facem? El refuzase să stea culcat pe canapeaua din spate a maşinii, aşa cum sugerase ea. Dar de când părăsiseră spitalul el ţinuse capul lăsat pe rezemătoare. Maşina ei era încăpătoare şi elegantă pentru că ducea clienţii cu ea în diverse locuri. La radioul stereo cânta o muzică blândă. Încălzirea era controlată de un termostat. Chase era înconjurat cu tot confortul posibil. Stătuse mereu cu ochii închişi, deşi nu dormea. Trecuse doar o jumătate de oră din drumul de două ore şi jumătate cu maşina. Aglomeraţia orelor de dimineaţă se terminase, dar vremea, care se strica tot mai mult, făcea conducerea dificilă. Precipitaţiile crescuseră, formând un amestec periculos de ploaie şi gheaţă care adesea perturba nordul Texasului, în ianuarie şi februarie. Expoziţia de animale şi rodeo-ul de la Fort Worth păreau întotdeauna să te anunţe. Marcie era cu ochii lipiţi de pavaj, exact în faţa ornamentului de pe capotă şi ţinea strâns, cu disperare, volanul, în timp ce păstra o viteză minimă, navigând prin labirintul de şosele care încercuiau oraşul Dallas. Din nefericire, ele intersectau drumul dintre punctul lor de plecare şi destinaţie. - Am angajat pe cineva să ducă maşina ta la Milton Point în cursul săptămânii, răspunse ea la Întrebarea lui Chase. Când o să poţi să conduci, ea va fi deja acolo. - Tu ai angajat pe cineva să conducă maşina mea? Îhî, replică ea, concentrându-se la camionul care vâjâi pe lângă ea cu o viteză care o făcu să scrâşnească din dinţi. - Tot competentă eşti, nu-i aşa? - Felul în care o spui, mă face să cred că nu intenţionai să-mi faci un compliment. - A, îţi admir competenţa. Doar că majoritatea bărbaţilor sunt intimidaţi de femeile independente, foarte realizate. Îşi răsuci capul pe pernă, aşa ca să o poată privi. - De asta nu te-ai măritat niciodată? N-ai putut să-ţi găseşti egalul în departamentul inteligenţă?

Cautari periculoase de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -Te pup.Melina Lloyd mimă un sărut în direcţia surorii ei gemene.Am comandat un vin alb italian.Rece,uşor şi nu prea aromat,după cum spunea chelnerul care a fost aici.Vorbeam de el şi uite-1 că vine.Gillian se aşeză pe un scaun în faţa ei. Chelnerul oferi paharul de Pinot Grigio,vărsând puţin vin pe mână în timp ce-şi răsucea capul ras de la una la alta. -O,Doamne sfinte! -Suntem identice,spuse Gillian,scutindu-1 să mai întrebe. -Am rămas fară grai.Asemănarea e de-a dreptul năucitoare.Melina îi zâmbi glacial. -Sora mea ar dori ceva de băut.Dacă se poate.Tonul vocii ei,la fel de rece ca vinul,atrase atenţia omului. -Desigur,zise el,pocnindu-şi călcâiele.Scuze,scuze.Doamnă? -Apă minerală.Cu multă gheaţă şi puţină lămâie,te rog. -Mă întorc prontomente cu băutura şi ca să vă spun specialităţile zilei. -De-abia aştept,murmură Melina,în vreme ce chelnerul se îndepărta. Gillian se aplecă în faţă şi şopti: -Prontomente e un cuvânt? -Dar năucitoare?Surorile izbucniră în râs. -Mă bucur că te văd veselă,remarcă Gillian.Când am ajuns aici,păreai suficient de âfnoasă ca să-ţi arăţi colţii.ț -Sunt puţin iritată,admise Melina.A trebuit să conduc un autor la aeroport în dimineaţa asta,ca să prindă cursa de cinci cincizeci şi opt.Cinci cincizeci şi opt! Autorii călătoresc la asemenea ore scandaloase doar pentru a ne înfuria pe noi,agenţii însoţitori. -Cine era individul ăsta atât de matinal? Cineva interesant? -I-am uitat numele.E la prima carte:Trataţi-vă copiii ca pe nişte animale de casă. Subintitulată: Cu rezultate uimitoare. -Puştii de doi ani fac sluj şi latră la comandă? -Nu ştiu.N-am citit-o.Dar cineva a făcut-o.Ocupă locul trei pe lista celor mai bune cărţi publicate de New York Times. -Glumeşti. -Jur că nu.Dacă are priză la public,o să se vândă.În ziua de azi,până şi eu pot scrie o carte.Numai că nu-mi trece prin minte nimic interesant.Căzu pe gânduri câteva clipe.Eventual să scriu despre faimoşii şi infamii pe care i-am cunoscut şi de-abia i-am suportat timp de o zi.Însă probabil că aş fi dată în judecată. Chelnerul se întoarse cu apa minerală pentru Gillian şi cu un coş din argint cu pâine.Îşi recită monologul sofisticat,ce cuprindea mai multe adjective decât feluri de mâncare.Se retrase îmbufnat după ce surorile comandară doar jumătăţi de avocado umplute cu salată de creveţi.Melina îi întinse coşul lui Gillian,care rupse o felie de pesmet garnisită cu miez de nucă. -Dar despre gemeni? Ai putea scrie despre asta. -Aşa,în general? Domeniul ar trebui limitat. -Cei care se îmbracă la fel şi ceilalţi? -Posibil. -Care se întrec pentru a capta atenţia părinţilor? -Şi mai bine.Ce zici de comunicarea printr-o nefirească telepatie? Melina sorbi puţin vin,privind-o pe Gillian peste marginea paharului. -Asta mă face să constat că sora mea geamănă pare teribil de interiorizată astăzi. Ce s-a întâmplat?Înainte de a răspunde,Gillian înghiţi repede pesmetul şi îşi scutură degetele de firimituri. -Am făcut-o. -Ai făcut-o? -Ştii tu.Involuntar îşi coborî glasul.Lucrul la care m-am gândit în ultimele câteva luni.Melina fu cât pe-aci să se înece cu excelentul vin italian.Ochii ei cenuşii,replică fidelă a ochilor lui Gillian,se îndreptară spre mijlocul surorii ei,mascat de tăblia mesei.Gillian râse. -Nu se vede.Mă rog,nu încă.Am venit aici direct de la clinică. -Adică azi? Chiar acum? Aş putea deveni mătuşă în timp ce vorbim? Gillian râse din nou. -Aşa cred.Dacă chestiile alea mici fac ce-ar trebui să facă,dacă se duc acolo unde trebuie,înotând în susul curentului. -Doamne,Gillian.Mai luă o gură de vin.Chiar ai făcut-o? Ai făcut-o.Te porţi aşa de...normal.Eşti atât de relaxată. -Ginecologul ar fi încântat să mă vadă aşa.Şi-a permis să-mi spună să mă relaxez.De parcă aş fi putut.În primul rând,pentru că suporturile alea metalice erau reci ca gheaţa şi nu prea te îndemnau la relaxare.Pe urmă,era vorba despre punctul culminant al mai multor luni de frământări lăuntrice.N-am luat uşor decizia asta.Inseminare artificială,folosind sperma unui donator.Gillian cântărea de luni de zile argumentele pro şi contra.Melina era convinsă că sora ei geamănă reflectase îndelung asupra acestui subiect,însă continua să aibă câteva nelămuriri. -Ai studiat chestiunea din toate punctele de vedere,Gillian? -Cred că da.Aşa sper.Deşi s-ar putea să existe aspecte la care nu m-am gândit. Aceste aspecte neluate în seamă o îngrijorau pe Melina,dar nu- i exprimăș temerile. -Uneori deveneam atât de nehotărâtă,incât eram tentată să resping ideea.Voiam să contest până şi faptul că-mi trecuse vreodată prin minte şi să uit de ea.Dar gândul ăsta pusese stăpânire pe mine şi n-am mai putut scăpa de el. -Ăsta-i un semn bun.Atunci când ceva ne acaparează in asemenea măsură,există de obicei un motiv serios. -Din punct de vedere fizic,n-a existat nici un impediment.Sunt perfect sănătoasă. Am citit tot ce-am găsit despre metodele alternative de concepere a unui copil. Şi cu cât citeam mai mult,cu atât mai contrariată deveneam. Sincer vorbind,am încercat chiar să mă conving că n-are rost. -Şi? -Şi n-am găsit nici un motiv să n-o fac.Zâmbi fericită.Aşa că am făcut-o. -Te-ai dus la Clinica Waters? Gillian încuviinţă. -Au multe succese şi o reputaţie solidă.Mi-a plăcut doctorul.A fost foarte amabil.Răbdător.Mi-a explicat totul amănunţit.Am luat o hotărâre bine documentată.Încântarea ce se citea pe chipul ei demonstra că Gillian era de-a dreptul fericită. -De ce nu mi-ai spus?Aş fi venit cu tine dacă mi-ai fi cerut.Te-aş fi ţinut de mână.Ţi-aş fi acordat tot sprijinul. -Ştiu asta,Melina.Tu şi cu Jem sunte i singurii oameni cu care am discutatț despre asta.Îmi pare rău că nu ţi-am comunicat hotărârea mea.Însă,Melina ..Ochii i se umeziră i o privi rugător.Te rog să înţelegi.Am trecut punctele deș   vedere i opiniile tale i ale lui Jem prin filtrul predispozi iilor voastre.ș ș ț -Eu... -Ascultă-mî,te rog.După ce s-a spus i s-a făcut totul,după ce au fost exprimateș            toate sugestiile.eu am fost cea înseminată.Dacă o să fie bine,eu o să port fătul şi o să nasc copilul.Aşa că eu trebuia să iau decizia.Singură.Am vrut să- i spun,ț după ce am luat hotărârea,dar n-am vrut ca ea să fie.... -Schimbată. -Nici măcar pusă la îndoială. -Dar eu o respect.Serios.Îşi întări spusele luând mâna lui Gillian şi strângându-io.Jem a fost acolo? -Nu. -Tot nu-mi vine să cred,zise Melina,aruncând iarăşi o privire spre pântecele ei. Cum au...? Cum e de fapt...? -Ieri,un test de urină indica o creştere a activităţii hormonale,ceea ce înseamnă că urma să am o ovulaţie în următoarele douăzeci şi patru până la treizeci şi şase de ore.Am sunat la clinică şi am stabilit o întâlnire.E ceva foarte special.Acolo folosesc un cateter intrauterin.Melina o asculta fermecată pe Gillian,care-i descria procedura. -Te-a durut? -Deloc. -De unde provenea sperma? -De unde crezi? Melina zâmbi. -Mă gândeam la locul geografic. -Clinica Waters are propria ei bancă de spermă,dar preferă să nu folosească  o mostră de pe plan local pentru un pacient din aceeaşi zonă. -Bine gândit. -A mea provine de la o foarte cunoscută bancă de spermă din California.Mostra a sosit azi-dimineaţă într-un recipient cu gheaţă.Apoi a fost dezgheţată şi spălată... -Poftim? -Ăsta-i termenul.Sperma e amestecată cu o proteină şi introdusă într-o centrifugă,astfel încât ceea ce se pune în cateter să fie...Râse.Spermă concentrată,cred că aşa poate fi numită,încheie ea. -Mă gândesc la o mie de bancuri pe tema asta,dar o să-mi ţin gura. -Mulţumesc. -Simţi ceva deosebit? -Nimic.De fapt,am şi moţăit dugă intervenţie.Trebuia să rămân culcată vreo jumătate de oră.Îmi amintesc că a venit infirmiera,mi-a spus să mă îmbrac şi să mă duc în biroul directorului.Acesta mi-a vorbit cu optimism despre succesele lor şi m-a sfătuit să nu mă descurajez dacă n-o să meargă de prima oară.Pe urmă am plecat şi-am venit direct aici.Mulţumită de explicaţiile primite de la Gillian, Melina se lăsă pe spătarul scaunului şi privi cu atenţie chipul surorii ei. -Mamă,mamă.E de-a dreptul năucitor.După ce făcură haz din nou amintindu-şi de uimirea chelnerului,ea spuse: -Mie mi se pare că cea mai delicată treabă a fost să faci pipi pe bucăţica aia de hârtie pentru test. -A fost nevoie de o anume îndemânare.Am ajuns destul de pricepută. -Şi,sincer...Melina se opri şi dădu din mâini,ca pentru a alunga fraza neterminată.Nu contează.N-ar trebui să spun nimic. Gillian înţelesese la ce se gândea sora ei. -Voiai să zici că tu preferi metoda clasică de fertilizare.Melina trase cu un pistol imaginar spre ea. -Mă cunoşti bine. -Tata spunea mereu că ne seamănă şi minţile. -Consideră-mă vulgară,zise Melina,ridicând exagerat din umeri dar eu prefer carnea şi sângele cateterelor şi suporturilor.Metalul rece nu are aceeaşi putere de seducţie ca un piept fierbinte de bărbat şi nişte picioare păroase care se freacă de mine sub a ternut.Ca să nu mai vorbesc despre instrumentul sexual.ș -Te rog!Nu pomeni despre instrumentul sexual. -Nu ţi-a lipsit răsuflarea sacadată?Acea minunată ascensiune?Senza ia aiaț ge”O,doamne ,via a e frumoasă?”Nici măcar pu in?ț          ț   -Nu e vorba despre sex.N-am făcut-o pentru senzaţii tari.Am făcut-o ca să am un copil.Melina suspină. -Te tachinez doar.Încruci ându-şi braţele pe masă,ea continuă pe un ton seriosș                : Adevărul fundamental e că vrei un copil. -Aşa e.Ăsta-i adevărul fundamental. -Asta-i bine,spuse Melina,zâmbindu-i afectuos surorii ei.După un moment de gândire,adăugă: Păcat că Jem trage cu gloanţe oarbe.Ai fi putut împuşca doi iepuri dintr-un foc.Sex şi un copil în acelaşi timp.Chelnerul le aduse comanda. Mâncarea era ornată cu panseluţe şi arăta prea bine pentru a fi consumată. Folosind furculiţa,Gillian se juca cu floarea aşezată deasupra salatei de creveţi. -Jem şi-a făcut vasectomia cu mult înainte de a mă cunoaşte. -Eu consider asta un mare noroc.Melina ridică paharul cu vin în semn de urare.E un tâmpit. -Melina,spuse Gillian reprobator. -Îmi pare rău.Dar nu-i părea,iar Gillian ştia că scuza nu era sinceră.Dar e un neisprăvit,Gillian.Nu te face fericită. -Nu-i adevărat.Sunt fericită. -Zău?Mie nu-mi pari îndrăgostită lulea.Doar dacă nu mi-a scăpat ceva.Aşa să fie? -Evident că ţi-a scăpat.Îl iubesc pe Jem.Melina înălţă o sprânceană cu scepticism. -Serios,insistă Gillian.Dar care relaţie e perfectă?Nu poţi avea totul deodată.Ar însemna să ceri prea mult cuiva dacă ai pretinde să-ţi împlinească toate nevoile şi dorinţele. -În cazul tău,un copil.Ţi-ai dorit unul de când erai tu însăţi o copilă.Tu te jucai cu păpuşile,în vreme ce eu preferam patinele cu rotile. -Tot mai vrei să participi la „Derbiul patinatorilor”? -Da,şi sunt iritată că a apărut modelul ăsta cu roţile pe un singur rând,cu care mergi mult mai greu.Gillian râse. -Uneori mama ne putea deosebi doar uitându-se la genunchii no tri.ș -Ai mei erau juli i.Râserp,amintindu- i însă treptat zâmbetul Melinei dispăru.ț ș -Dacă sterilitatea lui Jem e obstacolul în calea unei rela ii perfecte,cere-i săț renun e la vasectomie.ț -Am deschis o dată discu ia asta.Nici n-a vrut să audă.ț Atunci cum a reac ionat la decizia ta?ț -Surprinzător de bine. De fapt,de câte ori aveam îndoieli,el m-a încurajat să merg până la capăt. -Hmm.Melina era mirată de ce auzea.Ei bine,aşa cum i-am mai spus,e un tipț   teribil. -Să nu vorbim despre Jem.De câte ori vorbim despre el,ajungem să ne certăm şi nu vreau să-mi stric ziua.În ce-1 priveşte pe Jem,hai să admitem că nu ne înţelegem.În regulă? -Din partea mea,da.Mâncară o vreme în tăcere,apoi Melina zise: -Încă ceva.Gillian protestă,dar sora ei continuă: Dacă procedura are succes şi vei naşte,va fi un test dur pentru sentimentele lui Jem. -M-am gândit la asta. -Ai grijă,Gillian.Dacă apare un copil,s-ar putea ca realitatea să nu fie aşa de roză pe cât pare.Momentele pentru poze nu apar la fel de des ca scutecele murdare.E posibil ca Jem să nu fie la fel de înţelegător pe cât te-a lăsat să crezi.Şi,ca să fiu corectă,probabil că îşi închipuie că o să se descurce. Se opri şi luă o înghiţitură de vin,după care se hotărî să-şi exprime gândurile care-o tulburau.Ea şi cu Gillian fuseseră întotdeauna de o sinceritate brutală una faţa de cealaltă. -Mă tem că atitudinea lui se va schimba după na terea copilului.Oricărui bărbatș îi vine greu să accepte ceea ce,la urma urmei,înseamnă progenitura altuia,nu-i a a?În cel mai fericit caz,Jem va păstra anumite îndoieli.Pote i uneleș ș resentimente. -Anticipez o anume reticenţă,zise Gillian.Şi am ţinut cont de ea.Dar nu-mi puteam întemeia decizia pe posibilităţi şi speculaţii.Trebuia să încetez cu întrebări gen „şi dacă?”,altfel n-aş mai fi făcut-o niciodată.Dacă tot m-am hotărât,e preferabil s-o fac mai devreme decât mai târziu.Peste câteva luni, împlinim amândouă treizeci şi şase de ani. -Nu-mi aminti. -Eu am fost tot timpul conştientă că ceasul meu biologic bate.Nu-1 mai puteam ignora. -Înţeleg.Gillian puse jos furculiţa. -Serios,Melina? Chiar înţelegi?Fiecare din ele îşi dorise mereu aprobarea celeilalte.Melina preţuia părerea lui Gillian şi avea încredere în ea mai presus de orice; la fel proceda şi sora ei. -Da,răspunse încet Melina,înţeleg.Numai că nu-ţi împărtăşesc sentimentul.Eu n-am simţit niciodată nevoia presantă de-a avea un copil.Cu un zâmbet trist, adăugă: Mai bine aşa,nu? Viaţa mea,viitorul meu,totul e legat de afaceri. Se întinse peste masă şi o bătu uşor pe mână pe Gillian. -Poate că instinctul matern e singurul lucru care ne deosebeşte.Cred că tu ai luat amândouă porţiile,pe-a ta şi pe a mea.Dacă e ceva atât de puternic,ai fi greşit ignorându-1.Trebuia să-i dai curs; altfel n-ai fi fost niciodată fericită.Cred că decizia pe care ai luat-o a fost cea potrivită pentru tine. -O,Doamne,sper că da.Deşi ştia ce semnificaţie avea această experienţă pentru Gillian Melina fu surprinsă de emoţia din vocea surorii ei. -Îmi doresc foarte mult un copil,dar dacă...dacă acest copil nu mă vrea? -Poftim? -Dacă instinctul meu matern e fals şi eu nu sunt o mamă bună? -Nici o şansă. -Spui aşa fiindcă ştii că asta vreau să aud,Melina. -Spun întotdeauna ceea ce cred.O să fii o mamă ideală. -Vreau să fiu.Expresia lui Gillian,tonul vocii ei îi trădau hotărârea.De i nici unaș dintre ele nu se emo ionau din senin,Gillian părea gata să izbucnească înț      plâns,fapt ce putea fi atribuit cre terii activită ii hormonale sau reprezenta un altș ț semn al profunzimii sentimentului ei.Ea se stăpâni şi zise: -Dintre toate hotărârile pe care le-am luat în viaţă,asta e cea mai importantă. Dintre toate deciziile pe care s-ar putea să le iau în viitor,asta va rămâne cea mai importantă.Nu vreau să eşuez.Pur şi simplu nu accept. -Şi n-o să eşuezi,declară ferm Melina. -Vreau ca pruncul meu să fie la fel de fericit cu mine pe cât de fericită voi fi eu cu el.Sau cu ea. -O să se considere cel mai norocos copil din lume.Mi-aş dori să fiu la fel de sigură şi de alte lucruri pe cât sunt de ăsta.Vei avea un succes formidabil ca mamă,Gillian.Aşa că scoate-ţi din minte posibilitatea eşecului.Goneşte-o. Îngroap-o.N-o să se întâmple.Sprijinul ferm acordat de sora ei hotărârii pe careo luase o făcu pe Gillian să zâmbească uşurată.Clipi des,ca să-şi alunge lacrimile. -În regulă.Îndoielile mele sunt izgonite şi îngropate în mod oficial. -Ei bine,slavă Domnului că am scăpat de problema asta.Melina ridică din nou paharul. -Pentru tine şi pentru ştiinţa medicală modernă.Sper că mormolocii ăia microscopici îşi fac treaba!Ciocniră paharele.Gillian zise: -Rata succesului-chiar dacă toate sistemele func ionează,ca în cazul meu-e deț numai douăzeci i cinci de procente.S-ar putea sa fie nevoie de mai multeș    încercări. -Nu asta ne-a spus mama înainte de prima întâlnire cu băie ii.ț Râseră,amintindu- i de pudoarea mamei lor atunci când venea vorba despre sexș și de averismentele ei cu privire la poten ialele riscuri.ț -Îţi aduci aminte de lectura aia? Nu ştiam că există atâtea eufemisme pentru părţile corpului şi pentru relaţiile intime!exclamă Melina.Dar mesajul transmis limpede era că o singură dată este suficient ca să faci un copil. -O să vedem.Doctorul m-a asigurat că ăştia sunt buni înotători. -Chiar aşa le-a zis,înotători? -Jur.Chicotiră ca nişte adolescente la auzul unei glume porcoase.În cele din urmă,Melina îi făcu semn chelnerului să ia farfuriile şi comandă cafele. -Ce ştii despre donator? -E doar un număr,selectat de pe o listă de donatori echivalentă cu un catalog Spiegel.Dintre toţi candidaţii,el s-a potrivit cel mai bine pretenţiilor mele. -Culoarea părului.Culoarea ochilor.Forma corpului. -Astea,împreună cu înclinaţiile,pregătirea şi coeficientul de inteligenţă. -Deci ai cerut doar un număr dintr-un catalog? întrebă nedumerită Melina. -E o procedură ştiinţifică. -Biologie.Reproducerea umană redusă la cea mai clinică formă. -Exact. -Dar...Gillian zâmbi,înţelegând că fusese prinsă în cursă.Surorile nu puteau ascunde vreun gând una de alta pentru multă vreme. -Dar eu sunt o fiinţă umană,iar trupul meu nu e o eprubetă pentru teste.Nu pot fi atât de obiectivă pe cât ar trebui.Privind în gol,spuse calm:Cu ajutorul unei persoane fară nume,sper să creez o nouă fiinţă.Un copil.O personalitate.Un suflet.Fireşte că mă întreb cine e donatorul şi cum arată. -Cum s-ar putea altfel?Sigur că te întrebi.N-ai nici o informaţie? -Nimic.Probabil că e un student la medicină care a avut nevoie de nişte bani de buzunar. -Şi căruia îi place să se masturbeze.De fapt,tuturor le place asta,nu? Melina îi făcu cu ochiul bărbatului aşezat la masa alăturata.Omul îi zâmbi,flatat de acel semn.Observând manevra,Gillian o mustră discret: -Vezi cum te porţi. -Nu ştie ce-am spus.Şi din acest punct de vedere,erau diferite.Melina avea tendinţa de a spune ce gândeşte,pe când Gillian era mai rezervată.Melina spunea şi făcea lucruri la care se gândea şi Gillian,însă era prea inhibată să le pună în practică.Aveau aceleaşi porniri,dar Melina le dădea frâu liber:plonja cu capul înainte de pe cea mai înaltă trambulină.Gillian rămânea mai mult timp cu degetele picioarelor prinse de marginea ei înainte de a îndrăzni să sară.Melina admira circumspecţia surorii ei.Gillian pretindea că e invidioasă pe curajul Melinei.Lăsându-1 pe domnul de la masa alăturată să creadă ce voia,Melina o întrebă pe Gillian cât avea să dureze până când se va şti dacă inseminarea artificială avusese succes. -O să mă duc peste o săptămână pentru un test sanguin. -O săptămână întreagă!Ţi s-a impus vreo restricţie? -Nici una.Mă pot ocupa de activităţile mele cotidiene. -Lucrezi? -Am o întâlnire azi după-amiază. -Sexul? -Feminin. -Foarte amuzant.Înţelegi ce vreau să spun. -Înţeleg ce vrei să spui,dar nu,nu există restricţii.De fapt,doctorul mi-a spus că, dacă am un partener care e de acord să am un copil,ne-ar încuraja să facem dragoste cât mai curând E ceva benefic,din punct de vedere psihologic,pentru cuplurile sterile care au recurs la sperma unui donator după ce toate celelalte încercări au eşuat.Dacă cei doi au relaţii intime în ziua inseminăni,există întotdeauna posibilitatea ca... -Sperma partenerului să fie cea care fertilizează ovulul -Exact. Melina îşi apăsă tâmplele cu degetele arătătoare. -Doamne,asta duce... -Departe.Ştiu.Există o mulţime de aspecte ale chestiunii.Nenumăraţi factori de luat în considerare.Probleme etice şi religioase care trebuie studiate şi rezolvate favorabil.Dar nu regret că am făcut-o.Şi nici n-o să încep să mă îndoiesc de hotărârea mea acum,după ce am pus-o în practică.De fapt,dacă n-o să rămân gravidă acum,o să încerc în mod sigur încă o dată.Până de curând,gândurile mele despre maternitate erau confuze.Se situau într-un viitor îndepărtat. Acum,după ce am făcut pasul necesar pentru a rămâne însărcinată,s-au cristalizat.Vreau un copil,Melina,scutece murdare şi tot restul.Vreau asta foarte mult.Un fiu sau o fiică de care să am grijă.Cineva care să aibă nevoie de dragostea mea.Cineva care să mă iubească.Melina simţi un nod în gât. -Încerci să mă faci să plâng? Gillian îşi reţinu lacrimile.Mângâindu-şi abdomenul,zise: -O să fie o săptămână lungă.Melina îşi trase nasul,nemulţumită că devenise atât de sentimentală. -Ai nevoie de distracţie,afirmă ea.Ceva care să-ţi alunge gândurile şi să facă timpul să treacă mai repede. -Ca de exemplu? -Mă gândesc.Îşi lovi uşor buzele cu degetele,apoi faţa i se lumină.Avea o idee excelentă,dar urmată imediat de exasperare.La naiba!exclamă ea,lovind cu palma tăblia mesei.Nu-mi vine să cred că sunt pe cale să-ţi propun aşa ceva. -Ce anume? -Ei,ce dracu'!spuse ea,hotărându-se brusc.Se aplecă peste masă şi zise cu entuziasm:Du-te în locul meu în seara asta. -Ce? Unde? -Ghici pe cine însoţesc în seara asta. -Nu-mi pasă. -Ba da.Pe Christopher Hart. -Astronautul? -A-ha.Ti-au strălucit ochii când i-ai rostit numele. -Dacă mi-au strălucit,deşi mă îndoiesc,a fost pentru că sunt impresionată că sora mea a fost aleasă să însoţească o asemenea personalitate.Nu cumva s-a întors de curând dintr-o misiune în spaţiul cosmic? -Acum trei luni.A îndeplinit o misiune dificilă de salvare a unui important satelit militar.Esenţial pentru pacea mondială sau ceva de genul ăsta. -Ce face la Dallas? -Primeşte un premiu de la o asociaţie universitară.Îi dau nu ştiu ce mare diplomă,la un banchet oficial care va avea loc la Adolphus.Zâmbi maliţios.Vrei să-1 cunoşti? -Habar n-am de meseria ta!exclamă Gillian.Aşa cum tu nu ştii să vinzi proprietăţi comerciale. -Munca ta e dificilă.E vorba despre rate ale dobânzilor,planuri şi aşa mai departe.A mea e floare la ureche.Ce crezi că trebuie să ştii? -O mulţime de lucruri. -Nu prea.Îl iei pe om la începutul serii şi-1 părăseşti la sfârşitul ei. Desigur,simplifica mult descrierea activităţii ei.Îşi făcuse ucenicia timp de mai mulţi ani,înainte ca patronul ei să se pensioneze şi să-i vândă ei afacerea.Sub conducerea ei,firma îşi extinsese activitatea. În esenţă,în afară de cazul când o celebritate vizita Dallasul însoţită de propriul său anturaj,ea,ori unul dintre cei trei funcţionari ai ei,atent selecţionaţi şi antrenaţi,răspundea de acea persoană până când pleca în siguranţă spre următoarea destinaţie.Ea era şofer,confident,ghid la cumpărături-orice dorea clientul să fie.Uneori bombănea că îşi pierde timpul în mod ridicol,insă nemulţumirea ei era mai mult un moft pentru că munca îi plăcea.Afacerea prosperase fiindcă era pricepută.Nu-şi făcea griji dacă Gillian îi ţinea locul într-o seară.Ca i ea,Gillian,care avusese de-a face cu oameni străini,nu va rămâneș        mută în prezenţa lui Christopher Hart.Vânduse proprietă i unor oameni mult maiț importanţi decât acel cosmonaut.În plus asta ar fi ţinut-o departe de Jem Hennings pentru o seară,ceea ce în ochii Melinei reprezenta un câ tig.ș -Ştii unde e Adolphus,da? -Las-o baltă,Melina,zise Gillian,rostind apăsat fiecare cuvânt -El locuieşte la hotelul Mansion.Îl iei de acolo şi-1 duci în centru pe la... -Nu mă asculţi. -Nu ascult scuze neîntemeiate.Nu mi-ai oferit nici un motiv serios pentru care să nu te duci. -Cum vine asta? Nu mai suntem copii.Adulţii nu se joacă aşa. -Ne-am putea descurca printr-o substituire. -Sigur că am putea,dar nici nu intră în discuţie. -De ce? -Fiindcă e o nebunie. -Colonelul Hart nu mă cunoaşte de-o viaţă.Care-i problema? Gillian continua să-i ignore argumentele. -Am şi eu treburile mele!Sunt pe cale să conving o agenţie de publicitate să semneze un contract de servicii în valoare de trei milioane.Mă întâlnesc cu ei azi după-amiază,pentru a pune la punct termenii afacerii cu vânzătorul.Pe deasupra, Jem vine la mine diseară.Aşa că îţi mulţumesc pentru idee,dar răspunsul e nu. -Christopher Hart e tare,tare,tare,o tachină ea cu voce cântată. -O să-mi vorbeşti despre el mai târziu. -Ultima şansă.Să te duci,să te duci... -Nu,Melina. -Te-ai dus.Încruntată şi bombănind că Gillian era o morocănoasă,Melina ceru nota şi insistă să plătească ea.După ce ieşiră din restaurantul elegant,doi angajaţi de la parcare le aduseră maşinile.Unul din tineri le privea atât de concentrat,încât aproape că lovi celălalt automobil cu spatele.În timp ce-şi luau rămas-bun, Melina făcu o ultimă încercare. -O să regreţi că ai ratat ocazia asta. -Oricum,îţi mulţumesc. -Gillian omul e un erou naţional!Ai putea petrece seara cu el.Ar putea fi cel mai frumos cadou pe care ţi-1 fac după ce ţi 1-am prezentat pe iluzionistul ăla. -Îţi mulţumesc pentru gândul bun. -A,m-am prins.Mai eşti şi-acum bosumflată. -Bosumflată? -Fiindcă n-am reuşit să-ţi aranjez o întilnire cu Kevin Costner luna trecută. Gillian,ţi-am spus de o mie de ori că are un program foarte încărcat.Nu exista nici o şansă.Râzând,Gillian se aplecă şi o sărută pe obraz. -Nu sunt bosumflată.Te iubesc,surioară. -Şi eu. -Distrează-te cu astronautul.Melina făcu cu ochiul,lungind cuvintele: -Fii sigură că o să-ncerc. -Vreau amănunte,îi replică Gillian,suindu-se în maşină.Cât mai concrete. -Promit.Te sun imediat ce ajung acasă. Un vânt puternic bătea peste podişul deşertic,ridicând nisipul care eroda suprafaţa muntelui,înainte de a se risipi printre tufişuri.Pe culme,acolo unde aerul era mai rarefiat şi mai rece,acelaşi vânt scotea sunete de castaniete lovindu-se de frunzele îngălbenite ale plopilor. Aşezarea situată în mijlocul pâlcului de plopi se armoniza atât de bine cu împrejurimile,încât era aproape invizibilă pentru automobiliştii de pe autostrada care şerpuia prin podişul deşertic.Terasa umbrită de la al treilea nivel al clădirii centrale servea de templu în aer liber pentru cel aflat acolo.Stătea cu genunchii pe o pernă îmbrăcată în catifea maro,brodată cu migală.Firele aurii i argintiiș străluceau în lumina soarelui ce se filtra printre copaci.Perna era un dar ce-i fusese oferit de un admirator.Se spunea că fusese adusă din Rusia de nişte emigranţi la începutul secolului.O amintire de familie,care se aflase în posesia celui ce i-o dăruise,şi de aceea constituia un sacrificiu,un formidabil omagiu adus celui căruia îi fusese dată.Omul stătea cu capul înclinat.Părul blond şi des părea aproape alb şi era mătăsos.Ţinea ochii închişi.Buzele i se mişcau în tăcere,formulând cuvinte de rugă.Palmele îi erau împreunate sub bărbie.Părea chintesenţa evlaviei.Atins de harul divin.Binecuvântat de Dumnezeu.Sprijinit de Dumnezeu.Dar nu era aşa.Un bărbat într-un costum închis la culoare,cu o croială severă,apăru pe uşa largă de sticlă ce separa terasa de încăperea mare din interior.Fără să scoată un sunet,el se apropie de omul care se ruga,lăsă o coală de hârtie lângă silueta îngenuncheată şi se retrase la fel de tăcut pe cât venise. Omul ce se ruga îşi întrerupse monologul adresat Cerului,ridică biletul şi văzu pe el ştampila cu data şi ora.Era din ziua acea.Cu mai puţin de un ceas în urmă. În timp ce citea mesajul dactilografiat,un zâmbet vag îi lumină trăsăturile frumoase.Degetele lungi şi subţiri apăsară biletul la piept de parcă valoarea lui ar fi fost inestimabilă.Închise din nou ochii şi,extaziat,îşi ridică faţa spre soare. El nu invocă numele Domnului,ci şopti,plin de respect,alt nume: Gillian Lloyd.   continuarea o gasiti aici....

  CAPITOLUL 1   -Cu riscul să-ţi par nepoliticoasă, Rod, spuse Kate McKay deschizând larg uşa, ce-i atât de important că nu poate s-aştepte până mâine dimineaţă? Când ai dat telefon, tocmai ieşeam din baie. -Iartă-mă că te deranjez la miezul nopţii, îi răspunse bărbatul înalt şi brunet care stătea în pragul uşii. E ceva mult prea important ca să aştepte. Îi aruncă o privire surorii sale care stătea în spatele lui. Sally are ceva să-ţi spună. Kate îşi legă cordonul la halatul de baie şi se dădu un pas înapoi, să-şi lase oaspeţii să intre. Rod Rayburn trecu de ea, apoi şi Sally Daniel, născută de asemenea Rayburn, păşi înăuntru, purtând o jachetă şi un pulover gri, adidaşi, şi aruncându-i o privire otrăvită fratelui ei. Kate se încruntă, închizând uşa. În mod obişnuit cei doi, cei mai buni prieteni ai ei, se iubeau unul pe celălalt. Astă-seară arătau însă gata de bătălie: Îi conduse în living şi apoi în atelierul ei. Rod îşi trânti la întâmplare haina pe un scaun, apoi se rezemă de cămin, cu picioarele depărtate, cu braţele încrucişate pe piept. -OK, Sally, începu el. Spune-i.   Sally se lăsă într-un scaun lângă cămin. Era autoare de romane de dragoste şi cele douăzeci din cele mai vândute cărţi ale ei se aflau înşirate pe un raft în apropiere. -I-am spus lui Rod că nu-i nevoie să te deranjăm, spuse ea spre Kate, cu ochii ca de safir strălucindu-i.Kate se aşeză în fotoliu. -Nu-i nimic. Sunteţi deja aici. Ce e, Sally? Orice ar fi, se rezolvă. Nu-i aşa, Rod? -Ar fi al dracului de bine să fie! Tonul lui furios declanşa o privire uimită din partea lui Kate şi un mormăit enervant din partea surorii sale. -Fratele meu crede c-am comis un păcat capital, îi explică Sally. -Ce ai făcut? întrebă Kate. -Am dat un anunţ la "Matrimoniale". -Și? -Din dragoste şi grijă pentru un prieten. Un prieten minunat, pe care îl iubesc foarte mult. -Foarte frumos din partea ta, răspunse Kate, încercând să păstreze o atmosferă de tinsă, în timp ce Sally îşi continuă destăinuirea. Rod înjură în şoaptă, iar eaș     spera să rezolve această problemă de familie. Viaţa e prea preţioasă ca s-o iroseşti aducând întruna argumente. -Mulţumesc, spuse Sally. Ştiam c-o să înţelegi.   Kate nu înţelesese. O aşteptă pe Sally să continue, dar Rod vorbi primul. -Oh,. pentru  Dumnezeu!  exclamă el ge ticulând cu mâinile prin aer. încerci săș te tot dai bine pe lângă ea, Sally. Kate, ceea ce încearcă sora mea să evite să spună e că anunţul ei îţi prezintă calităţile şi farmecul. Aparent, ai ieşit pe "piaţă" în căutarea unui bărbat. -Eu!Rod ridică din sprâncene. -Da, tu. Anunţul o s-apară mâine în Sun. Pomeni ziarul cel mai cunoscut din San Bernardino, cu filiale în toată ţara. Acum ştii de ce mi s-a părut important ca să afli astă-seară şi să nu aştepţi până mâine. -Plănuisem să-ţi spun de dimineaţă, Kate, începu Sally repede. Rod mi-a stricat surpriza. -Dar cum ai aflat? îl întrebă Kate pe Rod. Avea să ajungă şi la Sally într-o secundă. -Cumnatul meu - şi arătă spre Sally - soţul ei m-a sunat de la aeroport în seara asta înainte să plece în călătorie de afaceri.   Nu eram acasă, dar mi-a lăsat un mesaj pe robot. Sally i-a spus lui Tom despre anunţ, când a sunat-o de la aeroport. Când a realizat ce problemă se va naşte, a încercat s-o prindă din nou la telefon. Plecase de acasă, însă. -Tom a reacţionat exagerat, spuse Sally. Ştii cum sunt bărbaţii. A fost o mică încurcătură. N-ar trebui să dăm vina pe femeia care a preluat anunţul la telefon. E nouă în meserie şi are trei copii mici de crescut. Hai să nu insistăm ca să n-o dea afară. -De ce vorbeşti la plural? întrebă Kate. -Se ascunde în spatele argumentelor, răspunse Rod. -Kate, adu-ţi aminte ce am spus despre sentimentele mele pentru tine. Eşti cea mai bună prietenă a mea. Ştiu prin ce ai trecut în ultimii trei ani de la moartea lui Bill. Să creşti un puşti energic şi exuberant ca Mike nu-i nici o distracţie. Privirea ei rătăcea prin cameră, evitând-o pe Kate. Încurcătura e că, în loc să apară numărul cutiei tale poştale în anunţ, apar adresa şi numărul de telefon. -Poftiiiim? Kate sări din fotoliu. Rod o cuprinse de umeri, trăgând-o lângă el, pentru a împiedica o altercaţie. Simţea cât era de tensionată. Ai dezvăluit lucrurile astea ! Ţi-ai pierdut minţile? -Da, spuse el. Doamna Cea Preocupată de soarta noastră s-a angajat ca agent publicitar, dar a uitat să precizeze că e vorba de un anunţ fără specificarea adresei emitentului. Dacă uiţi să le spui asta, îţi publică automat adresa în ziar. -Cred c-am uitat să le spun asta, mormăi Sally. Cine mai ştie? Nu poţi da de tot vina pe mine, Kate. Dacă nu erau comentariile tale de acum două săptămâni, când am urmărit emisiunea lui Danny şi Phil la televizor, n-aş mai fi dat anunţul, în primul rând. Tu mi-ai dat ideea. Am făcut-o pentru tine.   Kate începu să ţipe în gura mare. -Vrei să spui că eu sunt răspunzătoare de asta? -Categoric! -Ce tot spune? întrebă Rod, confuz de-a binelea.Kate privi în jos, tot jucându-se cu cordonul halatului.  -Danny şi Phil au făcut o emisiune despre bărbaţii singuri care tot dau anunţuri pentru a avea câte o companie. Un văduv a pus un anunţ pe moşia sa. Altul a pus unul pe parbrizul maşinii. Amândoi au ajuns să se recăsătorească cu femei serioase, minunate.Aspectul se bucura de interesul lui Rod. -Serios. Amândoi? -Amândoi. -Făcându-şi reclamă?Ea aprobă din cap, iar el fluieră în şoaptă. Kate ştia că un bărbat aşa de arătos ca Rod şi de popular cu femeile n-ar fi dat niciodată un anunţ în căutare de companie feminină. Avea treizeci şi şapte de ani şi era burlac, un avocat de mare succes, care se întâlnea numai cu femei cu picioare lungi, blonde cu ochi albaştri şi nu cu brunete scunde cu ochi violeţi ca ai ei. -Dar de ce adresa mea? o întrebă Kate pe Sally. Tu ai plătit anunţul. De ce nu le-ai dat adresa ta, fiind emitentul? -Ce adresă? întrebă Sally retoric. Casa noastră e vândută, iar cea nouă încă se mai află în construcţie. Toate lucrurile noastre sunt depozitate, în afară de dormitor şi ăsta o să fie la rândul lui mutat, când plec în turneu cu cartea pentru trei săptămâni. De vreme ce am plătit anunţul şi cum eu şi Tom o să fim plecaţi câteva săptămâni, mi-am zis că adresa e un amănunt insignifiant. Nu mi-am dat seama de implicaţii. -Dar ai făcut totul fără să te consulţi cu mine, se enervă Kate. Nu mi-ai lăsat posibilitatea de alegere. Cum îndrăzneşti? -Să îndrăznesc? Sally bătu în retragere ca şi cum ar fi atins-o o săgeată otrăvită. N-am îndrăznit nimic. S-ar putea să fi făcut o eroare din generozitatea mea deosebită, dar am acţionat numai în interesul tău.Kate ţipă. -Nu nega, Kate. I-ai admirat pe bărbaţii aceia pentru că-şi schimbaseră viaţa şi nu căzuseră în suferinţă. Tu însăţi ai spus că ţi-ai dori să ai curajul.Ai zis că ai nevoie de un imbold. Şi eu i-am urmat ideea. Dacă aş fi ştiut ceț       nerecunoscătoare ai să-mi fii, nu mi-aş fi irosit timpulde pomană.   Kate fu redusă la tăcere. -Din comentariile alea, întrebă Rod tensionat, i-ai făcut una ca asta lui Kate? E ceva diferenţă de la logică la isterie. -Rod, tuturor le-a plăcut emisiunea, continuă Sally. Dacă cuplurile acelea şi-au găsit fericirea, mi-am închipuit c-o să şi-o găsească şi Kate. -Mi-am făcut o viaţă pentru mine şi Mike, răspunse Kate. Lucrând acasă, sunt aici când vine autobuzul şi-l aduce de la şcoală. Nu m-am gândit să mă recăsătoresc. El ce o să creadă?Sally nu dădu dovadă de remuşcări. -E copil. Lucrul cel mai important pentru el e să fete căţeluşa lui Tom ca să-l poate aduce acasă pe Chopper.Îl botezase deja pe puiul pe care şi-l dorea Chopper. Ce mare lucru? Mama lui are câte o întâlnire. E timpul să mai vadă un bărbat aici.Rod îi aruncă o privire tăioasă. -Vede un bărbat. Pe mine. Sunt aproape în fiecare duminică aici pentru el şi vorbim zilnic la telefon. -Mare lucru. Şi pe Kate n-o pui la socoteală? Eu vorbesc despre dragoste. Tandreţe. Aventură. Emoţie. Pentru Kate, nu pentru tine. Tu te scufunzi în satisfacţiile tale personale. -Nu fi crudă. -OK, voi doi, spuse şi Kate, asta nu ne duce nicăieri.   O porni în colo şi-n coace prin cameră, cântărind situaţia în care o băgase Sally. în ciuda metodelor ei neortodoxe, Sally îi voia binele. În timp ce şocul iniţial dispăruse, Kate descoperi alt adevăr. Ce avea să rezulte din publicarea anunţului? Era tentată să afle. De la moartea soţului ei, Bill, îşi ridicase o carapace în jurul ei şi lăsase foarte puţini oameni înăuntru. Se văzuse în postura unei văduve cu un copil mic, care-şi câştiga pâinea făcând ilustraţii pentru cărţi de copii, în continuare, îşi profilase aceeaşi imagine. Totuşi, îi spusese lui Sally că şi-ar fi dorit să aibă curajul să iasă afară din carapace. Îi spusese că era gata pentru ceva nou şi bun. Odată, se bucurase să-şi etaleze feminitatea, să dezvăluie puţin din senzualitatea ei. Ar mai fi făcut-o încă dacă un bărbat - un bărbat deosebit, unul minunat, ca Rod -ar fi fost atras de personalitatea ei, incluzând sexualitatea ei. "Darul" lui Sally îi stârni interesul.   Se opri din mers şi privi de la Sally la Rod. -Vă sunt recunoscătoare amândurora pentru că v-aţi gândit la binele meu. Sally, înţeleg că părerile mele ţi-au influenţat acţiunile. M-ai luat prin surprindere. Acum, însă, m-am obişnuit.Kate se aştepta ca Sally să fie mulţumită. În loc de asta, ea tuşi, apoi lăsă privirea în jos, studiindu-şi degetele. -Mai e ceva, spuse ea. Rod înţepeni. -Ce? Ce mai puteai face în plus? Sally ridică uşor capul. -Anunţurile din categoria "Matrimoniale" nu sunt unice. Din acest motiv vreau să vă spun despre conţinutul lui deosebit.Kate făcu ochii mari. Rod tuşi foarte gutural. Schimbară priviri disperate. - Şi cu asta am fost de acord, continuă Sally, observând reacţiile lor. Şi voi admiteţi că asta atrage ochiul. -Despre ce dracului vorbeşti? întrebă Rod. -Despre agenţia care mi-a preluat anunţul pentru publicare, comisionarii... -Ceee? ţipară Rod şi Kate în cor. Sally ridică mâna în semn de protest.   E ceva să-ţi dai seama cum sunt atraşi bărbaţii de o femeie şi cum învaţă să-ţi spună, să-ţi pronunţe numele, Kate. E o fotografie de-a ta în el şi dedesubt o să se poată citi: "S-o cunoşti înseamnă s-o iubeşti". Trivial, ştiu, dar nu aspiram la premiul Nobel pentru literatură. Sper să atragi atenţia unui producător de televiziune.Rod nu-şi găsea cuvintele. -Nu-mi vine să cred că avem aceeaşi părinţi. Cu alte cuvinte, Sally, vrei publicitate pentru Kate ? -Popularitate. E un cuvânt mai bun. Notorietatea duce la popularitate - cu sexul opus.El se întoarse spre Kate. -Dacă mai scapă nevătămată după ce-o să am eu de-a face cu ea, dă-o în judecată. Accept cazul pe gratis. Îmi cer scuze pentru familia mea.Kate, care trecea de la un şoc la altul, era la fel de surprinsă de reacţia adversă a lui Rod. -Sally, care "noi"? Ai spus că "nu aspiraţi'...ştii tu.Sally lăsă capul în jos. -Prietenul meu, Karl Eigen, are o agenţie de publicitate în Palm Springs. Când iam pomenit de anunţul din ziar, mi-a zis că o să fie unul dintr-o sută, o mie. Ca să atrag atenţia, trebuia să vin cu o ideea nouă, unică. Întâmplător, fotografia e cea pe care ţi-am făcut-o anul trecut pe plajă. Nu-ţi face probleme, e doar un portret. Nu ţi se văd bikinii. -Şi ce altceva ţi-a mai sugerat? Vreun anunţ pe stradă? întrebă Rod. -Două. Kate păli. -Unde? -Unul pe Highway 215 lângă Central City Mall, iar celălalt pe 1-10 înainte de Palm Springs.Kate ridică mâna spre Sally. -Mă miră faptul că nu te-ai angajat într-o campanie în Playboy. Mâine dimineaţă spune-i prietenului tău să le scoată. Sally bătu în retragere. -Sunt dezamăgită de tine, Kate. Am crezut că vrei să ţi se întâmple ceva minunat, ceva nou,un început. Anunţurile de pe stradă n-au numele tău pe ele. -Atunci ce ţi-ai închipuit c-o sa câştig?întrebă Kate, confuză. -Ţi-am spus. Interesul. Unicitatea. Prietenul meu face tot felul de studii în domeniu. Ne-am închipuit c-o să atragem oameni în vacanţă, oameni de afaceri, poate vreun redactor de televiziune sau presă. Speram c-o să trezeşti multora interesul să afle cine eşti. Hai să facem faţă situaţiei. Semeni cu Elizabeth Taylor în tinereţe. Ştii de ce succes se bucura ea la bărbaţi.   Rod înjură în gura mare. Kate îl privi mirată, întrebându-se de ce era aşa de furios. Sora lui pur şi simplu îl ignora. Se ştie numai numărul de telefon din ziar, continuă Sally. Şi Karl se întreabă dacă o să prindă ideea lui. Dacă îl sună cineva să întrebe despre tine, o să afli imediat. Tu deţii întregul control. Nu accentuez suficient lucrul ăsta. - Doamne, tai unde poate asta să ducă. Dragoste. Un star de cinema.ș -Vreo "canapea" de distribuire a rolurilor! urlă Rod. Kate îl privi cu ochii larg deschişi. Nu-l văzuse niciodată pierzându-şi cumpătul. -Te interesează să afli, o întrebă el pe Sally, câte legi ai încălcat? -Nu, nu mă interesează. Presa, tot restul, scot la iveală tot felul de evenimente. -Kate nu-i un eveniment. - Ar fi bine să fie! O femeie nu-şi găseşte loc m lumea asta dacă nu-i un eveniment! Karl şi-a oferit serviciile pe gratis, ca să mai câştige experienţă în cercetare pentru compania lui. Dacă prinde, o să-şi folosească ideea pentru toţi clienţii lui. -Un eveniment? repetă Rod încet, apoi se întoarse s-o studieze pe Kate. Încerca s-o vadă prin ochii unui pretendent şi nu ai prietenului care îi fusese întotdeauna. Ca pe soţia partenerului lui decedat, ca pe mama lui Mike, ca pe prietena lui Sally. Era într-adevăr drăguţă, se gândi el. Fermecătoare şi energică. Ochii ei aveau o nuanţă de violet, cu gene lungi, grele, negre. Tuşi. Nu ştia dacă se parfuma înainte să se urce în pat, dar oricum, mirosea bine. Al naibii de bine. Ademenitor. Şi acum, când Sally observase o asemănare cu Elizabeth Taylor, vedea că avea cumva dreptate. Nu încăpea îndoială că bărbaţii care vedeau anunţul sau citeau ziarul, or să vrea să afle mai multe despre ea. Mult mai multe. Ce era şi mai rău, Kate părea totuşi interesată de schema grotească a soră-si. -O să mă mai gândesc la noapte, spuse Kate confirmându-i bănuielile. Mâine o să mai revăd o dată totul în minte, ca să decid dacă merită sau nu să acord che tiei ăsteia o şansă.ș -Nu-l lăsa pe Rod să te convingă să renunţi la asta, spuse Sally. Gândeşte-te la asta ca la o oportunitate deosebită.   Kate ştia că Sally avea un suflet nemaipomenit. în săptămânile care urmaseră morţii lui Bill, rareori o lăsase singură pe Kate. Kate îşi amintea de nenumăratele nopţi în care plânsese spre ziuă, nici una neputând să doarmă. Totuşi, a doua zi de dimineaţă, găsea o Sally veselă hrănindu-l pe Mike. Îi datora multe prietenei ei bine intenţionate, dar nechibzuite. Şi lui Rod îi datora mult, de asemenea, mai ales pentru devotamentul lui pentru Mike. . -Poate că ai dreptate, Sally, spuse ea. Ai argumente convingătoare şi, cum spui, poate să fie o oportunitate. Bun. O să încerc. -Şi cu reclamele? întrebă Rod.   Sally spune că eu am controlul. O să încerc. Ce pot să pierd?Rod tuşi nervos. -O mulţime, Kate. Principala mea preocupare, în afară de fericirea ta şi a lui Mike, e siguranţa voastră. Nu vreau să te ştiu în primejdie, supărată de tot felul de oameni fără caracter, sau poate mai rău. O să-mi accepţi ajutorul? -În ce fel? -În orice fel vrei tu. Vocea îi era fermă, serioasă. Fusese protectorul ei de la mbartea lui Bill. Nu avea să renunţe uşor la rol. O să descurcăm totul pe parcurs. Ea puse o mână pe braţul lui şi zâmbi. Nu se putea stăpâni să nu vadă că-i dispare expresia supărată de pe faţă. -Foarte bine, Rod. Sunt puţin morocănoasă şi ştiu că tu te ai bine cu femeile în general Poţi să mă sfătuiești unde să calc știi tu,primele mișcări.  Sau încă mai ai un cui împotriva noastră? Ea își stăpâni un hohot de râs. Nu mi s-a întâmplat niciodată una ca asta...   descarcati de aici...

Paravanul de fum de Sandra Brown PROLOG       Slavă Domnului, el continua să doarmă. Trezindu–se cu Jay Burgess în pat, Britt era destul de jenată şi fără a fi nevoită să se uite în ochii lui. Cel puţin până avu răgazul să–şi vină în fire. Se trase cu mare grijă spre marginea patului şi se strecură de sub cearşaf, încercând să nu–l dezvelească şi pe el în această mişcare. Se aşeză pe marginea saltelei şi se uită la el peste umăr. Curentul de la aparatul de aer condiţionat era atât de rece, încât pielea de pe braţ i se făcuse de găină. Deşi Jay era gol, acoperit doar până la brâu, aerul rece nu–l trezise. Se ridică încet în picioare. Încăperea se clătina cu ea. Ca să nu cadă, întinse mâinile instinctiv după sprijin. Se lovi puternic de perete cu o izbitură asemănătoare celei de talger, după cum răsuna în casa liniştită. Fără a–i mai păsa că–l trezeşte, întrebându–se cum ajunsese să se îmbete atât de tare noaptea trecută, ramase proptită de perete, trăgând aer în piept, concentrându–se asupra unui singur punct până îşi regăsi echilibrul. În mod miraculos, mişcările ei stângace nu–l treziră pe Jay. Căutându–şi din priviri lenjeria intima, se întinse spre capătul patului şi–o găsi acolo, apoi porni pe vârfuri prin încăpere, adunând celelalte obiecte de îmbrăcăminte, strângându–le la piept cu jenă, ceea ce în condiţiile date nu putea să pară decât ridicol. Drumul ruşinii. Sintagma aceasta de colegiu suna ca un apropo. Se referea la o tânără care a ieşit pe furiş din camera iubitului, după ce şi–a petrecut noaptea cu el. Depăşise vârsta colegiului, iar atât ea cât şi Jay erau necăsătoriţi, liberi să facă dragoste, dacă voiau. Dacă voiau. Cuvintele o loviră precum pocnetul unei curele de transmisie care se desprinsese brusc. Deodată, şocului de a se fi trezit în patul lui Jay i–a luat locul îngrijorarea că nu ştia cum ajunsese acolo. Nu–şi amintea să fi luat conştient hotărârea de a se culca cu el. Nu–şi amintea să fi cumpănit elementele pro şi contra privitoare la acest gest sau momentul în care se hotărâse s–o facă. Nu–şi amintea să fi fost curtată, până când, practic, să cadă pradă senzualităţii. Nu–şi amintea nici măcar să fi ridicat mental din umeri şi să–şi fi spus: ce naiba, doar suntem adulţi! Nu–şi amintea nimic. Privind în jur, observă încăperea şi mobila din dormitor. Era o cameră plăcută, decorată cu gust şi adaptată nevoilor unui bărbat singur. Dar nimic din ce se afla aici nu–i era cunoscut. Nimic. De parcă se afla aici pentru prima oara. Desigur, era casa lui Jay; fotografiile lui erau risipite peste tot, în mare parte instantanee de vacantă, cu diverşi prieteni de ambe sexe. Dar nu mai fusese în această încăpere, nici în casă. Nu era sigură nici de adresă, deşi îşi amintea vag că venise aici de la…de undeva. Da, de la Wheelhouse. Se întâlnise acolo cu Jay, ca să bea ceva. El băuse câteva pahare cât o aşteptase, dar asta nu era ceva neobişnuit. Lui Jay îi plăcea să bea şi rezista la băutură. Ea comandase un pahar cu vin alb. Discutaseră la un pahar de băutură, informându–se reciproc despre ce se mai întâmplase în viaţa fiecăruia. Apoi, el îi spusese… Amintindu–şi ce–i spusese el, simţi frisoane, dar nu din cauza frigului. Îşi duse mâna la gură să–şi înăbuşe un geamăt şi se întoarse spre locul unde dormea el. Şopti un „Oh, Jay” plin de amărăciune, repetând primele două cuvinte pe care le rostise când, cu o seară în urmă, el îi dăduse acea veste cumplită. Am putea continua discuţia acasă la mine? o întrebase el. M–am mutat de când nu ne–am mai văzut. A murit o matuşă bătrână şi mi–a lăsat toate bunurile ei lumeşti. O mulţime de porţelanuri, cristaluri, mobilă veche, chestii din astea. Le–am vândut pe toate unui negustor şi am cumpărat o casă în oraş cu profitul obţinut. Nu este departe de aici. El era guraliv, purtându–se de parcă n–ar fi vorbit despre altceva mai îngrijorător decât apropierea sezonului uraganelor, dar veştile lui căzuseră ca o bombă. Teribil. Imposibil de crezut. Fusese descumpănită. Oare compasiunea o îndemnase la tandreţe? Asta explica partida de sex care urmase? Dumnezeule, de ce nu–şi amintea nimic? Căutând un răspuns, în timp ce se uita după haine, intră în living. Rochia şi puloverul ei erau aruncate pe un scaun, sandalele pe podea. Pe masa din faţa canapelei văzu o sticlă de scotch deschisă şi două pahare. În sticlă se mai afla doar un deget de băutură. Pernele canapelei erau mototolite şi turtite, ca şi cum cineva s–ar fi tăvălit pe ele. Se pare ca ea şi Jay făcuseră asta. Se întoarse repede în dormitor, găsind baia la un capăt al încăperii. Reuşi să închidă uşa fără să facă zgomot, precauţie care a devenit imediat lipsită de sens când, un moment mai târziu, a început să vomite cu zgomot. Stomacul i–a fost cuprins de spasme dureroase, când a reuşit să elimine parcă litri întregi de scotch. Şi pentru că ei nu–i plăcea această băutură, ştia cu siguranţă că nu se va mai atinge de ea vreodată. Găsi pastă de dinţi în dulăpiorul cu oglindă aflat deasupra chiuvetei şi–şi folosi arătătorul ca să elimine pelicula de pe dinţi şi gustul rău din gură. Asta îi fu de folos, dar tot nu se simţea prea bine şi hotărî să facă duş. Când va da ochii cu Jay, va avea mai multă încredere în sine şi nu se va mai ruşina de excesele din noaptea trecută, dacă era curată. Baia era o încăpere pardosită cu gresie, având un duş mare, rotund, montat în tavan. Stând direct sub ploaia simulată, se săpuni şi se clăti de câteva ori. Se spălă cu grijă, insistând între picioare. Îşi şamponă apoi parul. Odată ce ieşi de sub duş, nu mai şovăi. Desigur, zgomotul trebuie să–l fi trezit. Se îmbrăcă, folosi peria lui ca să–şi netezească părul ud, apoi îşi luă curaj după ce trase adânc aer în piept şi deschise uşa de la baie. Jay încă mai dormea. Cum venea asta? Era un băutor convins, dar se pare că noaptea trecută fusese un exces chiar şi pentru el. Cât scotch fusese în sticla când începuseră să bea? Băuseră ei doi toată sticla? Probabil aşa fusese. Altfel, de ce nu–şi amintea cum îşi scosese hainele, cum făcuse sex cu Jay Burgess? Cu ani în urmă, avuseseră o aventură scurtă, care se consumase însă rapid, încheindu–se cu mult înainte de a fi evoluat într–o relaţie bazata pe încredere. Niciunul n–a rămas cu inima frântă. Nu avuseseră parte nici de vreo scenă, nici de o despărţire oficială. Pur şi simplu nu s–au mai întâlnit, dar au rămas amici. Dar Jay, fermecătorul şi incontrolabilul Jay, nu încetase în încercarea de a o readuce în patul său, ori de câte ori drumurile li se încrucişau. „Tăvăleala şi faptul că am rămas prieteni nu se exclud”, îi spunea el cu cel mai atrăgător zâmbet. Nu era tocmai aşa din ce ştia ea, dar asta–i spunea el de fiecare dată când încerca s–o mai atragă o dată în patul său, de dragul vremurilor trecute. Probabil, noaptea trecută reuşise s–o convingă. Nu s–ar fi aşteptat ca el să se trezească la prima oră a dimineţii, să–şi desfete privirile cu imaginea cuceririi sale, s–o trezească sărutând–o şi invitând–o să ia micul dejun în pat. Parcă–l auzea spunându–i: Dacă tot eşti aici, relaxează–te şi bucură–te de un tratament Burgess complet. Sau, de ce nu venise alături de ea sub duş? Aşa ar fi făcut Jay. Ar fi intrat alături de ea şi i–ar fi spus ceva de genul: nu te–ai săpunit acolo pe spate. O, dar nici acolo în faţă. Însă duşul făcut de ea nu–l trezise. Nici măcar când trăsese în repetate rânduri apa la toaletă. Cum putea să doarmă chiar aşa de profund? Nici măcar nu… Se mişcase. Simţi în stomac o mişcare asemănătoare unui val uriaş. Gustul amar al scotchului îi invadă gura şi se temu că–i va fi rău din nou. Înghiţi cu putere. — Jay? spuse încercându–l. Apoi, mai tare: Jay? Nimic. Nici măcar un sforăit. Nici cea mai mică schimbare a poziţiei în care se aflase. Ea părea c–a prins rădăcini în podea, inima bătându–i puternic. Forţându–se să se mişte, se îndreptă spre pat cu mâna întinsă, îl apucă de umăr şi–l scutură: — Jay?         Raley deschise uşa ruginită cu plasă, ale cărei balamale scârţâiră. — Ei, eşti aici? — Nu sunt de obicei? O bucată de vopsea roşie, decolorată, cazu când cadrul de lemn se trânti la loc în urma lui Raley, care intră în acea încăpere. Mirosea a carne prăjită de porc şi a pătură de armată roasă de şoareci, aflată pe patul de campanie din colţ. Îi trebui un moment ca ochii să i se adapteze întunericului şi să–l zărească pe bătrân. Stătea la o masă cu trei picioare, aplecat asupra unei ceşti de cafea, ca un câine care păzeşte un os câştigat cu greu, privind în ecranul cu purici al unui televizor alb–negru. Imagini fantomatice pâlpâiau înauntru şi în afară. Nu se auzea nimic, cu excepţia unui fâşâit static. — Buna dimineaţa. Bătrânul fornăi un „bine ai venit” printre firele de păr nazal. —Serveşte–te. Îi făcu semn spre un ibric emailat de pe sobă. Nu–ţi recomand frişca. S–a acrit peste noapte. Raley păşi peste cei trei câini, care zăceau nemişcaţi pe podea şi se îndreptă spre frigiderul înghesuit între un dulap vechi de alimente şi o masă de scris, care acum nu avea alt scop decât să adune praful şi să reducă şi mai mult spaţiul din încăperea înghesuită. Mânerul frigiderului fusese rupt probabil cu zeci de ani în urmă, dar dacă apăsai cu degetul exact pe chederul moale, puteai să–l deschizi. — Ţi–am adus nişte somn. Raley puse pachetul învelit în ziar pe unul dintre rafturile de sârmă ruginită şi trânti repede uşa, ca să nu iasă duhorile de frişcă alterată, amestecate cu celelalte mirosuri râncede. — Mulţumesc. — Pentru puţin. Probabil cafeaua fusese fiartă de câteva ori şi ajunsese de consistenţa melasei. Neavând frică s–o dilueze, Raley se gândi că era mai bine să renunţe. Se uită la televizorul fără sonor. — Trebuie să–ţi reglezi antena. — Nu este de la antenă. Am închis volumul. — Cum vine asta? Bătrânul îi răspunse cu una din obişnuitele sale hârâieli, ceea ce însemna că nu putea fi obligat să răspundă. Pustnic din proprie voinţă, trăise într–un exil autoimpus încă „de la război”, cu toate că nu precizase niciodată despre care război era vorba. Avea de–a face cât mai puţin posibil cu alţi Homo sapiens. La scurt timp după ce Raley se mutase în vecinătate, cei doi se întâlniseră în pădure. Raley privea ochii rotunzi ai unui oposum mort, când bătrânul apăru din dosul unui tufiş şi–i spuse: — Nici să nu te gândeşti. — La ce? — Să–mi iei oposumul. Ar fi fost ultimul lucru la care s–ar fi gândit Raley; să atingă trupul animalului umflat, bâzâit de muşte, cu coada rozalie fără păr, degajând acel miros oribil. De aceea, îşi ridică mâinile în sus în semn că se predă şi se dădu la o parte, pentru ca bătrânul desculţ, în salopeta plină de pete, să–şi ia prada din ghearele metalice ale capcanei. — După cum tropăi pe aici, mă mir cum de nu te–ai prins în capcanele mele în locul oposumului, mormăi el. Raley nu–şi închipuise că trăia cineva pe o distanţă de câteva mile în jurul cabanei pe care şi–o cumpărase. Nu avea chef de niciun vecin, ca să nu mai vorbim de unul care să–i ţină evidenţa venirilor şi plecărilor. Când se ridică bătrânul, genunchii lui protestară prin pocnete surde şi trosnete, ceea ce–i aduse o grimasă pe chip şi–l făcu să profereze un lanţ de înjurături. Cu oposomul mort balansându–i–se într–o mână, bătrânul îl examină pe Raley de la şapca de baseball şi faţa bărboasă, până la tocurile cizmelor de motociclist. După ce termină inspecţia, bătrânul scuipă sucul de tutun pe jos, pentru a–şi exprima opinia faţă de ce văzuse. — Fiecare om are dreptul să se plimbe prin pădure, zise el. Numai să nu calci prin capcanele mele. — Mi–ar prinde bine, dacă aş şti pe unde se află. Bătrânul îi zâmbi cu gura sa mare, cu buzele crăpate, expunându–şi gingiile înnegrite de tutun, unde odinioară se aflaseră dinţii. — Ce spui? Încă chicotind se întoarse şi plecă. O să le găseşti şi singur, sunt sigur de asta. Raley îi auzi râsul mult timp după ce omul dispăru în frunzişul des. În lunile care au urmat, au mai dat unul peste altul de câteva ori, din întâmplare, prin pădure. Cel puţin pentru Raley erau întâlniri întâmplătoare. Se gândea că bătrânul se lăsa văzut ori de câte ori avea chef sau dispărea când nu voia nici măcar să mormăie ceva ca răspuns la salutul vecinului său. Într–o după–amiază toridă, se întâlniră chiar în uşa magazinului general din cea mai apropiată localitate. Raley intra, bătrânul ieşea. Se salutară. Mai apoi, când Raley ieşi cu câteva pungi de cumpărături, îl observă stând pe un scaun aflat pe veranda umbrită a magazinului, făcându–şi vânt cu pălăria de pai. Acţionând din impuls, Raley scoase o cutie rece de bere din pungă şi i–o aruncă bătrânului, care, dovedind reflexe excelente, o prinse cu o mână. Raley îşi aşeză cumpărăturile în camionetă şi urcă în cabină. Bătrânul îl privi cu suspiciune, văzând cum dă maşina în marşarier, apoi cum pleacă, dar Raley observă că nu desfăcuse berea. Dimineaţa următoare se auzi o bătaie puternică în uşa lui Raley. Era prima oară când se întâmpla asta, aşa că se apropie cu prudenţă de uşă. Îl văzu pe bătrân cu un vas ciobit de ceramică în care se afla carnea unui animal pe care Raley nu–l identifică. Se temea că era vreun stârv, pe care nici cei trei câini nu–l mâncaseră. — Asta este pentru berea de ieri. Nu–mi place să rămân dator nimănui. Raley luă vasul care–i fusese întins. — Mulţumesc. Vizitatorul se întoarse şi coborî treptele. Raley strigă după el. Cum te cheamă? — Cine vrea să ştie? — Raley Gannon. Bătrânul ezită, apoi mormăi: — Delno Pickens. Din acea dimineaţă, între ei s–a înfiripat o cvasi–prietenie, bazată pe singurătate şi pe reticenţa în a interacţiona cu ceilalţi. Valoarea totală a bunurilor lui Delno nu depăşea o sută de dolari. Aducea mereu acasă câte ceva adunat Dumnezeu ştie de pe unde, obiecte inutile, pe care nu avea la ce să le folosească. Cabana lui era sprijinită pe piloni, ca s–o ferească de eventualele inundaţii, când râul Combahee ieşea din matcă. Îngrămădise toate prostiile pe care le aduna sub structura casei, de parcă ar fi simţit nevoia unei fundaţii mai solide. Toată zona din jurul cabanei era plină de resturi, cărora, desigur, nu le găsea vreo întrebuinţare, din ce ştia Raley. Pentru Delno, era mai importantă colectarea obiectelor decât valoarea lor. Conducea o camionetă căreia Raley îi spunea Frankenstein, întrucât era confecţionată din piese pe care Delno le asamblase singur, legate cu sârmă şi cu bandă adezivă. Era un miracol pentru Raley cum reuşea să pună în funcţiune acest mecanism, dar, după cum spunea Delno „, Nu e frumoasă, dar mă duce oriunde vreau să merg”. Delno mânca orice. Orice. Orice putea doborî dintr–un copac, prinde cu o capcană sau pescui. Dar orice ar fi avut, odată ce se stabilise prietenia lor, bătrânul era dispus să împartă cu el. În mod surprinzător, era foarte cult şi familiarizat cu teme pe care, în ceea ce–l priveşte, nimeni n–ar fi crezut că le cunoaşte. Raley ajunse să suspecteze că accentul provincial şi vocabularul erau simulate. Ca şi murdăria în care trăia, erau o formă de protest împotriva vieţii pe care o dusese până atunci. Dar indiferent cum fusese această viaţă anterioara, Delno avea un secret. Nu vorbea niciodată despre oraşul copilăriei, despre părinţii săi, profesie, copii sau nevastă. În afară de câinii săi, nu vorbea cu nimeni, în afară de Raley. Relaţiile sale intime se limitau la un teanc de reviste cu nuduri, cu paginile îndelung frunzărite, pe care le ţinea pe podea, sub pat. Nici Raley nu împărtăşise nimic personal cu Delno. Cel puţin nu în primii doi ani de când se cunoscuseră. Apoi, într–o seară, pe la apus, Delno a apărut în cabana lui Raley aducând două borcane Mason pline cu un lichid închis la culoare, pe care îl pusese chiar el la fermentat. — Nu te–am văzut de vreo săptămână. Pe unde ai fost? — Pe aici. Raley nu avea chef de companie, dar oricum Delno se strecură înăuntru. — M–am gândit că ai avea nevoie de o gură de ceva. Întinzându–i lui Raley unul din acele imposibile borcane cu resturi, adăugă: Dacă mă uit la tine, presupunerea mea se adevereşte. Nu pari în apele tale. Te–am simţit de cum am început să urc treptele. — Nu eşti tocmai tu în măsură să judeci felul în care arată cineva şi nici cum stă cu igiena personală. — Pe cine ai sunat? — Poftim? — Gură mare aia de la casa magazinului. Aia cu părul ridicat, care poartă cercei lungi, care se clatină mereu. Mi–a spus c–ai fost acolo săptămâna trecută, cu mult mărunţiş şi l–ai băgat în telefonul de afara. A spus c–ai vorbit câteva minute, apoi ai închis telefonul arătând ca şi cum ai fi fost gata să omori pe cineva. Te–ai urcat în maşină şi–ai plecat fara ca măcar să–i plăteşti cumpărăturile. Deschise unul din borcane şi i–l întinse lui Raley, care mirosi conţinutul, apoi scutură din cap şi i–l înapoie. — Aşadar te întreb din nou, continuă Delno după ce trase o duşcă din borcan, pe cine ai sunat? Soarele apuse înainte ca Raley să termine ce avea de spus. Până atunci, Delno golise ambele borcane. Raley era epuizat emoţional, mental, fizic. Trecuse printr–un catarsis dureros, dar terapeutic. Îşi vindecase multe răni. Nemaiavând ce spune şi rămas fără suflare, Raley se uită la bătrânul care–l ascultase ore întregi, fără să facă vreun comentariu. Pe chipul lui brăzdat de vreme, se citea o tristeţe profundă. Pentru prima oară de când îl cunoştea, ochii îi erau goi şi lipsiţi de acea permanentă stare de veghe, iar Raley îşi dădu seama că scruta sufletul unui om care a trecut printr–o suferinţă greu de exprimat în cuvinte. I se păru că Delno Pickens a adunat toată murdăria şi nedreptatea din lume şi le–a concentrat în acea privire lipsită de speranţă. Apoi a oftat şi într–una din acele rare ocazii când a realizat un contact fizic cu el, a întins mâna şi l–a bătut pe Raley pe genunchi. — Du–te şi spală–te la subraţ înainte ca duhoarea să mă facă să vomit lichiorul ăla bun. Între timp, o să–ţi pregătesc micul dejun. N–au mai făcut vreodată referire la ce–i spusese Raley în noaptea aceea. Ca şi cum acea noapte lungă nici n–ar fi existat. Dar Raley n–a uitat niciodată privirea lui mohorâtă din dimineaţa aceea. Şi în această dimineaţă, când îşi ridică privirea din cana cu cafea şi–l privi pe Raley, chipul bătrânului purta aceeaşi expresie disperată. — Ce este? Inima lui Raley se opri brusc şi se gândi imediat: o nenorocire. Un 747 plin cu pasageri s–a lovit de un versant. Asasinarea preşedintelui. Un atac terorist de proporţiile celui din 9 / 11. — Sper că nu faci nicio prostie acum, zise Delno. — Ce s–a întâmplat? După ce mormăi predicţiile sale gen „nu o să iasă nimic bun din asta”, Delno făcu un gest din bărbie spre televizor. Raley se îndreptă spre aparatul vechi, răsuci butonul de sunet, apoi umblă la antenă, în speranţa că va obţine o imagine mai buna. Imaginea rămase la fel de proastă, ca şi sunetul, dar în câteva minute înţelese mai bine ce se petrecuse şi de ce se temuse Delno să–i spună: Jay Burgess era mort.

Ricoșeu de Sandra Brown       PROLOG       Misiunea de recuperare a fost contramandată la orele 06:56 P.M.Sumbrul anunţ a fost făcut de şeful poliţiei,Clarence Taylor,în timpul unei conferinţe de presă transmise de televiziunea locală.Expresia lui posomorâtă era în ton cu tunsoarea cazonă şi atitudinea milităroasă.   Departamentul Poliţiei,împreună cu toate celelalte agenţii implicate,a alocat căutării nenumărate ore,în speranţa unei posibile salvări-sau,cel puţin,a unei recuperări.Totuşi,întrucât eforturile exhaustive ale agenţiilor de aplicare a legii,Pazei de Coastă şi organizaţiilor civile de voluntari n-au adus nicio probă încurajatoare timp de câteva zile,am ajuns la trista concluzie că ar fi inutil să se mai continue căutarea organizată.Bărbatul care bea de unul singur la bar,privind ecranul cu purici al televizorului instalat în colţ,îşi turnă pe gât resturile de whisky din pahar şi-i făcu semn barmanului să-i mai pună unul.   Barmanul se opri cu sticla destupată deasupra paharului.   -Eşti sigur? Le-ai cam tras,amice.   -Tu toarnă acolo.   -Are cine să te ducă acasă cu maşina?Singurul răspuns fu o privire ameninţătoare.Ridicând din umeri,barmanul îi turnă. -Pentru înmormântarea ta,nu a mea.Ba nu.Nici a mea.   Aflat în afara căilor bătute,într-un cartier cu chirii ieftine din Savannah,localul lui Smitty nu atrăgea nici turiştii,nici localnicii respectabili.Nu era genul de adăpătoare unde lumea să caute distracţii şi voie bună.Nu participa la celebrul tur al tuturor cârciumilor din oraş,în ziua de St.Patrick.Nu se serveau băuturi pastelate,cu nume drăgălaşe.Lichidele care se puteau bea erau comandate seci. Puteai primi sau nu o felie dintr-una din lămâile pe care barmanul le cojea absent,privind buletinele de ştiri de la televizor,dinaintea câte unei reluări cu Seinfeld.Pe ecranul televizorului,şefiil Taylor comenta eforturile neobosite ale celor de la biroul şerifului,unitatea canină,patrula de infanterie marină şi echipele de scufundare,turuind întruna,la nesfârşit.   -Dă mai încet,vrei?La cererea clientului,barmanul întinse mâna spre telecomandă şi reduse sonorul.   -Îşi face şi el dansul ritual,că n-are încotro dacă te uiţi dincolo de toate gogoşi le pe care le îndrugă,cadavru-i de-acuma mâncare pentru peşti.Clientul îşi rezemă ambele coate pe ber,cu umerii aduşi,privind lichidul chihlimbariu ce se legăna In pahar,după cum îl împingea de la stânga la dreapta şi-napoi,între palme,pe suprafaţa de lemn lustruit.   -La zece zile după ce-a căzut în râu? Barmanul clătină din cap,pesimist.   -Nimeni n-are cum să supravieţuiască atâta.Totuşi,e trist al naibii.Mai ales pentru familie.Vreau să zic! s-ajungi să nu mai ştii nimic de soarta cuiva drag? Întinse mâna să mai ia o lămâie.N-aş sporta gândul că o fiinţă iubită,vie sau moartă,zace cine ştie pe unde,pe fundul râului sau al oceanului.   Făcu un gest cu bărbia spre singura fereastră a barului.Era lată,dar nu mai înaltă de cincizeci de centimetri şi situată în partea de sus a peretelui,mult mai aproape de tavan decât de podea,oferind o vedere limitată a priveliştii de afară,pentru cine avea chef să se uite.Nu lăsa să intre decât o fâşie de lumină slabă pentru a risipi întunericul apăsător din bar,şi le oferea doar o vagă promisiune de speranţă deznădăjduiţilor dinăuntru.   În ultimele patruzeci şi opt de ore,câmpiile din Georgia şi Carolina de Sud fuseseră scăldate de o ploaie torenţială şi constantă.Şiroaie de apă căzând drept în jos,din norii opaci.În unele momente,ploaia devenea atât de densă,încât nici nu se mai vedea până pe malul opus al râului.Terenurile mai joase se transformaseră în lacuri.Unele drumuri fuseseră închise din cauza inundaţiilor. Rigolele forfoteau de pâraie la fel de repezi ca nişte torente de munte înspumate. Barmanul îşi şterse sucul de lămâie de pe degete,apoi lustrui lama cuţitului cu un prosop.   -Pe ploaia asta,nici nu pot să spui că le găsesc vreo vină c-au oprit căutarea.Deacuma,nu cred să mai găsească vreodată cadavrul.Da' asta-nseamnă,aş zice,c-o să rămână un mister pentru totdeauna,nu? Ce-o fi fost-crimă sau sinucidere? îşi aruncă prosopul deoparte şi se rezemă de tejghea.Ce crezi că s-o fi întâmplat?   Clientul îl privi cu nişte ochi absenţi şi spuse răguşit: -Păi ştiu bine ce s-a întâmplat.   CAPITOLUL 1   Cu şase săptămâni înainte   Procesul lui Robert Savich,care era judecat pentru crimă,ajunsese în ziua a patra.Detectivul de la omucideri,Duncan Hatcher,se întreba ce naiba se întâmpla.Imediat ce instanţa se întrunise din nou,după pauza de masă,avocatul apărării,Stan Adams,îi ceruse judecătorului o întrevedere particulară.Judecătorul Laird,la fel de surprins de această cerere ca şi Mike Nelson,avocatul acuzării,o acordase totuşi,şi cei trei se retrăseseră în cabinetul lui.Juraţii se duseseră şi ei în camera juriului,lăsându-i pe oamenii din sală singuri,să se întrebe ce însemna acea consfătuire neaşteptată.Lipsiseră o jumătate de oră.Cu fiecare minut ce trecea,neliniştea lui Duncan creştea tot mai mult.Voise ca procesul să decurgă fluent,fără niciun incident care să poată rezulta într-un apel simplu sau,Doamne fereşte,o respingere a verdictului.De aceea îl irita atât de tare acea şezătoare desfăşurată în spatele uşilor închise.Până la urmă,nerăbdarea îl facu să iasă pe culoar,unde începu să se plimbe,având grijă să nu se îndepărteze prea mult de sala de judecată.Din locul unde se afla,la etajul trei,începu să privească distrat două remorchere care ghidau un vapor comercial prin canal,spre ocean. Apoi,nemaiputând suporta tensiunea,reveni la locul lui din sala de judecată.   - Duncan,pentru numele lui Dumnezeu,stai la un loc! Te foieşti ca un plod de doi ani! îl admonstă colega lui,detectiv DeeDee Bowen,care rezolva un careu de cuvinte încrucişate,ca să-i treacă mai uşor timpul.   -Despre ce-or fi putând ăia să stea de vorbă atât de mult acolo?   -Negociază felul cum vor pleda? Omor din imprudenţă,eventual?   -Fii serioasă,replică el.Savich n-ar recunoaşte nici măcar o staţionare în loc nepermis,necum un accident.   -Zi-mi şi mie un cuvânt de şapte litere pentru capitulare,îi ceru DeeDee.   -Abdicare.Îl privi nemulţumită.   -Cum le găseşti aşa de repede?   -Sunt un geniu.DeeDee încercă termenul.   -Ba de data asta,nu prea.”Abdicare” nu se potriveşte.Şi-n plus,are opt litere.   -Atunci,nu ştiu.Acuzatul,Robert Savich,şedea la masa apărării,arătând mult prea liniştit pentru un om judecat pentru crimă,şi mult prea încrezător în sine ca să alunge neliniştile lui Duncan.Parcă simţindu-i privirea în ceafa,Savich întoarse capul spre el şi-i zâmbi.Degetele sale continuau să bată alene pe braţele scaunului,ca pentru a ţine tactul unei melodii săltăreţe pe care numai el putea s-o audă.Stătea picior peste picior,relaxat.Arăta ca un adevărat portret al stăpânirii de sine.Pentru oricine care nu-1 cunoştea,Robert Savich arăta ca un respectabil om de afaceri,cu un fler al modei destul de rebel.La înfăţişarea din ziua aceea venise îmbrăcat într-un costum de un gri conservator,dar cu o croială suplă, distinctiv europeană.Cămaşa-i era de un albastru-pal,iar cravata,de culoarea lavandei.Nelipsita lui coadă-de-cal era lucioasă,iar în lobul urechii îi sclipea un diamant care avea câteva carate.Hainele elegante şi nepăsarea erau elemente ale poleieln lui lustruite care nu indica prin nimic prezenţa unui criminal lipsit de conştiinţă.Fusese arestat şi adus în faţa juraţilor sub numeroase acuzaţii,printre care se includeau câteva omoruri,o in-cendiere şi diverse infracţiuni mai mărunte,majoritatea asociate cu traficul de droguri.Dar,pe parcursul îndelungatei şi ilustrei lui cariere,nu fusese dat în urmărire penală şi judecat decât de două ori.Prima oară,acuzaţia se referise la un delict legat de droguri.Fusese achitat, întrucât statul nu reuşise să-şi susţină cu probe concludente cazul care,oricum, era firav.   A doua oară fusese judecat pentru asasinarea unui anume Andre Bonnet.Savich îi aruncase casa în aer împreună cu agenţii de la ATF,Duncan investigase omuciderea.Din păcate,majoritatea probelor erau circumstanţiale,dar fuseseră considerate suficient de relevante pentru a-i obţine condamnarea.Procuratura districtuală însă însărcinase un procuror debutant care nu avea nici experienţa, nici cunoştinţele necesare pentru a-i convinge pe toţi juraţii de vinovăţia lui Savich.Procesul rezultase într-o decizie divizată a juriului.   Dar lucrurile nu se opriseră aici.Nu peste mult timp,se descoperise că tânărul acuzator ascunsese de avocatul apărării,Stan Adams,dovezi care l-ar fi disculpat pe Savich.Scandalul astfel stârnit intimidase procuratura,care nu reluase acuzaţiile la timp.Cazul rămăsese în suspensie-şi,probabil,aşa avea să stea până la topirea calotelor polare.Duncan se resimţise de pe urma acelei înfrângeri.În ciuda gafelor comise de tânărul procuror,o luase ca pe un eşec personal şi se hotărâse să pună capăt o dată pentru totdeauna prosperei cariere criminale a lui Savich.De data aceasta,se baza pe o convingere.Savich era acuzat de asasinarea lui Freddy Morris,unul dintre numeroşii lui angajaţi,un dealer de droguri pe care ofiţerii sub acoperire din brigada de narcotice îl prinseseră preparând şi distribuind metamfetamină.Probele împotriva lui Freddy Morris fuseseră clare,condamnarea era virtualmente garantată şi,întrucât era un infractor recidivist,îl aşteptau ani lungi de temniţă grea.   DEA şi ofiţerii de la narcotice din departamentul poliţiei se întruniseră şi-i propuseseră lui Freddy Morris un aranjament: reducerea acuzaţiilor şi scurtarea semnificativă a termenului de închisoare,în schimbul şefului său,Savich, adevărata pradă pe care o vânau cu toţii.În faţa sentinţei care-1 aştepta,Freddy acceptase oferta.Dar,înainte ca operaţiunea planificată cu atâta grijă să poată fi executată,a fost executat Freddy.L-au găsit zăcând cu faţa în jos,într-o mlaştină,găurit în ceafa de un glonţ.Duncan era convins că de data aceasta Savich n-avea să mai scape de condamnare.Procurorul însă se arătase mai puţin optimist.   -Sper să ai dreptate,Dunk,spusese Mike Nelson,în seara dinainte,pe când îl instruia pe Duncan pentru apropiata apariţie la bara martorilor.De mărturia ta depind multe.Trăgându-se de buza de jos,adăugase gânditor: Mă tem că Adams o să ne atace în problema cauzelor probabile.   -Am avut cauze probabile ca să-1 interoghez pe Savich,insistă DeeDee.Prima reacţie a lui Freddy faţă de ofertă a fost aceea de a spune că,dacă măcar se băşea în direcţia noastră,Savich i-ar fi tăiat limba.Aşa că,dacă mă uit la cadavrul lui Freddy,nu-i văd doar creierii făcu i chisăliţă,îi văd şi limba tăiată.Conformț expertizei medico-legale,i-au tăiat-o când încă mai trăia.Nu crezi că asta mi-a dat cauze probabile suficiente ca să mă iau imediat după Savich?   Sângele era încă proaspăt,iar cadavrul lui Freddy nici nu se răcise,când Duncan şi DeeDee fuseseră chemaţi la faţa locului.Ofiţerii de la DEA şi agenţii specializaţi în narcotice de la SPD erau angajaţi într-o luptă privind stabilirea vinovatului pentru deconspirarea lui Freddy.   -Era vorba că puneţi trei oameni să-i monitorizeze fiecare mişcare! răcnise unul dintre ofiţerii DEA la omologul său din poliţie.   -Voi aveaţi patru! zbierase la el poliţistul.Unde erau -dormeau?   -Credeau că era acasă,în siguranţă!   -Nu zău? E,şi ai noştri au crezut la fel.   -Iisuse! exclamase frustrat agentul federal.Cum a reuşit să treacă de noi?   Indiferent cine o făcuse de oaie,Freddy nu le mai era de niciun folos,iar cearta era doar o pierdere de timp.Lăsând-o pe DeeDee să arbitreze schimbul de învinuiri şi înjurături dintre cele două tabere,Duncan se luase după Savich. -Nu plănuiam să-1 arestez,îi explicase el lui Mike Nelson.L-am vizitat la birou doar ca să-i pun câteva întrebări-martor mi-e Dumnezeu!   -Te-ai certat cu el,Dunk.S-ar putea să avem necazuri din cauza asta.Adams n-o va lăsa să treacă de juriu.Va face aluzie la brutalităţile poliţiei-dacă nu cumva te va acuza chiar de-a dreptul!Arestare falsă.La naiba,nici nu ştiu ce-o să mai scoată acum din pălărie.Încheiase prin a repeta că nimic nu era sigur,iar in timpul unui proces putea să se întâmple orice.Duncan nu înţelegea de ce era atât de îngrijorat acuzatorul.Pentru el,cazul părea clar şi uşor de înţeles.De la locul asasinării lui Freddy Morris,se dusese direct la biroul lui Savich.Dăduse buzna neanunţat şi-1 găsise pe Savich în compania unei femei identificate ulterior,după fotografiile de la dosar,drept Luciile Jones,care stătea în genunchi şi-i făcea o felaţie.În aceeaşi dimineaţă,mărturia lui Duncan despre aceste detalii făcuse ca în tribunal să se lase tăcerea.Orice freamăt şi alte foieli încetaseră.Aprodul,care moţăia,se îndreptase la loc,dintr-odată perfect treaz.Duncan aruncase o privire spre boxa juraţilor.Una dintre femeile mai vârstnice prezente acolo îşi ascundea faţa,jenată.Alta,cam de aceeaşi vârstă,părea să nu ştie prea clar ce anume însemna cuvântul.Unul dintre cei patru juraţi de sex masculin îl privea pe Savich cu o undă de admiraţie.Savich îşi examina unghiile,de parcă s-ar fi gândit ca după-amiază să-şi facă manichiura.Duncan atestase că,în momentul când intrase în biroul lui Savich,acesta îşi dusese mâna la armă.   -Avea un pistol pe birou şi s-a repezit să-1 înhaţe.Mi-am dat seama că,dacă apuca să-1 ia în mână,eram mort.Adams se ridică în picioare:   -Obiecţie,Onorată Instanţă! Concluzie.   -Se acceptă.Mike Nelson îşi modifică întrebarea şi,în cele din urmă,stabili împreună cu juraţii că Duncan îl atacase pe Savich fiind în legitimă apărare. Urmase o luptă intensă,dar până la urmă DeeDee reuşise să-1 imobilizeze pe Savich.   -Şi,odată ce l-aţi imobilizat pe domnul Savich,spuse procurorul,i-aţi confiscat arma ca probă,domnule detectiv Hatcher?Aici,lucrurile deveneau alunecoase.   -Nu.Până l-am potolit pe Savich,arma dispăruse -şi femeia la fel.   De-atunci,niciuna dintre ele nu mai fusese văzută vreodată.   Duncan îl arestase pe Savich pentru ultraj.În timp ce era reţinut sub această acuzaţie,Duncan,DeeDee şi alţi ofiţeri construiseră un caz împotriva lui,pentru asasinarea lui Freddy Morris.Nu aveau arma pe care o văzuse Duncan şi erau siguri că pe aceea o folosise Savich ca să-1 ucidă pe Freddy Morris,cu mai puţin de o oră în urmă.Nu aveau mărturia femeii.Nu aveau nici măcar urme de paşi sau de pneuri,la locul faptei,pentru că fluxul le ştersese înainte de descoperirea cadavrului.Ceea ce aveau era mărturia mai multor agenţi care auziseră afirmaţia fricoasă a lui Freddy că Savich i-ar tăia limba şi l-ar omorî dacă încheia vreun târg cu autorităţile sau măcar vorbea cu ele.Şi,deoarece nu se ştia unde dispăruse Luciile Jones,Savich nu putea inventa un alibi credibil.Procuratura districtului obţinuse condamnări şi pe baza unor dovezi mai puţin concludente,aşa că dosarul ajunsese în instanţă.Nelson se aştepta ca Duncan să fie spulberat de avocatul lui Savich în timpul contrainterogatoriului din acea după-amiază.La prânz,încercase să-1 pregătească pentru atac.   -Te va acuza de hărţuire şi le va spune juraţilor că de ani de zile îi purtai pică personal clientului său.   -Pe bune că da! replică Duncan.Nenorocitul e un ucigaş.Datoria mea pentru care am depus jurământ e să-i prind pe d-alde ăştia.Nelson oftă.   -Ai numai grijă să nu sune prea personal,da?   -O să-ncerc.   -Chiar dacă este.   -Am zis c-o să-ncerc,Mike.Dar,ai dreptate,a devenit o chestie personală.   -Adams va încerca să susţină că Savich avea permis de port-armă,aşa că o armă în sine nu-1 incriminează cu nimic.Şi,pe urmă,va mai susţine că arma nici măcar n-a existat.S-ar putea chiar să se întrebe dacă era într-adevăr acolo o femeie.Şi va nega,va nega,va nega,clădind un munte de îndoieli în minţile juraţilor.S-ar putea chiar să depună o moţiune de respingere completă a mărturiei tale,întrucât nu există nicio coroborare.Duncan ştia cu cine avea de-a face.Se mai confruntase cu Stan Adams.Dar ardea de nerăbdare să meargă până la capăt. Acum privea spre uşa de la cabinetul judecătorului,aşteptând să se deschidă-ceea ce se şi întâmplă,chiar în acel moment.   -În picioare! intona aprodul.Duncan se ridică brusc.Cercetă expresiile celor trei bărbaţi care reveneau în sala de judecată şi-şi reluau locurile.Apoi se aplecă spre DeeDee,întrebând-o:   -Ce părere ai?   -Nu ştiu ce să zic,dar nu-mi place...   Partenera lui avea un talent nefiresc şi aproape sigur de a ghici oamenii şi situaţiile şi tocmai îi confirmase presimţirea de rău augur pe care o avea. Încă un semn rău-Mike Nelson îşi ţinea chipul ferit,evitând să se uite în direcţia lor.Stan Adams se aşeză lângă clientul lui,bătându-1 pe mâneca sacoului scump. Duncan simţi un junghi de teamă nelămurită în stomac.Judecătorul trecu pe podium şi-i facu semn aprodului să cheme înapoi juriul.Apoi se aşeză în jilţ,aranjându-şi cu grijă roba.Împinse cu un centimetru mai la dreapta tava pe care se aflau carafa cu apă şi paharul,şi-şi potrivi microfonul,care nu avea nevoie de nicio potrivire.După ce juraţii intrară şi toată lumea se aşeză,judecătorul spuse:   -Doamnelor şi domnilor,vă rugăm să ne scuzaţi pentru întârziere,dar a trebuit să rezolvăm neîntârziat o chestiune de maximă importanţă.   Cato Laird era un judecător popular în ochii publicului şi ai presei,pe care o curta ca un adevărat peţitor.Deşi se apropia de cincizeci de ani,avea fizicul unui bărbat de treizeci şi trăsăturile faciale ale unui star de cinema.De fapt,cu câţiva ani în urmă,jucase rolul episodic al unui judecător,într-un film care se turnase în Savannah.În largul lui în faţa camerelor de luat vederi,se putea conta pe el când era nevoie de o priză de sunet,ori de câte ori exista un caz penal sau de jurisprudenţă.Şi acum vorbea pe acelaşi bine cunoscut ton cristalin,atât de des auzit:   -Domnul Adams mi-a pus în vedere că,în timpul audierii,doamna jurat numărul zece a omis să ne informeze că fiul ei este înscris la următorul curs pentru a deveni ofiţer,la Departamentul Poliţiei Metropolitane Savannah-Chatham. Duncan aruncă o privire spre boxa juriului şi observă scaunul rămas liber de pe rândul al doilea.   -O,Doamne,murmură DeeDee printre dinţi.   -Doamna jurat şi-a recunoscut omisiunea,continuă judecătorul Laird.Nu a dorit să inducă intenţionat în eroare instanţa,ci pur şi simplu nu ştia că această omisiune poate afecta deznodământul procesului.   -Ce?DeeDee îl înghionti pe Duncan,avertizându-1 să vorbească mai încet.   Judecătorul se uită în direcţia lor,dar continuă fără să se întrerupă:   -Când este numit un juriu,avocaţii ambelor părţi au posibilitatea să-i elimine pe aceia pe care îi consideră că ar putea să influenţeze în mod subiectiv verdictul. Domnul Adams este de părere că un jurat care are un membru de familie ce va deveni curând ofiţer de poliţie poate avea prejudecăţi fundamentale împotriva oricărui acuzat dintr-un proces penal,dar mai ales unul acuzat de o omucidere atât de bestială ca asta.Făcu o pauză,apoi continuă:   -În acest sens,sunt de acord cu domnul avocat şi,prin urmare,mă văd nevoit să declar un viciu de procedură.Bătu cu ciocanul în masă: Domnilor juraţi,sunteţi liberi.Domnule Adams,clientul dumneavoastră poate să plece.Şedinţa se suspendă.Duncan sări de pe scaun.   -Cred că glumiţi!Judecătorul îl căută cu privirea şi,pe un ton care ar fi putut să taie un diamant,spuse:   -Vă asigur că nu glumesc,domnule detectiv Hatcher.Ieşind pe culoarul dintre bănci,Duncan porni înainte,până unde-i permitea balustrada.Arătă cu degetul spre Savich,exclamând:   -Onorată Instanţă,doar nu-1 puteţi lăsa să iasă de-aici.Mike Nelson apăru lângă umărul lui,vorbindu-i printre dinţi:   -Duncan,calmează-te.   -Puteţi redeschide cazul,domnule Nelson,spuse judecătorul,în timp ce se ridica, pregătindu-se să plece.Dar vă sfătuiesc ca,înainte de asta,să vă pregătiţi nişte probe mai solide.Aruncă o privire spre Duncan,adăugând: Sau o depoziţie mai credibilă.Duncan văzu roşu înaintea ochilor.   -Credeţi că mint?   -Duncan.DeeDee venise şi ea în spatele lui şi-1 prinsese de braţ,încercând să-1 tragă pe culoar spre ieşire,dar Duncan îşi smuci braţul din mâna ei.   -Pistolul era real.Efectiv,mai fumega încă.Şi femeia era reală.A sărit în picioare când am intrat şi...Judecătorul bătu iar cu ciocanul în masă,reducându-1 la tăcere.   -Puteţi depune mărturie la procesul următor.Dacă va mai exista vreunul.   Dintr-odată,Savich apăru în faţa lui,zâmbitor,ocupându-i tot câmpul vizual. -Iar ai făcut-o de oaie,Hatcher.Mike Nelson îl apucă iar pe Duncan de braţ, pentru a-1 împiedica să sară peste balustradă.   -Am să ţi-arăt eu ţie,nenorocitule! Ţi-o tatuez pe piele! Pe fund ţi-o ard,cu fierul roşu.Am să te-nfund!Cu o ameninţare clară în glas,Savich replică:   -Ne mai vedem noi.Curând,curând.Şi-i suflă o bezea prin aer.Adams se grăbi să-1 conducă pe lângă Duncan,care se întoarse spre judecător.   -Cum îl puteţi lăsa să plece?   -Nu eu,domnule detectiv Hatcher.Legea.   -Dumneavoastră sunteţi legea.Sau,mai bine zis,ar fi trebuit să fiţi.   -Duncan,taci odată!şuieră DeeDee.O s-o căutăm mai departe pe Luciile Jones,cu şi mai multă înverşunare.Poate c-o să apară şi arma,până la urmă.Tot o să punem noi mâna pe Savich,mai devreme sau mai târziu.   -L-am fi putut avea mai devreme,răspunse el,tară să facă niciun efort de a vorbi mai încet.Azi-chiar azi l-am fi putut avea în mână! Uite-acum am fi putut să-1 avem fir-ar al dracului,dacă aveam noroc c-un judecător care să ţină mai mult cu poliţia decât cu criminalii.   -Of,la naiba! gemu DeeDee.   -Domnule detectiv Hatcher,se încruntă judecătorul Laird spre el,aplecându-se peste masa de pe podium; adresându-i-se ca dintr-un tufiş aprins,îi spuse: Sunt dispus să vă fac o favoare şi să trec cu vederea această afirmaţie,pentru că vă înţeleg nivelul de frustrare.   -Înţelegeţi un rahat,asta înţelegeţi! Iar dacă aţi fi vrut să-mi faceţi o favoare,   Onorată Instanţă,aţi fi înlocuit acel jurat,în loc să închideţi procesul pentru un viciu de procedură.Dacă voiaţi să-mi faceţi o favoare,ne-aţi fi acordat şanse cinstite să-1 scoatem definitiv din acţiune pe acest ucigaş.Toţi muşchii de pe faţa chipeşă a judecătorului se încordară,dar glasul îi rămase extraordinar de calm. -Vă sfătuiesc să ieşiţi din acest tribunal chiar acum,înainte de a spune un lucru pentru care voi fi nevoit să vă sancţionez.Duncan arătă cu degetul spre uşa pe unde ieşiseră Savich şi avocatul lui.   -Savich vă dă şi dumneavoastră cu tifla,la fel cum mi-a dat mie.Îi place să omoare oameni,iar dumneavoastră tocmai i-aţi dat un permis de liberă trecere ca să meargă mai departe şi să omoare şi alţii.   -Am aplicat legea.   -Ba aţi aplicat...   -Duncan,te rog,încercă iar DeeDee să-1 tempereze.   -...un rahat,aia aţi aplicat! V-aţi uşurat pe oamenii care v-au ales,fiindeă au crezut în promisiunea dumneavoastră de a fi neiertător cu criminalii ca Savich La fel pe detectivul Brown aici de faţă,şi pe procuratură,şi pe toţi ceilalţi care au încercat vreodată să-1 înfunde pe nemernicul ăsta.Asta aţi făcut,Onorată Instanţă.   -”Predă-te”.   -Ce?   -Cuvânt de şapte litere pentru capitulare.DeeDee îl privi cu gura căscată pe Duncan,în timp ce acesta se aşeza pe locul din dreapta al maşinii ei,încheindu-şi centura de siguranţă.   -Ai stat patruzeci şi opt de ore în închisoare şi ăsta-i primul lucru pe care-1 ai de spus?   -Am avut la dispoziţie mult timp în care să mă gândesc.   -Şi „predă-te” e format din două cuvinte,geniule!   -Totuşi,pun pariu că merge.   -N-o să ştim niciodată.Am aruncat careul.   -N-ai putut să-1 termini? o tachina el,ştiind că o irita,fiindeă în mod normal putea să termine orice rebus cu mult timp înaintea ei.Pur şi simplu,avea talent; ea nu avea.   -Nu,l-am aruncat fiindeă nu voiam să mai păstrez nimic care să-mi amintească de scena trasă de păr pe care ai făcut-o la tribunal,răspunse DeeDee,în timp ce ieşea din parcarea centrului de detenţie,pornind spre oraş.Vorbeşte gura fără tine.Duncan rămase posomorât,fară să mai spună nimic.   -Ascultă,Duncan,înţeleg de ce vrei să pui mâna pe Savich.Cu toţii vrem acelaşi lucru.E întruchiparea răului.Dar să agresezi verbal un judecător în propriul lui complet de judecată? Asta-i o nebunie.Ţi-ai făcut rău şi ţie,şi departamentului,îi reproşa ea,aruncându-i o privire scurtă.Deşi,sigur,n-am eu căderea să-ţi ţin predici,îmi eşti superior direct.   -Îţi mulţumesc că n-ai uitat.   -Ca prietenă îţi vorbesc.Numai pentru binele tău ţi-o spun.Zelul tău e admirabil, dar trebuie să-ţi ţii in frâu temperamentul.Duncan,care se simţea oricum,numai zelos nu,privea mohorât înainte,prin parbriz.Oraşul Savannah se cocea sub un soare arzător.Umiditatea din aer era foarte mare Toate arătau moleşite, veştejite,la fel de obosite ca el Instalaţia de aer condiţionat din maşina lui DeeDee lupta în zadar cu umezeala.Cămaşa udă i se lipise deja de spate.   Îşi şterse de pe frunte broboanele de sudoare.   -Azi-dimineaţă am făcut un duş,da' tot mai put a puşcărie.   -A fost chiar atât de îngrozitor?   -Nu prea,dar n-aş vrea să mă întorc acolo prea curând.   -Gerard e nemulţumit de tine,îl informă ea,referindu-se la locotenentul Bill   Gerard,superiorul lor direct   -Judecătorul Laird îl trimite pe Savich la plimbare iar Gerard e nemulţumit de mine?DeeDee se opri la un semafor şi întoarse capul spre el.   -Să nu te-nfurii de ce-am să-ţi spun acum...   -Credeam că predica s-a terminat   -Efectiv,nu i-ai dat de ales judecătorului.În cei doi ani de când DeeDee fusese repartizată la omucideri şi lucra în echipă cu el,Duncan nu depistase în firea ei nicio iotă de instinct matern.Acum,pentru prima oară,expresia ei părea să se apropie de aşa ceva   -Atunci,Onorata Instanţă şi cu mine avem ceva în comun.Şi eu mă simt obligat să-1 sancţionez pe el.   -Cred că a priceput mesajul.   Cât despre Gerard,el trebuie să urmeze linia companiei.Nu poate permite ca detectivii lui să-i muştruluiască pe judecătorii de la curtea superioară.   -OK,OK,îmi recunosc greşeala.Şi mi-am ispăşit pedeapsa.La următorul proces al lui Savich,promit să fiu un gentleman desăvârşit,umil ca un mieluşel,atâta vreme cât şi judecătorul Laird,la rândul lui,va fi mai îngăduitor cu noi.După chestia de alaltăieri,ne e dator.   -Aă,Duncan.   -Aă,ce?   -În după-amiaza asta a sunat şi Mike Nelson.Ezită un moment,apoi oftă. Procurorul districtual e de părere că nu avem destule probe împotriva lui Savich...   -Cred c-ar fi mai bine să nu aud,nu?   -A zis că procesul avea din start şanse slabe,că probabil,oricum,n-am fi obţinut o condamnare,şi că nu va încerca să redeschidă cazul.Decât dacă-i venim cu ceva beton armat,care să-1 plaseze pe Savich la locul crimei.   Duncan se temuse de acest lucru,dar faptul de a-1 auzi era şi mai neplăcut decât groaza că avea să-1 audă.Îşi rezemă capul de tetieră şi închise ochii.   -Nu ştiu de ce-mi pasă atâta de Savich şi de orice alt jeg ca el.În afară de mine,pe toţi îi doare-n cot de ei.Probabil că procurorul e mai supărat pe mine decât pe neanderthalianul care şi-a omorât nevasta aseară că-i fripsese prea tare cotletul de porc.Stătea în celula de lângă a mea.Dacă nu mi-a spus-o de douăzeci de ori,înseamnă că nu mi-a spus nici măcar o dată că boarfa aia proastă o căutase cu lumânarea.Oftând,întoarse capul spre geam,privind stejarii venerabili de pe marginea bulevardului.Muşchiul spaniol care atârna de ramurile lor arăta zdrenţuit în arşiţa apăsătoare.   -Adică,vreau să zic,de ce să ne mai deranjăm?întrebă el retoric.Dacă Savich rade câte un preparator de meta ca Freddy Morris din când în când,face un bine comunităţii,nu?   -Nu,fiindeă înainte ca trupul ăluia să se răcească,tot Savich îi taie panglica inaugurală înlocuitorului.   -Şi-atunci,repet:ce rost are? Tot zelul ăla de care ziceai-gata,mi s-a terminat! Mă doar-n fund.Acum şi pentru totdeauna.DeeDee îşi dădu ochii peste cap. -Ştii câţi ani am? o întrebă el.   -Treizeci şi şapte.   -Şi opt.Iar peste douăzeci de ani,o să am cincizeci şi opt.O prostată mărită şi un carici micşorat.Părul mai rar,şi mijlocul mai gros.   -Ce pesimism nesuferit.   -Pe bune că da!replică el furios,îndreptându-se de spate dintr-odată şi împungând cu arătătorul în bord,pe când număra pe degete.Fiindeă voi avea la activ încă douăzeci de ani de izbelişte.Vor mai fi şi alţi Savich care să omoare oameni.La ce va fi folosit totul?   DeeDee trase pe dreapta şi frână.Duncan îşi dădu seama abia acum că-1 adusese acasă,nu la parcarea centrului judiciar unde fusese lăsată maşina după ce pe el îl luaseră în custodie,scoţându-1 din tribunal.Rezemându-se de spătar,DeeDee se întoarse spre el.   -De acord,avem un dezavantaj.Mâine...   -Dezavantaj?Dezavantaj?Suntem morţi-la fel de morţi ca Freddy Morris,săracu'. Execuţia lui i-a speriat de moarte pe toţi catârii care s-ar fi gândit măcar pe departe să bată palma cu noi sau cu federalii.Savich 1-a folosit pe Freddy ca să trimită un mesaj,unul care s-a auzit cât se poate de clar.Vorbeşti,mori-şi mori urât.Aşa că nimeni n-o să mai vorbească,încheie el,pronunţând cât se putea de clar ultimele trei cuvinte.Îşi lovi palma cu pumnul.   -Nu-mi vine să cred că nemernicul ăsta spilcuit a scăpat iar basma curată.Cum naiba reuşeşte? Nimeni n-are un asemenea noroc supranatural.Nici atât de deştept nu e.Undeva,pe drumul lui cel semănat cu cadavre,trebuie să fi încheiat un pact cu satana.Cred că toţi demonii din infern lucrează pentru el.Dar îţi jur un lucru,DeeDee: fie şi dac-o fi ultimul lucru pe care-1 fac în viaţa mea...   Observându-i zâmbetul,se întrerupse.Ce e?   -Nu te uita acum,Duncan,dar iar eşti plin de zel.Duncan bombăni vreo două-trei cuvinte mai puţin cuviincioase,îşi descheie centura de siguranţă şi deschise portiera maşinii.   -Îţi mulţumesc pentru drum.   -Vin şi eu.Înainte de a coborî,DeeDee se aplecă spre bancheta din spate şi luă sacul de la curăţătoria chimică pe care-1 agăţase de cârligul de pe portieră.   -Ăla ce mai e?   -Costumul pe care am să-1 port diseară.Mă schimb aici,ca să nu mai fac un drum până acasă şi-napoi în oraş.   -Da' ce-i diseară?   -Festivitatea de premiere,îl privi ea consternată.Să nu-mi spui că ai uitat.   Duncan îşi trecu degetele prin părul şi aşa răvăşit.   -Mda,am uitat.Scuze,colega,da' diseară pur şi simplu nu-s în stare de aşa ceva.   Nu voia să se întâlnească în seara aceea cu niciun poliţist.Nu voia să-1 vadă pe Bill Gerard într-o ambianţă simandicoasă,când ştia că a doua zi dimineaţa,la prima oră urma să fie chemat în biroul lui pentru o săpuneala zdravănă,de modă veche-pe care o merita,fiindeă-şi pierduse autocontrolul la tribunal.Indignarea lui fusese justificată,dar alesese prost momentul şi locul în care să şi-o exprime. DeeDee avea dreptate-le prejudiciase cauza,în loc s-o ajute.Iar asta trebuia să-i fi dat lui Savich şi mai multă satisfacţie.DeeDee se aplecă să ia de pe trotuar ultimele două numere ale ziarului şi-1 plesni cu ele peste burtă.   -Ai să vii la dineu,spuse ea,şi porni în sus pe treptele de cărămidă care duceau la uşa din faţă a casei lui.După ce descuie şi intrară,Duncan se duse direct la termostatul de pe perete şi regla temperatura.   -Cum de n-ai avut sistemul de alarmă în funcţiune? îl întrebă DeeDee.   -Tot uit codul.   -Tu nu uiţi niciodată nimic.Eşti doar leneş,atâta tot.E o prostie să nu-i dai drumul,Duncan.Mai ales acum.   -De ce mai ales acm?   -Savich.Cuvintele lui de la despărţire: „O să ne mai vedem noi,curând”,sunau a ameninţare.   -Ce-aş mai vrea să se ia după mine! Mi-ar da un pretext.   -Ca să...?   -Ca să fac ce-o fi necesar.Îşi aruncă sacoul sport pe un scaun şi porni pe culoar spre bucătăria din fundul casei.Ştii unde-s camera de oaspeţi şi baia,spuse el,indicându-i scara.Simte-te ca acasă.DeeDee însă îl urmă îndeaproape.   -Ai să vii cu mine la dineul ăla,Duncan.   -Ba nu,am să beau o bere,fac un duş,mănânc un sandvici cu şuncă şi muştar destul de iute ca să-mi umple ochii de lacrimi,şi...   -Cânţi la pian?   -Eu nu cânt la pian.   -Pe bune! facu ea cu umor.   -Ceea ce voiam să spun e că s-ar putea să mai prind un meci la televizor,înainte să mă culc-cât mai devreme.Nici nu-ţi pot spune cât ard de nerăbdare să dorm în patul meu,după două nopţi în celulă.Dar ceea ce nu voi face va fi să mă îmbrac şi să vin la dineul ăla.DeeDee îşi propti mâinile în şolduri.   -Mi-ai promis.Duncan deschise frigiderul şi,fără să se uite măcar,vârî mâna înăuntru şi scoase o cutie de bere,căreia îi smulse căpăcelul şi se grăbi să-şi soarbă spuma de pe dosul mâinii.   -Aia a fost înainte să mă-nchidă.   -Voi primi şi eu o evidenţiere.   -Pe merit.Felicitări.Ai croit-o pe văduva care şi-a croit bărbatu-n cap cu ranga.Un instinct nemaipomenit,colega.Nici n-aş putea fi mai mândru de tine,o  ironiza el,toastând cu cutia de bere,înainte de a o duce la gură.   -Îţi scapă esenţialul.N-am niciun chef să mă duc neînsoţită la un dineu atât de simandicos.Tu vei fi cavalerul meu.Duncan râse,împroşcând cu bere.   -Da' ce-i acolo,vreo petrecere?Şi de când ţii tu morţiş să ai un „cavaler”? Ba chiar,acuma-i prima oară când te-aud folosind cuvântul ăsta.   -Dacă nu am un cavaler,au să-mi facă zile fripte ăilalţi.Worley şi gaşca vor zice că nu-mi pot găsi un partener nici dac-ar depinde viaţa mea de asta.Iar tu eşti colegul meu,Duncan,e de datoria ta să mă susţii,iar asta include şi ajutorul de a mă salva în faţa mitocanilor cu care sunt nevoită să lucrez.   -Sună-1 pe copoiul ăla de la camera de probe materiale-cum îl cheamă...? Ori de câte ori se uită la tine,se înroşeşte ca racul.Te-ar escorta fără probleme.   DeeDee se încruntă,dezgustată.   -Are o strângere de mână umedă.Nu pot să sufăr aşa ceva.Cu o mutră complet dezabuzată,continuă să insiste:Nu-ţi cer decât vreo câteva ore din timpul tău, Duncan.   -Regret.   -Nu vrei să fii văzut cu mine,asta e!   -Ce vorbeşti? Păi nu sunt văzut cu tine tot timpul?   -Da,dar niciodată în societate.S-ar putea ca unii dintre cei de-acolo să nu ştie că sunt colega ta.Doamne fereşte,să nu-şi închipuie careva că e ceva între noi! Nu cumva să ţi se strice reputaţia de armăsar,dacă eşti văzut în lume cu o femeie scundă,bondoacă şi creaţă.Duncan îşi trânti cutia de bere pe tăblia bufetului -cu zgomot.   -Începi să mă enervezi.Întâi şi-ntâi,n-am nicio reputaţie de armăsar.Şi-n al doilea rând,cine zice că eşti scundă?   -Worley m-a făcut handicapată vertical.   -Worley este un bou.Şi nici bondoacă nu eşti.Ai doar o constituţie...compactă. Musculoasă,fiindeă lucrezi la sală ca o maniacă.Şi ai părul creţ că dacă nu ţi-1 faci permanent o dată la două zile,n-ai stare.   -Mi-e mai uşor să mi-1 îngrijesc aşa,spuse ea,pe un ton defensiv.Şi nici nu-mi intră-n ochi.Cum te-ai prins că-i permanent?   -După miros,se simte de fiecare dată când e coafat proaspăt.Şi maică-mea şi-1 făcea permanent,acasă Zile-ntregi putea toată casa de te trăsnea.Tata se ruga de ea să se ducă la coafor,da' ea nu şi nu,că cică era prea scump.   -Salon,Duncan.Nu se mai zice „coafor” de nu ştiu când.   -Ştiu că nu se mai zice.Maică-mea nu ştia.    -Au aflat c-ai fost în puşcărie?   -Mda,răspunse el,cu oarecare regret.I-am sunat la telefon,ca să vorbesc cu ei, fiindeă dacă nu primesc nici o veste de la mine o zi-două,îi apucă pandaliile.   Sunt mândri de ceea ce-am făcut dar şi îngrijoraţi.Ştii şi tu cum e.   -Mă rog,nu prea ştiu,replică ea,pe acelaşi ton acru dintotdeauna când se referea, fie şi doar tangenţial,la părinţii ei.Ai tăi ştiu despre Savich?   Duncan ridică din umeri.   -Am atenuat cât am putut.   -Ce părere au avut de faptul că fiul lor era în închisoare?   -Au fost nevoiţi să mă scoată pe cauţiune odată,când eram la liceu.Consum de alcool,sub vârsta legală.De data asta,tata m-a lăudat pentru că am luptat pentru o cauză pe care o consideram dreaptă.Sigur,nu i-am spus că am folosit termeni scatologici ca să mă fac înţeles.DeeDee zâmbi.   -Ai noroc că sunt atât de înţelegători.   -Ştiu.La drept vorbind,Duncan ştia într-adevăr ce noroc avea.Relaţia lui DeeDee cu părinţii ei era încor-dată.Sperând să-i mute gândul de la acest subiect neplăcut o întrebă: Ţi-am spus că tata a trecut la tehnica de vârf? îşi pregăteşte predicile pe computer.Şi-a tras toată Biblia în format digital şi poate accesa orice scrip-tură,doar dintr-o comandă.Dar nu toţi se bucură.Un veteran dintre enoriaşii lui este convins că Internetul e Anticristul.DeeDee râse.   -S-ar putea să aibă dreptate.   -Tot ce se poate,murmură Duncan,luându-şi berea ca să mai soarbă o înghiţitură.   -Nu că m-ai fi întrebat,dar mi-ar plăcea şi mie o cola dietetică,te rog.   -Scuză-mă.Deschise iar frigiderul şi se aplecă să caute.Deodată,îşi smuci mâna înapoi,cu un strigăt: Aoleo!   -Ce?   -Aveai dreptate: trebuie să nu mai uit să-mi pornesc alarma.DeeDee îl împinse într-o parte şi se uită în frigider.Făcu o mutră scârbită,apoi se retrase,la fel ca el.   -Ce dracu-i asta?   -Dac-ar fi să ghicesc,aş zice că-i limba lui Freddy Morris.           continuarea o descarcati de aici...         ..      

CAPITOLUL 1   -Te descurci perfect,Kyla.Respiră repede şi uşor. Aşa,exact.Bine,bine.Cum te simţi? -Obosită. -Ştiu,dar mai rezistă încă puţin.Acum,mergi odată cu durerile şi împinge.Asta e.Puţin mai tare.Tânăra de pe masa de naşteri scrâ ni din dinţi,ţinută de durerileș facerii în strânsoarea lor feroce.Când acestea cedară,îşi sili trupul să se relaxeze. Faţa ei,deşi roşie şi pătată,era radioasă. -Încă nu se vede?Nici nu vorbise bine,că o şi cuprinse un nou acces de durere.Împinse din răsputeri. -Acum îl văd,răspunse doctorul.Mai împinge o dată...aşa...gata.În regulă! exclamă el,când noua viaţă lunecă în mâinile lui care aşteptau. -Ce e? -Băiat.Superb.Şi-i greu,ştrengarul. -Şi cu nişte plămâni grozavi,remarcă sora obstetriciană,zâmbindu-i Kylei. -Băiat,murmură ea,bucuroasă;se lăsă cuprinsă de binecuvântata letargie, rezemându-se înapoi pe masă.Arătaţi-mi-l.E sănătos? -E perfect,o asigură medicul,în timp ce ridica băieţelul care ţipa şi se zbătea,astfel încât mama lui să-l vadă. Ochii Kylei se umplură de lacrimi,când îşi văzu fiul pentru prima oară. -Aaron.Aşa-i punem numele.Aaron Powers Stroud.   Un moment,i se îngădui privilegiul de a-l strânge la piept.O năpădi emoţia. -E un băiat cu care tatăl lui se poate mândri,comentă sora.Ridică pruncul din braţele slăbite ale Kylei,îl înveli într-o păturică moale şi-l duse în partea cealaltă a sălii de naşteri,la cântărit.Doctorul se ocupa de Kyla,deşi fusese o naştere uşoară,de rutină. -Peste cât timp îl poţi anunţa pe soţul tău?întrebă el. -Părinţii mei aşteaptă afară.Tata a promis să-i trimită lui Richard o telegramă. -Are nouă livre şi trei uncii,anunţă sora,de lângă cântar. Obstetricianul îşi scoase mănuşile şi apucă mâna moale a Kylei: -Acum mă duc să-i anunţ,ca să poată trimite cât mai repede telegrama.Unde spuneai că e detaşat Richard? -La Cairo,răspunse absentă Kyla.Îl privea pe Aaron cum dădea înverşunat din picioare în timp ce i se luau amprentele tălpilor.Era un copil frumos.Richard avea să se mândrească atât de mult cu el!   Ţinând seama de faptul că Aaron se născuse la apusul soarelui,avu parte de o noapte destul de liniştită.I-l aduseră de două ori,deşi lactaţia încă nu i se instalase şi nici lui nu-i era foame.Plăcerea de a-i ţine la piept trupşorul cald era imensă.Comunicau pe un nivel diferit de orice altceva cunoscuse în viaţa ei. Îl studia,întorcându-i mânu ele şi examinându-i palmele,când îi putea desprindeț       degetele pe care şi le ţinea strânse cu încăpăţânare.Fiecare deget de la picior, fiecare şuviţă fină de păr,urechile îi fură cercetate şi descoperite ca fiind perfecte. -Tatăl tău şi cu mine te iubim foarte mult,şopti ea somnoroasă,în timp ce i-l dădea unei surori.Sunetele de spital-scârţâielile cărucioarelor cu lenjerie, zăngănitul tăvilor de micul dejun,zgomotul echipamentelor rulante o treziră din somn devreme.Era în toiul unui enorm căscat,întinzându-se cu desfătare,când părinţii ei intrară în rezervă. -Bună dimineaţa,îi salută Kyla fericită.Mă mir că sunte i aici,nu la fereastraț salonului copiilor,cu nasurile lipite de geam.Dar,în fond,acolo nu se trag draperiile până...Se întrerupse,când le observă expresiile răscolite. -S-a-ntâmplat ceva?Cliff şi Meg Powers se uitară unul la altul.Meg strângea atât de tare în mână bareta poşetei,încât i se albiseră degetele.Clif părea să fi înghiţit un medicament amar la gust. -Mamă?Tată?Ce s-a-întâmplat?O,Doamne! Copilul?Aaron?E ceva cu Aaron? zise Kyla alarmată,azvârlind pătura,dând din braţe şi din picioare,fără să-i mai pese de durerile care o străpungeau între coapse,hotărâtă numai s-o ia la fugă pe coridorul de spital,spre salonul copiilor nou-născuţi.Meg Powers se repezi lângă patul fiicei sale,oprind-o. -Nu.Copilul e bine.N-are nimic.Pe cuvântul meu.Ochii Kylei îi cercetară înnebuniţi pe cei ai părinţilor ei. -Atunci,ce este?Era în pragul panicii,iar vocea îi suna ascuţit.Părinţii ei rareori se arătau atât de răvăşiţi.O asemenea tulburare din partea lor nu putea decât s-o alarmeze. -Iubito,spuse încet Clif Powers,punându-i o mână pe braţ,am primit o veste proastă.Îşi mai consultă o dată tăcut soţia,din priviri,înainte de a continua: -Ambasada americană din Cairo a fost aruncată în aer azi-dimineaţă.   Un tremur violent o străbătu pe Kyla prin stomac şi piept.Gura i se uscă.Ochii uitară să mai clipească.Inima care-i bubuia în piept se opri un moment,înainte de a reîncepe să bată,cu greutate.Apoi,câştigând treptat viteză,pe măsură ce Kyla asimila cuvintete tatălui ei,îşi acceleră bătăile până la o viteză ameţitoare. -Richard?întrebă ea,cu un horcăit aspru. -Nu ştim -Spuneţi-mi! -Nu ştim,insistă tatăl ei.Totul e în haos,ca atunci când s-a întâmplat acelaşi lucru la Beirut.Nu s-a dat nici un comunicat oficial. -Deschideţi televizorul. -Kyla,nu cred c-ar fi bine să...Neluând în seamă avertismentul tatălui ei,înhaţă telecomanda de pe noptieră şi puse în funcţiune televizorul instalat pe perete,în faţa patului. „...proporţiile distrugerii sunt necunoscute în momentul de faţă.Preşedintele numeşte acest sabotaj terorist un ultragiu,o insultă la adresa naţiunilor pacifice ale lumii.Primul ministru...”   Schimbă canalele,apăsând înnebunită butoanele telecomenzii,cu degete tremurătoare. „...scump,deşi probabil vor trece ore,zile chiar,înainte de a se comunica oficial numărul victimelor.Au fost mobilizate unităţi ale Infanteriei Marine care, împreună cu trupele egiptene,degajează molozul,în căutare de supravieţuitori.” Imaginea video era slabă şi indica harababura din jurul ruinelor fostei clădiri care găzduise ambasada americană.Cadrele erau smucite şi neclare,succedânduse arbitrar,fără montaj. „Monstruoasa faptă este revendicată de o organizaţie teroristă autointitulată...” Kyla trecu din nou pe alt canal.Se vedea cam acelaşi lucru.Când camera video efectua o panoramare peste zonă şi văzu cadavrele deja găsite aliniate în ordine pe pământ,Kyla aruncă telecomanda şi-şi acoperi faţa cu mâinile. -Richard,Richard! -Iubito,nu-ţi pierde speranţa.Se bănuieşte că există supravieţuitori.   Dar cuvintele liniştitoare ale lui Meg se pierdură.Femeia strânse cu putere la piept trupul fiicei sale. -S-a întâmplat în zori,după fusul orar din Cairo,spuse Clif.Am fost anunţaţi exact când ne trezeam din somn,azi-dimineaţă.În acest moment,nu putem face nimic,decât să aşteptăm.Mai devreme sau mai târziu,trebuie să primim o veste despre Richard.Vestea sosi peste trei zile,adusă de un ofiţer din Infanteria Marină care sună la uşa casei Powers.În momentul când văzu maşina oficială oprind la bordură,Kyla îşi dădu seama că,în subconştient,o aşteptase.Îi făcu semn tatălui ei să nu intervină şi se duse singură să deschidă. -Doamna Stroud? -Da. -Sunt căpitanul Hawkins şi e de datoria mea să vă informez... -Dar,iubitule,e minunat! exclamase Kyla.De ce eşti atât de prăbuşit?Credeam că ai să jubilezi. -Ei,ce naiba,Kyla,nu vreau să plec în Egipt cât timp eşti tu însărcinată, răspunsese Richard.Kyla îi atinsese părul. -Recunosc că,din motivul ăsta,nici mie nu-mi convine.Dar e o mare cinste.Nu orice ofiţer din Infanteria Marină e selecţionat pentru serviciul de gardă la o ambasadă.Te-au ales fiindcă eşti cel mai bun.Sunt foarte mândră. -Dar nu sunt obligat.Aş putea face cerere... -Asta-i şansa unei vieţi,Richard. Crezi că aş mai putea trăi cu conştiinţa împăcată dacă ai refuza de hatârul meu? -Nimic nu e mai important decât tine şi copilul. -Iar noi vom fi cu tine întotdeauna,îl îmbrăţişă ea.Asta va fi ultima ta deplasare şi e o ocazie fabuloasă care nu se iveşte decât o dată.Te duci şi cu asta am terminat. -Nu te pot lăsa singură. -Voi locui la mama şi la tata în lipsa ta.E primul lor nepoţel şi m-ar scoate din minţi cu telefoanele,ca să vadă ce fac.Ar fi mult mai uşor pentru toţi dacă mă mut la ei.Richard îi încadrase faţa între mâini. -Eşti extraordinară,ştiai? -Înseamnă cumva că nu trebuie să-mi fac griji în legătură cu tine şi orientalele alea misterioase?Soţul ei se prefăcuse a cugeta un moment. -Ştii dansul din buric? -Ar fi un spectacol de comă,cu burta pe care-o s-o am în curând,replică ea,dându-i un pumn în abdomen. -Kyla,murmurase Richard tandru,răsfirându-i părul cu degetele.Eşti convinsă că vrei s-o fac? -Absolut convinsă.Această conversaţie,care avusese loc cu şapte luni în urmă,i se derula Kylei prin minte în timp ce privea sicriul acoperit cu un drapel.Notele lirice de doliu erau smulse de la gura trompetei singuratice de vântul nemilos al iernii,pentru a fi împrăştiate peste tot cimitirul.Purtătorii catafalcului,cu toţii din Infanteria Marină,stăteau rigizi,în poziţie de drepţi,cu uniformele lor strălucitoare de gală.Richard era înmormântat lângă părinţii lui,care muriseră la un an diferenţă,înainte ca el şi Kyla să se fi cunoscut. -Eram singur pe lume,când te-am întâlnit,îi spusese el odată. -Şi eu. -Tu îi ai pe părinţii tăi,îi reamintise,nedumerit. -Dar niciodată n-am aparţinut nimănui,n-am aparţinut cu adevărat,aşa ca ţie.   O înţelesese,căci se iubeau atât de mult.Trupul lui fusese expediat acasă într-un sicriu sigilat,pe care i se recomandase să nu-l deschidă.Nu era nevoie să întrebe de ce.Tot ce mai rămăsese din clădirea de la Cairo era o grămadă de moloz şi oţel contorsionat.Întrucât bomba explodase în zorii zilei,majoritatea funcţionarilor şi membrilor corpului diplomatic încă nu sosiseră la lucru.Cei care,la fel ca Richard şi restul personalului militar,avuseseră apartamente în clădirea anexă,căzuseră victime exploziei.Un prieten al lui Clif Powers se oferise să ducă familia cu avionul în Kansas,la înmormântare.Kyla nu se putea despărţi de Aaron pentru un interval mai lung de câteva ore,datorită programului de alimentaţie al copilului.Tresări când i se înmână drapelul american,care fusese luat de pe sicriu şi împăturit ceremonios.Fără el,coşciugul părea golaş,iraţional,se întrebă dacă lui Richard îi era frig. „O,Doamne! îşi spuse ea,cu mintea urlându-i mut.Trebuie să-l las aici.” Cum avea să fie în stare?Cum se putea răsuci şi pleca,părăsind mormântul acela proaspăt,ca o rană obscenă,căscată în pământ?Cum se putea urca în avionul particular,zburând înapoi în Texas,de parcă l-ar fi părăsit pe Richard în peisajul acela pustiu şi sterp,pe care dintr-o dată îl ura din adâncul sufletului? Vântul şuiera pătrunzător.Trebuia şi avea s-o facă,fiindcă nu avea încotro.Partea aceea din Richard era moartă.Dar o parte vie din el o aştepta acasă.Aaron. În timp ce pastorul recita rugăciunea de încheiere,Kyla oferi şi ea una. -Te voi păstra viu,Richard.Ţi-o jur.Totdeauna vei fi viu în inima mea.Te iubesc. Te iubesc.Totdeauna vei fi viu pentru Aaron şi pentru mine,pentru că eu te voi ţine în viaţă.   Stătea împachetat într-o gogoaşă de vată.Din când în când,lumea pătrundea în învelişul său ca un nor,cu întreruperi nedorite.Toate sunetele erau asurzitoare. Cea mai mică mişcare părea un cutremur pentru organismul lui.Lumina din orice sursă era dureroasă.Nu voia să aibă parte de nimic,în afară de pacea uitării. Dar intruziunile deveneau tot mai frecvente.Silit de o forţă pe care n-o înţelegea,găsind puncte de sprijin în sunet şi simţire,agăţându-se precar de fiecare senzaţie care indica viaţă,urcă încet în sus,ieşind din siguranţa acelei cete albe,în întâmpinarea înfricoşătorului necunoscut.Zăcea pe spate.Respira.Îi bătea inima.De altceva nu mai era sigur. -Mă auzi?Încercă să se întoarcă în direcţia vocii blânde,dar prin ţeastă i se încrucişară ţăndări de durere,ca nişte gloanţe ricoşând. -Eşti conştient?îmi poţi răspunde?Ai dureri?Avu nevoie de un oarecare efort,dar reuşi să-şi împingă limba printre buze.Încercă să şi le umezească,însă gura îi era uscată şi destrămată ca pâsla.Avea o senzaţie ciudată la faţă şi credea că nu putea să-şi mişte capul nici chiar dacă durerea ar fi fost mai uşoară.Nesigur, căută să ridice mâna dreaptă.   -Nu,nu,nu te mişca.În braţul ăsta ai o perfuzie.Cu eforturi vitejeşti,reuşi în cele din urmă să-şi întredeschidă infim ochii.Genele,formând un paravan peste câmpul vizual,păreau mărite.Aproape că le putea număra fir cu fir.În cele din urmă,se mai înălţară cu o câtime.Prin faţa lui se unduia o imagine,ca un înger plutind prin aer.O uniformă albă.O femeie.O bonetă.O soră? -Bună.Cum te simţi?”Halal întrebare.” -Unde...Nu-şi recunoscu propriul glas în horcăitul care se auzise. -Te afli într-un spital militar din Germania de Vest. Germania de Vest?Germania de Vest?Probabil că aseară fusese mai beat decât crezuse.Era un vis al dracului de trăsnit. -Ne-am făcut griji pentru tine.Ai zăcut în comă trei săptămâni. Comă?Trei săptămâni?Imposibil.În seara trecută,ieşise cu fata colonelului şi bântuiseră prin toate localurile de noapte din Cairo.De ce naiba îi spunea îngerul ăsta din vis că zăcuse în comă...unde...?în Germania de Vest?   Încercă să observe ceva mai mult din împrejurimi.Camera arăta ciudat.Vederea i se împăienjenise.Ceva... -Nu te nelinişti dacă ţi se tulbură vederea.Ai ochiul stâng bandajat,spuse sora cu blândeţe.Nu te mai mişca,până chem doctorul.Vrea să afle dacă te trezeşti. N-o auzi plecând.Fusese acolo,iar în momentul următor,dispăruse.Poate avusese o vedenie.Visele pot fi bizare.Pereţii păreau să se clatine ameţitor.Tavanul se umfla,se retrăgea...Nici un moment nu stătea locului.Lumina singurei lămpi din încăpere îi rănea ochii...ochiul.Spusese că avea ochiul stâng bandajat.De ce? Neluându-i în seamă sfatul,ridică din nou mâna stângă.Avu nevoie de un efort herculean.Banda adezivă care-i ţinea lipit acul de perfuzie îl trăgea de firele de păr ale braţului.I se păru că trecuse o veşnicie pentru a ajunge cu mâna la cap şi,când reuşi,cunoscu primii fiori de panică. „Am tot capul acoperit naibii cu bandaje!” Săltă capul de pe pernă cât putea de mult,adică un centimetru,doi,şi-şi privi trupul. Urletul care reverberă pe culoar peste câteva secunde părea să răsune drept din fundul iadului,făcându-i pe soră şi pe medic s-o ia la fugă până în salon. -Îl ţin eu,până-i faci o injecţie,lătră doctorul.O să rupă-n bucăţi tot ce-am făcut,dacă se mai zbate aşa.Pacientul simţi înţepătura unui ac în coapsa dreaptă şi ţipă,indignat şi frustrat de neputinţa de a vorbi,a se mişca,a lupta.   Apoi întunecimea îl cuprinse din nou.Mâini liniştitoare îl rezemară la loc pe pernă.Până să ajungă acolo,îl înghiţi iarăşi uitarea catifelată. Pluti între trezie şi leşin zile...săptămâni întregi?Nu avea nici un punct de referinţă după care să măsoare timpul.Începea să ştie când erau schimbate flacoanele intravenoase,când se monitorizau tuburile şi cateterele care-i intrau sau ieşeau din trup.O dată,o recunoscu pe soră.Altă dată,recunoscu glasul doctorului.Aceştia însă se mişcau prin jurul lui ca nişte stafii,spectre pline de solicitudine într-un vis de ceaţă subţire.Treptat,începu să rămână treaz perioade de timp mai îndelungate.Ajunsese că cunoască încăperea,să ştie maşinile care-i exprimau semnalele vitale prin luminiţe şi piuituri.Era tot mai conştient de starea sa fizică.Şi ştia că era gravă.Era treaz când intră pe uşă medicul,studiind o foaie de observaţie,într-un suport metalic. -Ei,salut,spuse doctorul când îşi văzu pacientul privindu-l;efectua un control de rutină,după care se rezemă de marginea patului.Îţi dai seama că te afli în spital şi că eşti destul de tamponat? -Am...avut...un accident? -Nu,sergent Rule.Ambasada americană din Cairo a fost dinamitată acum o lună şi ceva.Eşti unul dintre pu inii supravieţuitori ai exploziei.După ce te-au scos deț        sub moloz,ai fost transportat aici.Când ai să te simţi destul de bine,vei fi expediat acasă. -Ce e...în neregulă cu mine?Pe buzele doctorului se ivi umbra unui surâs. -Ar fi mai uşor să-ţi spun ce e în regulă,îşi frecă bărbia. -Vrei s-auzi de-a dreptul?O înclinare aproape imperceptibilă a capului îl încuraja să continue într-un mod direct,fără ocolişuri. -Partea stângă a trupului i-a fost strivită sub un perete prăbuşit.Aproape toateț            oasele de acolo au fost fracturate sau chiar zdrobite.Le-am pus la loc atâta cât am putut.În rest...Tăcu o clipă,pentru a trage adânc aer în piept. -Ei,asta le va da un timp de furcă specialiştilor din ţară.Te aşteaptă o convalescen ă lungă şi grea,prietene.Aş zice,opt luni,cel puţin,deşi de două oriț      pe-atâta s-ar putea să sune mai exact.Câteva operaţii.Luni în şir de fizioterapie. Nefericirea reflectată pe chipul bandajat era aproape prea sfâşietoare ca să poată fi privită,chiar şi pentru medicul care-şi câştigase tresele pe câmpurile de luptă din Vietnam. -Am să...să-mi... -În momentul de faţă,prognoza e absolut arbitrară.În mare parte,va depinde de tine.Simplă voinţă.Cât de tare vrei să umbli din nou? -Vreau să alerg,răspunse înverşunat infanteristul marin.Medicul aproape că izbucni în râs. -Perfect.Deocamdată,însă,datoia ta e să te întremezi,ca să putem începe să te peticim.Îl bătu uşor pe umărul drept şi se răsuci să plece. -Doctore?La auzul sunetului răguşit,medicul se întoarse.Ochiul?   Îşi privi pacientul cu compătimire. -Regret,sergent Rule.Nu l-am putut salva. Şi ieşi din salon cu pas vioi şi preocupat,ascunzându-şi nodul din gât.Cel mai elocvent semn de deznădejde pe care-l văzuse în viaţa lui era acea singură lacrimă prelingându-se pe obrazul slăbit,acoperit de ţepii unei bărbi negre. George Rule primi permisiunea de a-şi vedea fiul a doua zi.Veni lângă pat şi apucă strâns mâna dreaptă a lui Trevor.Încet,se aşeză pe un scaun din apropiere. Trevor nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată pe tatăl său plângând,nici chiar când murise mama lui,cu câ iva ani în urmă. Acum,avocatul din Philadelphia,care semăna groaza în inima oricărui martor mincinos,lăcrima amarnic. -Probabil arăt mult mai rău decât credeam,replică Trevor,cu o urmă de umor răutăcios.Eşti şocat?Bătrânul Rule se adună.Fusese prevenit de personalul medical să se-arate optimist.   download de aici...    

 Ultimul joc de Sandra Brown   1. — Asta e?  —Asta-i. Griff Burkett aruncă o sacoşă mică din pânză pe scaunul din spate al maşinii, apoi urcă în faţă, pe scaunul pasagerului. N-am adus multe cu mine. Sunt al dracului de sigur că nu vreau suveniruri de aici. Nu-şi dorea niciun fel de amintiri din perioada pe care o petrecuse în BIG – numele de cod, oficial, al închisorii Federale din Big Spring, Texas. Se aşeză cât mai confortabil pe scaunul îmbrăcat în piele, potrivi aerul condiţionat, astfel încât să bată direct în el şi apoi, dându-şi seama că nu se deplasau, se uită la şofer. — Centura de siguranţă. — Oh. Da. Griff întinse centura după care o cuplă. Glumeţ, spuse: Nu aş vrea să încalc legea. Pentru un avocat, Wyatt Turner era OK. Dar, dacă avea simţul umorului, atunci cu siguranţă că-l ţinea închis cu cheia. Nici măcar nu schiţă un zâmbet la remarca lui Griff. — Haide, Turner, relaxează-te, spuse Griff. Este o zi specială. — Din nefericire, nu suntem singurii care o sărbătoresc. Turner îi atrase atenţia lui Griff asupra unei maşini urâte, de un verde-măsliniu, parcată pe un loc rezervat persoanelor cu handicap. Părea a fi parcată ilegal, pentru că nu avea niciun abţibild agăţat de oglindă retrovizoare. Griff nu recunoscu nici modelul, nici producătorul maşinii, pentru că era mai nouă de cinci ani de zile. Nimic nu scotea în evidenţă acel sedan, cu excepţia bărbatului care stătea la volan. Griff înjură cu o voce scăzută. — El ce caută aici? — S-a dat peste tot la ştiri că urmează să fii eliberat azi, dar mă îndoiesc că a venit cu o sticlă de şampanie. — De ce ar vrea să bată tot drumul ăsta doar ca să mă vadă pe mine? — Presupun că vrea să continue lucrurile de acolo de unde le-aţi lăsat. — Slabe şanse. Subiectul conversaţiei lor, Stanley Rodarte, parcase într-un loc în care era imposibil să nu-l vezi. Aşa îşi dorise, ca Griff să-l poată vedea. Şi Griff l-ar fi recunoscut oriunde, pentru că Stanley Rodarte era un ticălos urât de tot. Faţa lui părea să fi fost tăiată dintr-un stejar, cu o drujbă, de către un cioplitor mult prea nerăbdător şi prea grăbit pentru a mai îndepărta şi cioturile. Pomeţii îi erau ascuţiţi precum o lamă de cuţit şi îi umbreau pielea marcată de vărsat. Părul avea culoarea şi textura paielor de grâu. În spatele lentilelor opace ale ochelarilor de soare, ochii săi – de o nuanţă gălbuie, după cum îşi amintea Griff – erau, fără nicio urmă de îndoială, fixaţi asupra lui Griff, cu o duşmănie ce nu dispăruse deloc timp de cinci ani de zile. Griff ridică din umeri cu o indiferenţă mai mare decât cea pe care o simţea cu adevărat. — Până la urmă, îşi iroseşte propriu-i timp. Dând impresia că vorbeşte cu vocea destinului, Turner spuse: — Este evident că el nu crede asta. Când se apropiară de cealaltă maşină, Griff îi zâmbi larg lui Rodarte, după care ridică degetul mijlociu şi i-l arătă. — Iisuse, Griff, spuse Turner accelerând către poarta închisorii, Eşti nebun? — Nu mă sperie el pe mine. — Ei bine, ar trebui. Dacă ai avea măcar o umbră de raţiune, ar trebui să te sperie de moarte. Aparent, nu a uitat nimic în legătură cu Bundy. E bine să nu te învârţi pe lângă el. Vorbesc foarte serios. Mă asculţi? Încearcă să nu-ţi intersectezi drumul cu al lui. — Cât o să mă coste acest sfat nesolicitat? — Nimic, fac eu cinste cu sfatul ăsta. Este util şi pentru protecţia mea, nu numai a ta. În ciuda faptului că aerul condiţionat bătea din plin, Griff lăsă geamul jos când Turner trecu pe sub poarta închisorii federale ce-i servise drept casă în ultimii cinci ani. Zona în care fusese încarcerat era clasificată ca fiind de minimă securitate, dar, cu toate acestea, tot închisoare se chema. — Nu vreau să-i ofensez pe oamenii din Big Spring, dar nu-mi mai doresc să trec vreodată graniţele acestui oraş, spuse el în treacăt, în vreme ce părăseau oraşul din vestul Texasului, îndreptându-se spre est pe autostrada interstatală 20. Aerul era fierbinte, uscat, încărcat de praf, parfumat cu gaze de eşapament de pe autostrada intens circulată, dar cel puţin era un aer liber, primul pe care Griff îl inspira în ultimele 1825 de zile. Îl trase în piept cu nesaţ. — Ţi-e bine să ieşi de acolo? se interesă avocatul. — N-ai nici cea mai mică idee. După câteva momente, Turner spuse: — Chiar vorbeam serios în ceea ce-l priveşte pe Rodarte. Vântul cu particule de nisip îi răzuia faţa lui Griff şi îi turtea părul pe cap. — Relaxează-te, Turner, spuse el cu o voce mai puternică, pentru a acoperi zgomotul făcut de un camion urât mirositor, care transporta vite şi care tocmai trecuse pe lângă ei. Cu siguranţă că nu voi flutura steagul roşu în faţa lui Rodarte. Şi a nimănui altcuiva. Asta a rămas în trecutul meu. Este istorie veche. Mi-am luat pedeapsă şi mi-am plătit datoria faţă de societate. Acum vorbeşti cu un alt om, reabilitat. — Mă bucur să aud asta, spuse avocatul pe un ton foarte sceptic. Griff fixase maşina lui Rodarte în oglinda retrovizoare. Acesta îi urmărise tot drumul de la Big Spring, iar acum mergea cu aceeaşi viteză ca şi ei, ţinându-se în urma lor cu trei maşini. Dacă Wyatt Turner îşi dădea seama că Rodarte se ţinea după ei, nu lăsă să se vadă acest lucru. Griff dădu să spună ceva în legătură cu asta, dar apoi se gândi că erau lucruri pe care avocatul era mai bine să nu le ştie. Lucruri care nu ar fi făcut decât să-l îngrijoreze.   Patru sute cincizeci de kilometri mai târziu, Griff stătea în mijlocul camerei de zi a apartamentului, deşi această denumire era cu siguranţă exagerată. Un om putea trăi acolo, dar asta nu se putea numi viaţă. Camera era atât de întunecoasă, că dădea impresia de tristeţe, dar, de fapt, iluminatul slab chiar îi făcea un bine. O crăpătură la fel de lată că degetul lui arătător se întindea de la perete până pe tavan, asemenea desenului unui fulger. Covorul era lipicios şi aparatul de aer condiţionat zumzăia, dar aerul pe care-l pompa era umed şi mirosea precum mâncarea chinezească stricată. — Nu e mare lucru, spuse Turner. — Să mori tu. — Dar cel puţin nu ai nevoie de contract de închiriere. Chiria se plăteşte de la o lună la alta. Poţi să-l consideri doar o haltă până când îţi vei găsi altceva mai bun. — Cel puţin la Big Spring era curăţenie. — Vrei să te întorci? Poate că, la urma urmei, Turner chiar avea simţul umorului. Griff îşi aruncă geanta din pânză pe canapea. Canapeaua nu numai că părea inconfortabilă, dar tapiţeria era şi pătată cu Dumnezeu ştie ce. Îşi aminti cu drag apartamentul mare, aflat într-un zgârie-nori, în zona bogată din care locuise, Turtle Creek din Dallas. Era inundat de lumină naturală în timpul zilei, iar noaptea avea o vedere panoramică asupra oraşului. Şi, în plus locuinţa era dotată cu tot felul de lucruri. Nici măcar nu ştia la ce foloseau sau cum se lucra cu jumătate din lucrurile care se găseau acolo. Dar cel mai important lucru era că le avea. — Când mi-ai vândut locuinţa, nu ai reuşit să păstrezi din lucrurile mele? — Haine. Obiecte intime. Fotografii. Chestii din astea. Se află toate într-un depozit. Dar restul… Turner dădu din cap şi îşi scutură cheile agitat, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să se întoarcă la maşină, deşi drumul le luase aproape cinci ore şi nu făcuseră decât o oprire. Mai întâi de toate, am lichidat tot stocul din Cutia de Jucării. Acesta era numele de alint dat de Griff garajului suplimentar pe care-l închiriase pentru a-şi depozita jucăriile de adult – schiuri pentru zăpadă, echipament pentru scufundări, o motocicletă marca Indian, o barcă mică de pescuit care fusese folosită o singură dată. Lucruri pe care le cumpărase, mai ales, pentru că putea şi avea cu ce. — Escalade-ul şi Porsche-ul le-am vândut după aceea. Lexus-ul l-am ţinut până când nu am mai avut de ales. Apoi, am început să golesc apartamentul. A trebuit să vând totul, Griff. Pentru a plăti amendă şi taxele pentru consultaţii. — Taxele pentru tine. Turner încetă să se mai joace cu cheile. În alte circumstanţe, atitudinea combativă pe care o adoptă ar fi fost amuzantă. Griff era mult mai înalt decât el şi în timpul încarcerării nu renunţase la exerciţiile fizice. Ba chiar era mult mai puternic acum decât atunci când intrase la închisoare. Wyatt Turner avea paloarea unui om care lucra la birou douăsprezece ore pe zi. Exerciţiul fizic pentru el însemna să joace o partidă de golf mergând de la o gaură la alta în maşină, iar apoi să bea două cocktailuri în barul clubului. La patruzeci şi ceva de ani câţi avea, deja îi crescuse o burtă moale şi fesele îi atârnau. — Da, Griff, taxa mea, spuse el defensiv. Sunt plătit să-mi fac treaba. La fel ca şi tine. Griff se uită la el o clipă, după care spuse încet: — La fel cum eram şi eu plătit. Eram plătit. Turner dădu înapoi, părând uşor jenat de atitudinea lui de dinainte, după care se întoarse şi puse un alt set de chei pe măsuţa de cafea. — Maşina noastră suplimentară. E parcată afară. Nu ai cum să nu o vezi. Este o Honda cu două uşi, de un roşu şters. Nu valorează nimic, aşa că atunci când Susan şi-a cumpărat Range Roverul, am ţinut-o pentru urgenţe. Merge destul de bine. I-am schimbat uleiul şi i-am verificat cauciucurile. Foloseşte-o cât timp ai nevoie. — Taxa zilnică pentru închiriere se va adăuga la banii pe care ţi-i plătesc? Turner se simţi din nou jignit. — De ce cauţi să fii atât de imbecil? Nu încerc decât să te ajut. — Am avut nevoie de ajutorul tău acum cinci ani, ca să nu intru la închisoare. — Am făcut tot ce am putut pentru tine, ripostă Turner. Dar te-au prins. După faptă şi răsplată. — Măi, cred că trebuie să notez asta, spuse Griff prefăcându-se a-şi căuta un pix în buzunar. — Eu am plecat. Turner se îndreptă către uşă, dar Griff îi tăie calea. — Bine, bine, eşti un mare prinţ între avocaţi, iar eu sunt un mare imbecil. Altceva? îl lăsă pe Turner câteva momente pentru a-i trece indignarea, după care repetă pe un ton mai conciliant: — Ce altceva ai mai făcut pentru mine? — Ţi-am adus câteva haine pe care le-am pus în dulapul din dormitor, spuse Turner făcând un gest cu mâna către o uşă deschisă din celălalt capăt al camerei. Jeanşii şi tricourile cu guler sunt încă la modă. Ţi-am cumpărat şi câteva prosoape de la magazinul Target. Ai articole de toaletă? — În geantă. — Apă, lapte şi ouă o să găseşti în frigider. Acolo, am pus şi pâinea. M-am gândit că în dulapul din bucătărie s-ar putea să fie gândaci. — Cred că gândul tău are mari şanse să fie adevărat. — Uite ce e, Griff, ştiu că nu este un palat, dar… — Palat? repetă el râzând. Nu cred că există cineva care ar putea să confunde fundătura asta cu un palat. După care, pentru a nu părea nerecunoscător, adăugă: Dar după cum spuneai şi tu, nu este decât o mică oprire. Am şi telefon? — În dormitor. Am plătit eu prima taxă pentru tine. Este pe numele meu. Îl putem deconecta când îţi vei lua propriul telefon. — Mulţumesc. Ce număr am? Turner i-l spuse. — Nu vrei să-l notezi? — Ştiam cândva vreo două sute de jocuri pe de rost. Sunt însă în stare să mai ţin minte zece cifre. — Hmmm. Da. Nu uita să-l suni pe ofiţerul responsabil de eliberarea condiţionată. Trebuie să ştie cum te poate contacta. — Este primul lucru pe lista mea. Să-l sun pe Jerry Arnold, spuse Griff, după care scrise cu mâna în aer o bifă. Turner îi întinse un plic de la bancă. — Uite, ai aici câţiva bani, până când o să poţi să-ţi iei un card de credit. Acolo vei găsi şi carnetul de conducere. Adresa este greşită, bineînţeles, dar nu expiră decât odată cu următoarea ta aniversare şi până atunci probabil că te vei muta altundeva. — Mulţumesc. Griff aruncă plicul pe masă, lângă cheile maşinii împrumutate. Să primească bani de la avocatul său era la fel de umilitor că prima zi în închisoare, atunci când i se spuseseră regulile, precum şi pedepsele care se aplicau pentru încălcarea lor. — Ei bine, atunci cred că eşti pregătit. Avocatul îl bătu uşor pe umăr, un gest care, venit din partea lui, părea stângaci şi nenatural. Se întoarse repede să plece, dar când ajunse în pragul uşii se opri şi se uită din nou către el. — Griff… oamenii încă sunt supăraţi pe tine. Pentru mulţi dintre ei tu ai comis un păcat mortal. Dacă cineva are o reacţie ostilă faţă de tine, încearcă să nu te necăjeşti prea rău. Întoarce şi celălalt obraz, da? Griff nu spuse nimic. Nu dorea să facă o promisiune pe care nu putea să o ţină. Turner ezită, părând îngrijorat. — Să fii eliberat… este o schimbare dificilă. — Este mai bine decât să fiu închis. — Acele cursuri pe care le organizează cu deţinuţii ce urmează a fi eliberaţi… — Programul de pregătire pentru eliberare. — Exact. Ţi-au fost de folos? — Oh, da. Am învăţat cum să completez o cerere de angajare. Mi s-a spus să nu mă scarpin în fund sau să-mi bag degetul în nas în timpul unui interviu. Cu mâhnire în glas, Turner întrebă: — Ai idee ce vei face de acum încolo? — Îmi voi lua o slujbă. — Cu siguranţă. Dar mă refeream la aşteptările pe care le ai. — Cunoşti vreo echipă din NFL[1] care are nevoie de un conducător de joc? Faţa lui Turner deveni atât de fleşcăită, încât Griff izbucni în râs. Era o glumă!   Proprietatea era înconjurată de un zid foarte înalt din cărămidă acoperită cu iederă. — Sfinte Sisoe! Griff opri Honda în dreptul interfonului de la poartă. Ştia după adresă că se afla într-o zonă scumpă a Dallasului, dar nu se aştepta să fie chiar atât de scumpă. Pe cutia interfonului erau trecute instrucţiunile pentru a intra în contact cu reşedinţa. Tastă cifrele pe tastatură şi aşteptă ca telefonul să sune în casă. După o clipă, în difuzor se auzi o voce. — Da? — Sunt Griff Burkett şi îl caut pe domnul Speakman. Nu mai spuse nimic altceva, dar poarta din fier se deschise şi el pătrunse cu maşina înăuntru. Aleea pietruită era mărginită de tufişuri şi flori. Dincolo de ele, o pajişte umbrită de copaci părea să fie un covor de catifea verde. Vila însăşi era la fel de impresionantă ca şi peisajul. Mai bătrână decât Griff cu câteva zeci de ani, era construită din piatră gri. Unele dintre zidurile sale erau acoperite la fel ca şi zidul înconjurător al proprietăţii. Urmă aleea sinuoasă şi parcă direct în faţa intrării, după care coborî din Honda împrumutată şi se apropie de uşă. Intrarea era flancată de ghivece mari în care creşteau brazi. Griff se întrebă într-o doară cum Dumnezeu reuşiseră să facă copacii să crească în forma unor tirbuşoane. Nu se vedeau nici urme de pânze de păianjeni şi cu greu găseai câte o frunză căzută pe jos. Pe niciuna dintre ferestre nu se vedea vreo pată. Casă, terenul, tot era locul perfect. Când îi spusese lui Wyatt Turner că nu avea niciun fel de planuri, minţise. Asta nu însemna că ploua cu slujbe. Era foarte probabil că în acel moment Griff Burkett să fie cel mai detestat om din Dallas, dacă nu cumva din tot Texasul. Nu, asta ar fi putut să fie chiar prea puţin. Era dispreţuit de toţi iubitorii de fotbal din ţară. Oamenii îi rosteau numele pe un ton batjocoritor sau chiar scuipau după ce-l pronunţau, ca pentru a îndepărta un spirit malefic. Nimeni întreg la minte nu ar fi vrut să-l aibă printre angajaţii săi. Cu toate acestea, avea o mică speranţă. Cu câteva zile înainte de a fi eliberat, primise o invitaţie să se prezinte în acel loc, la acea dată şi la acea oră. Pe invitaţia oficială fusese scris: Foster Speakman. Numele îi suna vag familiar, deşi Griff nu ţinea minte de unde ar fi putut să-l cunoască şi, mai ales, de ce. După ce luă degetul de pe sonerie, încercă să se gândească, dar nu-şi putu imagina ce treabă ar fi putut să aibă cu el un tip care locuia într-un astfel de loc. Presupunea că întâlnirea avea legătură cu o ofertă de lucru. Dar acum, după ce se văzu acolo, se gândi că era foarte posibil să nu fie aşa. Poate că acest Speakman era un fan înrăit al echipei Cowboys care doar îşi dorea o bucată de carne din Griff Burkett. Uşa se deschise aproape instantaneu. Fu lovit în faţă de un curent de aer rece, un vag miros de portocale şi văzu un tip care dădea impresia că ar fi trebuit să poarte nişte haine sumare şi să ţină în mână o suliţă. Griff se aşteptase să-i deschidă uşa o fată în casă sau un valet – cineva care să poarte un sorţ alb şi să-i vorbească cu o voce calmă şi politicoasă, dar extrem de afectată. Acest tip nu se apropia nici pe departe de ideea pe care şi-o făcuse el. Era îmbrăcat cu un tricou negru, mulat, şi cu pantaloni negri. Avea o faţă lătăreaţă şi trăsăturile plate asemenea unui membru al familiei regale mayaşe. Pielea era fină şi nu se vedea niciun fir de barbă. Părul drept era negru ca smoala. — Domnul Speakman? Omul dădu din cap şi zâmbi. Mai bine zis, îşi dezveli dinţii. Nu puteai să numeşti acel lucru chiar un surâs, pentru că nicio altă trăsătură a feţei sale nu se mişcase, nici măcar vag. Se dădu într-o parte şi-i făcu semn lui Griff să intre. Tavanul arcuit se ridică cu trei etaje mai sus. Pe podeaua de marmură, covoare orientale formau insuliţe de culori delicate. Privirea lui Griff rămase aţintită pe oglinda enormă care era agăţată deasupra mesei lungi. Scara interioară rotundă era o minune arhitectonică, mai ales dacă luai în considerare perioada în care era construită casa. Spaţiul era imens şi dădea impresia unei catedrale. Fără a scoate niciun cuvânt, bărbatul îi făcu lui Griff un semn din cap să-l urmeze. Din nou Griff avea impresia că Foster Speakman îl aştepta. Oare avea pe undeva, prin beciuri, amenajate camere de torturi cu bice şi alte ustensile? Când ajunseră la o pereche de uşi duble, valetul – pe care-l numea aşa în lipsa unui alt cuvânt mai potrivit – împinse ambele uşi pentru a le deschide, după care se dădu într-o parte. Griff intră în cameră, care, evident, era o bibliotecă, pentru că pe trei dintre pereţi se aflau rafturi de cărţi de la podea până la tavan. Cel de-al patrulea perete era un geam aproape de sus până jos, care dădea către pajişte şi grădinile cu flori. — Chiar mă întrebam. Griff se întoarse către vocea care se auzi pe neaşteptate şi fu surprins pentru a doua oară. Bărbatul care îi zâmbea şedea într-un scaun cu rotile. — Ce vă întrebaţi? — Cât de impunător, din punct de vedere fizic, eşti în realitate, spuse el, uitându-se la Griff, analizându-l din cap până în picioare. Eşti la fel de înalt pe cât mă aşteptam, dar nu la fel de masiv… desigur, nu te-am văzut decât de la distanţă, din tribună stadionului sau la televizor. — Televizorul îngraşă cu cinci kilograme. Bărbatul râse. — Asta ca să nu vorbim şi de umerii ataşaţi la tricoul de fotbal. Îi întinse mâna dreaptă. — Foster Speakman. Îţi mulţumesc că ai venit. Dădură mâna. Deloc surprinzător, mâna lui era cu mult mai mică decât a lui Griff, dar palma îi era uscată şi strânsoarea era fermă. Bărbatul apăsă pe un buton de pe scaunul lui cu rotile ultimul tip şi se îndepărtă. Vino şi ia loc! Îi făcu semn lui Griff să ia loc pe unul dintre scaunele aranjate confortabil, fiecare cu masă şi lampă. Când se aşeză, simţi dintr-odată că-l apucă dorul de mobilă de calitate asemănătoare pe care o avusese cândva. Acum, era obligat să-şi ţină pâinea într-un frigider care scotea un zgomot enervant. Aruncând o altă privire în jurul camerei şi mai apoi pe geam, se întrebă din nou ce dracu’ căuta el acolo, în acea vilă acoperită cu iederă care aparţinea unui handicapat. Probabil că Foster Speakman avea cu cinci ani mai mult ca el, ceea ce însemna că avea în jur de patruzeci de ani. Era destul de simpatic. Greu de spus cât de înalt era dacă ar fi stat în picioare, dar Griff îşi imagina că, probabil, avea undeva la un metru optzeci. Era îmbrăcat cu un tricou cu guler şi pantaloni kaki prinşi la mijloc cu o centură maro din piele, pantofi asortaţi şi şosete închise la culoare. Cracii pantalonului păreau să fie nişte baloane dezumflate, părând că nu este foarte multă carne să le umple. — Vrei ceva de băut? se interesă Speakman pe un ton plăcut. Surprins în timp ce se holba împrejur şi făcea speculaţii, Griff redeveni atent la gazda sa. — O coca-cola? Speakman se uită către bărbatul care îi deschisese uşa lui Griff. — Manuelo, două coca-cola, por favor. Manuelo era la fel de pătrăţos şi solid ca un sac de ciment, dar se mişca fără să facă vreun zgomot. Speakman remarcă privirea lui Griff aţintită asupra servitorului care se îndreptă spre bar şi începu să le toarne băutura. — Este din El Salvador. — Aha. — Chiar a venit pe jos până în Statele Unite. — Aha. — Are grijă de mine. Lui Griff nu-i veni niciun răspuns pe loc, deşi ar fi vrut să întrebe dacă Manuelo, în ciuda surâsului pe care îl arbora, avea o colecţie de cranii sub pat. — Ai venit cu maşina de la Big Spring astăzi? întrebă Speakman. — Avocatul meu m-a luat cu maşina de dimineaţă. — A fost un drum cam lung. — Nu m-a deranjat deloc. Speakman zâmbi. — Da, presupun că nu. Mai ales după ce ai stat înăuntru atâta timp. Aşteptă până când îşi luă paharul cu cola de pe tava mică, pe care Manuelo o întinse spre el, după care îşi luă şi el unul dintre paharele de cristal şi îl ridică: — Să bem pentru eliberarea ta! — Cu mare plăcere beau pentru asta. Manuelo ieşi prin uşa dublă, închizând-o în spatele său. Griff mai luă o înghiţitură de cola, simţindu-se stingher sub privirea curioasă şi scrutătoare a lui Speakman. Ce însemna asta? Invitase un fost deţinut la un pahar de discuţii? Toată scena îl făcea să se simtă extrem de inconfortabil. Se decise să nu mai lungească lucrurile aiurea şi aşeză băutura pe masa de lângă el. — M-aţi chemat aici să vedeţi de aproape un fost jucător de fotbal? Sau să vedeţi cum arată un tip care a fost condamnat la închisoare? — M-am gândit că, probabil, ai nevoie de o slujbă. Nedorind să pară disperat sau în nevoie, Griff ridică din umeri indecis. — Ai primit vreo ofertă deja? se interesă Speakman. — Niciuna care să mă intereseze. — Echipa Cowboys nu… — Nu. Şi nici vreo altă echipă. Mi s-a interzis accesul în Ligă. Cred că nu pot nici măcar să cumpăr un bilet la un joc al Ligii Profesioniste de Fotbal. Speakman dădu din cap ca şi cum ar fi hotărât deja că acela era felul în care viaţa lui Griff Burkett se aranjase. — Şi atunci, dacă nu poţi să faci nimic legat de fotbal, ce gânduri ai? — Am plănuit să-mi ispăşesc pedeapsă şi să ies din închisoare. — Nimic mai mult de atât? Griff se lăsă pe spătar şi ridică din nou din umeri, ca şi cum n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe ce se întâmpla, după care se întinse după paharul de coca-cola şi mai luă o înghiţitură. — Am cochetat cu câteva idei, dar deocamdată nu am stabilit nimic sigur. — Sunt proprietarul unei linii aeriene. Sunsouth. Griff îşi stăpâni trăsăturile chipului, părând nici surprins, nici impresionat, când, de fapt, trăia ambele sentimente. — Zbor cu ea. Sau, mai degrabă, ar trebui să-ţi spun că zburam adesea în trecut cu Sunsouth, spuse Speakman zâmbind absent. Şi la fel fac şi o mulţime de alţi oameni. Mă bucur să-ţi spun asta. Griff aruncă o privire de jurâmprejur prin cameră frumoasă, privirea sa oprindu-se asupra lucrurilor de preţ, după care se întoarse către Speakman. — Sunt absolut convins că-ţi pare bine de asta. În ciuda remarcii grosolane a lui Griff, zâmbetul lui Speakman rămase neschimbat. — Te-am invitat aici ca să îţi ofer o slujbă. Griff îşi simţi inima tresărind de bucurie. Un om precum Foster Speakman îi putea face mult bine. Acum, îşi aminti de ce numele îi sunase atât de familiar. Speakman era o persoană extrem de influentă în Dallas, deţinând şi operând una dintre cele mai de succes antreprize din regiune. Faptul de a fi susţinut de el, chiar şi un mic semn de milă, avea să-l ajute foarte mult în a recâştiga unele dintre favorurile pe care le avea Griff în urmă cu cinci ani. Dar se strădui să-şi tempereze optimismul. Din câte informaţii avea tipul, la fel de bine ar fi putut să-l angajeze să cureţe tancurile septice ale avioanelor sale. — Ascult. — Slujba pe care vreau să ţi-o ofer te va elibera imediat de problemele financiare. Din câte am înţeles, proprietăţile tale au fost lichidate pentru a-ţi putea plăti amenda pe care Curtea ţi-a impus-o. Simţind că nu putea să mintă, Griff spuse: — Da, în marea lor majoritate. — Acele bunuri au fost folosite şi pentru a acoperi nişte împrumuturi substanţiale. Este adevărat ce spun? — Uite ce e, Speakman, pentru că se pare că ştii multe, n-are rost să ne mai jucăm. Am pierdut totul şi chiar mai mult decât atât. Asta voiai să auzi de la mine? N-am nici măcar după ce bea apă. — Atunci, presupun că o sută de mii de dolari îţi vor cădea tocmai bine. Surprins de suma vehiculată, Griff simţi cum iritarea i se transformă în suspiciune. Învăţase pe pielea lui, şi nu tocmai uşor, să fie circumspect la orice lucru care părea mult prea uşor de obţinut. Dacă ceva părea prea bun pentru a fi adevărat, atunci probabil că aşa şi era. — O sută de mii pe an? — Nu, domnule Burkett, spuse Speakman zâmbind şi amuzându-se. O sută de mii de dolari pentru a parafa înţelegerea. Ca să folosim un termen care probabil vă este mai mult decât familiar, ar fi ca un comision la semnare. Griff se uită la el, numărând în gând până la zece. — O sută de mii. De dolari americani. — În bancnote reale. Sunt ai dumneavoastră dacă spuneţi da la ceea ce vreau să vă propun. Griff îşi luă cu grijă glezna proptită pe genunchiul celuilalt picior şi-şi puse amândouă tălpile pe podea, încercând să câştige timp, în vreme ce mintea lui cerceta din toate părţile suma de bani şi cât de mare nevoie avea de ei. — Vă gândiţi să mă folosiţi că reclamă pentru liniile aeriene? Afişe pe stradă, spoturi la televizor şi chestii de genul ăsta? Nu sunt foarte înnebunit să pozez nud, dar totul poate fi negociat. Speakman zâmbi şi dădu din cap în semn de negare. — Înţeleg că astfel de bani constituiau o parte semnificativă a venitului dumneavoastră atunci când jucaţi în apărare la Dallas Cowboys. Se pare că jucătorul care purta tricoul cu numărul zece vindea o mulţime de produse cărora le făcea reclamă, dar mă tem că acum susţinerea pe care aţi putea să o acordaţi unui produs nu ar face decât să-i alunge pe cumpărători, nu să-i atragă. Deşi ştia că afirmaţia este adevărată, pe Griff îl enervă acest lucru. — Şi atunci ce aveţi în minte? Pe cine trebuie să ucid? — Nu este vorba de ceva atât de grav. — Dar nu mă pricep deloc la avioane. — Nu are nicio legătură cu linia aeriană. — Aveţi nevoie de un nou grădinar? — Nu. — Atunci nu mai am întrebări. Totuşi ce trebuie să fac pentru a-mi câştiga sută de mii de dolari? — Trebuie să o lăsaţi pe soţia mea gravidă.   [1] Naţional Football League – Liga naţională de fotbal american (n. Trad).    

Umbre din trecut  de Sandra Brown Capitolul 1.   - S-a întâmplat ceva, doamnă? Vă pot ajuta cumva? Leigh Branson nici nu îl văzuse până nu îi bătuse în fereastra maşinii. Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului, nu îşi mai dăduse seama de nimic alceva. Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care ii atrăsese atenţia, scoase un geamăt de reânoită agonie. Presupusul ei salvator arăta ca orice alceva, numai ca cavaler în armură strălucitoare, nu. - Vă simţiţi bine? întrebă el din nou. Nu, nu se simţea bine, dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan, care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie. Hainele îi erau murdare, pătate de unsoare şi transpiraţie. Catarama mare din bronz, infăţinşând emblema statului Texas, îi apăru lui Leigh în faţa ochilor în clipa în care necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam. Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac, cu mâneci scurte, cădeau foarte bine pe lângă trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi aruncă o umbră sinistră pe chip, ceea ce făcu ca, pe lângă dureri, groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă. Măcar să nu fi avut ochelarii aceea fumurii, care o împiedicau să-i vadă ochii. Parcă ghicindu-i gândurile, necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată. Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi. Omul putea fi murdar, dar nu şi periculos. - Nu vreau să vă fac nici un rău, doamnă. Vreau să ştiu numai dacă vă pot ajuta cu ceva. O altă durere îi străbătu trupul, de la şira spinării pornind, apoi în jurul mijlocului, pnă la abdomen. În muşcă buza interioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât, după care se prăbuşi în faţă, lovindu-se cu capul de volan. - Dumnezeule mare! Mai zise glasul acela neliniştit înainte ca portiera să fie larg deschisă. Văzându-i burta atât de mare, bărbatul fluieră uşor. - Ce naiba căutaţi aici, singură, în halul ăsta? o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan. Leigh răsufla greu, încercând să numere secundele cât dura contracţia. Întrebarea lui era aproape retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns. Îi puse o mână pe umăr. Pe pielea ei rece şi umedă, mâna lui părea fierbinte şi uscată. - Uşurel, da? Uşor. E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. - Da, zise ea şi închise ochii o clipă, încercând să mai capete ceva putere, ceva demnitate în faţa acelui străin, torturată, în acelaşi timp, de chinurile facerii. Mulţumesc. - Pe dracu’, n-am făcut încă nimic. Spuneţi, ce vreţi să fac? Încotro mergeţi? - Spre Midlan. - Şi eu la fel. Vreţi să vă duc eu până acolo? Ea îl privi atent. Se ghemuise între ea şi portieră. Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun, iar cealaltă pe volan. Acum că nu mai avea ochelarii de soare, îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare. Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci Leight ştia că se putea încrede în acel bărbat. - Cred... cred că ar fi cel mai bine. El zise atunci, după ce aruncă o privire peste umăr: - Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoatră şi să-mi las camioneta aici. Este... Oh, Doamne, iar? Simţise că avea să vină altă contracţie înainte să  apuce durerea. Apăsându-şi mâinile pe ambele părţi ale abdomenului, încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-şi controleze durerea. După trecerea contracţiei, se lăsă moale pe spate. - Doamnă, până la Midland sunt vreo patruzeci de mile. N-o să reuşim. De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. - Am oprit acum vreo trei sferturi de oră. Avusesem ceva dureri şi până atunci, dar am crezut că e vorba de o indigestie. El zâmbi uşor şi Leigh  observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. - Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. - Au trecut doar două maşini, dar n-au oprit. Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a­si da seama dacă era destul spaţiu. - Credeţi că puţeţi merge? Dacă nu, o să vă duc eu. Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică. - Puteţi să vă întindeţi în camioneta mea. Nu este o veritabilă sală de naşteri, dar copilaşul n-o să ştie. De data asta zâmbi vizibil. Ridurile erau proeminente şi adânci, albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic, iar dinţi pefecţi şi strălucoitori îi lumina chipul arămiu. Leigh îşi dădu seama că, în alte condiţii, l-ar fi găsit dezarman de seducător. - Cred că pot să merg singură, zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan, în timp ce el se ridică pentru a-i face loc. Braţul lui cuprinse ceea ce, odată, ce fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă. Cu paşi nesiguri şi mărunţi, se îndepărtă spre spatele maşinii. Valuri sufocante de ccăldură se ridicau pe câmpurile din vestul Texasului. Leigh deabea putea trage în piept acel aer dogoritor. - Haideţi, nu ma e mult. Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte, dar îşi concentră atenţia asupra mersului. Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei, mărunţi şi nesiguri, îl făcea să se clatine. Praful de pe şosea se ridică în norişori lăsându-se, apoi, cu unghii;e degetelor ei de la picioare, care ieşeau din sandale şi pe pielea crăpată a cizmelor ei. Camioneta era la fel de murdară ca şi el, acoperită cu un strat subţire de praf de preerie. Albul şi albastru se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire. Era, de asemenea, plină de zgârâieturi, dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o înscripţie, obiect obscen sau sugestiv. - Sprijiniţi-vă puţin până las jos scăriţa, îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar, de cum se întoarse el cu spatele, ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. - Ah! ţipă Leigh, întinzând înstinctiv mâna spre el. O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de dedesubt. - Gata, gata, faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt aici. Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două, îşi îngropă faţa în umărul lui. Păru să ţină o veşnicie, sar, în cele din urmă, trecu. Se surprinse gemând. - Vă puteţi ridica? o întrebă şi ea încuviinţă. Se auzi, apoi, un zdrănganit de metale, după care el o întoarse să o ajute să se urce în partea din spate a camionetei. Rămase rezemată de o parte a maşini, în timp ce el întinse repede o prelată pe podeaua stricată a vehicului. Nu părea deloc prea curată, sar era, oricum, fundul ruginit al camionetei. Îl auzi înjurând încet şi murmurând reproşuri ca pentru sine, întinzând în acelasî timp, pânza kaki. - Haideţi spuse el apoi, luându-i umerii în mâini şi aşezând-o pe prelată. O să vă simţiţi mai bine. Aşa a fost. Oftând când spatele atinse suprafaţa dură, fără să îi pese nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte. Transpiraţia făcea ca rochia de vară să i se lipească de trup. - Aţi luat lecţii ca să învăţaţi să respiraţi aşa. - Da. N-am putut să mă duc chiar de câte ori aş fi vrut, dar am învăţat câte ceva. - Simţiţi-vă liberă să puneţi în aplicare tot ce aţi învăţat, zise el grijuliu. Aveţi ceva în maşină care ne-ar putea fi de folos? - Am o geantă cu tot felul de lucruri, printre care şi o cămaşă de noapte din bumbac. În compartimentul pentru mănuşi este un pacheţel de şerveţele. Leigh se gândea că mama ei ar fi fost mândră, deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără aşa ceva la drum. - Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Ligh observă că, pentru un om cu greutatea lui, dovedea multă agilitate. Când intră din nou în raza ei vizuală, îl văzu venind cu cămaşa de naopte aruncată pe umăr ca o togă. Îi dădu pachetul de şerveţele. - Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta. Am văzut odată, într-un fiml, că, în asemenea cazuri de urgentă, un ziar este foarte bun. Oricum, aţi putea să-l puneţi sub... ăă... sub şale, zise el şi, după ce îi dădu ziarul împături şi necitit, îi întoarse spatele coborând din camionetă. Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru, însă, complet, când dureri puternice îi străpunsese abdomenul. Într-o clipă el îngenuche alături strângându-i mâna cu putere. Gâfâind ea zări ceasul de la mâna stângă. Era din oţel inoxidabil, cu tot felul de cadrane şi alte prostii, şi ţăcăia foarte tare. Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cawboy pline de noroi şi hainele murdare. De la ceas, privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt pentru care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă. Avea, oare, copilul să fie adus pe lume de un bărbat care, nu numai că nu era medic, dar nu era nici măcar tată? - Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. - Nu. Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionete. Avea părul lung, de un şaten închis. - Trebuie să fie groanic. Îmi pare rău. El zâmbi şiscoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii. Pe Leigh o uimea faoptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat. Îşi deschise câţva nasturi a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat. - Eh, nu-i chiar aşa. Am avut eu probleme şi mai mari, zise el, buzele senzuale dezvelundu-i dinţii sclipitori. Scoase un şerveţel din pachet, cu care, cu mişcări blânde, îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. - Data viitoare aţi putea să vă alegeti cu o zi mai răcoroasă, glumi el smulgându-i un zâmbet. - Doris Day, zise ea. - Poftim. - Era un film cu Doris Day. James Garner era soţul ei şi era de meseries obstretician. Pe arlene Francis au apucat-o durerile faceri într-un Rolls-Royce şi Doris Day la ajutat să aducă bebeluşul pe lume. - E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunse râzând. - Cred că da. - Cine ar fi crezut că asemenea fim ar putea fi educativ? Zise el ştergând-o cu şervetelul în jurul gurii. - Cum vă numiţi? - Chad Dillon, doamnă. - Eu sunt Leigh Bransom. - Încântat, doamnă. Când o apucă iar durerile, nu mai fu atât de rău, deoarece mâinile îndemânate a lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul, care se transformase parcă într-o minge tare şi chinuitoare. - Cred că nu ma e mult, zise el după ce trecu contracţia. Din fericire, am în cabină un termos cu apă. Mă duc să mă spăl pe mâini. Luă termosul care îşi luă pe mâini cât putu mai bine, afară lângă camionetă. - Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă cu tact, mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. - Am reparat un motor de avion. Mecanic, deci. Ciudat, dar nu părea... - Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria î spuse el încet. Leigh închise ochii, simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea. Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... - Nu e cazul să-ţi fie ruşine de mine. Trebuie să scoatem copilul. - Iartă-mă, şopti ea, după care îşi ridică rochia. Pentru că purta nici furou, nici sutien, din cauza căldurii, nu trebuia decât să scoată bikinii. Ajutată de Chad, îi dezbrăcă trecândui peste picioare picioarele încălţate în sandale. - Nu te-ai simţi mai bine seculţă? - Nu, e bine... Chad, ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenuche imediat între picioarele ei ridicate. - Îi văd căpuşorul, zise el zâmbind uşurat. Trebuie să împinfi sau...ce? Gâfâind, ea începu să împingă cât putu de tare. - Asa, o încurajă el. E foarte bine, doamnă. Glasil lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat pentru trupul ei măcinat de durere. - Aproape că am terminat, Leigh, zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-l şterge transpiraţia cu un alt şerveţel. Batista pe care şi-o legase în jurul frunţii, era udă de propria lui sudoare. Îşi trecu dosul mâinii peste sprâncenele groase. Părul de pe piept era umed şi ondulat. Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al bkugului, întinzând piciorul ca să îşi strecoare mâna înăuntru, apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. - Eşti nemaipomenită, ştiai? Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol, dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu, nu, nu sunt! ţipă ea în gând, pentru că nu piutea să îl creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era, de fapt, dar, înainte să apuce să deschidă gura. - Soţul tău va fi foarte mândru de tine. - Nu... nu am nici un soţ, zise ea strângând din dinţi, când o altă durere îi străbătu fiinţa. Uluit, Chad o privi o clipă înainte ca grimadele ei să îl alerteze. Ochii i se măriră de încântare. - Eşti extraordinară. Aşa. Puţin matare. Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Strigă el râzând, scuipă şi apoi începu să ţipe. - Haide, Leigh, te descurci de minune. Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa, aşa, acum! Oh, Doamne! Făcu el prinzând în mâini trupul alunecos al copilului. Ia uite ce fetiţă frumoasă ai! Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecându-i pe obraji când îl văzu radiind. - Arată-mi-o, zise ea, foarte slab. E sănătoasă? - E... e perfectă, spuse el. Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul.Simţi lovituri de pumnişori şi de picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. - Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă, fără să îşi ridice privirea. Se concentră asupra a ceea ce avea de făcut. O picătură de sudoare îi pe vârful nasului delicat. - Foarte bine, îi spuse ea somnoroasă. - Te cred. Să ştii extraordinară. Ghemuit între picioarele ei, el îşi continuă treabă. Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă, după care luă copilul roşu, ud cu pilea încreţită, care ţipa şi se zbătea, aşezându-i-l încetişor pe piept. - Oh, Chad, îţi mulţumesc. Uită-te la ea, nu-i aşa că-i o minune? - Aşa e, zise el cu glas aspru. Pricirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere. Simţi o uşoară zvâcnire şi, apoi, uşurare. - Aşa, e mai bine acum? o întrebă el plancenta din ziar. - Da. Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.. Copilaşul scâncea la pieptul mamei, care nu mai simţea zăpuşeala, ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe. Mâinile începu să cerceteze trupul umed al copilaşului.. Îi numără degeţelele de la mâini şi de la picioare, apoi îi sărută căpuşorul. Fica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chat îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte, prinzându-i de mijloc cu un cordon improvizat. - Ce ciudat să ai din nou abdomen plat, zise ea oftând. - Sunt convins, chicoti el. Te simţi rău? Abia acum începu să simtă o durere surdă. - Nu, răspunse ea ştiind, însă, că, din scurta ezitare, se înţelsese că da. - Trebuie să ajungem la un spital, spuse Chad mai mult pentru sine. Îi trase, apoi rochia peste picioare şi îi dădu bikini cu stângăcie. - Dacă iei tu copilul, eu o să te iau pe tin, îi spuse după aceea şi, prinzând-o sub genuchi şi de după gât, coborâ din camionetă. Graţie paşilor lui maroii ajunseră la maşină în câteva secunde. Deschise portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă. După ce o aşeză pe locul însoţitorului, Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. - Aerul condiţionat va răcori admosfera imediat. Te-aş duce cu camioneta mea, dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi, apoi, e şi plină de fiare. - Nu-i nimic, dar cum ti-o vei recupera? - Nu-mi fac eu griji pentru asta, dar aşteaptă puţin s-o încui. Într-o clipă a fost înapoi. Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi, după care o întrebă. - Scaunul acela nu se întinde? - Ba da. - Cred că e mult mai comod aşa. Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul. Când fu sigur că stăteau cât se putea de bne, îşi puse din ochelarii de soare. Pălăria de caowboy îi rămăsese în camionetă, dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. - Cgad, poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. - Binţeles, spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului.. Bu îî trebui mult ca să apuce micul geamanta şi să îi pună locul din faţă. - Gata? Te simţi bine? - Foarte bine, îi răspunse ea zâmbind. El îi întoarse zâmbetul şi îi păru să spună ceva, dar se răzgândi, ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu. Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. - Îmi pare rău, ştiu că te doare, dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult. Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital. Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. - Bine că l-am luat cu mine, zise ea absentă. - Unde ai fost sau unde te duceai, dacă tot veni vorba? - Am fost la Abilene, la o prietenă care s-a căsătorit aseară. Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să mă îmbrac cu această ocazi, zise ea arătând spe umeraşul agăţat lângă bancheta din spate. Totuşi, mi-am luat şi ceva mai confortabi. El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Univeristăţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. - Providenţa a făcut aşa, îi spuse el şi, întorcându-se, îşi luă ochi de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate. Nu aveai ce să cauţi singură pe drum. Când trebuia să naşti? - Peste vreo două săptămâni. Ai dreptate, am căutat-o cu lumânarea. Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi, dacă nu era cine să mă însoţească, am... Lăsă fraza neterminată. - De n-ai rămas pe drumul I-20? Merge direct de la Abilene la Midland. - Am condus o altă prietenă acasă, , în Tarzan. Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan, în Texas. Durerile m-au apucat după ce-am plecat de acolo. El murmură ceva, râzând uşor: - Dper ca fetiţa să nu aibă nimic, zise ea din nou, privindu-şi fiica ce se afla intr-o stare de agitaţie. - La plămâni n-are nimic, zise Chad zâmbind. Fetiţa urla. Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă. Leigh sprivea spre mamă. Leigh îl privi pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plândul ei să nu îl enerveze, dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea delicată, datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea. Ce-aş fi făcut dacă Chad nu ar fi ajuns la la timp, se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe altul. Mai aveau vreo douăzeci de minute până la Midland şi ţipetele devenise şi mai acute. Leigh se uită la Chad, care îi întâlni privirea peste umăr, încetini şi opri în mijlocul şoselei. Nu era nimeni pe şosea. - Ce să fac? îl întrebă ea consternată. Ce putea să ştie omul acesta despre copii, când el nici măcar nu era căsătorit? Totuşi, conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucuru. El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. - Habar n-am. Poate ar trebui... să... o hrăneşti... Leigh era fericită în lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. - Bine, dar nu voi mai avea lapte... cel puţin câteva zile încă. - Ştiu, dar poate e numai... ştii... nevoia instinctivă de... liniştire, zise el şi ridică din umeri. Copiţul ţipa şi mai tare. Micuţile vinişoare albăstrui de pe cap deveneau alarman de proieminente, în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii. Luând hotărârea în locul ei. Chad îşi întinse mâna spre spătarul scaunului şi trase  de breteaua rochiei de vară a lui Leigh, incapabilă să îl privească, ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân. Apucându-l cu mâna, îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei care cu o surprinzătoare precisie, se agăţă cu guriţa de sfârc. Ligh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp. Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea. Ridicându-şi privirea. Leigh observă că Chad nu mai privea copilul, ci pe ea, iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu. Îşi dădu seama, după acea privire de admiraţie, că, aşa neîngrijită cum era, el o găsea tot frumoasă. De fapt, cuvintele lui oferiră confirmaţia: - Îţi stă bine în postura de mamă, Leigh, zise el încet. Buclele acestea lungi şi castanii, ochii albaştrii-cenuşiu asmenea norilor adunători de furtună, gura la fel de fragedă şi roză ca a ficei tale – şi, mai ales, expresia ta când te uiţi la copil – îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului XV – lea în care e zugrăvită Sfâbta fecioară. Numai că tu nu eşti o pictură, mai adăugă el şi contiună să o privească cu admiraţie. Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie. Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat vreun pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare, chipul brăzdat de soare şi neras. Acum îi observă blândeţea din privire. Mâinile, deşi cu bătături, păreau sigure, puternice şi capabile de mângâiere. Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse, îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui. Uitându-se în jos, la fetiţă, văzuse mâba lui Chad întinzându-se spre aceasta. Şi mai aproape. Îşi ţinu răsuflarea. Degetul arătător atinsese obrazul fiicei ei, mângâind-o, şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei mângâind-o şi pe sânul ei. - Ce nume o să-i pui? - Sarah, zise ea fără nici o ezitare. - Îmi place? - Da? făcu ea privindu-l din nou. Aşa o chema pe soacra mea. El îşi retrase mâna de parcă s-ar fi ars. - Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. - Nu mai sunt. Soţul meu a fost ucis. Când rămăsese tăcut un minut privind soarele care apunea, ca o minge roşie la capătul şoselei. - Îmi pare rău, spuse el uşor. Când? - Acump opt luni. Nici n-a ştiut că era însărcinată. Lucra la departamentul de narcotice. A fost împuşcat în timpul unui raid. Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere. Char se uită la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. - Cred că sunteţi două două doamne foarte deosebite, mai şopti el înainte de a porni maşina. Leigh trebuie să fi adormit după aceea, pentru că următorul lucru pe care îl conştientiză fu acela că Chad trăsese maşina în faţa intrări unui spital. Oprind, începu să clansoneze prelung şi tare. Apoi întorcându-se spre ea, îi luă copilul de la sân şi îi atrăsese atenţia: - Aranjează-ţi rochia puţin. Cu o grabă neândemânatică, ea începu să îşi lege la loc breteaua, iar când Sarah începu să dea semne de agitaţie, Chad i-o dădu înapoi mamei. - Aşteaptă aici, îi spuse el. Era un alt Chad, care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asitentelor venise să vadă ce se întâmplase. Portieraf fu deschisă iute şi nişte mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa. După aceea veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa. Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţială şi o uşoară senzaţie de greaţă. Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal. Unde era copilul? O durea ceva. Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă. O durea când o atingeau şi când o consultau. Cine era doctorul acela care îi tot spune să nu îşi facă nici o grijă? Îi făceau o injecţie? Unde era Chad? Chad... ♣ ♣ ♣   - Leigh? Îi era foarte somn. Abia îşi putea ţine ochi deschişi. Încăperea era cufundată în întuneric. Când încercă să îşi mişte picioarele, simţi o înţepătură între coapse, ia faţa era fierbinte şi o furnica. Încet-încet; îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul. Simţea dureri peste tot. Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat a lui Chad Dilon aplecat asupra ei.. - Leigh, eu trebuie să ple acum. Îmi pare rău că te-am trezit, dar vream să-mi iau rămas bun. - Sarah? - E bine, răspunse el zâmbind. Am trecut întâi pe la ea. E la încubator, deocamdată, dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă. N-are nimic la plămâni. E perfectă. - Leigh închise iar ochii, atât cât să spună în gând o răgăciune de mulţumiere. - Când o să vă pot vedea? - După ce o să-ţi mai revii. Ai trecut prin foarte multe. Îţi aminteşti? Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încruntă, tulburată şi dezorientată. Leigh îşi plimbă privirea încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. - Flori? făcu ea întrebătoare. - Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva. Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii. Trandafirii aceea costaseră, probabil, o avere, şi el nu îşi putea să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţ, Chad. El îşi lăsă capul în jos, timid ca un băieţandru. - Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring. Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău, pe un cartonaş din acelea de notat – în caz de urgenţă. Vin încoace. I-am spus doctorului unde e parcată maşina, iar cheile i le-am dat asistentei şefe. Cu ajutorul talonului tău de asigurare v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme. Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă, dar mi-au spus că nu ain nevoie decât de odihnă. Nu cred că ţi-am făcut ceva rău. Cum te simţi? - De parcă aş fi născut într-o camionetă, zise ea riscând un zâmbet. Mă înţeapă toată faţa. - Te-a ars soarele, ii spuse el atunci, chicotind încet.. - Nu se poate!                 - Ba da. Vrei să-ţi dau cu puţină cremă? Sora a lăsat ce pe-aici. - Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă după tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îi indica. Îşi turnă puţină cremă în pală şi, cu degetele de la cealaltă mână, începuse să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte, nas şi obraji. Atingerea lui era uşoară, degetele lui lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema. Sprincenele, pomeţii, nas, bărbie, totul cădea pradă ochilor lui. Îi atinsese din greşeală colţul gurii. Mâna îi încremeni, deodată, şi se  uită la ea. Inima încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba, nu pentru mult timp însă. - E mai bine, spuse ea, pe când el închidea sticluţa cu cremă. De ce era, oare, atât de emoţionată? Toate mamele sunt asa de sensibile?. Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă de aplânge şi nu ştia de ce. - Mă bucur că v-am fost de folos, doamnă, zise el zâmbind, dar cubintele acestea sunară ciudat de solemn. Leigh se întrebase dacă îşi imaginase doar că gura lui tremurase puţin. - Ai fost... începu ea şi înghiţi nodul care i se puse în gât. Habar n-am ce m-as fi făcut fără tine. Îţi mulţumesc mult, Chad. - Eu îţi mulţumesc, Leigh, că ai avut încredere în mine. Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine. Se îndreptă şi dădu să plece, dar, după ce făcu doi paşi, se opri. Îşi lăsă capul în jos, ca şi cum i-ar fi sot atârnat de gât, şi îşi ţintui privirea podeaua din plăcuţe de ceramică, de parcă ar fi putut afla acolo răsounsul la o mare dilemă. Se întoarse, apoi, deodată, şi, distanţa pe careo făcuse în doi paşi, o făcu acum într-unul singur. Bratele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. - Leigh, spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei, mişcându-le încet şi îndepătându-i-le uşor. O sărută fără grabă ca, apoi, imediat să plece, statura lui înaltă, bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor, absorbite imediat de perna tare de spital.