Sandra Brown carti

  FASCINAŢIE SANDRA BROWN   PROLOG Ramsey e făcut foc pe tine, Mackie.Comisionarul care se întîlnise cu celebrul autor de cronici sportive., chiar în faţa liftului, era gata-gata să se împiedice. Se grăbise foarte tare să-l ajungă din urmă, străbătînd holul clădirii celui mai important ziar din oraş, Dallas Tribune. Dar Judd Mackie nu păru prea impresionat de ameninţare. I se mai întîmplase să fie în dizgraţia re- dactoruluişef. Se îndreptă direct spre automatul de cafea. Licoarea din aparat era atît de vîscoasă şi de neagră, încît Judd glumea adesea, spunînd că resturile erau folosite pentru a umple găurile din asfaltul de pe autostrada North Central. M-ai auzit, Mackie? Te-am auzit, Addison. Ai o monedă?în buzunarele pantalonilor lui - scumpi, însă niciodată călcaţi - nu găseai niciodată suficienţi bani. Toată lumea ştia că nu avea bani la el. Era absurd, însă acum cerea bani de la un tip a cărui vîrstă, dar şi salariu erau pe jumătate cît ale lui. Ramsey mai are puţin şi dă în fiert, zise comisionarul în timp ce-i întindea idolului lui un pumn de monede. Aşa e el de obicei. Mackie se uita cu atenţie la ceaşca pe cale de a se umple cu cafea. Singu-rele ei calităţi erau fierbinţeala şi culoarea închisă, opacă, la fel ca a ochelarilor de soare, pe care nu şi-i scosese încă de la ochi, cu toate că intrase în clădire cu mai mult de cinci minute în urmă.   În timp ce sorbea din ceaşca de plastic, lentilele ochelarilor i se aburiră, amintindu-i astfel de prezenţa lor. îşi scoase ochelarii şi-i băgă în buzunarul de la piept al sacoului, care nu arăta mai bine decît pantalonii. Privirea îi era înceţoşată; albul ochilor îi era împînzit cu vinişoare roşii. - Mi-a spus să te aştept la lift şi să te aduc personal în biroul lui. Chiar că e supărat. Ce-am mai făcut de data asta? întrebă Judd, fără să pară prea îngrijorat. Michaei Ramsey era mai mereu furios pe el. Am să-l las să-ţi spună personal. Vii de bunăvoie? întrebă comisionarul, circumspect.   Judd îi aruncă o privire încărcată de milă. Haide. Deschide-mi drumul. Addison Somethingorother, student al Universităţii Southern Methodist, secţia ziaristică, lucra o jumătate de normă la Dallas Tribune. în prima lui zi de serviciu, Judd îi întinsese o batistă îndelung folosită, pe care o pescuise dintr-un buzunar, nici el prea curat, şi-i sugerase să se cureţe după urechi.   Cum Addison păruse jignit, Judd îl bătuse prieteneşte pe spate, spunîndu-i că nu voise să-l necăjească, şi-i dăduse cel mai bun sfat pe care-l putea oferi unui aspirant la cariera de ziarist, sfat pe care ar fi făcut foarte bine dacă l-ar fi urmat chiar el: - Programul este extrem de lung, plata este mizerabilă, condiţiile de lucru sînt, practic, in-existente şi nu poţi spera decît să ajungă cineva să citească ceea ce ai scris înainte ca ziarul să fie ronţăit de cîine, umplut de găinaţuri de vrăbii sau folosit ca ambalaj pentru puiul vreunei gospodine.   Dar Addison nu fugise speriat de cuvintele lui, pe care părea să nu le fi luat prea în serios. Judd ar fi continuat să ironizeze idealismul lui Addison, dacă nu şi-ar fi amintit că şi ochii lui străluciseră la fel, atunci cînd se aflase la începutul carierei sale. Sclipirile din ochi lui dispăruseră de mult. Din cînd în cînd însă, atunci cînd îl cuprindea me-lancolia, îşi amintea de vremurile în care îl copleşeau ambiţii de mărire. Dar avea să afle curînd cît de vane erau acele visuri ale sale şi ce feste urîte îţi joacă, adesea, viaţa.   Dimineaţa era pe sfîrşite, iar în încăpere domnea o activitate febrilă. Reporterii făceau ultimele retuşuri la articolele scrise cu o noapte înainte. Unii vorbeau la telefon, sprijinindu-şi receptoarele cu bărbia. Curierii forfoteau printre birouri, adu- cînd colete şi corespondenţa, încă nedeschisă.   Mai erau cîţiva tipi care, pur şi simplu, îşi pierdeau vremea pe acolo, fumînd, sorbind din cafea, aşteptînd o ştire care să merite efortul lor sau cine ştie vreo inspiraţie divină. ... şi arabii. Dar atunci, Israelul... Bună, Judd. Ce-ai zice dacă... Aşa că i-am spus: Uite ce e, dă-mi înapoi cheile. A, bună Judd. Şi ea mi-a zis...- ... să-mi vîndă un pont. Bună, Judd. Cineva trebuie să-şi rişte gîtul şi să se intereseze de asta. Mackie dădu din cap, în semn de salut către colegii lui, în timp ce-l urma pe Addison. Străbătură împreună încăperea înţesată de birouri, apoi ieşiră pe un hol acoperit cu mochetă, care ducea spre biroul redactorului-şef. Ai venit, în sfîrşit, zise secretara acestuia, exasperată. De vreme ce nu are încă o patrulă, era cît pe ce să mă trimită în căutarea ta. Îţi mulţumesc, Addison. Te poţi întoarce la treburile tale.   Comisionarul nu părea prea. dornic să plece tocmai acum, cînd urmau artificiile. Dar secretara lui Ramsey era la fel de inflexibilă ca şi şeful ei. Se îndepărtă, mormăind. Bună, păpuşă. Ce s-a întîmplat? Judd ochi coşul de gunoi cel mai apropiat, în care aruncă paharul de plastic, gol de-acum. Toarnă- mi şi mie o cafea adevărată, vrei?   Secretara îşi puse mîinile în şolduri. Arăt cumva a chelneriţă? Judd îi făcu cu ochiul şi-i aruncă acea privire a lui, care rareori dădea greş. - Arăţi exact ca un milion de dolari. Şi intră repede în biroul şefului, fără să mai aştepte vreun comentariu despre complimentul deloc măgulitor. De partea cealaltă a uşii îl întîmpină fumul dens, înecăcios, produs de primele două dintre cele patru pachete de ţigări pe care Michael Ramsey le fuma zilnic. Cînd Judd intră în cameră, o ţigară fumega în scrumieră, iar o alta îi atîrna lui Michael în colţul gurii. Era şi cazul. Faţa îi era congestionată de furie.Judd se trînti pe un scaun îmbrăcat în piele. Să ce? Să nu faci pe deşteptul cu mine, Mackie. De data asta ai încurcat-o!   Secretara lui Ramsey îi aduse ceaşca cu cafea cerută. Judd îi mulţumi cu un zîmbet şi o altă privire sugestivă care, din păcate, nu avea şi urmări. O ştia prea bine. După ce ieşi secretara, Ramsey expiră un veritabil nor de fum înţepător. Ai ratat cel mai mare eveniment din lumea tenisului. Judd, care-şi fripsese limba cu cafeaua, reuşi să izbucnească totuşi în rîs. Tenis? De-aia făceai mutrele alea? Din cauza unui nenorocit de meci de tenis? Cînd am văzut cît erai de nervos, am crezut că am dat faliment. Ce s-a întîmplat? Iar l-a jignit McEnroe pe vreunul dintre arbitrii de linie? Stevie Corbett a avut un colaps în timpul meciului de azi- dimineaţă, de la Lobo Blanco.   Expresia lui Judd se schimbă. Ceva îi atrăsese, brusc, atenţia. îşi duse ceaşca - de data asta, de porţelan autentic - la buze şi-l privi pe Ramsey. Acesta îşi stinse ţigara din scrumieră şi mai trase un ultimul fum din cea pe care o ţinea între buze, împrăştiind scrumul pe tot biroul. Cum adică „a avut un colaps”? Păi nu ştim, de vreme ce n-am avut nici un om de-al nostru acolo, îi răspunse dulce Ramsey. Starul reporterilor noştri, cel mai bine plătit din breaslă, a dormit pînă tîrziu în dimineaţa asta. Gata cu sarcasmele, da? Şi ce dacă am dormit? Mare lucru. Ce i s-a întîmplat domnişoarei Corbett? S-a împiedicat şi a căzut în nas? Nu, nu s-a împiedicat. Din fericire, fotograful nostru s-a prezentat la datorie, chiar dacă tu n-ai apărut. Mi-a spus că a avut un colaps. Adică a leşinat? Adică a căzut lată, cît era de mare, în mijlocul terenului. Doamne, ce vocabular poţi să ai!   Ramsey se învineţise de furie. Dac-ai fi fost acolo, ai fi găsit tu o altă expresie. Dar nu era neapărată nevoie să merg eu acolo, se apără Judd. Toată lumea era sigură că Stevie Corbett avea s-o bată fără probleme pe italiancă. - Ei bine, n-a fost aşa. Meciul s-a încheiat prin forfeit. A părăsit turneul. Şi cînd te gîndeşti că, după ce a cîştigat Open-ul francez, meciurile de acum nu aveau cum să-i pună probleme. Tocmai mă pregăteam să asist la cîteva dintre meciurile mai interesante, din după-amiaza asta. Cînd aveai să-ţi revii din mahmureală, zise Ramsey, acru. Oricum, ai ratşt un reportaj de senzaţie despre colapsul lui Stevie Corbett, petrecut în faţa concitadinilor ei, care au putut să se lupte cu traficul la o oră de vîrf, ca să vină şi să o vadă jucînd. Pe cînd tu erai încă în vîrful patului. Ce-aţi aflat pînă acum? Nimic. Antrenorul ei a citit o declaraţie formală din trei propoziţii, în care nu a spus, practic, nimic. La ce spital au dus-o? Judd îşi revizuia deja în minte lista surselor în care se putea încrede, din rîndul personalului medical. Lista celor care erau în stare să-şi vîndă chiar şi mama, pentru o sumă bunicică. Nu e la spital. N-au dus-o la spital? îl copleşi un val de adrenalină. Creierul îi lucra febril. Scoase un hohot de rîs răguşit şi mai luă o înghiţitură din cafeaua pe care o uitase pe un colţ al mesei. Am impresia că a cam sărit calul, Mike. Mititica, drăgălaşa Stevie, a avut, probabil, o noapte grea. Ca şi mine, dealtfel.   Ramsey clătină din cap cu încăpăţînare. A trebuit să fie scoasă pe targă de pe teren. Este ceva mult mai grav decît o „noapte grea“. îi aruncă lui Judd o privire severă care-l ţintui pe scaun. Trebuie să afli exact ce s-a întîmplat... înaintea oricui. Eşti într-o cursă contra- cronometru. Povestea a fost deja difuzată la radio. Mă mir că n-ai auzit nimic în timp ce te îndreptai încoace. Judd clătină din cap.   download de aici.....

Ruleta dragostei de Sandra Brown CAPITOLUL I   În destinul fiecărui om există un moment crucial,care îi schimba total viaţa,când dacă era ca toată lumea devine excepţional,iar dacă era excepţional,devine ca toată lumea.Acest lucru era întru totul valabil şi pentru Johanna Luzi,fosta soţie a contelui italian Maurizio Luzi,care pe atunci nu avea nici titlul de nobleţe,nici uria a avere moştenită de la soţul ei,ci se numea pur si simplu Johannaș  Houckgeest şi mergea la o şcoală din Amsterdam.Momentul de iluminare a Johannei s-ar putea numi convenţional „ceartă de familie” și a povestit pe scurt,și suna cam în felul următor,dacă ar fi să preluăm o pagină din jurnalul pe care Johanna de fapt,nu l-a ţinut niciodată.   18 mai 1972.Astăzi a venit încă una dn numeroasele paciente ale tatei.Cabinetul lui de consultaţii este la etaj şi tata ne-a rugat pe mine i pe mamaș ca atunci când vine „fata cu ochii de petrol”,să-i spunem să urce fără întârziere.Într-adevăr,pacienta aceasta tânără cu o culoare atât de neobişnuită a ochilor,a venit i a urcat scările cu paşi vioi,care nu trădau vreo suferință anume.Tata a operat-o la clinică acum trei ani şi,după cât se pare,opera ia a fostț atât de dificilă,încât,după atâta amar de vreme,fata mai vine încă la consultaţii săptămânale confidenţiale şi destul de îndelungate: durează cam câte două ore Am observat mai demult că mama nu vede cu ochi buni aceste consultaţii,dar că,deocamdată rezistă eroic şi nu explodează.Astăzi însă,era mai surescitată ca de obicei şi,după vreo jumătate de oră de la începutul consultaţiei mi-a spus,parcă cu un calm subliniat.   -Îi duc tatei o ceaşcă de cafea.Turnă cafeaua într-o ceaşcă mare de porţelan chinezesc şi o porni spre cabinetul de consultații. Fireşte,am urmat-o,pentru căț marile evenimente beneficiază  întotdeauna  de martori imparţiali.M-am cam mirat de ce mama nu intră pe u a dinspre scară,ci se îndreptă spre cea din fundul cabinetului,care stătea de regulă zăvorâtă.Abia mat târziu mi-am dat seama că buclucaşa ceaşcă de cafea făcea parte dintr-un plan minuţios elaborat,care prevedea neutralizarea din timp a zăvorului,astfel încât surprinderea în flagrant delict să nu fie ratată din pricina u ii principale,care cu siguranţă fuseseș încuiată,având în vedere caracterul absolut secret al consultaţiei.   Deodată,imediat ce mama deschise uşa,pe care nu mai intrase nimeni de vreo cinci-şase ani,când cabinetul tatei servise drept”camera copilului”,adică a mea,s-a auzit un zgomot teribil,neîntrecut probabil decât de vuietele clădirilor dărâmate de cutremure în Japonia: ipete,plânsete,obiecte trântite,vase sparte.Stratagema mamei nu dăduse greş, intrând în cabinet,o văzuse pe „fata cu ochii de petrol” întinsă goală pe canapea,în timp ce tata,aflat deasupra ei,o opera cu un instrument chirurgical care-i ieşea dintre picioare.Mama a înşfăcat-o pe pacientă de păr,iar pe tata a început să-l fugărească prin casă,aruncând în el cu tot ce-i cădea la îndemână.Fireşte,n-a scăpat cu această ocazie nici vaza adusă de tata din India,pentru care un colecţionar american ne oferise două mii de dolari.Peste nici cinci minute „fata cu ochii de petrol”,cam neglijent îmbrăcată,a coborât scările ca din puşcă,iar tata,după îndelungi curse prin casă,s-a încuiat în camera lui.Uşa masivă din stejar a rezistat asalturilor furibunde ale mamei,apoi furtuna s-a potolit.Mama mi-a dat să mănânc,m-a lăsat să văd serialul la televizor,apoi m-a trimis la culcare.M-am trezit după miezul nopţii.Îmi era sete şi mi-am amintit că în frigider sunt câteva cutii cu suc de ananas.   Trecând pe lângă ușa de la camera mamei,am auzit niște gemete,care mi s-au părut a fi de durere.Am deschis ușa și am încremenit în prag.Luna plină scăldaș  camera într-o lumină lăptoasă.Pe patul lat,tata stătea de-a curmezişul,cu faţa în sus,iar mama îl călărea ca pe un ponei,goală şi transpirată.Se unduia deasupra lui ca un copac bătut de vânt,pe care numai rădăcina îl mai ţine în contact cu pământul.   -O,Olaf,cât te iubesc! şoptea ea.Doamne,ce bine e! O-o-o! Am închis uşa cu băgare de seamă,ca nu cumva să mă audă.În clipa aceea am înţeles că sexul şi dragostea nu înseamnă acelaşi lucru.Tata o iubea pe mama,iar întâmplarea cu „fata cu ochii de petrol” nu fusese decât o aventură neînsemnată.Oricum,e o descoperire importantă pentru mine,mai ales că săptămâna viitoare împlinesc treisprezece ani.   CAPITOLUL 2   Secolul XX a făcut din planeta noastră un sat mai mare,pentru că,urcând într-un avion la Oslo,de exemplu,po i ajunge în numai câteva ore la o întâlnire  amoroasă pe care ai fixat-o la Paris sau la Madrid.Furtunoasa viaţă a Johannei Hockgeest a început de timpuriu,când a înţeles că fantasticul ei corp este făcut pentru a aduce bani.După ce-şi reprezentase,cu destul succes,ţara la concursul „Miss Univers”,primise o mulţime de oferte filme,case de modă,reviste mai mult sau mai puţin deocheate.Lumea întreagă devenise pentru ea un fel de teatru sau,mai degrabă,numai decorul acestuia,care-i servea drept fundal pentru a-şi etala coafurile şi toaletele formidabile.Comportamentul ei căpăta cu uşurinţă  nuanţe locale,în funcţie de ţara prin care o purtau interesele.Repertoriul ei era imens.   În Africa de Sud,unde turnase nişte filmuleţe de reclamă pentru câteva mari case de modă europene,constatase,mai ales la Johannesburg,ce înseamnă să trăieşti într-un cerc închis,pus numai pe distrac ii,prin care,fire te sexul ocupaț și primul loc consta din obligația și onoarea asumată de fiecare bărbat de a se culca cu toate amicele şi soţiile prietenilor lui.Desigur,aceeaşi deprindere libertină exista şi printre femei.   Cu tot conservatorismul albilor sud-africani, europencele,mai ales blondele din Germania,Olanda sau Scandinavia,se bucurau de o popularitate imensă,datorită simplităţii,temperamentului şi spontaneităţii lor.Fireşte,Johanna făcea furori.Observă însă un fenomen interesant. La început era invitată la teatru,la banchete fastuoase,la cele mai bune restaurante,însă încetul cu încetul aceste costisitoare modalităţi de a-i face curte deveneau din ce în ce mai studenţeşti.Prietenii ei de ocazie începeau să se mulţumească cu vizite directe,aducând cu ei întotdeauna o sticlă cu whisky şi un buchet de flori.Reputaţia i se stabilizase în zona acestui preţ,datorită existenţei ei impetuoase.Când ieşea în public,auzea mereu la adresa ei,o frază pe jumătate admirativă,pe jumătate dispreţuitoare -Iat-o pe olandeza zburătoare.   Zboară din pat în pat!Avea deja douăzeci şi unu de ani şi se simţea total dezamăgită de modul rudimentar de gândire al bărbaţilor.Sunt profund egoişti în poftele lor i insistă asupra dreptului laș intimitate atunci când au chef,neţinând cont de dorinţele femeilor. Johanna începuse să simtă nevoia unui prieten adevărat,cu care să-şi împartă bucuria şi necazul,care să aibă grijă de ea.Din păcate,acest prieten întârzia să apară,ceea ce o făcea să se simtă deprimată.Totuşi,nu putea trăi izolată şi continua să iasă în lume.Începu să-i facă prieteni printre homosexuali,ace tiaș ș erau măcar sinceri în ceea ce o privea pe ea,neinteresându-i ca femeie.   Erau,deci dezinteresaţi.Singurul bărbat pe care putea miza ca mascul era Mark,un fotograf englez.Relaţia lor era pur platonică,însă Johanna ştia că şi-l poate face oricând partener de acrobaţii erotice.Dar acest lucru o interesa prea puţin.Împreună cu Mark,într-o seară de noiembrie a anului 1980,Johanna a ajuns la o mică petrecere,unde l-a întâlnit pe omul care avea să devină primul ei soţ. Era o recepţie cu prilejul zilei lui Charles James Fox,zi care pentru englezi marchează aniversarea aşa-numitului „complot al prafului de puşcă”.În acea zi,celebrul în posteritate Fox făcuse să sară în aer parlamentul britanic.   Comunitatea engleză din Johannesburg sărbătorea evenimentul acela petrecut cu mai mult de o sută de ani în urmă,a a că Johannei i se oferi prilejul să-l cunoască   pe Albert Drake.Era un american de douăzeci şi şapte de ani,foarte elegant, foarte inteligent,care părea să aibă tot ce şi-ar putea dori o femeie de la un bărbat.Odată făcută cunoştinţa,Johanna rupse toate legăturile sporadice pe care le mai întreţinea,presimţind că,mai devreme sau mai târziu,Albert va face primul pas.Timp de două săptămâni frecventă cu îndârjire locurile pe care le agrea el,aşa că,în cele din urmă,telefonul primit de la el arăta ca ceva cât se poate de firesc.Avu loc şi prima întâlnire,la care Albert veni cu un buchet imens de trandafiri,dar fără sticla de whisky,care devenise un fel de tradiţie în cercul de prieteni ai Johannei.   Dimpotrivă,o invită la cel mai elegant restaurant din oraş,unde,de la prima îmbrăţişare,sânii Johannei rămaseră în stare de erecţie până acasă.Fireşte,Albert nu era un amant de clasă,avea prea puțină experienţă ca să nu termine prea repede.Mai târziu,Johanna i-a predat un curs intensiv dar complet de tehnică a patului,curs care putea fi însuşit cu succes de orice bărbat cu potentă normală,adică cu un trup rezistent şi penis normal.Iar penisul luiț Albert era uriaş!Fireşte,dimensiunile acestuia nu joacă,în sine,un rol foarte important pentru ca bărbatul să fie un amant excelent,dar,orice s-ar zice,poate reprezenta o bună bază de plecare.În prima lor noapte de  dragoste,norocul Johannei a fost că se afla într-o stare de excita ie absolută,altfel Albert n-ar fiț putut intra în ea nici pe jumătate.Treptat,însă,începură să se deprindă unul cu altul,întrucât duceau o viaţă sexuală foarte intensă,de i continuau să trăiască și separat.În această privință,Johanna respecta cu stricteţe unul dintre sfaturile    mamei ei: -Johanna,n-aş putea să-ţi reproşez nimic dacă n-ai rămâne virgină până la căsătorie.Trăim nişte vremuri atât de grele!   Dar încearcă măcar să nu locuieşti în casa bărbatului faţă de care ţi-ai făcut nişte planuri.Prin asta,îţi vei strica cei mai frumoşi ani trăiţi împreună şi-i permiţi bărbatului să înfulece o bucată din tortul de nuntă,fără să-ţi ofere nimic în schimb.Bărbatul nu se căsătoreşte cu o femeie care-şi permite să locuiască sub acelaşi acoperiş cu el,înainte de a fi dusă la altar.Pe măsură ce se apropia momentul întoarcerii lui Albert în Statele Unite, lucrurile păreau să se clarifice.Locul unde-şi petreceau fiecare week-end era un hotel îngrozitor de romantic dintr-un orăşel anonim.Lucrurile s-au precipitat pe o vreme ploioasă.Îndrăgostii își petrec în pat clipe sublime,atunci când ploaia bate în geamuri și zornăie pe acoperișuri .Johanna și Albert au avut parte chiar deș  asemenea clipe...   Duminică seara,Albert a îmbrăţişat-o şi i-a spus: -Johanna,până acum nu ţi-am vorbit de sentimentele mele,pentru că eu însumi trebuia să mă lămuresc asupra lor.Nu mai sunt un adolescent care le declară dragoste eternă tuturor fetişcanelor cu care are norocul să facă dragoste.Te iubesc!   Johannei îi veni să sară până în tavan,se simţea ca o domnişoară virtuoasă,care a auzit pentru prima dată o declaraţie de dragoste.Tot ce-şi dorise se împlinise,în sfârşit,în camera aceea de hotel!I se părea că s-a născut a doua oară. -Johanna,vrei să fii soţia mea?   CAPITOLUL 3   Nu mai avea nici un rost să insiste.Norocul,odată pierdut,dacă se întoarce,e ca femeia:nu revine decât pentru ca să- i ia catrafusele și să dispară definitiv.Da,ea știa mai bine să se retragă acum,când,de bine de rău,a reuşit să câştige ceva. Julio le zâmbi cât putu de fermecător partenerilor de joc şi,cu un gest neglijent,îi aruncă două bancnote de câte cincizeci de dolari frumoasei crupiere. Fata îi zâmbi dulce,cu zâmbetul profesional,dar şi cu cel special,destinat persoanelor care îşi pot permite să piardă o avere. Julio îi răspunse la zâmbet şi îşi puse calm în buzunar douăzeci de fise în valoare de câte cincizeci de dolari aur. Oricine ar fi intrat în clipa aceea în salon şi-ar fi putut închipui că vede un norocos.Sigur că da,acest noroc din ultima jumătate de oră e ca o briză pe lângă taifunul pierderilor repetate.Ca să te po i bucura de o asemenea briză,trebuie să uiți că ți-a fost dat să treci prin dezastru. În cazul lui Julio,dezastrul putea fi numit cu mare precizie:patru sute de mii de dolari.   Deşi renunţase la joc,Julio nu se grăbea să plece.Îşi plimbă ochii obosiţi prin cazinoul care forfotea de lume.Toată,fauna americană şi neamericană avea aici reprezentanţii ei,ca în arca lui Noe.Într-adevăr,jumătatea feminină a omenirii este aici cea mai contrastantă,în sensul că nu există vârstă de mijloc.Personalul localului şi fetele „de însoţire” sunt cantonate cu puţin dincolo de pragul celor douăzeci de ani standard,în timp ce la polul opus se înghesuie împrejurul meselor nişte bătrâne debile,cu rochii înflorate,care demonstrează că mâinile lor fragile sunt neaşteptat de puternice şi de pricepute în mânuirea butoanelor jocurilor automate.Câteva cupluri fără vârstă,incolore de obicei,dar acum cuprinse de frenezia hazardului,stau cu ochii pe ruletă,sperând să-şi sporească subţirele conţinut al   buzunarului cu vreun sutar,poate cu o sută cincizeci.   Visul american!Banii! Dolarii!Dar,de fapt,nu dolarii contează,ci numărul lor.Tot după dolari umblă i cele  câteva  fetişcane  provocatoare,a căror profesie o poţi ghici fără dubii de la prima privire. Prostituatele,reprezentantele  celei mai vechi profesii din lume,viermuiesc încoace şi încolo,sigure pe ele,încercând să-i descopere pe cei dispuşi   să-şi   plătească  porţia  de voluptate.Eventualii amatori  sunt tot    de pe treapta superioară a vârstelor şi se străduiesc să-şi sugă bur ile prea proeminente,mai ales atunci când se simt studia și de priviri feminine.Plătitorii de sevicii erotice sunt și ei cumva ușor de tipizat:poartă de obicei costume de serie,din materiale sintetice i stau împrejurul meselor unde seș joacă poker.Vorbesc cu accent american sau au unflexiuni guturale,arabe în voci.Julio zâmbi.La San Francisco se sim ise bine întotdeauna.Propriu-zis,nu eraț un turist dar distracţiile le căuta cu obstinaţie.Putea fi mereu întâlnit prin cazinouri.Asta era plăcerea lui locurile caracterizate prin înghesuială şi grabă Pierderi şi câştiguri.Regi de-o clipă,cerşetori de-o viaţă.O lume în acelaşi timp fantasmagorică şi reală,pură şi mizerabilă.O lume a contrastelor.   Şi cazinoul de aici semăna cu o gară sau cu un aeroport.Mai degrabă cu un aeroport,situat în mijlocul unui deşert imens.N-are importanţă că acest deşert este oraş la rândul lui,locuit de oameni cu destine proprii,supuse stelelor pe care de-abia le poti vedea deasupra prin norii de gaze de e apament.Dincolo de u ile ș ș cazinoului se desfă oară altfel de via ă,atât de diferit,încât ar putea păreaș ț importat de pe altă planetă.Legile de dinăuntru și de dinafară nu coincid.Nici sentimentele.Poate doar păcatele să coincidă.Dacă apar ținem aceluiași regn,înseamnă că și păcătuim la fel.Chiar dacă avem Dumnezei diferiți Los Angelesul e metropola în care poţ,obţine ce vrei.Cu o mică şi neînsemnată condiţie să ai bani,cât mai mulţi.Atunci poţi întinde mâna,luând orice îţi place, fără nici un sentiment de culpă.Dar dacă nu ai buclucaşele de hârtii verzi,atunci poţi crăpa de foame fără grijă.Da.   Julio îşi scoase din buzunar bricheta de aur O privi îndeiung ca pe o operă de artă De fapt,asta şi era: o mică operă de artă,pe care sc lăfăia inscripţia firmei producătoare.-”Dunhill”.Scoase din tabachera masivă o ţigară de foi,lungă şi subţire.De ce s-o fi numind „havană”,dacă drăguţul de Fidel Castro şi-a pus în minte să ruineze Statele Unite,sistând exportul de tutun?Dar Julio nu stărui prea mult asupra acestei întrebări.Politica nu-l interesase cu adevărat niciodată. Cu un gest de o eleganţă desăvârşită,î i aprinse ţigara şi slobozi fumul peș nas.Zâmbind relaxat,degajat îi salută cu gesturi din cap pe cunoscuţii,care treceau pe lângă el.Prin faţa ochilor ,se perindau când şeful de sală,când vânzătoarea de igări,când un tip din corpul de pază.El îi cunoştea pe toţi şi,la rândul lui,era cunoscut de aceştia.   La San Francisco,Julio Santos nu era deloc un anonim.Făcea impresie oriunde apărea şi i se dusese vestea de veritabil gentlemen.Fireşte nu e un titlu princiar,n-are valoare nici cât prestigiul celui mai amărât dintre senatori,dar,în lipsa altor atribute,e bun şi acesta.Mai ales când este anexat unei averi însemnate.Julio considerase întotdeauna că faima de gentlemen şi averea lui se aflaseră mereu pe aceeaşi treaptă valorică.Pentru cei patruzeci şi cinci de ani ai lui,Julio Santos arăta excelent.Păr negru precum pana corbului,cârlionţat,neatins de trecerea timpului decât pe la tâmple,dar foarte puţin,ca o uşoară poleială cu argint Sub o pereche splendidă de sprâncene dese şi lungi,scânteiau ochii lui adânci ca două havuzuri albastre.Avea tenul neted şi bronzat,ca toţi latinoamericanii,dar culoarea lui măslinie nu-i trăda originea decât după o examinare atentă.Julio nu  era  sudamerican,era  cetăţean  al lumii.Mărturie în favoarea acestei aserţiuni puteau depune şi nasul lui drept,silueta zveltă,la care privirile erau atrase de îndată de bustul în formă de triunghi:umeri laţi şi coapse înguste.Nimic de zis,era bărbat bine.Dar de alţi bărbaţi la fel de bine îl diferenţia acel „ceva” care ar fi putut fi numit stil,farmec,irezistibilitate.Mai ales pentru femei.Şi la drept vorbind,Julio respira,umbla prin viaţă,dormea şi se trezea pentru femei.   Acestea îl remarcau din prima clipă,mai ales datorită felului lui de a se îmbrăca.Costumele lui de vestă lucrate la cei mai buni furnizori din Europa,erau întotdeauna fără cusur.Nu purta decât cămăşi din mătase extrafină şi pantofi excelenţi,de fabricaţie italiană sau franţuzească.De mai bine de douăzeci de ani,Julio Santos nu mai voia să ştie decât de lucruri foarte bune. Casa lui era cea mai frumoasă,mobila în cel mai autentic stil „Empire”,se înconjura de femeile cele mai frumoase.Superlativul era principiul lui capital. Aşa cum şi celebritatea lui era superlativă.Îşi făcu apariţia o fetişcană cu o tavă de cockteiluri.Cu toată pierderea imensă,Julio îşi simţi ochii fugind singuri spre formele acesteia.Picioare lungi,pornite,cum se spune,din gât.Sâni provocatori, câtuşi de puţin mascaţi de pânza subţire ca de păianjen a rochiei.Chiar că te apucă setea văzând-o.Îi făcu semn să se apropie.Fata veni,mişcându-şi şoldurile ca la o paradă a modei.Zâmbea,ştiindu-se privită şi admirată.   -Doriţi ceva,domnule Santos? întrebă ea destul de ambiguu,ca şi cum s-ar fi oferit pe sine în locul listei de băuturi.Nu părea deloc sfioasă şi îl măsura cu o privire specifică fetelor din Los Angeles.Era privirea care promitea toate ispitele voluptăţii,bineînţeles numai celor care şi le pot permite.Julio Santos rămase indecent de mult timp cu ochii pironiţi asupra sânilor fetei.Deşi posesoarea lor se oprise din mişcare cam cu un minut în urma,micile fiare continuau să se zvârcolească. -Vă pot oferi ceva,domnule Santos? repetă fata întrebarea la fel de ambiguu. Fără voie,Julio se linse pe buze şi catadicsi,în sfârşit,să rupă tăcerea.Mutându-şi cu greu privirea spre ochii fetei,o fixă şi întrebă cu tot atâtea subînţelesuri; -De ce nu? Ai să-mi oferi ceva...special? -Totul e special pentru gentlemeni,râse ea.O da!Un gentlemen adevărat! Fie,spuse Julio.Acest gentlemen adevărat ar vrea..ar vrea...un „scotch” cu gheaţă.Vă plac lucrurile reci,constată,oarecum dezamăgită,fata. -Numai când e vorba de băuturi,o consolă el.Ochii lui albaştri o dezbrăcau cu insolenţă,pe faţă,lucru care fetei nu-i displăcea deloc.Ca,de altfel,tuturor femeilor.La orice vârstă,ele îl divinizau pe Julio Santos.Şi el,la rândul lui,le răspundea cu aceeaşi monedă.Şi chelneriţelor,şi damelor din lumea bună.Cu toate se purta la fel.Flori (întotdeauna trandafiri roşu),şampanie numai,de la firma «Krug»,cadouri (brelocuri mici de aur de la magazinul «Tiffany» din New York) şi dacă legătura dura mai mult de câteva săptămâni - o pereche de cercei cu briliant,produs al celebrei firme «Cartier».Chelneriţa plecă. Julio se uită la ceasul de aur marca «Philippe».Era opt.Seara abia începea.Va bea puţin,se va uita un pic la joc,apoi îşi va încerca iarăşi norocul.   Julio Santos s-a născut în 1945 la marginea oraşului Caracas.Era singurul băiat din familie şi toată copilăria şi-a petrecut-o printre femei.Surorile lui aveau grijă de el,îl certau mereu şi îl mângâiau.Desigur,mama îl răsfăţa,iar rudele îl divinizau pe băiat şi îi făceau toate voile.Tatăl lipsea mult de acasă pentru că era marinar pe un petrolier care făcea dese curse în Europa şi America de Nord. De aceea Julio era stăpânul casei.Când băiatul isteţ şi fermecător a crescut,toţi au văzut cât era de frumos.La paisprezece ani Julio s-a lăsat de şcoală.Încă de pe atunci toate femeile din ţinut erau îndrăgostite de el.   Desigur cele trei surori şi mama nu-l lăsau nici o clipă nesupravegheat Pentru ele era un prinţ şi garda corespundea acestei poziţii.Era imposibil să se elibereze. Tatăl lui a încercat să le contrazică pe femei,dar în zadar.Chiar şi atunci când Julio s-a angajat în port,la numai câteva sute de metri de casă,acestea îl urmăreau aşa cum rechinul nu-şi scapă prada din ochi.Dacă băiatul intra în vorbă cu una dintre reprezentantele sexului frumos,într-o clipă apărea lângă el soră-sa care preîntâmpina tot ce s-ar fi putut întâmpla.Întreaga familie se îngrijea ca tânărul Julio să rămână cast cât mai mult timp posibil. i în conformitate cuȘ acest ideal familia acţiona ca o echipă bine antrenată.   Însă Julio creştea.Trupul lui se dezvolta,căpătând trăsături masculine frumoase şi,în sfârşit,se simţi stăpânit de dorinţa nestăvilită de a cunoaşte femeia.Lucrul era cu atât mai firesc,cu cât era înconjurat numai de femei.Mirosul feminin plăcut,lenjeria de damă întinsă peste tot la uscat...Instinctele lui sexuale se excitau la maxim.Pe la şaisprezece ani Julio nu se mai putea abţine.Singura scăpare era onanismul,dar şi această plăcere trebuia ascunsă,trebuia plănuită minuţios ca o „riscantă operaţiune militară.Privirile femeilor erau mereu aţintite asupra lui.Julio a înţeles că trebuie să fugă,însă această decizie a luat-o după îndelungi ezitări.Cum să părăseşti casa în care eşti divinizat? Şi totuşi trebuia să ac ioneze.   Familia ucidea în el în mod con tient,sexualitate iar evadarea era unicaț ș posibilitate de a deveni bărbat adevărat.A plecat în noaptea unei duminici din decembrie 1962 şi peste două zile a ajuns la Caracas.Îngheţat,flămând şi istovit rătăcea prin oraş şi se gândea că nu a procedat bine.În adâncul sufletului îi licărea speranţa că familia o va porni în căutarea lui.Julio nu-şi închipuia ce va face mai departe,cum î i va găsi ceva de lucru i,în general,cu ce se vaș ș ocupa.Umbla fără rost pe străzi,tremurând de frig.Avea pe el doar o geacă subţire din piele,care nu-1 prea apăra de vânt şi ninsoare.   În cele din urmă s-a ascuns pe casa scării unui bloc.Curând,la scară a tras o limuzină din care au coborât două femei îmbrăcate în blănuri.Julio a strănutat şi una dintre femei a întors capul.El i-a zâmbit politicos,dorind să-i arate că nu are intenţii rele. - Vreţi să vă dau un autograf? l-a întrebat femeia.Julio avea mintea ageră şi de aceea i-a răspuns fără să ezite:  -Pentru asta ani călătorit trei zile.Nu avea nici cea mai mică idee cine este femeia.Dar era uluitor de frumoasă: bucle blonde şi moi,siluetă zveltă sub blana desfăcută şi,în plus,avea un zâmbet fascinant.Femeia s-a apropiat de el.Julio a simţit adierea parfumului ei,care îi amintea mirosurile de acasă. -Eşti extenuat,îi spuse ea.În glasul ei clipocea ceva magic,liniştitor.   Julio nu i-a răspuns.O privea încântat,cu ochii lui albaştri şi frumoşi.Femeia l-a luat de mână şi i-a spus: -Hai să bem ceva fierbinte.O să-ţi dau nişte haine mai groase. O chema Vanessa Barthes.Era o celebră actriţă franţuzoaică de cinema,în vârstă de treizeci şi trei de ani,divorţată şi foarte bogată.Fusese invitată să toarne un film în studiourile venezuelene.Vorbea excelent spaniola,pentru că mama ei era originară din Barcelona.Dar asta nu era tot.Era un om minunat,cel mai bun dintre oamenii pe care Julio îi întâlnise până atunci.   Au devenit amanţi peste câteva zile.Tânărul de şaptesprezece ani şi femeia care împlinise trezeci şi trei.L-a învăţat s-o iubească aşa cum voia ea.Julio s-a dovedit un elev capabil.Asculta cu atenţie,exersa şi astfel a ajuns la rezultate foarte bune.  -Doamne,Julio!exclamă ea adesea,cuprinsă de extazul iubirii.”Eşti cel mai inteligent dintre toţi amanții pe care i-am avut” Devenise  într-adevăr, înstărită numai datorită propriei ei măestrii.Prietenii Vanessei Barthes erau disperaţi şi scandalizaţi: O preveneau: -Nu-i decât un copil! -O să ai neplăceri! -Publicul n-o să suporte aşa ceva!Drept răspuns Vanessa   se mulţumea să le zâmbească. -Mă face fericită,le explica ea.Aşa ceva- nu nu s-a mai întâmplat cu nimeni. Julio a scris o scurtă scrisoare acasă,în care le comunica alor săi că e bine,că a găsit de lucru,că le va mai scrie.Şi le-a trimis nişte bani daţi de Vanessa.Ea insistase asupra acestui lucru şi apoi,lună de lună avea grijă ca Julio să trimită mandate celor de acasă.Înţelegea ce înseamnă pentru ei această pierdere.Întradevăr,era un băiat minunat.După încheierea filmărilor îl luă cu ea la Paris.   Când Julio a împlinit douăzeci de ani,s-au căsătorit.Vanessa ar fi vrut ca ceremonia să se desfăşoare fără publicitate,însă la cununie au apărut toţi reporterii parizieni şi evenimentul care ar fi trebuit să fie solemn s-a transformat într-un spectacol stupid.Din fericire,scandalul nu a ajuns la cunoştinţa familiei lui Julio.Toţi ai lui trăiau linişti și în Venezuela,primeau bani cu regularitate de laț el şi erau convinşi că se ocupă în Franţa cu cine ştie ce afaceri rentabile.Nu se mirau decât că Julio nu-şi găseşte nicidecum timp să-şi petreacă o vacanţă în ţară.De fapt,chiar dacă ar fi ştiut adevărul familia n-ar mai fi putut schimba nimic.Era prea târziu şi prea departe de locurile unde ar fi avut cui să se plângă că fiul lor a fost răpit.În plus,Julio nu mai era minor şi o iubea cu adevărat pe Vanessa.Optsprezece ani au trăit în iubire şi înţelegere.Diferenţa de vârstă nu-i neliniştea.Dacă presa nu le-ar fi adus aminte de acest lucru,ei nici nu s-ar fi gândit la ea.Pe neobservate,dintr-un băiat neîndemânatic,Julio s-a transformat într-un adevărat om de lume.Îi apăruse gustul pentru lucrurile bune şi scumpe,iar Vanessa putea să-şi permită să-i satisfacă toate capriciile.Julio nu trebuia să se îngrijească să câştige.Vanessa nu-i permitea să lucreze.O însoţea peste tot în turnee  prin străinătate,ajungând astfel să înveţe engleza,  germana şi italiana.Cât despre franceză,o vorbea la fel de bine ca spaniola,limba lui maternă. Din când în când se ocupa cu operaţii de bursă,care uneori îi reuşeau.Învăţase să schieze,să conducă  automobilul   sportiv,să călărească.Devenise specialist în bridge şi poker.Se învăţase cu vinurile şi bucătăria bună.Însă întotdeauna rămânea amantul credincios şi priceput al frumoasei şi celebrei sale soţii.Până în ultima zi ea a fost pentru el o regină.Vanessa a murit de,cancer la cincizeci şi nouă de ani.Julio a rămas perplex.Nu putea trăi fără Vanessa.   La treizeci şi opt de ani,pentru prima dată în viaţa lui,rămăsese absolut singur.Avea totul,pentru că Vanessa îi lăsase,prin testament,toată averea ei.În acelaşi timp,nu avea nimic.Nu putea rămâne nici în apartamentul din Paris,nici pe insuliţa izolată pe care,în doi,o vizitau atât de des,nici în casa din Monte Carlo.Julio a vândut tot.Patru maşini,bijuterii unicat,vile.O sumă destul de mare, dar neînsemnată pentru el,a dăruit-o familiei sale,care locuia acum într-o   casă proprie   în   centrul Caracasului.Considerând că în felul acesta şi-a achitat cu vârf şi îndesat nota de plată pentru suferinţele pricinuite familiei prin faptul de a se naşte şi de a se fi lăsat iubit în copilărie şi adolescenţă,s-a stabilit în cele din urmă în Statele Unite.Îndobitociţi de industria cinematografică indigenă, americanii de rând nu ştiau aproape nimic despre celebra actriţă franceză Vanessa Barthes.Această situaţie îi convenea de minune lui Julio,deşi se simţea puţin jignit în locul Vanessei. Purta peste tot cu el filmele ei,înregistrate pe casete video.Când îi era dor de ea,mai urmărea câte un film.Însă în ultimul timp tot mai rar apela la acest mod de a şi-o simţi pe Vanessa aproape.Nici nu-i de mirare.Acum locuieşte în ,America, în  cea  mai  puţin  nostalgică ţară. America...Ţara în care uitarea vine de la sine.Câte generaţii de oameni nu au început aici o viaţă nouă? -V-am adus „scotch”-ul,domnule Santos,îl anunţă chelneriţa,cu un zâmbet misterios,de parcă ar fi pus amândoi la cale un complot.Atitudinea ei provocatoare de mai înainte devenise acum şi mai agresivă. „Probabil că de vină vor fi fiind căldurile de afară!”râse Julio în sinea lui, pregătindu-se să ia o decizie,apelează sau nu la serviciile ei în seara aceasta? Din păcate,un client grăbit o chemă pe fată şi ea se îndepărtă,nefăcând nici un efort ca să-şi mascheze regretul.San Francisco.Nu există nimic în lume care să-i semene.24 de ore din 24: jocuri,hoteluri luxoase şi orice fel de distracţii.   Dansatoare frumoase.Soare strălucitor.Julio zâmbi amintindu-şi cum a juns prima dată aici.Călătorise toată noaptea de la Las Vegas.Capitala distracţiilor americane îl dezamăgise,poate mai ales pentru că prea mul i europeni foiau prinț ea.Julio se întâlnea mereu cu foşti prieteni ai Vanessei,care veneau să-şi toace aici banii.În ochii lor,rămăsese un linge-blide,un tinerel care a profitat de slăbiciunea târzie a unei femei sensibile.Deci,în 1983,Julio a sosit la Los Angeles.Era un bărbat în floarea vârstei,de treizeci şi opt de ani,cam provincial, lucru care putea fi dedus din faptul că purta mereu după sine douăzeci de geamantane.Închiriase un „Mercedes” alb,o vilă cu piscină şi încă ezita dacă să mai rămână sau nu.A rămas.În locul lui,oricare ar fi făcut la fel.Era bogat, frumos,fără nici un fel de obligaţii familiale.Nici nu apucase să se instaleze în cabina lui personală de lângă piscină,că cineva începu să se intereseze de el.   Îşi manifestase curiozitatea Sarah Fleury,o japiţă care din când în când juca în nişte filme,nu întotdeauna de mare succes.Era o tipa roşcată,cu sânii imenşi (rezultat al unor injecţii cu silicon).N-o înfrumuseţa nici stilul de a vorbi,întrucât rostea cuvintele aproape fără să-şi deschidă gura,aşa cum vorbeau refugiaţii în filmele lui George Rought. -Sunteţi producător de filme?îl întrebase ea conspirativ,sperând că 1-a prins pe Dumnezeu de vreun picior.Julio o studiase din cap până-n picioare,se declarase oarecum mulţumit şi-i permisese să-1 însoţească,cedând,adică,dezinteresatei ei oferte  de a-i arăta oraşul.Totuşi,Sarah s-a bucurat prea devreme,de succesul care i se părea atât de uşor.Nu-şi închipuise că noua ei calitate de ghid se va rezuma la plimbările prin oraş.Acestea nu o interesau pe Sarah.Pe ea o atrăgeau mai mult călătoriile într-un pat imens,lânos,patruped.Deşi nu refuza nici scurte meciuri de amor desfăşurate în lift sau pe bancheta din spate a unei maşini decapotabile.În cele nedecapotabile se lăsa mai greu atrasă,ceea ce nu însemna că nu trecuse şi prin asemenea experienţe.   Deci,după cîteva zile de avansuri sistematice,Sarah Fleury constată că e îngrozitor de iritată pentru că Julio nu făcea nici cea mai mică tentativă de a se culca cu ea.Aşa ceva era de neconceput.Toţi bărbaţii din lume visau în secret să se bucure de farmecele ei.Şi,deşi era vorba de un vis,pentru foarte mulţi acesta se transforma în realitate.Numai Julio rezista cu încăpăţânare tentaţiei.L-a dus peste tot.La cafenele,la teatre,la cele mai frecventate restaurante.Şi peste tot chelnerii şefi deveneau cei mai buni prieteni ai lui Julio.Peste mai puţin de o lună,când se făcuse suficient de bine cunoscut în cele mai variate cercuri şi locuri,Julio nu mai avea deja nevoie de Sarah.S-a descotorosit de ea într-un mod care va deveni mai târziu tradiţional.I-a trimis un breloc de aur,i-a scris câteva cuvinte plăcute,i-a expediat o duzină de trandafiri roşii şi a uitat-o. -E homosexual! le spunea Sarah prietenilor ei.Nu mai e nici o îndoială!   Gândul că un bărbat nu a vrut să se culce cu ea a enervat-o încă mult timp pe Sarah.Însă lui Julio nici nu-i trecuse prin minte să se culce cu ea.De la moartea Vanessei trecuseră patru luni şi,fireşte,n-ar fi avut nimic împotriva unei femei.Dar Vanessa nu fusese o oarecare,aşa că nici n-o putea înlocui cu prima întâlnită.Desigur,înţelegea că nu va mai avea parte de o a doua Vanessa. Pe lume nu există două frunze care să semene perfect,darmite două femei.Însă ar fi fost un adevărat afront adus răposatei,dacă şi-ar fi permis să cadă în plasa întinsă de Sarah.Calităţile   excepţionale  ale  Vanessei trebuiau compensate prin ceva.Aşa că Julio ajunse la concluzia că,în cazul dat,singura compensaţie poate fi tinereţea.După ce se descotorosi de Sarah Fleury  Julio începu să frecventeze numai fete tinere,adolescente  proaspete,care   nu  aveau pretenţia unei relaţii de lungă durată.Curând se convinse că şi varietatea are farmecul ei.Până atunci singura femeie din viaţa lui fusese Vanessa.Acum însă,porni la drum ca un cuceritor al necunoscutului continent feminin şi,în zece ani,îi trecură prin pat mai mult de o sută de fete.Avea un adevărat regulament secret pentru ele.De regulă,nici cu una nu depăşea stagiul de o lună,timp suficient pentru fiecare ca să se trezească feminitatea în ea.Julio Santos era un amant de înaltă clasă,aşa că fetele câştigau experienţe unice.Nu după mult timp,din mediul feminin ,celebritatea i-a pătruns în cel masculin.Julio se stabili temeinic la Los Angeles.Îşi cumpără o vilă şi începu să frecventeze diferite cercuri mondene.   Deveni o figură remarcabilă a oraşului.Clasă.Stil.Eleganţă.Erau calităţi rare în această lume a dictatului financiar,unde omul era judecat mai ales după dimensiunile contului din bancă.Da,contul lui Julio Santos nu era deloc neînsemnat,dar,în afară de acesta,era şi o persoană absolut fermecătoare. Bărbaţii şi femeile se simţeau fascinaţi de acest om apărut ca din neant,numit Julio Santos.Cei zece ani de existenţă americană ai lui Julio trecuseră ca un vis frumos.Tenis,înot,mici speculaţii la bursă,jocuri de cărţi,investiţii timide ,în câte o afacere,fără prea mari beneficii,fete frumoase,plajă,distracţii,localuri de lux. Și a fost grozav de mâhnit când a înţeles ca i s-au terminat banii.S-a ruinat.Prosteşte.Dar acesta-i adevărul.În ultimii doi ani,de la Paris,avocaţii soţiei îl tot preveniseră că averea este pe cale să sece.Voiau să-i investească banii în vreo afacere rentabilă,care i-ar fi oferit şansa unor beneficii.Prea puţin interesat de   speculaţiile   financiare,Julio continuase să trăiască fără griji,neîncrezător în semnalele pe care le primea din Europa.   Luând şi nepunând nimic la loc,a risipit totul.După atâţia ani de viaţă de lux,se dezobişnuise de ideea că s-ar putea trăi fără bani.Protecţia Vanessei se întinsese asupra lui de-a lungul întregii maturităţi.Trăise până acum din averea pusă de ea deoparte.Geniul ei bun îl străjuise timp de aproape treizeci de ani.De-abia acum Vanessa dispăruse cu adevărat.Julio trebuia să se trezească la realitate,trebuia să câştige bani,daca voia să ducă acelaşi mod costisitor de viaţă.Cu minuţia specifică celor nepricepuţi în afaceri,Julio făcuse nişte calcule care i se păreau întru totul realiste.Unu - vânzarea casei. Doi - închirierea alteia.Trei - banii rămaşi vor fi puşi la bătaie în singura activitate pe care el credea că o stăpâneşte la perfecţie: jocurile de noroc.Dacă reuşeşte măcar să-şi dubleze suma,o va investi pentru ca să aibă beneficii suficiente pentru un trai decent.Procedura i se păruse corectă şi fără vreun risc deosebit.Acum însă,la aproape douăzeci şi patru de ore de la declanşarea campaniei de recuperare a banilor,Julio constată cu groază că pierduse aproape patru sute de mii de dolari.   descarcare carte de aici....

  Singuri în doi de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Toţi erau morţi.Toţi în afară de ea.Era convinsă de asta.Nu ştia cât timp trecuse de la impact sau cât de multă vreme rămăsese încovoiată,cu capul în poală.Puteau să fi fost secunde,minute,secole.Timpul se putea opri în loc. La nesfârşit,i se părea,metalul sfâșiat se tot mişcase,înainte de a se stabiliza,cu un trosnet.Copacii dezmembraţi victime nevinovate ale prăbuşirii încetaseră să mai tremure.Abia dacă se mai clintea o frunză.Totul era înfiorător de încremenit.Nu se auzea nici un sunet.În mod absurd,se gândi la problema prăbuşirii unui copac în pădure.Scotea vreun zgomot? Da.Îl auzise.Deci,însemna că era vie.Îşi înălţă capul.Părul,umerii şi spatele îi erau pline cu cioburi de plastic sfărâmat fostul hublou de lângă fotoliul ei.Clă ină uşor din cap,iarț cioburile se rostogoliră de pe ea,cu mici clinchete şi ăcăneli în tăcerea dinț jur.Încet,se sili să-şi deschidă ochii.   Un ţipăt i se ridică în gât,dar nu-l putu slobozi.Coardele vocale îi îngheţaseră. Era prea îngrozită ca să urle.Carnagiul se înfăţişa mai cumplit decât coşmarul unui controlor de trafic aerian.Cei doi bărbaţi aşezaţi în fotoliile din fa a sa, buniț prieteni,judecând după sporovăiala sonoră şi lăudăroasă dintre ei -erau acum morţi,cu glumele şi râsetele amuţite pentru totdeauna.Capul unuia ieşise complet pe fereastră.Conştiinţa ei înregistra acest fapt,dar nu privi prea atentă.Se vedea o mare de sânge.Închise violent ochii şi nu-i mai deschise decât după ce îşi întorsese capul în altă parte.Dincolo de culoar,un alt bărbat zăcea mort,cu capul azvârlit înapoi peste tetieră,ca şi cum ar fi dormit în momentul când se prăbuşise avionul.Singuraticul.   Îl etichetase mental cu această poreclă,înaintea decolării Întrucât avionul era mic,se aplicau reglementări stricte cu privire la greutate.În timp ce pasagerii şi bagajele lor se cântăreau pentru îmbarcare,Singuraticul stătuse izolat de grup,cu o atâtudine superioară şi ostilă.Aerul său neprietenos nu atrăsese conversaţia nici unuia dintre ceilalţi pasageri,care se făleau,toţi zgomotos cu prăzile de la vânătoare.Trufia sa îl segregase întocmai cum sexul feminin o izolase pe ea. Era singura femeie la bord.Iar acum,singura supravieţuitoare.Privind spre partea din față a salonului putu vedea carlinga  retezată de fuzelaj ca dopul răsucit al unei sticle.Pilotul şi copilotul,doi tineri joviali şi glumeţi,erau evident morţi,plini de sânge.   Îşi înghiţi bila ce-i umpluse gâtlejul.Copilotul robust şi bărbos o ajutase să urce la bord,flirtând cu ea,spunând că rareori avea femei printre pasagerii avionului şi,cu acele prilejuri,nu arătau ca nişte manechine de profesie.   Ceilalţi doi pasageri,fraţi,între două vârste,erau încă legaţi cu centurile de siguranţă în fotoliile din rândul întâi.Fuseseră ucişi de trunchiul colţuros al copacului care muşcase din avion ca  un deschizător de conserve.Familiile lor aveau să trăiască tragedia de două ori mai dureros.Începu să plângă.Neputinţa şi teama o copleşeau.Se temea să nu leşine.Se temea să nu moară.Şi se temea că n-avea să moară.Morţile tovarăşilor ei de călătorie fuseseră rapide şi nedureroase.Probabil că îşi pierduseră viaţa în momentul impactului.Le era mai bine aşa.   Moartea ei avea să vină încet,fiindcă,din câte-şi putea da seama, scăpase,ca prin miracol,nevătămată.Urma să moară treptat,de sete,foame, expunere la vicisitudinile naturii.Se întrebă de ce mai trăia.Singura explicaţie era aceea că se aşezase pe ultimul rând.Spre deosebire de restul pasagerilor,ea lăsase pe cineva în urmă,la cabana de pe Great Bear Lake.Întârziase luându-şi rămas bun,aşa că ajunsese ultima în avion.Toate fotoliile fuseseră ocupate,cu excepţia celui din ultimul rând.Când copilotul o ajutase la îmbarcare,dialogurile deşănţate încetaseră brusc.   Aplecată sub plafonul coborât,se îndreptase spre singurul loc liber.Se simţise dar stingherită,fiind singura femeie la bord.Parcă ar fi intrat întro cameră plină-de fum,unde se desfăşura un joc de poker înfierbântat.Unele lucruri erau,prin definiţie,exclusiv bărbăteşti,şi nici o măsură de echitate sexuală n-avea să schimbe vreodată situaţia.Întocmai la fel cum altele erau,tot prin defini ie,exclusiv femeieşti.Plecarea unui avion de la o cabană de vânătoare şi  pescuit din Teritoriile de Nord-Vest se număra printre aceste fapte masculine.Încercase să stea cât de discret posibil,nespunând nimic,instalându-se în fotoliu şi privind pe fereastră.   O dată,imediat după decolare,îşi întorsese capul,întâlnind accidental privirea bărbatului aşezat de cealaltă parte a culoarului.Acesta o privise cu o antipatie atât de vizibilă, încât îşi întorsese ochii înapoi spre fereastră şi aşa rămăsese. În afară de piloţi, probabil că era prima care observase furtuna.Înso ită de oț ceaţă deasă, ploaia torenţială începuse s-o neliniştească. În curând, au început şi ceilalţi să remarce hurducăturile zborului. Lăudăroşeniile le-au fost înlocuite de bancuri strepezite despre respectiva partidă de călărie şi bucuria că „mâna” pilotul, nu unul dintre ei.   Piloţii,însă,aveau de furcă.Le-a devenit în curând evident tuturor.În cele din urmă, au tăcut, rămânând cu ochii îndreptaţi spre cei doi oameni din carlingă.Tensiunea din interiorul avionului a crescut şi mai mult, când echipajul de doi membri a pierdut legătura radio cu solul.Nu se mai puteau baza pe instrumentele avionului,căci afişajele acestora păreau a fi inexacte. Datorită plafonului de nori impenetrabil, nu mai văzuseră solul de la decolare.   Când avionul a intrat într-un picaj în spirală, iar pilotul le-a strigat pasagerilor: „Ne prăbuşim. Domnul fie cu noi,” toţi au primit vestea cu resemnare şi cu un calm uimitor.Ea se îndoise de mijloc, înfundându-şi capul între genunchi, acoperindu-şi-l cu braţele şi rugându-se în tot timpul prăbuşirii. Păruse a dura o eternitate.N-avea să uite niciodată şocul acelui prim impact zgâlţâitor. Chiar încordată în aşteptarea lui, nu fusese pregătită adecvat. Nu ştia de ce fusese cruţată de moartea instantanee, decât poate pentru că proporţiile ei mai mici îi îngăduiseră să se proptească între cele doi fotolii mai sigur, şi să-şi amortizeze mai bine impactul.Totuşi,în împrejurările date, nu era sigură că supravieţuirea era o variantă favorabilă.La cabana din capătul nord-vestic al lui Great Bear Lake nu se putea ajunge decât cu avionul.Între ea şi Yellowknife, punctul de destinaţie,se întindeau kilometri întregi de sălbăticie virgină. Numai Dumnezeu ştia cât de mult din traseu parcursese avionul până în momentul prăbuşirii.   Autorităţile puteau căuta luni în şir fără s-o găsească.Până atunci dacă o mai găseau vreodată avea să fie complet singură, depinzând numai de ea însăşi pentru supravieţuire.Acest gând o electriza, îmboldind-o să acţioneze.Cu o frenezie aproape isterică,se zbătu să-şi desprindă centura de siguranţă.Aceasta se desfăcu trosnind şi ea căzu înainte,lovindu-se cu capul de fotoliul din fa a ei. Se târî pe culoarul îngust şi, în patru labe, porni spre ruptura căscată a fuzelajului. Evitând orice contact direct cu cadavrele,privi în jur prin cusătura metalică sfâşiată.Ploaia încetase,dar norii grei,negri şi coborâţi arătau atât de ameninţători încât păreau gata să explodeze.În repetate rânduri,râgâiau tunete prelungi, rostogolite.Cerul era rece, umed şi primejdios.Îşi strânse în jurul gâtului gulerul de vulpe roşie.   Aproape că nu sufla deloc vântul.Presupunea că ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru asta.Vântul putea aduce un frig năpraznic... Dar, stai! Dacă nu era vânt, atunci de unde venea acel sunet tăios?Ţinându-şi respiraţia, ascultă.Din nou se auzi!Smuci din cap, privind în jur, atentă. Nu-i era uşor să audă mare lucru, peste bubuiturile propriei sale inimi.Un freamăt.   Privi spre bărbatul aşezat în fotoliul de peste culoar de al ei.Oare era doar efectul imaginaţiei sale pline de dorinţă,sau chiar îi tresăriseră pleoapele Singuraticului? Se târî înapoi pe coridor,atingând în trecere braţul atârnat,plin de sânge, al uneia dintre victimele catastrofei.Cu doar câteva momente în urmă, evitase cu sârguinţă să-l atingă.   -O,Doamne,rogu-te,fă să fie viu,se rugă ea cu fervoare.Ajungând la fotoliu, privi faţa Singuraticului.Părea în continuare să se odihnească paşnic.Avea pleoapele nemişcate.Nici un tremur.Nici un geamăt desprinzându-i-se de pe buze,care erau aproape complet acoperite de o mustaţă deasă şi lată.Îi privi pieptul,dar omul purta o scurtă matlasată, aşa că-i era imposibil să-şi dea seama dacă respira sau nu.Îşi puse degetul arătător pe marginea de sus a mustăţii lui, chiar sub nări.Scoase o exclamaţie nearticulată,când simţi curentul umed de aer. Slab, dar incontestabil. -Slavă Domnului,slavă Domnului!Începu să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Ridicându-şi mâinile,îl bătu uşor peste obraji: -Domnule,trezeşte-te!Trezeşte-te,te rog!Omul gemu,dar nu deschise ochii. Intuiţia îi spunea că,cu cât îşi recăpăta cunoştinţa mai curând,cu atât era mai bine.În plus,avea nevoie de asigurarea că,dacă nu era mort,nici n-avea să moară, cel puţin,nu imediat.Avea nevoie cu disperare să se convingă că nu era singură. Judecând că aerul rece o putea ajuta să-l reanimeze,se hotărî să-l scoată din avion.   N-avea să-i fie uşor, probabil că era mai greu decât ea cu cincizeci de kilograme, sau chiar mai mult.Îi simţi fiecare gram din greutate,când îi desfăcu centura de siguranţă,iar masa lui inertă se prăbuşi peste ea ca un sac cu ciment. Proptindu-l cu umărul drept,îl sprijini în timp ce se retrăgea pe culoar spre deschizătură,parte ridicându-l, parte târându-l după ea.Drumul lung de şapte metri dură peste o jumătate de oră.Braţul însângerat ce atârna peste rezemătoarea fotoliului se agăţă de el.Trebui să-şi învingă repulsia şi să-l atingă dându-l la o parte.Mâinile i se umplură de sânge.Era cleios.Scânci cu oroare,dar îşi strânse între din i buza de jos,ce-i tremura,şi continuă să-i tragă pe bărbatulț        fără cunoştinţă de-a lungul coridorului cu eforturi chinuitoare,centimetru cu centimetru.Deodată,o izbi gândul că,neştiind unde era rănit,era posibil să-i facă mai mult rău decât bine mişcându-l.Dar ajunsese atât de aproape;n-avea să se oprească tocmai acum.I se părea foarte important să-şi stabilească un ţel şi să-l atingă,dacă nu din alt motiv,atunci măcar ca să-şi dovedească că nu era neputincioasă.Se hotărâse să-l ducă afară şi asta avea să facă,fie şi cu prețul propriei vieţi.   Ceea ce era foarte posibil,îşi spuse ea,peste câteva minute.Îl adusese cât mai în faţă posibil.Din când în când,omul gemea,dar altminteri nu dădea nici un semn că şi-ar fi revenit.Lăsându-l pe loc un moment,se caţără printre crengile bradului.Toată partea stângă a fuzelajului fusese smulsă aproape complet,aşa că trebuia să-l tragă printre ramurile copacului.Cu mâinile goale,rupse cât de multe crenguţe mici putu,înainte de a se întoarce la rănit.   Îi trebuiră cinci minute numai ca să-l întoarcă pentru a-l putea apuca de subsuori.Apoi,retrăgându-se prin tunelul strâmt şi ţepos pe care-l degajase,îl trase după ea.Acele de brad îi înţepau faţa.Scoarţa aspră o zgâria pe mâini.Din fericire,însă,îmbrăcămintea groasă îi proteja cea mai mare parte a pielii. Pe măsură ce se trudea,respiraţia îi devenea tot mai îngreunată.Se gândi să facă o pauză de odihnă, dar îi era teamă că n-avea să-şi mai adune niciodată puterile îndeajuns pentru a reîncepe.Acum,povara ei gemea aproape încontinuu.Ştia că avea fără-ndoială dureri groaznice,dar nu se putea opri,lăsându-l să cadă într-un leşin şi mai profund.În sfâr it,simţi pe obraji aerul rece.Îşi eliberă capul de sub  ultima creangă şi ieşi în spaţiul liber,când câţiva paşi poticniţi de-a-ndăratelea, trase omul pe restul distanţei până îl scoase şi pe el.Incredibil de epuizată,cu muşchii braţelor,spirit şi picioarelor arzând de efort,se lăsă să cadă în şezut, îndesat.Capul omului i se prăbuşi în poală.   Încordându-şi mâinile şi ridicându-şi faţa spre cer,rămase astfel până îşi recăpătă respiraţia.Pentru prima oară,în timp ce inspira în plămâni aerul amarnic de rece, se gândi că putea fi bine să fi rămas în viaţă.Îi mulţumi lui Dumnezeu că o salvase.Şi-i mai mulţumi şi pentru cealaltă viaţă pe care o cruţase.Coborându-şi privirea spre rănit îi văzu,pentru prima oară,cucuiul.Avea pe tâmplă un ou-degâscă în toată regula Fără-ndoială,acesta îi provocase leşinul.Ridicându-i umerii atât cât să-şi retragă picioarele de sub el,se târî într-o parte şi începu să-i descheie canadiana voluminoasă.Se ruga să nu descopere o rană mortală.N-o găsi.Numai cămaşa de flanelă cadrilată,nelipsită oricărui vânător.Nu se vedea pe ea nici urmă de sânge.De la gulerul rulat al bluzei de corp până în vârfurile bocancilor cu şireturi,nu se vedea nici un semn de hemoragie gravă.   Expirând cu poftă,uşurată,se aplecă peste el şi-l plesni din nou,uşor,peste obraji,îi aprecia vârsta la vreo patruzeci de ani,însă ani deloc uşori.Părul lung,ondulat,îi era de un castaniu tăbăcit.La fel şi mustaţa.Avea,însă,la fel ca în sprâncenele stufoase,şi fire blonde.Pielea îi era arsă de soare,însă nu recent; afişa un bronz copt,permanent.În colţurile ochilor i se vedeau reţele de riduri fine.Gura avea buza de jos doar cu puţin mai plină decât cea superioară.   Chipul acela colţuros nu-şi avea locul într-un birou; petrecea mult timp în aer liber.Era un chip agreabil,chiar dacă nu de o frumuseţe clasică.Exprima o anume duritate,o înabordabititate necompromiţătoare pe care o simţise şi în personalitatea lui.Stânjenită,se întrebă ce-avea să creadă când îşi revenea în fire,pentru că se pomenea singur cu ea,în sălbăticie.Nu avu mult de aşteptat ca să afle.Peste câteva momente,pleoapele bărbatului tresăriră,apoi se deschiseră. Ochii cenuşii precum cremenea cerului de deasupra se concentrară spre ea.Se închiseră,deschizându-se apoi din nou.Vru să vorbească,dar agitaţia o opri. Primul cuvânt rostit de buzele bărbatului fu indescriptibil de vulgar.Tresări,dar puse limbajul obscen pe seama durerii.Omul închise iarăşi ochii şi aşteptă câteva secunde înainte de a-i deschide definitiv.Şi spuse: -Ne-am prăbuşit Ea dădu din cap. -De când? -Nu-s sigură.Îi clănţăneau dinţii.Nu era atât de frig,aşa că frica trebuia să fie pricina.Frică de el? De ce? -De-o oră,cred.Gemând de durere,îşi acoperi cu o mână cucuiul de la tâmplă şi se săltă,rezemându-se în mâna cealaltă,îi făcu loc să se ridice în capul oaselor, drept. -Ce-i cu ceilalţi? -Sunt morţi,toţi.Bărbatul încercă să se proptească într-un genunchi,dar se clă ină,ameţit.Îi întinse instinctiv o mână să-l ajute,însă el i-o dădu la o parte. -Eşti sigură? -Că au murit? Da,Adică,aşa cred.Îşi întoarse capul,privind-o cu dezgust. -Le-ai luat pulsul?Îşi schimbă părerea despre ochii lui.Nu semănau deloc cu cerul.Erau mai reci şi mult mai ostili. -Nu,n-am verificat,recunoscu ea fără chef.Omul o mai intui câtva secunde cuț privirea aceea de judecător,apoi,cu mare dificultate,se sculă în picioare. Sprijinindu-se de copacul din spatele lui,se strădui să stea drept,regăsindu-şi echilibrul. -Cum...cum te simţi? -Îmi vine să borăsc.Un lucru era cert,le spunea pe şleau. -Poate-ar trebui să te culci la loc. -Fără-ndoială că da. -Şi-atunci?Continuând să-şi pună o mână la cap,se ridică,privind-o: -Te oferi să intri acolo şi să le iei pulsul? Văzând cum roşeaţa slabă pălea din obrajii ei,îi adresă un zâmbet,batjocoritor. -Bănuiam eu. -Te-am scos afară,nu? -Mda,replică el sec,m-ai scos.Nu se aştepta să-i sărute mâinile pentru că-i salvase viaţa,dar un mulţumesc simplu ar fi fost plăcut -Eşti un nerecunoscător... -Mă laşi,o întrerupse el.Îl privi dezlipindu-se de copac şi pornind clătinat spre avionul dezmembrat,dând în lături crengile copacului,cu mult mai multă putere decât şi-ar fi putut aduna ea într-o lună de zile.Lăsându-se pe pământul moale,îşi rezemă capul pe genunchi,venindu-i să plângă.Îl auzea mişcându-se prin salon.Când îşi săltă capul şi privi,îl văzu prin,parbrizul spart al carlingii desprinse,îşi plimba mâinile,fără pic de emoţie,peste trupurile piloţilor. După câteva minute,îşi croi drum afară prin rămurişul copacului prăbuşit.   -Ai avut dreptate.Sunt morţi cu toţii.Cum se aştepta să-i răspundă? Na-na-na,în ciudă? Bărbatul lăsă să cadă la pământ o trusă de prim-ajutor albă şi îngenunche alături.Scoase o sticluţă de aspirină şi-şi aruncă pe gât trei comprimate, înghiţindu-le fără apă. -Vino-aici,ordonă el aspru.Când ea se apropie,îi întinse o lanternă. -Luminează-mă cu asta în ochi,pe rând,şi spune-mi ce se-ntâmplă.Aprinse lanterna.Geamul din faţa becului era crăpat,dar totuşi funcţiona.Îndreptă fasciculul de lumină direct spre ochiul lui drept,apoi spre stângul. -Pupilele se contractă.Îi luă lanterna din mână şi o stinse. -Bine.N-am făcut o comoţie.Mă doare numai capul,ca toţi dracii.Tu te simţi bine? -Cred că da.O privi sceptic,dar ea dădu din cap. -Mă numesc Rusty Carlson,se prezentă,politicoasă.Bărbatul râse scurt,ca un lătrat.Ochii i se ridicară spre părul ei. -Rusty,hai? -Da,Rusty,repetă ea iritată. -Ţi se potriveşte.Individul avea manierele unui porc. -Ai şi dumneata un nume? -Mda,am un nume.Cooper Landry.Da aici nu suntem la o petrecere aşa că scuză-mă dacă nu-mi scot pălăria,spunând: „încântat de cunoştinţă”. Pentru doi supravieţuitori însinguraţi ai unei dezastruoase prăbuşiri de avion, începuseră cam prost.În acel moment, Rusty dorea să fie încurajată, asigurată că era vie şi avea să trăiască în continuare.Nu se alesese din partea lui decât cu dispreţ, care era complet nemeritat. -Ce-i cu dumneata? întrebă ea furioasă.Te por i de parcă din vina mea s-ar fi prăbuşit avionul.    -Aşa o fi.Îl privi cu gura căscată,nevenindu-i să creadă. -Ce? Eu am fost vinovată de furtună? -Nu,dar dacă n-o tărăgănai cu despărţirea aia emo ionantă şi lacrimogenă deț craiul tău tomnatec poate i-o luam înainte.Ce te-a făcut să pleci înaintea lui,o ceartă-ntre iubiței? -Nu-i treaba dumitale,scrâşni ea,printre din ii pe pe care i-i îndreptase perfect unț stomatolog costisitor.Expresia lui Cooper nu se schimbă.  -Şi nici treaba ta nu era să vii-ntr-un loc ca ăla...O măsură din creştet până-n tălpi,continuând:    -...când eşti aşa cum eşti ca femeie.     -Adică ce fel de femeie? -Las-o baltă. Să zicem doar că aş prefera să nu te am pe cap.Cu aceste cuvinte, scoase un cuţit de vânătoare cu aspect ucigător din teaca de piele prinsă la centură.Rusty se întrebă dacă avea să-i taie beregata cu el,descotorosindu-se de dificultăţile pe care i le crea prezența ei.În schimb,Cooper se întoarse şi începu   să ciopârțească ramurile mai mici ale copacului,tăind drum liber spre a uşura     accesul spre fuzelaj. -Ce-ai de gând să faci? -Trebuie să-i scot. -Pe...pe ceilalţi? De ce? -Poate vrei să fi i colegi de cameră. -Ai să-i îngropi? -Cam asta ar fi ideea.Ai tu una mai bună? Nu,bineînţeles că nu avea,aşa că nu spuse nimic.Cooper Landry îşi tăie drum prin coroana copacului până rămaseră numai crengile groase.Pe deasupra şi prin jurul acestora era mai uşor de trecut. Rusty,făcându-se utilă prin a trage la o parte ramurile tăiate,îl întrebă: -Deci,rămânem aici? -Deocamdată,mda.După ce degajă un soi de cărare,Cooper intră în fuzelaj şi-i făcu semn să se apropie. -Apucă-l de ghete,da? Privi ghetele mortului.Nu putea face una ca asta.Nimic din toată viaţa ei n-o pregătise pentru aşa ceva.Nu se putea aştepta din partea ei la o asemenea hidoşenie.Dar, privindu-l şi întâlnindu-i ochii aceia cenu ii şiș implacabili, ştiu că o aştepta s-o facă i s-o facă fără comentarii.ș   Unul câte unul,scoaseră din avion cadavrele.Lucră mai mult el;Rusty îi dădea câte o mână de ajutor când i-o cerea.N-o putea face decât detaşându-şi mintea de oribila muncă.Îşi pierduse mama în adolescen ă.Cu doi ani în urmă,muriseț fratele.Dar,în ambele cazuri,îi văzuse abia când erau depuşi în sicriul cu căptuşeală de satin,înconjurat de lumină blândă,muzică de orgă şi flori.Moartea păruse un fapt ireal.Nici măcar trupurile neînsuflelite ale mamei şi fratelui ei nu fuseseră pentru ea adevărate, ci imitaţii identice ale oamenilor pe care-i iubise, manechine create de serviciul pompelor funebre după chipul și asemănarea lor.   Cadavrele de acum erau reale.Se supuse mecanic comenzilor scurte pe care acel Cooper Landry le lansa cu un glas lipsit de simţire şi de inflexiuni. Trebuie că-i un robot, conchise ea.Nu manifesta absolut nici un fel de emoţie,în timp ce târa leşurile în groapa comună pe care reuşise s-o sape folosindu-şi cuţitul şi mica secure găsită într-o ladă de scule, sub scaunul pilotului.Când termină, îngrămădi pietre peste mormântul prea puţin adânc. -N-ar trebui să spunem ceva?privi Rusty movila barbară de bolovani incolori, adunaţi acolo ca să apere cadavrele celor cinci oameni de animalele flămânde. -Să zicem ceva? Ca de pildă? -Ceva din scriptură.O rugăciune. Cooper ridică neglijent din umeri,în timp ce-şi ştergea lama cuţitului. -Nu ştiu nici o scriptură.Iar rugăciunile mi s-au termânat demult. Întorcându-se cu spatele spre mormânt,porni cu paşi înfundaţi înapoi spre avion. Rusty murmură o rugăciune grăbită,înainte de a se răsuci să-l urmeze.Mai presus de orice,se temea să nu rămână din nou singură.Dacă-l scăpa din vedere, individul o putea părăsi.Totuşi,aşa ceva era improbabil.Cel puţin,nu imediat.Se clătina de oboseală,pe punctul să leşine. -De ce nu te culci,să te odihneşti? îi propuse ea.O lăsaseră de mult puterile.N-o mai ţinea activă decât adrenalina. -Fiindcă se lasă repede noaptea,răspunse Cooper.Trebuie să scoatem fotoliile din avion,ca să avem loc să ne întindem.Altfel,s-ar putea să înnoptezi în sânul naturii pentru prima oară în viaţa ta.Adăugase ultimele cuvinte sarcastic,ca şi cum s-ar fi gândit mai bine,înainte de a reintra în avion.Peste câteva momente, Rusty îl auzi înjurând murdar.Ieşi,cu sprâncenele unite într-o încruntătură feroce. -Ce s-a-ntâmplat?Îşi repezi mâna în fa a ei.Era udă. -Carburant. -Carburant? -Carburant inflamabil,preciză Cooper,enervat de neştiin a ei. Nu putem sta acolo.Cea mai mică scânteie şi zburăm până-n China. -Atunci,nu facem focul.O privi furios. -După ce se întunecă,tare-ai să mai vrei un foc,spuse el cu dispreţ.   În plus,nu trebuie decât o singură scânteie,de la orice. O singura bucată de metal să se frece de alta şi amândoi suntem istorie. -Şi ce facem? -Luăm ce putem şi pornim. -Credeam că întotdeauna e mai bine să stai lângă avion.Am auzit-o,sau am citit-o,odată.Echipele de salvare vor căuta un avion prăbuşit.Cum ne vor mai găsi,dacă părăsim locul catastrofei?Cooper îşi înclină capul,arogant: -Vrei să rămâi? Perfect,rămâi.Eu mă duc.Dar e mai bine să te previn că nu cred că se găsească apă pe-aici.Primul lucru pe care am să-l fac dimineaţă,va fi să caut apă.Atâtudinea lui de atotştiutor îi era nesuferită. -De unde ştii că nu e apă? -Nu se vede nici o urmă de animal prin jur.Presupun c-ai putea rezista cu apă de ploaie atâta timp cât ai,dar cine ştie cât va dura.Când şi cum observase că nu existau urme de animale prin zonă? Ei nici măcar nu-i trecuse prin cap să se uite.De fapt,lipsa apei era aproape la fel de înspăimântătoare ca nevoia de a înfrunta animalele sălbatice ca să bea.Să caute apă? Cum se făcea asta? Animale sălbatice? Cum avea să se apere,dacă o ataca vreunul?   Fără el,avea să moară.După câteva momente de gândire,aceasta fu sumbra concluzie la care ajunse.N-avea încotro decât să urmeze tacticile de supravieţuire pe care le cunoştea Cooper şi să fie recunoscătoare că-l avea alături ca să le aplice. Înghiţindu-şi mândria,spuse: -Bine,vin cu tine.Cooper nici măcar nu-şi ridică privirea,nici nu-i răspunse în vreun alt fel.N-avea de unde să ştie dacă hotărârea ei îl bucura sau îl nemulţumea.După toate aparenţele,îi era indiferentă.Începuse deja să facă o grămadă de lucruri recuperate din epavă.Hotărâtă să nu rămână neluată în seamă,Rusty îngenunche lângă el. -Cu ce te pot ajuta?Cooper arătă cu capul spre compartimentul de bagaje al avionului. -Caută prin bagaje.Prin ale tuturor,la tot ce ne poate fi de folos mai târziu. Îi dădu câteva cheiţe de valize,pe care era clar că le luase de la cadavre înainte de a le fi îngropat.Rusty privi spre valize,nesigură.Unele se deschiseseră deja în urma prăbuşirii.Obiectele personale ale victimelor zăceau împrăştiate pe pământul umed. -Nu înseamnă că...le violăm intimitatea? Familiile lor ar putea să se supere...   Cooper se răsuci atât de brusc,încât aproape o răsturnă pe spate. -Îţi bagi minţile-n cap şi accepţi faptele? o apucă el de umeri,zgâlţâind-o.Uităte-n jur.Ştii ce şanse avem să scăpăm vii din povestea asta? îţi spun eu: zero.Dar înainte să cad jos,am să mă lupt ca toţi dracii ca să rămân în viaţă.Am eu obiceiul ăsta.Îşi apropie faţa de a ei. -Asta nu-i o excursie de mici cercetaşi în care ne-am rătăcit; e vorba de supravieţuire,femeie.Dracu să le ia de etichetă şi proprietate.Dacă te ii dupăț mine,faci ce zic eu şi când îți zic.Ai priceput? Şi n-avem timp de pierdut cu   sentimentalismele.Nu-ţi irosi lacrimile pentru cei ce n-au scăpat.S-au dus şi nu mai putem face nimic pentru ei.Acum,mişcă-ti fundul şi ocupă-te cu ce ți-am spus eu.   O îmbrânci din faţa lui şi începu să adune blănurile pe care vânătorii le duceau acasă ca trofee.Cele mai multe erau de caribou,dar şi de lup alb,de castor şi o hermelină mică.Stăpânindu-şi lacrimile de umilinţă şi de nefericire acumulată,Rusty se aplecă peste valize şi începu să le sorteze conţinutul,aşa cum fusese instruită.Îi venea să-l cârpească.Îi venea să cadă grămadă şi să urle până-i ieşeau ochii din cap.Dar n-avea să-i dea satisfacţia de a o vedea făcând nici una,nici alta.Nici să-i ofere scuze de a o lăsa pe loc,probabil că ar fi profitat de cel mai mic pretext.Peste o jumătate de oră,luă obiectele pe care le alesese şi le adăugă mormanului de articole adunate de el.Păru să fie de acord cu selecţia, care includea şi două ploşti cu alcool.Rusty nu ştia să-l identifice după miros,însă Cooper nu avea preferinţe.Păru să-i placă duşca zdravănă pe care o trase dintr-o ploscă.Rusty îi privi mărul lui Adam cum se mişca în sus şi-n jos,înghiţind.Avea gât puternic şi bărbie solidă,pătrată.Tipic,îşi apuse ea ţâfnoasă,pentru toţi catârii încapățânaţi.Puse la loc capacul ploştii şi o aruncăț lângă pliculeţele de chibrituri,o trusă de cusut pentru voiaj şi hainele în plus adunate de Rysty.Nu comentă cât de bine se descurcase.În schimb,dădu din cap către mica valiză din mâna ei:    -Aia ce-i?     -Ea mea.   -Nu asta am întrebat.Îi smulse valijoara din mână şi o deschise.Mâinile lui mari violară vrafurile ordonate de lenjerie călduroasă din mătase pastel,cămăşile de noapte şi rufăria asortată.Trase o pereche de ciorapi prin cercul format între degetul mare şi cel arătător.O privi în ochi. -Mătase?Cu răceală,Rusty îi înfruntă privirea,fără să-i răspundă.Rânjetul lui era de-a dreptul porcos.Insinua lucruri pe care nu voia nici să le ghicească măcar. -Foarte drăguţ.Apoi,rânjetul îi dispăru sub mustaţă şi-i aruncă articolul. -Ia două perechi de indispensabili lungi.O bonetă.Mănuşi.Haina asta,adăugă, aruncând o scurtă de ski deasupra celorlalte veşminte pe care le alesese.O pereche de nădragi de rezervă.Două pulovere.Deschise fermoarul genţii de voiaj cu căptuşeală de plastic în care Rusty îşi împachetase produsele cosmetice şi de toaletă. -Am nevoie de toate alea,spuse ea grăbită. -Ba unde mergem noi n-ai nici o nevoie.Îi răscoli cosmeticalele,aruncând nepăsător o avere întreagă de creme pentru ten şi articole de machiaj în frunzele umede,putrezite. -O perie de păr,periuţă şi pastă de dinţi,săpun.Atâta tot.Şi,doar ca să fiu mărinimos,astea.Şi îi întinse o cutie de tampoane.Rusty i-o smulse din mâini şi o înfundă la loc în geanta de cosmetice,lângă celelalte câteva lucruri pe care i le îngăduia.Cooper rânji din nou.Alăturarea dintre dinţii lui albi şi mustaţa lată îl făcea să arate diabolic de-a binelea. -Mă găseşti un ticălos pur sânge,nu? Doar că eşti prea amabilă ca să mi-o spui. -Ba nu-s amabilă deloc,se aprinseră fierbinţi ochii ei căprui-roşiatici.Te găsesc un ticălos fără pereche.Zâmbetul lui nu făcu decât să se întindă şi mai mult. -N-o să fie decât mult mai rău,până să fie mai bine.   Se ridică,privind îngrijorat spre cerul ce se întuneca. -Haide.Mai bine s-o luăm din loc.De cum îi întoarse spatele,Rusty strecură în geantă un balsam de buze incolor,o sticlă de şampon şi un aparat de ras.N-o fi avut el nevoie să se bărbierească înainte de a ajunge în civilizaţie,dar de ea,una,era sigură.Tresări vinovată,când Cooper se răsuci din nou,întrebând-o: -Ştii cum se trage cu una de-asta? Ţinea în mână o puşcă de vânătoare. Rusty dădu din cap că nu.Abia cu o zi în urmă văzuse un frumos berbec Dall doborât cu o puşcă exact ca aceea.Era o amintire dezgustătoare,în loc să admire vânătorul,simpatia ei se îndreptase spre animalul ucis. Mă temeam de asta,murmură Cooper.Dar,oricum,poţi s-o duci. Îi agăţă pe umăr cureaua puştii grele şi-şi luă şi el una,probabil a lui proprie.Îşi înfipse la cingătoare un pistol cu aspect înfricoşător.Observându-i privirea neliniştită,spuse: -E un pistol de semnalizare.L-am găsit în carlingă.Stai cu urechile ciulite după avioanele de cercetare.Încheind gulerul unui pulover cu un şiret de pantofi, improvizase din el o raniţă,legându-l cu mânecile pe după gâtul ei. -O.K.,mai spuse,inspectând-o fugar,să mergem.Rusty aruncă o ultimă privire tristă şi temătoare spre epava avionului,apoi porni după el.Spatele lui larg era o ţintă uşor de urmat.Constată că,ţinându-şi ochii aţintiţi asupra unui loc,aflat exact între omoplaţii săi,se putea lăsa pardă unei semitranse,alungându-şi din memorie cadavrele pe care le lăsaseră în urmă.Dorea să se cufunde în uitare.   Mergea înainte,pierzându-şi energia pas cu pas.Puterile păreau să i se risipească alarmant de repede.Nu ştia ce distanţă parcurseseră,dar nu putea fi foarte mult,când i se păru imposibil să mai pună un picior în faţa  celuilalt. Genunchii îi tremurau de oboseală.Nu mai dădea la o parte crengile ce se abăteau în spate, ci le lăsă indiferentă s-o plesnească.Imaginea lui Cooper se înceţoşă,apoi începu să se unduiască în faţa ei ca o fantomă.Toţi copacii păreau a avea tentacule care încercau s-o apuce de haine,s-o tragă de păr,să se încolăcească pe glezne,s-o împiedice în toate felurile posibile.Poticnindu-se,îşi coborî privirea spre pământ şi,cu uimire,văzu că se repezea în întâmpinarea ei.Ce lucru extraordinar,îşi spuse.   Instinctiv,apucă ramura cea mai apropiată pentru a se ţine să nu cadă şi îi strigă cu o voce slabă: -Coo... Cooper.Căzu îndesat, dar faptul de a sta culcată pe pământul răcoros îi aduse o binecuvântată uşurare,oricât de umed şi de rece era.Stratul de frunze părea o compresă lipită de obrazul ei.Mare desfătare, să-şi lase ochii să se închidă.Cooper murmură o sudalmă, în timp ce-şi scotea raniţa şi lăsa cureaua puştii să-i lunece în jos pe braţ.Brutal, o răsuci pe spate şi-i deschise pleoapele cu degetele.Rusty îl privi, habar n-având că fa a-i era palidă ca moartea. Până şiț buzele îi deveniseră cenu ii ca norii de deasupra.ș -Iartă-mă că te ţin pe loc.Fu vag surprinsă că vocea-i suna atât de slab îşi simţea buzele mişcându-se,dar nu era sigură că vorbise într-adevăr cu voce tare.Părea imperativ să-şi ceară scuze că-l reţinea şi că era,în general, o pacoste pe capul lui. -Trebuie să mă odihnesc doar un minut. -Mda, mda, perfect... Rusty. Odihneşte-te. Moşmondea la capsa îngropată adânc în gulerul de vulpe al mantoului ei. Te doare ceva? -Doare? Nu. De ce? -Nimic.Îi descheie haina şi-şi afundă mâinile înăuntru.Şi le strecură pe sub puloverul ei,începând s-o apese atent cu degetele pe abdomen.Se cuvenea să facă asta? se întrebă Rusty,ca prin ceaţă. -S-ar putea să ai vreo hemoragie internă și să nu ştii. Cuvintele lui clarificară totul. -Internă? se chinui ea să se ridice,cuprinsă de panică. -Nu ştiu.Nu...Stai aşa.Cu o zvâcnire neaşteptată a mâinilor,îi dădu la o parte poalele lungi ale mantoului.Respiraţia îi şuiera printre din i. Rusty se săltă înț coate,ca să vadă ce anume îl făcuse să se încrunte atât de feroce.Cracul drept al pantalonilor ei era plin de sânge roşu viu.Îi mai îmbibase şi ciorapul,curgând peste cizma de piele. -Când ţi-ai făcut asta? se ridicară ochii lui,tăioşi ca bricele,spre ai ei. Ea nu spuse nimic. -Ce ti s-a-ntâmplat?Deznădăjduită,Rusty îl privi,clătinând din cap fără o vorbă. -De ce nu mi-ai spus că eşti rănită? -N-am ştiut,răspunse ea cu voce slabă.Cooper scoase cuţitul din teacă. Apucându-i tivul ud de sânge al pantalonului,introduse lama în deschizătură şi smuci în sus.Dintr-o singură mişcare înspăimântătoare,despică în întregime cracul pantalonului,tăind din ţesătura,de la manşetă până la elasticul chiloţilor. Şocată şi înfricoşată,Rusty trase aer în piept.Cooper,privindu-i piciorul,expiră prelung,înfrânt. -La naiba!   descarcati cartea intreaga de aici....

  Spune-mi DA de Sandra Brown CAPITOLUL 1   Laura DiMarco bătea nerăbdătoare în parchet cu vârful tenişilor.Cu o mişcare nervoasă îşi aruncă pe spate coada lungă, roşcată, şi îşi consultă Timex-ul, incasabil şi mare, pentru a douăzecea oară. Cinci treizeci și insistase chiar ea ca această şedinţă să înceapă fix la ora patru          şi un sfert.Se agită furioasă prin micul său studio fotografic, ce începea să se impună în San Francisco.La cei 28 de ani ai săi, nu mai avea timp de pierdut cu toanele unui efeb care venea să se dezbrace în faţa ei.De ce? De ce acceptase ea să ia parte la programul lui Maggie Roberts? Un calendar de birou în cinstea frumuseţii masculine! Cum de-a fost Maggie aşa de convingătoare? în sfârșit, dacă a promis, aşa va face.Întotdeauna era slabă în faţa cererilor venite de la prieteni, dar Maggie era capabilă să convingă şi să convertească pe oricine, la orice.   Trebuia să mărturisească faptul că şi cecul care i se fluturase prin faţa ochilor fusese destul de convingător.Laura suspină.Afacerile nu mergeau chiar rău, altfel n-ar fi fost în situaţia de a face mofturi în faţa unei oferte de lucru  chiar dacă era vorba de fotografierea unor străini pe jumătate goi. Cinci şi treizeci şi şase de minute!Recunoştea că nu fusese foarte plictisitor.Câteva dintre aceste «luni» fuseseră chiar o plăcere pentru ochi...Fotomodelul pentru luna mai a fost favoritul ei, pentru că fusese şi cel mai ascultător, care îi intuia ordinele, uneori monosilabice, şi care avea un talent deosebit de a-şi pune în valoare simetria perfectă a trupului.Cum îl chema, oare, pe acesta? Erik? Olof? Oricum, un nume de viking.Seven? Thor?...Nu-şi mai aducea aminte.   Nu era foarte plăcut, dar niciodată nu reţinuse numele adevărate ale modelelor ei.Ca să diminueze, desigur, partea delicată a situaţiei, atunci când se dezbrăcau în studioul ei, îi privea cu un ochi strict profesionist, încercând să-i asocieze lunii pe care o ilustrau în calendar.Cât despre cel pentru octombrie, numele lui îl ştia: Jean Fichtre.La fel şi pe cel pentru august, care şi-a dat osteneala să telefoneze, de vreo două ori, ca să amâne şedinţa pentru că astrologul îl sfătuise să nu iasă.Cinci şi treizeci şi opt! Nu credea c-o să mai reuşească să termine şedinţa în timp util, astfel încât să-şi întâlnească şi prietenii în pizzeria lui Enrico.   Se întreba cum se va scuza, la venire, fotomodelul pentru octombrie.Dacă va mai veni vreodată...O conjuctură nefavorabilă Marte-Saturn? Un pretext la fel de ciudat ca şi al celui din august?Strâmbându-se cu dezgust, îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor largi şi făcu turul studioului, verificând încă o dată dacă direcţia reflectoarelor era cea mai bună.Alegea pentru aceste şedinţe haine largi, atât pentru a o feri de ochii curioşi ai modelelor, cât şi pentru propriul ei confort.Curbele siluetei sale, înalte de un metru şaptezeci şi cinci, n-aveau nimic agresiv, dar detesta să fie nevoită să se apere de oameni-caracatiţă, ca modelul pentru ianuarie, care ar fi scos mai bucuros hainele ei decât pe-ale lui.Şi dacă acest domn nu ajungea înainte de şase, ea...Driiing!   Era soneria de la intrare.Închisese uşa pe la patru, în urma asistentului ei, Boz, angajat cu jumătate de normă.Dring-dring! Driing! Soneria se făcea auzită cu insistenţă.O indignă neobrăzarea acelui puşti, tupeul cu care apăsa pe butonul soneriei, deşi el fusese cel care întârziase, şi încă nepermis de mult.Iar acum se aştepta ca ea să sară la uşă într-o secundă, îşi stăpâni cu greu furia: —Era şi timpul să ajungeţi! i-o trânti sec Laura, deschizându-i uşa.   I-ar mai fi zis încă vreo două, dacă prima privire spre el n-ar fi lăsat-o fără grai.Era cu mult mai impunător decât ceilalţi.Părea în jur de treizeci şi cinci de ani.Trăsăturile feţei, şlefuite de aroganţă, purtau semnele trecerii vremii, iar construcţia imensă a trupului emana o virilitate în toată frumuseţea ei.   Un chip necunoscut şi, totuşi, familar.Laura avea vaga senzaţie că-l mai văzuse undeva.Genele lungi îi umbreau pupilele de un bieu-verde strălucitor.Şuviţele de păr dezordonate, dese, lungi până la ceafă, erau decolorate de soare şi străluceau ca aurul.Era îmbrăcat în blugi, cu un tricou negru şi o haină bej, uşor şifonată, toate purtând semnul unor mărci europene de lux.O impresiona prin statura sa înaltă şi chipul frumos, bronzat, teribil de seducător. —Laura DiMarco? întrebă el, derutat de primirea ei agresivă. Vocea îi era profundă şi caldă.Privirea îi alunecă peste ea, în timp ce vorbea, vizibil admirativă.Laura se gândi că, de data aceasta, va avea probleme.Spre deosebire de ultimul, care nu-i plăcuse deloc, acesta... —Sunteţi chiar Laura DiMarco? repetă el, cu un zâmbet amuzat. Tânăra femeie hotărî că trebuia să-şi regăsească repede sângele rece.Era de acord, bărbatul acesta putea cuceri pe oricine cu o asemenea înfăţişare, dar nu era un motiv pentru o femeie ca ea, perfect coaptă şi raţională, să cadă într-o emoţie hiper-hormonală! Era un bărbat ca toţi ceilalţi, care îşi îmbrăca şi îşi dezbrăca pantalonii ca toată lumea.«După cum vei avea curând ocazia să observi!» adăugă, răutăcioasă, o voce interioară.Îşi drese glasul tuşind şi spuse sec: —Da, sunt Laura DiMarco.Sentimentul vulnerabilităţii, pe care îl încerca în faţa farmecului masculin, o făcea şi mai puţin amabilă.Însă, niciodată nu reacţionase atât de brusc şi de primitiv în faţa unui bărbat.Doamne! Era pe punctul de a deveni ridicolă din cauza acestui seducător. —În acest caz..., începu el. —N-am timp de discuţii, îl întrerupse ea, uitându-se ostentativ la ceas.Ştiţi că aţi întârziat o oră şi douăzeci de minute?   Sprâncenele blonde se ridicară puţin: —Da?Laura se aştepta să audă o explicaţie sau, măcar, o încercare de scuză.Însă această irezistibilă expresie de nevinovăţie o derută puţin, îşi spuse în gând că, probabil, el exersează această figură, în faţa oglinzii, în fiecare  dimineaţă, aşa că, n-o să se lase păcălită.Ea, nu! —Da, aţi întârziat, preciză cu autoritate.Intraţi, dezbrăcaţi-vă şi să terminăm odată povestea.Mai am destule pe cap, închipuiţi-vă!Se întoarse spre el, cerându-i s-o urmeze.«Bine jucat, Laura!», se felicită ea în gând.«Domină-l, condu-l, stăpâneşte-l! Doar eşti un fotograf profesionist, iar el e un model plătit.» —Să mă...dezbrac? îl auzi în spate, în timp ce închidea uşa studioului. Aprecie felul lui uşor de a se mişca, surprinzător pentru un om de talia lui. Îşi roti spre el ochii închişi la culoare şi nerăbdători: —N-aţi fost prevenit? —Ba da..., bineînţeles.Ceva din ezitarea lui o nelinişti pe Laura. —Ascultaţi, ăăă... —Roger.În spatele trăsăturilor lui frumos sculptate, compunând o expresie amicală, ea întrezări o lucire de amuzament în adâncul ochilor. —Domnule Roger... —Doar Roger. —Roger...Acest nume îi venea de minune.Avea ceva, nu neapărat de vânător, ci de sălbatic neîmblânzit.Aproape şi-l putea imagina în junglă, singur, hărţuindu-şi prada, pândind, a teptând... —Da? întrebă el curios.Laura îşi azvârli pe spate coada lungă, care schiţă un arc de cerc galben-roşiatic. —Hm...Roger, sper că ştii de ce te afli aici, da? Îi era frică să nu-l fi trimis agenţia fără să-l pună la curent cu ceea ce are de făcut.Asta-i mai lipsea, să dea explicaţii zâmbitoare unui model reticent!   Roger încuviinţă, zâmbind: —Sigur că ştiu.Zâmbetul îi accentua un rid mic, săpat în colţul buzelor senzuale.Laura simţi brusc un frison neobişnuit, în ciuda puloverului gros cu care era îmbrăcată. —Perfect, replică ea.Întinse braţul drept, sperând să fie, pentru el, un gest clar şi-i indică un colţ din studio: —Te poţi dezbrăca acolo.Acolo era o cabină improvizată, un paravan instalat cu ajutorul lui Boz, după prima reuniune pentru fotografiile de calendar.Primul model, pentru luna iulie, se dezbrăcase, pur şi simplu, în mijlocul camerei, aruncându-şi de jur împrejur hainele cu o dezinvoltură plină de sine, fiind cât pe ce să răstoarne un proiector valoros. —Merci, spuse Roger, îndreptându-se spre colţul indicat cu un mers elastic şi plăcut.Părea că reţine în el o forţă explozivă.Pentru o secundă, Laura îşi reaminti că figura lui nu-i era necunoscută, dar nu stărui prea mult.Probabil îi văzuse poza în vreun magazin; era un subiect născut pentru obiectivul fotografic.Şi pentru camera de filmat, de asemenea.Tot ceea ce era mobilitate pe chipul şi trupul lui trebuie să fi fost foarte bine redat pe ecran.   Fotomodelul tocmai îşi scosese pantofii.Profesionistul din ea începea să îşi spună cuvântul.Poate că ar putea încerca ceva diferit pentru luna aceasta.Valorificase deja toate resursele clasice ale muşchiului sculptural, cu ceilalţi.Maggie îi precizase că realizatorii calendarului ”Un bărbat pe lună” doreau ceva mai degrabă artistic decât... Fără să dea cu adevărat atenţie, privea absentă cum se adunau hainele, grămadă peste paravan: haina gălbuie, tricoul negru, blugii, slipul american alb...Laura realiză dintr-odată că acel slip era al lui. —Roger! Nu cumva eşti... —Gata? Ba da! termină el fraza, ivindu-se de după paravan în toată vigoarea sa masculină.Laura voia, bineînţeles, să-l întrebe: «Nu cumva eşti gol?», ceea ce era inutil acum.Fiindcă era, într-adevăr, gol.Bronzat, cu pielea lucioasă, glorios de...gol.Puţin mai târziu, Laura se regăsi surprinsă de fascinaţia în care rămăsese timp de...— vai! — chiar trei secunde şi jumătate, înainte de a ridica privirea indignată, ca să se aga e de lumina imperturbabilă a ochilor bleu-ț verzui.Observase în amănunt simetria şi echilibrul muşchilor compacţi ai braţelor şi picioarelor, lărgimea umerilor şi şoldurile înguste, galbenul arămiu al pielii, părul fin, roşcat, care se întindea pe piept, strângându-se într-un fel provocator spre...   Vocea ei plesni ca un bici: —Îmbracă-te imediat!Se îmbujorase, ceea ce nu i se mai întâmplase de la cinsprezece ani.Faptul că sângele îi ardea atât de vizibil obrajii cu carnaţie mată o scoase din sărite.Şi asta nu pentru că nu mai văzuse un bărbat gol! Fireşte că în profesia ei...Dar acest bărbat, era atât de...era absolut gol.Atât de...viril! —Mi-ai cerut să mă dezbrac, îi repetă el. —N-am spus în întregime! —Nu? —Nu! Eu...Dar spuneai că eşti la curent cu ceea ce trebuie să faci...   Controlându-şi respiraţia, îşi aţinti privirile hotărâte drept spre faţa lui: —Nu ţi-ai adus un slip de baie sau un şort de sport? întrebă ea pe un ton cât se poate de normal.Anunţase doar agenţia că un slip sau un şort erau indispensabile.Roger negă din cap.Cu toate că părea în largul lui aşa gol, exista totuşi o uşoară jenă în expresia sa: —Ascultă, Laura, mă gândesc că ar trebui... —Te rog, nu te mai gândi! i-o reteză ea, cu o neobişnuită impoliteţe, înregistrând vag că i spusese pe nume.Mergi şi pune-ţi blugii...N-are nici un rost să te plimbi prin studio aşa...     Supraexpus? o ajută el amuzat.Era ciudat.Acest joc de cuvinte, ce ineau deț tehnica fotografierii, o luă prin surprindere.În ciuda exasperării totale faţă de situaţia creată, nu sa putut împiedica să nu zâmbească: —Excelent! aprobă ea, cu o dispoziţie ceva mai bună.Pune-ţi blugii! —Ar trebui, totuşi, să... —Te rog!Fără a admite replică, îi arătă cu degetul paravanul.Ce ironie! Cinci minute mai devreme, încă se gândea la felul în care ar fi trebuit să-l forţeze să-şi scoată hainele, iar acum era obligată să-l convingă să şi le pună la loc. —De acord!Cu o simplă ridicare din umăr şi lungind cuvântul într-un fel anume, dispăru din nou după paravan; după câteva minute reveni în încăpere îmbrăcat în blugi.Între timp, Laura intrase în acţiune, reglând şi aprinzând reflectoarele suspendate. —Laura?O uşoară atingere pe umăr o făcu să se întoarcă.Bărbatul era la mai puţin de cinzeci de centimetri de ea.Dădu înapoi automat, lovindu-se de unul din proiectoare.Roger prinse rapid tija de oţel, cu abilitatea unuia familiarizat cu ustensilele foto.N-o neglijase însă nici pe Laura, pe care reuşise s-o prindă în ultimul moment, cu o mână puternică şi sigură.Laura fusese tulburată de forţa lui fizică, care îi trezise o mulţime de senzaţii intense, electrice, răspândite pe sub piele în valuri incendiare.Atingerea nu durase mai mult de câteva secunde şi, totuşi, o tulburase atât de mult.Era ca o lovitură de fulger, fiecare celulă a corpului său fiind încărcată de o excitaţie necunoscută şi dureroasă.   Roger o eliberă.În timp ce se retrăgea, restabilind o oarecare distanţă între ei, Laura realiză primejdia ce o constituia profunzimea ochilor lui cu scânteieri de pietre preţioase.Citi pe faţa lui un fel de prudenţă, neafişată până atunci. —Îmi pare rău că te-am făcut să tresari.Laura schiţă un zâmbet voit nepăsător,însă inima îi bătea spărgându-i pieptul.Doamne! Oare el îşi dădea seama cât de mult reuşise s-o tulbure? Era sfâşiată de emoţii contradictorii, de exaltare şi vulnerabilitate. —Ăăă...N-are importanţă...Nu-i nimic.Îţi mulţumesc că ai prins la timp reflectorul.Roger înclină uşor capul: —Am făcut-o cu plăcere.N-am putea să începem? întrebă el politicos. Laura realiză că vorbea de fotografii, dar nu reuşea să înţeleagă de ce fiecare dintre cuvintele lui păreau să aibă un subînţeles.Îşi ordonă în gând: «Răceală, calm şi detaşare! Şi nu uita să scoţi capacul obiectivului!» —Exact.Hai să începem! Crezi că e bine în blugi?Ea încuviinţă.Roger ştia probabil că blugii mulaţi strâns pe piele, pe şolduri, lăsau frâu liber imaginaţiei.Dar Laura nu trebuia să şi folosească imaginaţia pentru ca... —Blugii sunt perfect potriviţi.După cum bine ştii, îl reprezinţi pe cel din octombrie.Şi, cum în octombrie nu e prea cald...Vreau să spun că putem presupune o toamnă timpurie...Dându-şi seama că se bâlbâie îngrozitor, Laura spuse repede: —Şi pe cel din ianuarie l-am fotografiat în blănuri. —Da?! făcu el ironic. —Desigur, confirmă ea cu răceală.Însă nu menţiona că "blănurile" folosite nu erau decât nişte bikini foarte înguşti.Urmă un moment de tăcere, după care Roger arătă spre suportul agăţat în plafon, din care nişte foi imense puteau fi derulate până jos, făcând posibilă existenţa unor fundaluri netede şi uşor de schimbat între ele: —Unde trebuie să mă instalez? în faţa acestui fundal?   Laura redeveni pe loc fotograful profesionist. —Nu, răspunse ea cu hotărâre.Cred că e mai bine acolo...În timp ce el se îndrepta spre locul indicat, ea regla, încă o dată, lumina.Ce păcat că, din raţiuni economice, realizatorii s-au oprit la alb-negru...Ar fi putut valorifica, artistic, pletele însorite şi ochii albaştri ai domnului Roger.Era sigură că magnetismul lui masculin ar trece prin peliculă, rămânând la fel de puternic.Îşi poziţiona  cu dexteritatea căpătată în atâ ia ani de practică  sursa principală de o mie waţi, la 45 de grade de locul unde se afla subiectul.Această lumină, zdrobitoare până la duritate, urma să-i pună în valoare formele trupului, liniile clasice ale chipului.O altă lampă îşi va revărsa lumina difuză pe un ecran oblic, la dreapta modelului.Acestea fiind făcute, apropie de el fidelul ei exponometru.Un subtil parfum de colonie sau de after shave îi gâdilă nările. —Lumină incidentă? se interesă el dezinvolt, în timp ce ea analiza luminile şi umbrele care-i jucau pe faţă.Pe Laura o surprinse întrebarea lui, ce dovedea o oarecare pricepere în arta fotografiei.Roger sesiză imediat şi-i mărturisi, zâmbind: —Am ceva cunoştinţe foto. —Bănuiesc că meseria de fotomodel te iniţiază si te familiarizează cu termenii de specialitate, completă ea sec.Apoi îşi reglă focalizarea la aparat. —Âăă...n-am pozat chiar aşa des, îi replică el, ridicând din umeri. Oricum, eşti foarte fotogenic, îndrăzni ea.Privirea lui albastră o învălui admirativ, la fel ca în prima secundă când s-au văzut, în faţa uşii.Laura se tulbură din nou în momentul în care el spuse: —Şi tu eşti fotogenică.N-ai vrea să schimbăm rolurile? —Să schimbăm? —Promit să nu mă supăr dacă optezi pentru un nud, glumi Roger, uşor maliţios.   Laura se îmbujoră. —Bine, dar nu m-am supărat, protestă ea.Şi nu vreau să ne schimbăm rolurile.Detest fotografiile mele, întotdeauna ies oribil în ele. —Asta înseamnă, fără îndoială, că nu ai găsit fotograful potrivit. Nota mângâietoare reapăruse în vocea lui gravă şi adâncă, dând cuvintelor o dimensiune mai mare decât a unui simplu compliment.Laura întoarse uşor capul ca şi cum i-ar fi nesocotit vorbele, încercând astfel să ascundă plăcerea provocată de comentariul lui.Adăugă în gând: «Fă-ţi treaba ta şi scapă repede de el!» Ochii îi căzură pe magnetofon, tocmai la timp pentru a schimba subiectul: —Muzică? —Sigur, cu plăcere.   Înregistra ceva felin în gestul lui indiferent, ca şi cum, conştient fiind de efectul cuvintelor lui asupra ei, simţea o plăcere răutăcioasă în a o face să roşească.Apăsă nervoasă butonul aparatului şi un ritm nebunesc de jazz â ni dinț ș difuzoarele plasate în colţurile camerei. —Bun, anunţă ea îndreptându-şi spatele şi revenind la domnul Octombrie.Să începem!Îndată ce s-au apucat de lucru, totul s-a desfăşurat foarte bine.Cu sau fără experienţă, Roger era superb în faţa obiectivului.Avea un simţ înnăscut în ceea ce privea unghiurile şi modul de captare a luminii; sesiza intenţiile artistice ale Laurei aproape înainte ca ea să fi avut timp să le formuleze.Laura se străduia să depăşească armonia instinctivă mult diferită de relaţia obişnuită fotografmodel.Însă reuşea greu să ignore atracţia pe care o simţea prinzând în obiectiv simetria acestui corp bronzat, acele trăsături viguroase şi, mai mult, obsedanta impresie că l-ar mar fi văzut pe acest bărbat în altă parte.Începea să se îndoiască de faptul că el ar fi într-adevăr fotomodel. Făcu, în total, trei filme, mult mai mult decât era nevoie.Pentru primele două, utilizase trepiedul.Pentru cel de-al treilea, însă, şi-a luat în mână aparatul, dând astfel frâu liber imaginaţiei.Cu o miime de secundă înainte de ultimul declic, modelul ei foarte cooperativ se îndreptă uşor şi, cu ochii fixaţi spre obiectiv, avu o expresie atât de obraznic senzuală, încât Laura apăsă în grabă pe declanşator.   Urmă apoi un timp mort de vreo treizeci de secunde.Caseta cu muzică de jazz se terminase în timp ce derula al doilea film, dar, absorbită de muncă, nu observase.În tăcerea care se lăsase, se întrebă, cu teamă, dacă Roger nu-i aude bătăile inimii, ce-i răsunau în propriile urechi ca un zgomot de tobă.Simţi perlele de transpiraţie ivite de-a lungul coloanei vertebrale înţepenite. —Gata? se interesă el.Ea încuviinţă fără un cuvânt. —Si asta nu face nici un rău! continuă el cu o privire ştrengărească. Începu să strănute, menţinând acelaşi echilibru perfect în jocul muşchilor şi al tendoanelor.Laura aranja cu grijă aparatul, mimând aceeaşi indiferenţă.Era de acord, acest fotomodel merita nota patruzeci din douăzeci, dar, în următoarele minute, va pleca din studioul ei, din viaţa ei.«Ducă-se învârtindu-se!» îi ură ea în gând. — Ei, acum după ce am aflat asta, pot sta liniştită, răspunse ea pe un ton glumeţ, un pic cam forţat.Acum poţi...ăăă...să te îmbraci...Mă duc să-ţi caut foaia de prezenţă, ca să semnezi...   Intră în camera de recepţie în care-şi ţinea Boz dosarele, într-o ordine mai mult decât îndoielnică, îi trebuiră mai multe minute până să descopere unde era cel de care avea nevoie.Tânărului asistent nu-i lipseau calităţile creatoare, dar îşi lăsa prea liber temperamentul artistic când era vorba de lucruri atât de neînsemnate precum clasificarea unor documente.Pentru Laura, anarhia lui părea să ascundă, vreo metodă personală, greu de înţeles. Roger intrase şi el în camera de recepţie, de astă dată îmbrăcat.Cu mâinile în buzunarele hainei, măsură locul strâmt, oprindu-se în faţa selecţiei de clişee, atârnate de pereţi.Laura era obişnuită ca cineva să-i admire fotografiile, dar exista ceva deosebit de intens în felul lui tăcut de a le privi.Trăia sentimentul inexplicabil că el îi înţelegea fotografiile într-un fel cum alţii nu reuşeau.Această ultimă concluzie o enervă. Îşi drese vocea pentru a-i atrage atenţia, fluturând formularul cu o mână şi cu cealaltă întinzându-i un stilou verde.Se apropie de el cu paşi uşori, parfumul lui înfiorând-o.   —Semnează pe linia punctată, îi arătă ea, aruncând o scurtă privire spre ceas. Avu surpriza să descopere că nu era încă trecut de şapte. —Ce lună spuneai că reprezint? —Octombrie. —A!Roger semnă, apoi îşi ridică ochii spre ea.Privirea îi era la fel de scrutătoare ca şi în faţa fotografiilor expuse, însă acum avea o flacără intenţionat provocatoare.Ei îşi apropie mâna dreaptă de obrazul ei.Degetele îi mângâiară pielea fină; o trase uşor spre el, cu o apăsare care o înfiora din cap până-n picioare.În zadar încerca Laura să se opună, repetându-şi în gând: «Faci o prostie!» Simţi căldura răsuflării lui pe buze şi gura, care i-o atingea pe a ei într-o mângâiere ispititoare, înainte de a o cuprinde cu totul într-un sărut ameţitor.   Roger îi spulberă abil şi tandru orice tentativă de a se opune, dezlănţuind în ea toate reacţiile instinctive doar cu un simplu sărut.Corpul ei tremura în braţele lui puternice, topindu-se uşor, fremătând sub mângâierile pricepute ale mâinilor lui fierbinţi pe spatele ei, sub muşcătura dulce a buzei de jos.Închise ochii.Greutatea leneşă a pleoapelor o împiedica să-i redeschidă. Roger se depărta uşor, în timp ce ea încă mai rămăsese cu gura întredeschisă, fremătrând de plăcere, cu ceafa lipită de palma lui...   O înlănțuire de întâmplări făcuseră din Laura DiMarco o femeie neobişnuităț pentru zilele noastre.O neexperimentată de douăzeci şi opt de ani,însă nu nematurizată sau necunoscătoare.Doar străină de senzaţiile care tocmai se treziseră în ea.Avea impresia că nu-i mai este frică de el, de ea însăşi. —Roger, nu...Deschise ochii.Fără să-i dea drumul, Roger o întrebă, ridicându-şi puţin capul: —Nu?Nota interogativă se dizolva ca un lichid în vocea lui gravă.Respiraţia lui îi mângâia încă buzele fierbinţi, privirea albastră îi citea chipul, într-un amestec derutant de expresii, de parcă i-ar fi cerut mai mult decât un simplu sărut. —Nu, reuşi să răspundă Laura.După un scurt timp, cât o bătaie de inimă, Roger îi dădu drumul.Expresia senzuală a trăsăturilor lui se compunea la loc într-o mască seducătoare, dar impenetrabilă. Laura se dădu un pas înapoi, uimită de faptul că picioarele ei răspundeau corect la comenzi.Se părea că tot restul sistemului nervos suferise un scurt-circuit.   Ar fi trebuit, poate, să fie indignată, furioasă, ofensată.Cu siguranţă că aşa va fi, însă doar după ce va fi din nou stăpână pe ea însăşi.Deocamdată, era doar...excitată. —De ce...Roger îi aşeză delicat un deget pe buze, în semn de tăcere. —Impulsul, un impuls irezistibil...Am impresia că voi avea probleme din cauza acestui impuls, Laura DiMarco.Cu un gest dezinvolt, îi aruncă coada roşcatarămie pe spate. —Ar trebui să fii mai prudentă când ceri unui bărbat să se dezbrace, reluă el, după care se întoarse cu spatele la ea şi ieşi.După această plecare, prea puţin ceremonioasă, Laura avu nevoie de ceva timp să-şi revină.Dar, îndată ce îşi reveni, mânia se transformă în turbare, ofensa adusă deveni umilinţă, iar indignarea se transformă în dorinţă de scandal.Visuri de răzbunare şi crimă o orbeau când deschise uşa, pentru a răspunde unei sonerii, ce spera să fie ultima din seara asta.Se trezi nas în nas cu un Adonis ieşit de-a dreptul dintr-o reclamă a unui club de culturism. —Ce doriţi? întrebă ea furioasă.Tânărul cu păr platinat înghiţi în sec şi o privi cu un aer rugător.Avea ochii de marmură verde, lipsiţi de orice expresie. —Sunt dezolat că am întârziat, dar am avut cea mai îngrozitoare zi din viaţa mea.Şi n-am avut de unde să vă telefonez.Oricum nu aveam numărul, dar...Ştiţi, prietena mea are un căţel, rupe toate hârtiile, roade cablul de la telefon... —Dar, cine sunteţi?Tânărul Domnu Muşchi zâmbi uşurat, arătându-şi două şiraguri de dinţi albi, ca într-o reclamă pentru pastă de dinţi: —Sunt Joey Martinek, modelul pentru octombrie.   continuarea o descarcati de aici...

  Umbre din trecut de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -S-a întâmplat ceva,doamnă? Vă pot ajuta cumva?Leigh Bransom nici nu îl văzu până când nu îi bătu în fereastra maşinii.Copleşită de durerea care îi cuprinsese partea inferioară a trupului,nu îşi mai dădea seama de nimic altceva.Ridicându-şi capul de pe volan şi întorcându-l spre glasul care îi atrăsese atenţia,scoase un geamăt de reînnoită agonie.Presupusul ei salvator arăta a orice altceva,numai a cavaler în armură strălucitoare,nu. -Vă simţiţi bine? întrebă el din nou.Nu,nu se simţea bine,dar nu avea să o recunoască în faţa acelui individ grosolan,care putea comite o crimă foarte uşor pe şoseaua pustie.Hainele îi erau murdare,pătate de unsoare şi transpiraţie.   Catarama mare din bronz,înfăţişând emblema statului Texas,îi apăru lui Leigh în dreptul ochilor în clipa când necunoscutul se aplecă de la o înălţime de cel puţin un metru optzeci pentru a se uita la ea prin geam.Blugii foarte uzaţi şi cămaşa ecosez din bumbac,cu mâneci scurte,cădeau foarte bine pe trupul lui voinic. Pălăria veche de cowboy îi arunca o umbră sinistră pe chip,ceea ce făcu ca,pe lângă dureri,groaza să îi dea lui Leigh o altă strângere de inimă.   Măcar să nu fi avut ochelarii aceia fumurii,care o împiedicau să-i vadă ochii! Parcă ghicindu-i gândurile,necunoscutul îşi scoase ochelarii şi Leigh se trezi având în faţă cei mai albaştri ochi pe care îi întâlnise vreodată.Nu surprinse nici o urmă de ameninţare în acea privire neliniştită,aşa că teama o părăsi.Omul putea fi murdar,dar nu şi periculos. -Nu vreau să vă fac nici un rău,doamnă.Vreau numai să ştiu dacă vă pot ajuta cu ceva.Leigh simţi în glasul străinului,ca şi în ochii lui,ceva ciudat de liniştitor. O altă durere îi străbătu trupul,de la şira spinării pornind,apoi în jurul mijlocului, până la abdomen.Îşi muşcă buza inferioară pentru a înăbuşi ţipătul pe care îl simţise urcându-i în gât,după care se prăbuşi în fa ă lovindu-se cu capul deț volan. -Dumnezeule mare! mai zise glasul acela nelinişit înainte ca portiera să fie larg deschisă.Văzându-i burta atât de mare,bărbatul fluieră uşor. -Ce naiba căutaţi aici,singură,în halul ăsta?o întrebă el aruncându-şi ochelarii neglijent pe bordul maşinii peste volan.Leigh răsufla greu,încercând să numere secundele cât dura contracţia.Întrebarea lui era aparent retorică, pentru că nu părea să aştepte vreun răspuns.Îi puse o mână pe umăr.Pe pielea ei rece şi umedă,mâna lui părea fierbinte şi uscată. -Uşurel,da? Uşor.E mai bine acum? întrebă el văzând-o oftând şi rezemându-se de spătar. -Da,zise ea şi închise ochii o clipă,încercând să mai capete ceva putere,ceva demnitate în faţa acelui străin,torturată,în acelaşi timp,de chinurile facerii. Mulţumesc.   -Pe dracu,n-am făcut încă nimic.Spuneţi,ce vreţi să fac? încotro mergeaţi?      -Spre Midland. -Şi eu la fel.Vreţi să vă duc eu până acolo?Ea îl privi atent.Se ghemuise între ea şi portieră.Îşi ţinea o mână puternică şi bronzată pe scaun,iar cealaltă pe volan.Acum că nu mai avea ochelarii de soare,îi putea cerceta ochii de un albastru intens care o priveau cu îngrijorare.Dacă era adevărat că ochii sunt oglinda sufletului,atunci Leigh ştia că se putea încrede în acel bărbat. -Cred...cred că ar fi cel mai bine.   El zise atunci,după ce aruncă o privire peste umăr: -Bănuiesc că ar trebui să vă duc cu maşina dumneavoastră şi să-mi las camioneta aici.Este...Oh,Doamne,iar? Simţise că avea să vină o altă contracţie înainte să o apuce durerea.Apăsându-şi mâinile de ambele părţi ale abdomenului,încercă să-şi aducă aminte că trebuia să gâfâie pentru a se forţa să se relaxeze şi să-si controleze durerea.După trecerea contracţiei,se lăsă moale pe spate. -Doamnă,până la Midland sunt vreo patruzeci de mila.N-o să reuşim.De când sunteţi în această stare? o întrebă el mângâietor şi calm. -Am oprit acum vreo trei sferturi de oră.Avusesem ceva dureri și până atunci, dar am crezut că e vorba da o indigestie.El zâmbi uşor şi Leigh observă nişte riduri provocate de râs în jurul acelor ochi uluitori. -Şi n-a oprit nimeni să vă ajute? Ea clătină din cap. -Au trecut doar două maşini,dar n-au oprit.Privirea lui cercetă interiorul maşinii pentru a-şi da seama dacă era destul spaţiu. -Credeţi că puteţi merge? Dacă nu,o să vă duc eu.Să o ducă? Unde? El îi citi panica din priviri şi îi explică: -Pute i să vă întindeţi în camioneta mea.Nu este o veritabilă sală da naşteri,dar  copilaşul n-o să ştie.De data aceasta zâmbi vizibil.Ridurile erau proeminente şi adânci,albul lor contrastând cu restul pielii care era bronzată puternic,iar dinţii perfecţi şi strălucitori îi luminau chipul arămiu.Leigh îşi dădu seama că,în alte condiţii,l-ar fi găsit dezarmant de atrăgător. -Cred că pot să merg singură,zise ea şi îşi trase picioarele de sub volan,în timp ce el se ridică pentru a-i face loc.Braţul lui puternic cuprinse ceea ce,odată, fusese un mijloc subţire şi ea se lăsă susţinută cu recunoştinţă.Cu paşi nesiguri şi mărunţi,se îndreptară spre spatele maşinii.Valuri sufocante de căldură se ridicau din câmpiile din vestul Texasului.Leigh abia putea trage în piept acel aer dogoritor.   -Haideţi,nu mai e mult.Îi simţi în obraz răsuflarea fierbinte,dar îşi concentra atenţia asupra mersului.Efortul lui de a-şi potrivi paşii după ai ei,mărunţi şi nesiguri,îl făcea să se clatine.Praful de pe şosea se ridica în norişori lăsânduse,apoi,pe unghiile degetelor ei de la picioare,care ieşeau din sandale,şi pe pielea crăpată a cizmelor lui.Camioneta era la fel de murdară ca şi el,acoperită de un strat subţire de praf de preerie.Albul şi albastrul se transformaseră într-un bej lipsit de strălucire.Era,de asemenea,plină de zgârieturi,dar Leigh răsuflă uşurată văzând că nu avea nici o inscripţie,obiect obscen sau sugestiv.   -Sprijiniţi-vă puţin până las în jos scăriţa,îi spuse el lăsând-o lângă camionetă, dar,de cum se întoarse el cu spatele,ea simţi o altă durere străbătându-i trupul. -Ah! ţipă Leigh,întinzând instinctiv mâna spre el.O cuprinse după umeri şi o palmă bătătorită îi trecu peste abdomenul tare pentru a-l susţine de  dedesubt. -Gata,gata,faceţi ce trebuie să faceţi.Eu sunt aici.Când contracţia o făcu să se simtă ca sfâşiată în două,î i îngropă fa a în umărul lui.Păru să țină o veșnicie,dar,în cele din urmă,trecu.Se surprinse gemând. -Vă puteți ridica?o întrebă el și ea încuviință.Se auzi,apoi,un zdrăngănit de metale,după care el se întoarse și o ajută să se urce în partea din spate a camionetei.Rămase rezemată de o parte a mașinii,în timp ce el întinse repede oș prelată pe podeaua striată a vehicolului.Nu părea deloc prea curată,dar era,oricum mai bine decât fundul ruginit al camionetei.Îl auzi înjurând încet și murmurând reproșuri ca pentru sine,întinzând,în același timp,pânza kaki.  -Haide i,spuse el apoi,luându-i umerii în mâini și așezând-o pe prelată.O să vă simțiți mai bine.Asta a fost. Oftă când spatele atinse suprafa a dură,fără să-i pese și nici măcar de faptul că aceasta era fierbinte.Transpira ia făcea ca rochia de varăț să i se lipească de trup. -Ați luat lecții ca să învățați  să respirați și așa? -Da.N-am putut să mă duc chiar de câte ori aș fi vrut,dar am învățat câte ceva.            -Simțiți-vă liberă să puneți în aplicare tot ce ați învățat,zise el grijuliu.Aveți ceva  în mașină care ne-ar putea fi de folos? -Am o geantă cu tot felul de lucruri,printre care și o cămașă de noapte din bumbac.În compartimentul pentru mănuși este un pachet de șervețele.Leigh se gândea că mama ei ar fi mândră,deoarece mereu îi spusese că o doamnă nu pleacă fără a a ceva la drum. -Mă-ntorc imediat. Sări din camionetă şi Leigh observă că,pentru un om cu greutatea lui,dovedea multă agilitate.Când intră din nou în raza ei vizuală,îl văzu venind cu cămaşa de noapte aruncată pe umăr ca o togă.Îi dădu pachetul de şerveţele.   -Dimineaţă am cumpărat ziarul ăsta.Am văzut odată,într-un film,că,în asemenea cazuri de urgenţă,un ziar este foarte bun.Oricum,aţi putea să-l puneţi sub... ăă...sub şale,zise el şi,după ce îi dădu ziarul împăturit şi necitit,îi întoarse spatele imediat coborând din camionetă.Îl ascultă dându-şi seama că era foarte sfioasă. Stânjeneala îi dispăru,însă,complet,când dureri puternice îi străpunseră abdomenul.Într-o clipă el îngenunche alături strângându-i mâna cu putere.   Gâfâind,ea zări ceasul de pe mâna lui stângă.Era din oţel inoxidabil,cu tot felul de cadrane şi alte prostii,şi ticăia foarte tare.Un obiect complicat şi scump care nu se potrivea deloc cu cizmele de cowboy pline de noroi şi cu hainele murdare.   De la ceas,privirea lui Leigh alunecă spre degetele lungi şi subţiri ale străinului, fapt care o făcu să observe că acesta nu purta verighetă.Avea,oare,copilul să fie adus pe lume de un bărbat care,nu numai că nu era medic,dar nu era nici măcar tată? -Sunteţi căsătorit? îl întrebă ea când o mai lăsă durerea. -Nu.Îşi scoase pălăria şi o azvârli în cabina camionetei.Avea părul lung,de un şaten jnchis. -Trebuie să fie groaznic.Îmi pare rău.El zâmbi şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor o batistă pe care şi-o legă în jurul frunţii.Pe Leigh o uimea faptul că era atât de conştientă de atractivitatea acelui bărbat.Îşi descheiase câ iva nasturi de la cămaşă pentru a se răcori şi ea zări cum părul i se întindea ca  o pânză fină de păianjen pe pieptul bronzat.   -Eh,nu-i chiar aşa.Am avut eu probleme şi mai mari,zise el,buzele senzuale dezvelindu-i dinţii sclipitori.Scoase un şerveţel din pachet,cu care,cu mişcări blânde,îi şterse picăturile de transpiraţie de pe frunte şi de deasupra buzei superioare. -Data viitoare aţi putea să vă alegeţi o zi mai răcoroasă,glumi el smulgându-i un zâmbet. -Doris Day,spuse ea. -Poftim? -Era un film cu Doris Day.James Garner era soţul ei şi era de meserie obstetrician.Pe Arlene Francis au apucat-o durerile facerii într-un Rolls-Royce şi Doris Day l-a ajutat să aducă bebeluşul pe lume. -E filmul în care el intră cu maşina în piscină? Ea îi răspunze râzând: -Cred că da. -Cine ar fi crezut că un asemenea film ar putea fi educativ? zise el ştergând-o cu şerveţelul în jurul gâtului. -Cum vă numiţi? -Chad Dillon,doamnă. -Eu sunt Leigh Bransom. -Încântat,doamnă Bransom.Când o apucară iar durerile,nu mai fu atât de rău deoarece mâinile îndemânatice ale lui Chad începură să îi maseze uşor abdomenul,care se transformase ca într-o minge tare şi chinuitoare. -Cred că nu mai e mult,zise el după ce trecu contracţia.Din fericire,am în cabină un termos cu apă.Mă duc să mă spăl pe  mâini.Luă termosul din care îşi turnă pe mâini cât putu mai bine,afară,lângă camionetă. -Ce-ai făcut în după-amiaza aceasta? îl întrebă Leigh cu tact,mirându-se cum s-ar fi putut murdări în asemenea hal. -Am reparat un motor de avion.Mecanic,deci.Ciudat,dar nu părea... -Ar trebui să-ţi scoţi lenjeria îi spuse el încet.Leigh închise ochii,simţindu-se prea umilită pentru a-i putea susţine privirea.Dacă n-ar fi fost atât de atrăgător... -Nu e cazul acum să-ţi fie ruşine de mine.Trebuie să scoatem copilaşul. -Iartă-mă,şopti ea,după care îşi ridică rochia.Pentru că nu purta nici furou,nici sutien,din cauza căldurii,nu trebui decât să îşi scoată bikinii.Ajutată de Chad,îi dezbrăcă trecându-i peste picioarele încălţate în sandale. -Nu te-ai simţi mai bine desculţă? -Nu,e bine...Chad,ţipă ea străpunsă de o altă durere şi el îngenunche imediat între picioarele ei ridicate. -Îi văd căpşorul,zise el zâmbind uşurat.Trebuie să împingi sau...ce?   Gâfâind,ea începu să împingă cât putu de tare. -Aşa,o încuraja el.E foarte bine,doamnă.Glasul lui scăzut şi calm era ca un balsam revărsat peste trupul ei măcinat de durere. -Aproape că am terminat,Leigh,zise el şi se aplecă în faţă puţin pentru a-i şterge transpiraţia cu un alt şerveţel.Batista,pe care şi-o legase în jurul frunţii,era udă de propria lui sudoare.Îşi trecu dosul  mâinii peste sprâncenele groase.Părul de pe piept era umed şi ondulat.Repede scoase un cuţit din buzunarul de la spate al blugilor,întinzând piciorul ca să îşi poată strecura mâna înăuntru,apoi turnă apă peste el şi tăie o bretea de la cămaşa de noapte. -Eşti nemaipomenită,ştiai?Majoritatea femeilor ar ţipa şi s-ar da în spectacol,dar tu eşti cea mai curajoasă femeie din câte am cunoscut. Nu,nu,nu sunt!ţipă ea în gând,pentru că nu îl putea lăsa să creadă aşa ceva. Trebuia să-i spună cât de laşă era,de fapt,dar,înainte să apuce să deschidă gura,îl auzi spunând:   -Soţul tău va fi foarte mândru de tine. -Nu...nu am nici un soţ,zise ea strângând din dinţi,când o altă durere îi străbătu fiinţa.Uluit,Chad o privi cu o clipă înainte ca grimasele ei să îl alerteze.Ochii i se măriră de încântare. -Eşti extraordinară.Aşa.Puţin mai tare.Căpşorul a ieşit! strigă el râzând. Copilul se înecă,scuipă şi apoi începu să ţipe. -Haide,Leigh,te descurci de minune.Nu mai trebuie decât să scoatem umerii. Aşa,aşa,acum..Oh Doamne! făcu el prinzând în  mâini trupul alunecos al copilului,ia uite ce fetiţă frumoasă ai!Leigh simţi lacrimi de uşurare alunecândui pe obraji când îl văzu radiind. -Arată-mi-o,zise ea foarte slab.E sănătoasă? E...e perfectă,spuse el.Mai aşteaptă puţin ca să tai cordonul. Simţi lovituri de pumnişori şi picioruşe când el îi aşeză pruncul între coapse. -Cum te simţi? o întrebă neliniştit după o clipă,fără să îşi ridice privirea. Se concentra asupra a ceea ce avea de făcut.O picătură de sudoare îi atârna pe vârful nasului delicat. -Foarte bine,îi răspunse ea somnoroasă. -Te cred.Să ştii că eşti extraordinară.Ghemuit între picioarele ei,el îşi continua treaba.Îşi şterse cu mâneca transpiraţia de pe faţă,după care luă copilul roşu,ud şi cu pielea încreţită,care ţipa şi se zbătea,aşezându-i-l încetişor pe piept. -Oh,Chad,îți mulţumesc.Uită-te la ea,nu-i aşa că-i o minune? -Aşa e,zise el cu un glas aspru.Privirea ei duioasă se schimbă din nou într-una de durere.Simţi o uşoară zvâcnire şi,apoi,uşurare. -Aşa,e mai bine acum? o întrebă el adunând placenta în ziar. -Da.Tăie cu îndemânare cămaşa de noapte.Copilaşul scâncea la pieptul mamei,care nu mai simţea zăpuşeala,ci numai fărâma de viaţă ce i se mişca în braţe.Mâinile ei începură să cerceteze trupul umed al copilului.Îi numără degetuţele de la  mâini şi de la picioare,apoi îi sărută căpşorul.Fiica ei! Nu-i venea să creadă că fetiţa aceea micuţă şi perfectă ieşise din propriul ei trup. Chad îi aşeză între picioare tamponul făcut din cămaşa de noapte,prinzându-l de mijloc cu un cordon improvizat.   -Ce ciudat e să ai din nou abdomenul plat,zise ea oftând. -Sunt convins,chicoti el.Te simţi rău? Abia acum începea să simtă o durere surdă. -Nu,răspunse ea ştiind,însă,că,din scurta ezitare,se înţelesese că da. -Trebuie să ajungem la un spital,spuse Chad mai mult ca pentru sine. Îi trase,apoi,rochia peste picioare şi îi dădu bikinii cu stângăcie. -Dacă iei tu copilul,eu o să te iau pe tine,îi spuse după aceea şi,prinzând-o pe sub genunchi şi pe după gât,coborî din camionetă.Graţie paşilor lui mari ajunseră la maşină în câteva secunde.Deschise,portiera şi Leigh simţi aerul fierbinte dinăuntru izbind-o în faţă.După ce o aşeză pe locul însoţitorului,Chad ocoli repede maşina până la locul şoferului şi porni motorul. -Aerul condiţionat va răcori atmosfera imediat.Te-aş duce cu camioneta mea,dar drumul n-ar fi deloc prea lin şi,apoi,e şi plină de fiare. -Nu-i nimic,dar cum ţi-o vei recupera? -Nu-mi fac eu griji pentru asta,dar aşteaptă puţins-o încui.Într-o clipă a fost înapoi.Dădu scaunul în spate cât putu de mult pentru a-şi întinde picioarele lungi,după care o întrebă:   Scaunul acela nu se întinde? -Ba da. -Cred că ar fi mult mai comod aşa.Modifică poziţia scaunului şi o ajută să se reinstaleze împreună cu copilaşul.Când fu sigur că stăteau cât se putea de bine, îşi puse din nou ochelarii de soare.Pălăria de cowboy îi rămăsese în camionetă,dar mai avea încă batista legată în jurul frunţii şi îşi încheiase aproape toţi nasturii de la cămaşă. -Chad,poţi să-mi dai puţin geanta? Cred că ar trebui să o înfăşor în ceva. -Bineînţeles,spuse el uitându-se la trupul gol al nou-născutului. Nu îi trebui mult ca să apuce micul geamantan şi să îl pună pe locul din faţă. -Gata? Te simţi bine? -Foarte bine,îi răspunse ea zâmbind.El îi întoarse zâmbetul şi păru că ar fi vrut să spună ceva,dar se răzgândi,ambalând maşina pentru a o scoate din refugiu.Zgâlţâiturile pe care trebuiră să le suporte până când ajunseră la şosea o făcură pe Leigh să îşi muşte buzele. -Îmi pare rău,ştiu că te doare,dar mi se pare că n-ai sângerat prea mult.Nu cred că o să mai ai mult de suferit după ce vei ajunge la spital.   Leigh scotoci prin geantă şi găsi un tricou vechi în care înfăşură fetiţa. -Bine că l-am luat cu mine,zise ea absentă. -Unde ai fost sau unde te duceai,dacă tot veni vorba? -Am fost la Abilene,la o prietenă care s-a căsătorit aseară.Îmi luasem cea mai bună rochie de purtat în starea în care mă aflam ca să o îmbrac cu această ocazie, zise ea arătând spre umeraşul agăţat lângă bancheta din spate.Totuşi,mi-am luat şi ceva mai confortabil..El zâmbi văzând tricoul portocaliu al Universităţii din Texas în care înfăşurase fetiţa. -Providenţa a făcut aşa,îi spuse el şi,încruntându-se,îşi luă ochii de pe şosea destul de mult timp pentru a o privi cu seriozitate.Nu aveai ce să cauţi singură pe drum.Când trebuia să naşti? -Peste vreo două săptămâni.Ai dreptate,am căutat-o cu lumânarea.Dar ţineam atât de mult să merg la nuntă şi,dacă nu era cine să mă însoţească,am...   Lăsă fraza neterminată. -De ce n-ai rămas pe drumul 1-20? Merge direct de la Abilene la Midland. -Am condus o altă prietenă acasă,în Tarzan.Trebuia neapărat să văd şi eu un oraş numit Tarzan,în Texas.Durerile m-au apucat abia după ce-am plecat deacolo.El murmură ceva,râzând uşor. Sper ca fetiţa să nu aibă nimic,zise ea din nou,privindu-şi fiica ce se afla într-o stare de agitaţie. -La plămâni n-are nimic,spuse Chad zâmbind.Fetiţa urla.Chipul i se pătase şi nişte braţe mici se întindeau spre mamă.Leigh îl privea pe Chad cu nervozitate, temându-se ca plânsul ei să nu îl enerveze dar el era concentrat asupra şofatului, treabă nu prea dificilă,datorită faptului că nu mai trecea nici o maşină pe şosea.   Ce-aş fi făcut dacă Chad n-ar fi ajuns la timp?,se întrebă Leigh mutând copila de pe un braţ pe celălalt.Mai aveau încă vreo douăzeci de mile până la Midland şi ţipetele deveniseră şi mai acute.Leigh se uită la Chad,care îi întâlni privirea peste umăr.Încetini şi opri în mijlocul şoselei.Nu era nimeni pe şosea. -Ce să fac? îl întrebă ea consternată.Ce putea să ştie omul acela despre copii,când el nici măcar nu era căsătorit?Totuşi,conta pe el fără să se întrebe măcar de ce i se părea atât de normal acest lucru.El îşi trecu obosit o mână peste ceafă şi îşi dădu la o parte de pe frunte o şuviţă arsă de soare. -Habar n-am.Poate ar trebui...să...o hrăneşti...Leigh era fericită că lumina violetă a amurgului îi ascundea tulburarea. -Bine,dar nu voi avea lapte...cel puţin câteva zile încă. -Ştiu,dar poate e numai...ştii...nevoia instinctivă de...liniştire,zise el şi ridică din umeri.Copilul ţipa şi mai tare.Micuţele vinişoare albăstrui de pe cap deveniseră alarmant de proeminente,în timp ce îşi lovea mama cu pumnişorii.Luând hotărârea în locul ei,Chad îşi întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase de breteaua rochiei de vară a lui Leigh.Incapabilă să îl privească,ea îşi mişcă umărul până când rochia îi alunecă îndeajuns pentru a-i dezveli un sân.   Apucându-l cu mâna,îl îndreptă spre faţa furioasă a micuţei,care cu o surprinzătoare precizie,se agăţă cu guriţa de sfârc.Leigh şi Chad izbucniră în râs în acelaşi timp.Câteva clipe continuară să chicotească văzând cu câtă poftă şi cât zgomot sugea.Ridicându-şi privirea,Leigh observă că Chad nu mai privea copilul,ci pe ea,iar privirea aceea o făcu să se oprească din râs instantaneu.. Îşi dădu seama,după acea privire plină de admiraţie,că,şi aşa neîngrijită cum era,el o găsea tot frumoasă.De fapt,cuvintele lui îi oferiră confirmarea: -Îţi stă bine în postură de mamă,Leigh,zise el încet.   Buclele astea lungi şi castanii,ochii albaştri-cenuşii asemeni norilor aducători de furtună,gura la fel de fragedă şi roză ca a fiicei tale şi,mai ales,expresia ta când te uiţi la copil -îmi amintesc de una din picturile acelea italiene ale secolului al XV -lea în care e zugrăvită Sfânta Fecioară.Numai că tu nu eşti o pictură,mai adăugă el şi continuă să o privească cu admiraţie.Leigh îl studie cu aceeaşi atenţie.Cum de se putuse gândi vreo clipă că acel om ar fi reprezentat un pericol? Nu îi văzuse decât hainele murdare,chipul brăzdat de sudoare şi neras.Acum îi observă blândeţea din privire.Mâinile,deşi cu bătături,păreau sigure,puternice şi capabile de mângâiere.Amintindu-şi intimitatea în care o văzuse,îşi plecă genele negre pentru a-şi feri ochii de ai lui.Uitându-se în jos,la fetiţă,văzu mâna lui Chad întinzându-se spre aceasta.Şi mai aproape.Îşi ţinu răsuflarea.Degetul lui arătător atinse obrazul fiicei ei mângâind-o,şi Leigh simţi acea mângâiere şi pe sânul ei. -Ce nume o să-i pui? -Sarah,zise ea fără nici o ezitare. -Îmi place. -Da,făcu ea privindu-l din nou.A a o chema pe soacra mea.El îşi retrase mâna de     parcă s-ar fi ars. -Am avut impresia că ai spus că nu eşti măritată. -Nu mai sunt.Soţul meu a fost ucis.Chad rămase tăcut un minut privind soarele care apunea,ca o minge roşie la capătul şoselei. -Îmi pare rău,spuse el apoi uşor.Când? -Acum opt luni.Nici n-a ştiut că eram însărcinată.Lucra la departamentul pentru narcotice.A fost împuşcat în timpul unui raid.Această ultimă explicaţie şoptită se auzi după un scurt moment de tăcere.Chad se uită din nou la fetiţa care dormea făcând din când în când gestul de a suge. -Cred că sunteţi două doamne foarte deosebite,mai şopti el înainte de a porni maşina.Leigh trebuie să fi adormit după aceea,pentru că următorul lucru pe care îl conştientiza fu acela că Chad trăgea maşina în faţa intrării unui spital. Oprind,începu să claxoneze prelung şi tare.Apoi,întorcându-se spre ea,îi luă copilul de la sân şi îi atrase atenţia:   -Aranjează-ţi rochia puţin.Cu o grabă neîndemânatică,ea începu să îşi lege la loc breteaua,iar când Sarah reîncepu să dea semne de agitaţie,Chad i-o dădu înapoi mamei. -Aşteaptă aici,îi spuse el.Era un alt Chad,care dădea ordine ca un general infirmierelor şi asistentelor venite să vadă ce se întâmplase.Portiera fu deschisă iute şi nişte  mâini nerăbdătoare înşfăcară fetiţa.După care veni şi rândul lui Leigh să fie scoasă şi luată cu targa.Drumul de la maşină până la sala de consultaţii îi provocă ameţeală şi o uşoară senzaţie de greaţă.Fu aşezată pe o masă cu picioarele proptite în nişte suporturi reci de metal.   Unde era copilul? O durea ceva.Să fi fost sânge ceea ce simţea şiroindu-i pe pulpe? De unde ştiau cum o cheamă?O durea când o atingeau şi când o consultau.Cine era doctorul acela care îi tot spunea să nu îşi facă nici o grijă? îi făceau o injecţie?Unde era Chad?Chad...   -Leigh?Îi era foarte somn.Abia îşi putea ţine ochii deschişi.Încăperea era cufundată în întuneric.Când încercă să îşi mişte picioarele,simţi o înţepătură între coapse,iar faţa îi era fierbinte şi o furnica.Încet-încet,îşi dădu seama că o mână blândă îi mângâia părul.Simţea dureri peste tot.Deschise ochii mai mult şi văzu chipul frumos şi îngrijorat al lui Chad Dillon aplecat asupra ei. -Leigh,eu trebuie să plec acum.Îmi pare rău că te-am trezit,dar voiam să-mi iau rămas bun. -Sarah? -E bine,îi răspunse el zâmbind.Am trecut întâi pe la ea.E la incubator, deocamdată,dar m-au asigurat că e puternică şi sănătoasă.N-are nimic la plămâni E perfectă.Leigh închise iar ochii,atât cât să spună în gând o rugăciune de mulţumire. -Când o s-o pot vedea? -După ce o să-ţi mai revii.Ai trecut prin foarte multe,îţi aminteşti?   Palma îi zăbovi uşoară pe obraz înainte ca să şi-o retragă. Încurcată,tulburată şi dezorientată,Leigh îşi plimbă privirea prin încăpere şi zări un imens buchet de trandafiri galbeni pe tava portabilă de la capătul patului. -Flori? făcu ea întrebătoare. -Nici unei proaspete mame nu trebuie să-i lipsească aşa ceva.Lacrimi inexplicabile îi umplură ochii.Trandafirii aceia costaseră,probabil,o avere,şi el nu îşi putea permite să îşi cumpere măcar o pereche de cizme. -Îţi mulţumesc,eşti foarte drăguţ,Chad. El îşi lăsă capul în jos,timid ca un băieţandru. -Medicul care te-a îngrijit i-a sunat pe părinţii tăi în Big Spring.Le-am găsit adresa şi numărul de telefon în portmoneul tău,pe un cartonaş din acelea de notat -în caz de urgenţă.Vin încoace,i-am spus doctorului unde e parcată maşina,iar cheile i le-am dat asistentei şefe.Cu ajutorul talonului tău de asigurări v-am internat pe tine şi pe Sarah fără nici un fel de probleme.Doctorul va trece să te vadă mâine dimineaţă,dar mi-au spus că nu ai nevoie decât de odihnă.Nu cred că ţi-am făcut ceva rău.Cum te simţi? -De parcă aş fi născut într-o camionetă,zise ea riscând un zâmbet.Mă înţeapă toată faţa. -Te-a ars soarele,îi spuse el atunci,chicotind încet. -Nu se poate! -Ba da.Vrei să-ţi dau cu puţină crema? Sora a lăsat ceva pe-aici. -Nu te superi? Era o întrebare de-a dreptul ridicolă dupa tot ce făcuse pentru ea şi expresia de pe chipul lui exact acest lucru îl indica.Îşi turnă puţină cremă în palmă şi,cu degetele de la cealaltă mână,începu să i-o aplice pe pielea arsă de pe frunte,nas şi obraji.Atingerea lui era uşoară,degetele lunecându-i pe faţă pentru a întinde crema.Sprâncene,pomeţi,nas,bărbie,totul cădea pradă ochilor lui.Îi atinse din greşeală colţul gurii.Mâna îi încremeni,deodată,şi se uită le ea.Inima ei încetă să mai bată şi nu porni din nou decât după ce el îşi continuă treaba,nu pentru mult timp însă. -E mai bine,spuse ea,pe când el închidea sticluţa de cremă.   De ce era,oare,atât de emoţionată? Toate mamele sunt aşa sensibile? Se lupta teribil să-şi înfrâneze o dorinţă acută de a plânge şi nu ştia de ce. -Mă bucur că v-am fost de folos,doamnă,zise el zâmbind,dar cuvintele acelea sunară ciudat de solemn.Leigh se întrebă dacă îşi imaginase doar că,gura lui tremurase puţin. -Ai fost...începu ea şi înghiţi nodul care i se pusese în gât.Habar n-am ce m-aş fi făcut fără tine! Î i mulţumesc mult,Chad.ț -Eu îţi mulţumesc,Leigh,că ai avut încredere în mine.Vă doresc ţie şi lui Sarah numai bine.Se îndreptă şi dădu să plece,dar,după ce făcu doi paşi,se opri. Îşi lăsă capul în jos,ca şi cum i-ar fi fost atârnat de gât,şi ţintui cu privirea podeaua din plăcuţe de ceramică,de parcă ar fi putut afla acolo răspunsul la o mare dilemă.Se întoarse,apoi,deodată,şi,distanţa pe care o făcuse în doi paşi,o făcu acum într-unul singur.Braţele-i viguroase îl susţinură când se aplecă deasupra ei. -Leigh,spuse el şi îşi lipi buzele de ale ei,mişcându-le încet şi depărtându-i-le uşor.O sărută fără grabă ca,apoi,imediat să plece,statura lui înaltă,bine clădită, fiind înghiţită de întunericul încăperii.Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Leigh se miră de lacrimile care îi alunecau în colţul ochilor,absorbite imediat de perna tare de spital.   continuarea o puteti descarca de aici....

                             Ostateca lui Hawk de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Păreau nişte jefuitori de trenuri veritabili.De la borurile prăfuite ale pălăriilor şi până la pintenii cizmelor,Mirandei i se păreau la fel de reali ca Butch Cassidy şi Sundance Kid.Pentru a nu intra într-o stivă de lemne care bloca temporar calea ferată,locomotiva scoase un nor de abur şi opri brusc.Actorii,jucându-şi rolurile până la capăt,îşi făcură apariţia cu zgomot din pădurea deasă care se întindea de o parte şi de alta a căii ferate.Copitele cailor se auziră lovind pământul până când se opriră lângă şine.În timp ce armăsarii stăteau pe loc,”jefuitorii” mascaţi, cu pistoalele scoase,urcară în tren. -Nu-mi amintesc să fi citit despre aşa ceva în broşură,remarcă o pasageră neliniştită. -Bineînţeles că nu,scumpa mea.Ar fi stricat surpriza,îi spuse soţul ei râzând uşor.Un spectacol pe cinste,nu?Şi Miranda Price era de aceeaşi părere.Un spectacol pe cinste.Merita fiecare bănuţ dat pe bilet.Acel atac înscenat îi captivase pe toţi pasagerii,dar cel mai mult pe fiul ei,Scott,în vârstă de şase ani. Acesta stătea lângă ea pe banchetă,complet vrăjit de spectacol.Ochii lui strălucitori erau aţintiţi asupra şefului acelui grup,care înainta încet pe culoarul îngust al vagonului,în timp ce ceilalţi bandiţi stăteau de pază în fiecare capăt. -Staţi liniştiţi pe locurile voastre şi nimeni n-o să păţească nimic.   Era,probabil,vreun actor de la Hollywood,care,deocamdată,nu avea nici un angajament,sau poate vreun cascador,care îşi luase acea slujbă de vară pentru a câ tiga un ban în plus.Indiferent cu cât îl plăteau,nu era de ajuns,îşi spuseș      Miranda.   Era perfect pentru rolul acela.O eşarfă îi acoperea o jumătate de faţă, înăbuşindu-i vocea,dar permiţându-i să fie auzit foarte bine de fiecare persoană aflată în acel vagon vechi.Era îmbrăcat extrem de convingător,purtând o pălărie neagră trasă mult pe ochi,un pardesiu alb,lung,şi,în jurul şoldurilor,o centură din piele,pentru pistol.Locul destinat armei era gol acum,căci ţinea Coltul în mâna înmănuşată,în timp ce se mişca pe lângă banchete uitându-se cu atenţie la fiecare chip.Pintenii săi scoteau un sunet muzical când păşea. -Chiar o să ne jefuiască,mamă? şopti Scott.Miranda clătină din cap în semn că nu,dar nu îşi luă ochii de la atacator. -E numai o înscenare.N-ai de ce să te temi.Dar,chiar pe când spunea aceste cuvinte,nu era deloc sigură,deoarece,în clipa aceea,privirea actorului se opri asupra ei,făcând-o să i se taie răsuflarea.Ochii lui,strălucitori asemeni unui laser alb şi fierbinte,o pătrunseră.Erau de un albastru uluitor,dar nu numai acest lucru o făcuse să rămână fără suflare.Dacă ostilitatea intensă din acei ochi făcea parte din rol,atunci îşi risipea talentul cu acel tren de călători.Privirea aceea arzătoare rămase aţintită asupra Mirandei,până când bărbatul care stătea în faţa ei îl întrebă pe bandit:   -Vrei să ne golim buzunarele?Era acelaşi individ care îşi liniştise soţia mai înainte.Jefuitorul îşi luă privirea de la Miranda,uitându-se la cel care vorbise şi ridică din umeri indiferent. -Sigur.Râzând,turistul se ridică şi îşi vârî mâna în buzunarul bermudelor ecosez, de unde scoase o carte de credit,pe care o flutură prin faţa chipului mascat. -Niciodată nu plec fără ea,spuse el cu un glas tunător,izbucnind în râs.Ceilalţi pasageri râseră şi ei.Miranda,însă,nu.Ea se uita la atacator.Numai că,în ochii acestuia,nu se zărea nici o urmă de umor. -Staţi jos,vă rog,spuse el cu o voce răguşită. -Hei,nu te enerva,mai am un buzunar,spuse omul sco ând o grămadă deț bancnote pe care i le aruncă.Fără să lase pistolul,atacatorul prinse banii cu mâna stângă. -Aşa.Zâmbind larg,călătorul se uită în jur după aprobare şi o obţinu din partea celorlalţi pasageri.Unii aplaudară,câ iva fluierară.Banditul îşi băgă banii înț         buzunarul pardesiului. -Merci.Bărbatul se aşeză la loc lângă soţia sa,care părea şi speriată şi stânjenită, şi o bătu uşor pe mână. -Nu-i decât o glumă.Intră şi tu-n joc,draga mea.Banditul îşi luă privirea de la ei şi se uită la Scott,care stătea între Miranda şi fereastră.Copilul îl privea cu veneraţie. -Bună. -Bună,îi răspunse băieţelul. -Vrei să mă ajuţi să fug?Nişte ochi inocenţi se deschiseră şi mai mult şi copilul îi aruncă un zâmbet cu câ iva dinţi lipsă.ț -Sigur! -Dragul meu,îi spuse Miranda încet băieţelului.Eu... -N-o să păţească nimic.Privirea dură de deasupra eşarfei nu îi alungă teama Mirandei,ci i-o amplifică.Expresia rece din privirea banditului îi contrazicea cuvintele liniştitoare.Îl văzu întinzându-i mâna lui Scott,care i-o luă cu încredere.Trecu apoi peste picioarele mamei lui şi ieşi pe culoar.Avându-l pe Scott în faţă,atacatorul porni spre partea din faţă a vagonului.Alţi copii îi aruncau lui   Scott priviri pline de invidie,în timp ce adulţii îi strigau încurajări. -Vezi? îi spuse omul din faţa Mirandei soţiei sale.Nu ţi-am spus că nu-i decât o glumă? l-au implicat chiar şi pe copii.Când banditul şi fiul ei ajunseră la jumătatea vagonului,Miranda se ridică şi porni după ei. -Staţi puţin!Unde-l duceţi?Aş prefera să nu coboare din tren.Atacatorul se răsuci brusc şi o ţintui cu privirea lui albastră. -V-am spus că n-o să păţească nimic. -Dar unde vă duceţi? -Să călărim puţin. -În nici un caz,fără permisiunea mea. -Hai,mamă,te rog. -Hai,doamnă,lasă copilul să se distreze,spuse călătorul insuportabil.Face parte din spectacol.Copilului o să-i placă la nebunie.Ea îl ignoră şi porni pe culoar după atacatorul mascat,care îl împingea deja pe Scott pe uşa vagonului.Miranda grăbi pasul. -V-am rugat să nu... -Stai jos,doamnă,şi taci!Uluită de asprimea glasului,ea se întoarse şi îi văzu pe cei doi care păziseră partea din spate a vagonului.Deasupra măştilor,ochii lor erau prudenţi,nervoşi şi aproape speriaţi,de parcă s-ar fi temut ca ea să nu le dea peste cap planul atât de bine ticluit.În clipa aceea,Miranda îşi dădu seama că,în nici un caz,nu era vorba de o glumă.Răsucindu-se,ea o rupse la fugă şi ieşi pe platforma dintre locomotivă şi vagonul de pasageri.Doi bărbaţi,deja călare, scrutau împrejurimile nervoşi.Atacatorul tocmai îl urca în şa pe Scott.   Acesta se agăţă de coama calului sporovăind încântat. -Mamă,ce cal mare.Suntem atât de sus! -Ţine-te bine,Scott,şi nu-i da drumul.Asta-i foarte important,îl instrui banditul. „Scott!”Ştia cum îl cheamă pe fiul ei.Reacţionând dintr-un instinct pur matern,   Miranda coborî repede scările şi căzu în mâini şi în genunchi pe pietrişul de lângă şine,julindu-şi-le zdravăn.Cei doi bandiţi veniră lângă ea într-o clipă.O apucară de braţe şi o ţinură pe loc când ea vru să fugă spre Scott. -Lăsaţi-o în pace,strigă şeful.Încălecaţi odată şi haideţi să o ştergem de-aici. Cei doi îi dădură drumul şi alergară spre caii lor.Ţinând frâul într-o mână şi pistolul într-alta,banditul îi spuse Mirandei: -Urcă înapoi în tren. -Dă-l pe fiul meu jos de pe cal! -Ţi-am spus că n-o să păţească nimic.Dar tu s-ar putea să păţeşti,dacă nu faci ce-ţi spun eu şi nu urci înapoi în tren. -Fă ce-ţi spune el,doamnă.Miranda se întoarse în direcţia acelui glas îngrozit şi îl văzu pe mecanicul locomotivei întins cu faţa în jos pe pietrişul de lângă şine,cu mâinile deasupra capului.Un alt bandit îl ameninţa cu arma. Miranda scoase un strigăt de spaimă şi fugi spre fiul ei,cu braţele desfăcute. -Scott,dă-te jos! -De ce,mamă? -Dă-te jos imediat! -Nu pot,scânci el,căci mama lui reuşise să îi transmită teama.Mintea lui de copil înţelesese deodată că nu mai era vorba de o glumă.Degetuţele lui se agăţară cu şi mai multă putere de coama calului. -Mamă! strigă el.Şeful scoase o înjurătură în clipa în care Miranda i se repezi în piept. -Împiedicaţi pe oricine ar vrea să coboare din tren,le strigă el oamenilor săi.   Ceilalţi pasageri,care se adunau acum la ferestrele de pe acea parte a trenului, începură să intre în panică.Unii îi strigau sfaturi Mirandei.Alţii ţipau de spaimă. Câ iva erau prea şocaţi şi prea speriaţi pentru a mai spune sau a mai faceț     ceva.Părinţii îşi ţineau copiii lângă ei.Miranda se lupta ca o pisică sălbatică.   Unghiile ei îngrijite deveniră nişte gheare pe care le-ar fi folosit pentru a sfâ iaș faţa atacatorului,dacă ar fi putut ajunge la ea.Dar degetele lui îi cuprinseră încheieturile strângându-i-le ca nişte cătuşe.Ea nu se putea înfrunta cu superioritatea forţei lui.Îi lovi în fluierul piciorului,ţinti spre sexul lui cu genunchiul şi fu răsplătită cu un geamăt de durere şi de uimire,când lovitura se dovedi a fi nimerit aproape la ţintă.   -Dă-i drumul băiatului meu!Bărbatul cu mască o împinse cu putere făcând-o să cadă în şezut,dar ea se ridică repede şi se năpusti asupra lui când se pregătea să pună piciorul în scară.Prinzându-i dezechilibrat,îl împinse cu umărul în coaste şi se întinse după Scott,care se aruncă spre ea,aterizându-i cu atâta forţă în braţe,încât o lăsă fără suflare.Ţinându-l strâns,ea se întoarse şi începu să fugă fără ţintă.Ceilalţi bandiţi încălecaseră deja.Caii deveniseră agitaţi din cauza strigătelor şi se tot mişcau,stârnind nori de praf care îi acoperiră vederea Mirandei şi îi umplură nasul şi gâtlejul.Simţi mii de ace în pielea capului când atacatorul o apucă de păr,făcând-o să se oprească brusc. -Naiba să te ia,murmură el din dosul măştii.Ar fi putut să fie atât de simplu.   Ea riscă să-i dea drumul lui Scott când întinse mâna pentru a-i trage masca de pe faţă,dar el i-o prinse în aer şi dădu un ordin într-o limbă pe care ea nu o înţelese.Unul din oamenii lui îşi făcu apariţia numaidecât din mijlocul norilor de praf. -Ia băiatul pe calul tău. -Nu!Scott fu smuls din braţele Mirandei.Când braţele banditului îi înconjurară mijlocul ca nişte cleşti,femeia se zbătu şi mai tare.Menţinându-se ferm pe poziţie,ea încercă să nu-l piardă din ochi pe Scott,care plângea de spaimă. -Te omor dacă-i faci vreun rău fiului meu.Banditul nu păru tulburat de ameninţarea ei şi încalecă,trăgând-o şi pe ea în şa.Încă mai atârna între şa şi pământ,când el îi dădu pinteni calului.Acesta se roti puţin în cerc înainte de a pătrunde în desişul pădurii.Ceilalţi călăreţi îi urmau.   Tropăitul cailor răsuna prin pădurea liniştită.Goneau cu atâta iuţeală printre copaci,încât Miranda începu mai mult să se teamă să nu cadă şi să nu fie călcată în picioare de cal,decât de răpitorul ei.Îi strânse mijlocul ca el să nu-i dea drumul când începură să urce.În cele din urmă,copacii se răriră,dar ei îşi continuau drumul cu aceeaşi viteză.Terenul deveni mai stâncos.Copitele cailor bocăneau pe pietre,în spate,ea îl auzi pe Scott plângând.Dacă ei,ca adult,îi era atât de frică,îşi dădea seama cât de înspăimântat trebuia să fie băiatul ei.   După vreo jumătate de oră,ajunseră pe o culme şi se văzură nevoiţi să încetinească puţin pentru a-şi începe coborârea pe partea cealaltă a muntelui. Când ajunseră în primul crâng,şeful îşi încetini mersul foarte mult,călărind la pas,până când,în cele din urmă,se opri complet şi îi apăsă mijlocul Mirandei. -Spune-i copilului să nu mai plângă. -Du-te naibii, -Îţi jur pe ce vrei,cucoană,că te las aici pradă coioţilor,spuse el cu un glas răguşit.N-o să se mai audă nimic de dumneata. -Nu mă sperii. -N-o să-ţi mai vezi fiul în vecii vecilor.Deasupra măştii,ochii lui erau reci ca gheaţa.Urându-l,Miranda îi trase brusc eşarfa.Intenţionase ca,astfel,să-l dezarmeze,dar ea fu cea care rămase fără suflare.Chipul lui era la fel de uluitor ca ochii.Unghiurile erau precise,de parcă fiecare trăsătură ar fi fost desenată cu rigla.Pomeţii îi erau înalţi şi ascuţiţi ca nişte lame,iar maxilarul,perfect pătrat.   Avea buzele subţiri şi,deasupra lor,un nas lung şi drept.Continuă s-o privească dispreţuitor. -Spune-i copilului să nu mai plângă,repetă el.Hotărârea din glasul şi din ochii lui o îngheţă.Avea să se lupte cu el când putea să câ tige.Deocamdată,eforturileș i-ar fi fost zadarnice.Nu era laşă,dar nici proastă.Înghiţindu-şi teama şi mândria,strigă cu un glas tremurător: -Scott.Văzând că plânsul nu încetează,îşi drese glasul şi strigă din nou,mai tare de data aceasta: -Scott! -Mami? îi răspunse Scott dându-şi la o parte de pe ochii înroşiţi de plâns mâinile murdare şi căutând-o cu privirea. -Nu mai plânge,da,dragul meu? Aceşti...aceşti oameni n-or să ne facă nici un rău. -Vreau să merg acasă acum. -Ştiu.Şi eu vreau.Şi o să mergem.Curând.Dar acum nu mai plânge,da? Pumnii lui mici şterseră şi restul lacrimilor şi el scoase un suspin. -Bine.Dar pot să călăresc cu tine? Mi-e frică.Ea îi aruncă o privire răpitorului. -Poate să... -Nu,spuse el tăios înainte ca ea să apuce să rostească întrebarea.Ignorându-i privirea plină de dispreţ,el li se adresă oamenilor,dându-le ordine,astfel încât, când porniră din nou la drum,calul pe care se afla Scott era al doilea din şir.Înainte să dea pinteni calului,răpitorul o întrebă scurt: -Poţi să stai călare normal? -Cine eşti? Şi ce vrei de la noi? De ce l-ai luat pe Scott din tren? -Trece-ţi piciorul drept în partea asta.O să fie mai sigur şi o să stai mai confortabil. -Îl cunoşti pe Scott.Te-am auzit spunându-i pe nume.Ce vrei...Ah!   El îşi strecură mâna dreaptă între pulpele ei şi îi trecu piciorul drept peste şa.Ea simţi şaua caldă pe piele,dar senzaţia aceea era nimic faţă de cea pe care i-o provoca mâna lui înmănuşată pe partea interioară a pulpei.Înainte să-şi poată reveni,el o ridică peste oblânc,strecurând-o între acesta şi picioarele lui desfăcute,îşi lipi apoi mâna de burta ei şi o trase şi mai mult în spate. -Nu mă mai pipăi atât. -Vreau doar să călăreşti cât mai comod. -Nu vreau să călăresc. -Poţi să cobori oricând.N-am avut intenţia să te car după mine,dar dacă nu-ţi plac condiţiile de călătorie,nu trebuie să dai vina decât pe dumneata. -Te-ai gândit că o să te las să-mi iei copilul fără să opun rezistenţă? Chipul lui sever nu trăda nici o emoţie. -Nu m-am gândit deloc la dumneata,doamnă Price.Îşi îndoi genunchii şi calul porni,urmându-i pe ceilalţi la o distanţă de câ iva yarzi.Miranda amuţi,nu numaiț datorită faptului că el îi cunoştea numele,dar şi pentru că,în timp ce cu o mână ţinea frâul,pe cealaltă şi-o odihnea pe osul şoldului ei. -Mă cunoşti? întrebă ea încercând să nu-şi trădeze emoţia. -Ştiu cine eşti. -În cazul ăsta,mă aflu în dezavantaj. -Exact.Sperase să-i afle numele,dar el se cufundă într-o tăcere categorică,în timp ce calul îşi continua drumul în jos,pe panta abruptă: Coborârea era şi mai primejdioasă decât fusese urcarea.Miranda se aştepta ca picioarele din faţă ale calului să se frângă dintr-o clipă într-alta,azvârlindu-i cât colo.Şi nu aveau să se oprească decât când vor ajunge jos.Îi era teamă pentru Scott,care tot mai plângea,deşi nu la fel de isteric ca mai devreme. -Omul aceia cu care călăreşte fiul meu e un călăreţ bun?   -Ernie s-a născut în şa practic.N-o să lase să i se întâmple nimic băiatului.Are şi el copii. -Atunci trebuie să înţeleagă ce simt! strigă ea.De ce ne-ai răpit? -O să afli destul de curând.Tăcerea care urmă fu încărcată de ostilitate.   Ea hotărî să nu mai spună nimic,nevrând să-i ofere satisfacţia de a refuza să-i răspundă.Deodată,calul alunecă şi pietrele începură să cadă pe lângă ei. Animalul,speriat,căută un punct de sprijin,dar nu găsi,astfel că începu să alunece pe pantă.Miranda aproape că fu azvârlită peste gâtul lui.Pentru ca acest lucru să nu se întâmple,se prinse de oblânc cu mâna stângă,iar cu dreapta se agăţă cu putere de pulpa răpitorului ei.Braţul acestuia formă o barieră ca de oţel peste abdomenul ei,în timp ce,cu cealaltă mână,trăgea frâul treptat.Muşchii pulpelor i se încordară din cauza efortului de a ţine două persoane în şa,până când,după ceea ce păru o veşnicie,calul îşi recapătă echilibrul.   Miranda abia putu să dea afară aerul reţinut atâta vreme din cauza braţului petrecut peste diafragma ei.El nu îşi slăbi strânsoarea până ce calul nu fu complet stăpân pe picioare.Ea se aplecă puţin înainte,ca şi cum ar fi răsuflat uşurată,dar toate simţurile îi erau în alertă.Când se agăţase instinctiv de pulpa lui,atinsese fără să vrea tocul armei.Pistolul era lângă mâna ei! Nu trebuia decât să-şi păstreze sângele rece.   Dacă îl lua prin surprindere,avea şansa de a-l smulge din toc şi de a-l îndrepta spre el.Îi putea ţine pe toţi ceilalţi pe loc ameninţândule şeful cu arma atâta timp cât îi trebuia să-l ia pe Scott pe cal.Cu siguranţă că ar fi reuşit să găsească drumul înapoi spre tren,unde probabil că deja se trimiseseră oameni care să-i caute.Urmele lor nu erau greu de urmărit,fiindcă nu se făcuseră eforturi pentru a le acoperi.Poate aveau să fie descoperiţi înainte de lăsarea întunericului.Dar,între timp,trebuia să-şi convingă răpitorul că se resemna şi că se supunea voinţei lui.Încetul cu încetul,pentru a nu bate la ochi,îşi lăsă trupul pe spate,lipindu-se de pieptul lui.Nu-şi mai ţinea muşchii şoldului încordaţi,ci îi lăsă să se relaxeze lângă pulpele lui,care deveneau mai tari şi mai tensionate cu fiecare mişcare a şeii.   În cele din urmă,ea îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui,ca şi cum ar fi adormit.Avu grijă ca el să-i vadă ochii închişi.Ştia că se uită la ea fiindcă îi simţea răsuflarea pe faţă şi pe o latură a gâtului.Trăgând adânc aer în piept,îşi înălţă intenţionat sânii,săltându-i apoi în jos peste braţul lui,care îi mai înconjura încă abdomenul.Dar nu îndrăzni să-şi mişte mâna până când nu avea să fie momentul potrivit.Inima îi bătea atât de tare,încât se temea ca el să nu i-o simtă prin bluza subţire de vară.Sudoarea îi umezise palmele.Spera ca mâna să nu-i alunece pe patul pistolului.Pentru a evita acest lucru,ştia că trebuie să acţioneze cât mai repede.   Făcând o singură mişcare,se ridică în capul oaselor şi dădu să apuce pistolul.El însă,fu mai iute.Degetele i se încleştară în jurul încheieturii ei ca o menghină şi îi îndepărtară mâna de pe armă.Ea gemu de durere şi scoase un ţipăt de furie.   Mami? strigă Scott din faţă.Mami,ce e?Ea îşi încleştă dinţii din cauza durerii pe care i-o provoca banditul,dar izbuti să strige la rândul ei: -Nu-i nimic,dragul meu.Nimic.Totul e-n regulă.Răpitorul îşi slăbi strânsoarea şi ea îi strigă lui Scott: -Tu cum te simţi? -Mi-e sete şi vreau să merg la toaletă. -Spune-i că nu mai e mult.Ea îi repetă mesajul fiului ei şi,pentru moment,Scott păru mulţumit.Răpitorul îi lăsă pe ceilalţi să o ia înainte,până când ultimul cal dispăru din raza lor vizuală şi,strecurându-şi o mână sub bărbia ei,îi răsuci faţa spre el. -Dacă vrei să găseşti ceva tare şi mortal,doamnă Price,aş fi bucuros să-ţi îndrept mâna spre ceva la fel de tare şi de încărcat ca pistolul.Dar cred că ştii deja cât de tare e,pentru că ţi-ai tot frecat funduleţul de mine în ultimele douăzeci de minute.Ochii lui se întunecară. -Să nu mă mai subestimezi niciodată.Miranda îşi răsuci capul,trăgându-l din mâna lui şi se întoarse,stând cu spatele rigid şi drept ca un stâlp.Acea poziţie îşi spuse repede cuvântul,căci nu trecu mult şi începu să simtă o senzaţie arzătoare între omoplaţi.Deveni aproape insuportabilă până în amurg,când ieşiră din pădure,ajungând într-un luminiş de la poalele muntelui.   Câteva camionete erau parcate între un pârâu şi un foc de tabără.În jur se aflau câ iva bărbaţi care,evident,le aşteptau sosirea.Unul strigă ceva într-o limbă peț care Miranda nu o recunoscu,dar acest lucru nu o miră,căci nu se mai putea concentra decât asupra durerii pe care o simţea.Epuizarea o ameţise.Situaţia căpătase un aspect cu totul ireal.Totul se limpezi însă,când bărbatul din spatele ei descălecă şi o trase şi pe ea după el.   După toate acele ore în care călărise, pulpele îi tremurară acum din cauza efortului de a o susţine.Picioarele îi erau amorţite:înainte să şi le poată simţi din nou,Scott se aruncă spre ea şi îi înconjură pulpele cu braţele,cufundându-şi faţa în poala ei.Ea se lăsă atunci în genunchi în faţa lui şi îl îmbrăţişă cu putere,lăsând lacrimile de bucurie să-i şiroiască pe obraji.Ajunseseră până acolo,fără să li se întâmple ceva grav.Era mulţumită şi pentru atât.După ce statură îmbrăţişaţi câteva clipe,îl îndepărtă puţin pe Scott şi îl examină.Părea să nu aibă nimic,în afară de faptul că ochii îi erau roşii şi umflaţi din cauza plânsului.Îl trase din nou la piept şi îl strânse cu putere. Prea curând,o umbră căzu peste ei şi Miranda îşi ridică privirea.Răpitorul lor îşi scosese pardesiul,mănuşile,centura cu pistolul şi pălăria.Părul lui drept era la fel de negru ca întunericul care îi înconjura.Lumina focului arunca pe chipul lui umbre care îi scoteau în evidenţă unghiurile aspre ale feţei,făcându-l să pară şi mai sinistru.Acest lucru nu îl tulbură,însă,pe Scott,care,până să-şi dea seama Miranda,se năpusti spre el lovindu-l în fluierul picioarelor cu adidaşii şi izbindu-l cu pumnii în pulpele tari.   -I-ai făcut rău lui mami.O să te bat.Eşti un om rău.Te urăsc.O să te omor.S-o laşi pe mami în pace.Vocea lui piţigăiată răsună foarte clar în aerul liniştit al serii.Miranda încercă să-l tragă pe Scott,dar bărbatul ridică mâna, oprind-o.Îndură atacul ineficient al copilului până când acesta rămase fără vlagă şi izbucni din nou în plâns.Atunci,bărbatul îl luă de umeri şi îi spuse: -Eşti foarte curajos.Vocea lui groasă şi răsunătoare îl linişti pe Scott imediat.Cu ochii plini de lacrimi,Scott se uită la el. -Hm? -Eşti foarte curajos,dacă ai vrut să te baţi cu cineva mai puternic decât tine. Ceilalţi din bandă se adunaseră în jurul lor,dar toată atenţia bărbatului era îndreptată asupra băiatului.Se lăsă pe vine,privindu-1 în ochi. -E foarte bine când un băiat îşi apără mama astfel.Scoase dintr-o teacă ataşată la centură un cuţit,a cărui lamă era scurtă,dar suficient de periculoasă.Miranda rămase fără suflare.Omul azvârli în aer cuţitul,care se răsuci până când el îl prinse cu îndemânare de vârf,apoi i-l întinse lui Scott. -Păstrează-l.Dacă îi voi face vreodată vreun rău mamei tale,mi-l poţi înfige drept în inimă.Având o expresie serioasă,Scott luă cuţitul.În mod normal,pentru acceptarea unui cadou de la un străin ar fi trebuit să le ceară permisiunea părinţilor,dar acum,Scott,cu ochii aţintiţi asupra bărbatului din faţa lui,nu-i aruncă nici o privire Mirandei.Pentru a doua oară în după-amiaza aceea,fiul ei îl asculta pe omul acela,fără să-i ceară părerea mai întâi ei.Acest lucru o tulbura aproape la fel de mult ca situaţia primejdioasă în care se aflau.   Oare,acel aşa-zis jefuitor de trenuri avea puteri supranaturale? Purtarea şi vocea lui erau seducătoare.Ochii erau de un albastru neobişnuit,dar aveau ei cu adevărat puterea de a hipnotiza? Cei care îl însoţeau erau tovarăşii lui întru nelegiuiri sau discipolii lui?Privi în jur.Îşi scoseseră măştile cu toţii,ceea ce făcu ca un singur lucru să fie evident: toţi erau indieni.Cel căruia i se spusese Ernie şi alături de care călărise Scott,avea un păr lung şi cărunt,împletit în două cozi,ascunse până atunci sub pălărie.Ochii lui erau mici,întunecaţi şi înfundaţi în orbite; faţa îi era cutată şi ridată,dar nu avea nimic ameninţător.   De fapt,Ernie zâmbi chiar când fiul ei îşi informă răpitorul: -Numele meu e Scott Price. -Încântat de cunoştinţă,Scott,spuse bărbatul şi îi strânse mâna.Pe mine mă cheamă Hawk. Hawk? N-am mai auzit de un asemenea nume până acum.Eşti cowboy? Cei din jurul lor zâmbiră amuzaţi,dar el răspunse cât se poate de serios: -Nu,nu sunt cowboy. -Dar eşti îmbrăcat ca un cowboy.Şi ai şi pistol. -Nu în mod obişnuit.Numai astăzi.De fapt,sunt inginer. Scott îşi scărpină obrazul murdar pe care lacrimile lăsaseră dâre. -Ca acela din tren? -Nu,nu aşa.Inginer minier. -Nu ştiu ce înseamnă asta. -E puţin mai complicat. -Hmm.Acum pot să merg la toaletă? -Aici nu există toaletă.Nu-ţi putem oferi decât pădurea. -Nu-i nimic.Uneori,mama mă lasă să merg în pădure când suntem la picnicuri.   Părea destul de liniştit,dar privi cu teamă zidul de întuneric ce se întindea dincolo de strălucirea focului. -Ernie o să te însoţească,îl asigură Hawk apăsându-i umărul înainte să se îndrepte.Când o să te întorci,o să-ţi dea să şi bei ceva. -Bine,mi-e şi puţin foame.Ernie îi întinse mâna copilului,care i-o luă fără nici o ezitare.Se întoarseră şi,împreună cu ceilalţi,se îndreptară spre foc.Miranda dădu să-i urmeze,dar bărbatul al cărui nume era Hawk i se aşeză în cale. -Unde crezi că te duci? -Să-mi ţin fiul sub supraveghere. -Fiul dumitale va fi în siguranţă. -Dă-te la o parte din calea mea.Dar el o apucă de braţe şi o făcu să meargă cu spatele până se lovi de trunchiul unui copac.Hawk o urmă până când trupul îi fu lipit de al ei.Ochii lui de un albastru strălucitor îi examinară chipul,coborând apoi asupra gâtului şi a sânilor ei. -Fiul dumitale pare să creadă că meriţi să se lupte pentru dumneata,spuse el şi îşi coborî capul apropiindu-l de al ei.Aşa e?   continuarea o descarcati de aici....

Complotul voluptatii de Sandra Brown roman de dragoste descarcare gratuita de aici..........

Focuri ascunse de Sandra Bown   Capitolul 1   Căldura soarelui de septembrie era ca un atac fizic pentru tînăra care coborî din tren în gara Austin. Obrajii ei albi ca fildeşul erau uşor îmbujoraţi şi cîteva şuviţe de păr negru ca abanosul scăpau din cocul de sub pălărie. îşi făcea vînt cu o batistă dantelată în timp ce se uita prin mulţime după o pălărie Sietson familiară şi după bărbatul înalt, cu părul alb, care ar fi trebuit să o poarte.   O mulţime destul de numeroasă se adunase la gară pentru sosirea trenului de amiază de la Fort Worth. Unii îşi îmbrăţişau fiii care se întorceau, alţii îşi luau rămas bun de la cei care se îmbarcau. Atenţionări de a scrie curînd şi de a avea grijă se făceau într-un amestec de engleză şi spaniolă, iar şuieratul trenului era ca o percuţie pentru orchestra aceea discordantă. Cu o îndemînare nemaipomenită, hamalii împingeau cărucioare lungi încărcate cu bagaje, reuşind să ocolească femei în vîrstă, oameni de afaceri şi copii.   Femei mexicane, îmbrăcate în rochii largi şi viu colorate, se plimbau pe peron vînzînd bomboane, flori şi tot felul de suveniruri texane. "Vaqueros" stăteau rezemaţi leneş de clădirea gării, jucîndu-se cu lasouri, răsucind ţigări sau uitîndu-se la trenul în care ezitau să urce, deoarece preferau aerul liber şi cerul senin al Texas-ului.   Mulţi din aceşti cowboys o observaseră pe tînăra care se uita la fiecare trăsură care se apropia. Ochii ei cenuşii care, cu numai cîteva clipe în urmă, fuseseră plini de emoţie, începură să se întunece de nelinişte cînd mulţimea se împuţină. Fusta îi foşnea ademenitor în spate cînd măsura peronul în lung şi-n lat. Pantofii delicaţi şi încheiaţi pînă sus cu nasturi bocăneau pe scîndurile netede cu fiecare pas.   Unul cîte unul, „vaqueros" porniră spre trenul care urma să se întoarcă la Fort Worth. Majoritatea îi mai aruncară o ultimă privire fetei care, în ciuda zăpuşelii şi a văditei agitaţii ce o stăpînea, părea extrem de calmă. Cu un scrîşnet de oţel, un şuvoi de abur şi un fluierat prelung, trenul se puse în mişcare încet, luînd treptat viteză, pînă cînd, în cele din urmă, dispăru cu totul.   Peronul se goli complet. Vînzătoarele mexicane îşi acoperiră mărfurile din coşuri, iar hamalii îşi traseră cărucioarele în umbra clădirii. Fata cu costumul bleumarin, bluză albă şi pălărie cafenie de fetru rămase lîngă bagajul ei prăpădit, părînd părăsită şi uitată. Ed Travers ieşi iute din clădirea gării, o zări şi, după ce îşi trase vesta peste burtă, porni grăbit spre ea. Domnişoara Holbrook? o întrebă el politicos. Domnişoara Lauren Holbrook? Ochii ei descurajaţi se luminară brusc cînd îşi auzi numele şi zîmbi, buzele-i perfect formate dezvelind nişte dinţi mărunţi şi albi. Da, răspunse ea cu răsuflarea tăiată. Da, eu sînt Lauren Holbrook. Ben... ăăă... domnul Lockett v-a trimis după mine? Ed Travers îşi ascunse nedumerirea sub un zîmbet liniştitor. Nu, domnişoară Holbrook, nu tocmai. Eu sînt Ed Travers, administratorul gării. îmi pare nespus de rău că v-am făcut să aşteptaţi, dar telegraful... Se întrerupse brusc, furios că încurca şi mai mult ceea ce era o situaţie delicată. Vă rog să mă iertaţi că bat cîmpii şi că vă fac să staţi în căldură. Veniţi cu mine şi o să vă explic totul, spuse el, după care îi făcu semn unui hamal, care veni fără chef să ia bagajul lui Lauren. Domnul Travers arătă spre capătul peronului ducînd degetele la melon. Totuşi, ea ezită. Dar domnul Lockett mi-a spus... ~ Domnul Lockett a venit să vă aştepte, domnişoară Holbrook, dar s-a îmbolnăvit şi m-a rugat... Ben e bolnav? întrebă ea repede, pălind şi prinzîndu-l de braţ speriată. Reacţia ei îl ului pe Ed Travers. De ce se tot referea la Ben Lockett? Ce era fata aceea cu bătrînul? Era frumoasă, fără îndoială. Şi lui Ben îi plăcuseră femeile întotdeauna. Toată lumea din Texas ştia ce fel de căsnicie avea cu Olivia, dar, chiar şi aşa, fata aceea era uluitoare. De unde venea, oare? De ce venise în Texas să-l vadă pe Ben Lockett? Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, iar Ben avea vreo şaizeci. Poate era vreo rudă. Cu siguranţă nu părea o prostituată. Şi de ce să-şi fi luat Ben o amantă? Avea... Domnule Travers, vă rog, spuse Lauren, aş- teptînd cu nerăbdare un răspuns, Iar acel bărbat plăcut şi cumsecade o studie cu o intensitate tulburătoare. Faptul că venise după o călătorie obositoare tocmai de la ea de acasă din Carolina de Nord doar ca să descopere că Ben nu o aştepta era destul de deprimant. Sigur, îi spusese că, dacă nu avea să poată pleca din Coronado, avea să trimită pe cineva să o aştepte. Domnul Lockett e bolnav? Ben? întrebă Travers, după care îşi drese glasul şi spuse: Nu, nu Ben. Cred că l-a trimis pe Jared după dumneavoastră, el este cel care s-a îmbolnăvit. O conducea de-a lungul peronului ţinînd-o încurajator de cot. Jared? întrebă ea. Dumnezeule! Nici măcar nu-l cunoştea pe Jared! Dar ar fi fost îngrozitor dacă acea tînără minunată ar fi avut vreo legătură cu el. Se gîndi din nou la Ben. Care să-i fi fost jocul de data aceasta? Era renumit pentru glumele lui proaste, care, de obicei, puneau într-o postură stînjenitoare persoana cealaltă. Dar, să fi fost în stare Ben, cu umorul său legendar, să facă o victimă dintr-o fată nevinovată ca domnişoara Holbrook? în cele cîteva minute pe care le petrecuse împreună cu ea, Ed Travers îşi dăduse seama că Lauren Holbrook era extrem de încrezătoare şi de naivă, ceva cu totul neobişnuit pentru acel al treilea an al secolului douăzeci. Jared e fiul lui Ben, domnişoară Holbrook, spuse el răbdător. Ben nu v-a vorbit niciodată de el? Lauren rîse cu dezinvoltură. Ba da. Mi-a spus că are un fiu, dar nu-mi amintesc să-mi fi pomenit numele lui. Zîmbetul i se transformă într-o expresie de reală îngrijorare. E bolnav? Oarecum, spuse Travers cu asprime ţinînd-o şi mai strîns cînd coborîră treptele.   Lauren văzu o căruţă lungă oprită la cîţiva yarzi în faţa lor. Vopseaua verde de pe părţile laterale era decolorată şi se cojea, iar roţile erau murdare de noroi. Cei doi cai păşteau iarbă la umbra unui arbore imens. Un alt cal, de proporţii magnifice, era legat de partea din spate a căruţei. îşi scutură mîndru coama blondă, parcă protestînd de indignare că fusese legat de un asemenea vehicul jalnic. Se pare că Ben l-a trimis pe Jared după dumneavoastră. A sosit aseară din   Coronado. Azi-dimineaţă, cînd a ieşit din cursă, m-a rugat pe mine să vă conduc^ acasă. Mă tem că drumul n-o să fie prea plăcut. îmi cer scuze, dar acesta a fost cel mai bun mijloc de transport pe care l-am găsit într-un timp atît de scurt. Sînt convinsă că o să fie bine, spuse ea zîmbind şi Ed Travers simţi că ameţeşte în faţa chipului ei radios şi la auzul acelei voci blînde.   După aceea se mustră pentru faptul că era un bătrîn nebun şi se îndreptă repede spre căruţă. Cînd ajunseră, ^o ajută pe Lauren să se aşeze pe bancheta şubredă. în clipa în care hamalul îi aruncă bagajele pe podeaua căruţei, ea auzi un geamăt înăbuşit şi făcu ochii mari surprinsă cînd zări o siluetă lungă întinsă pe spate. Domnule Travers! exclamă ea. E grav rănit? Nu, doar puţin indispus. O să trăiască, deşi, în curînd, s-ar putea să-şi dorească să fi fost mort.   Ultimele cuvinte le rostise mormăind şi Lauren nu înţelese ce voise să spună. Se aşeză cît putu mai bine pe bancheta incomodă a cărei piele era crăpată şi, din loc în loc, se vedeau ieşind bucăţi din umplutură. Arcurile ruginite scîrţîiră sub trupul ei subţire. îşi aţinti privirea asupra drumului. •- Trebuie să mă duc înăuntru o clipă, să vorbesc cu ajutorul meu şi pe urmă o să plecăm imediat, spuse Ed Travers pornind înapoi spre gară. Hamalul îl urmă agale.   Lauren oftă. Eh, nu e primirea la care m-am aşteptat, dar e ceva nou, îşi spuse ea, după care zîmbi de bucurie că se afla în Texas şi, deci, aproape de capătul călătoriei. Să fi trecut numai trei săptămîni de cînd îl văzuse pe Ben ultima oară? I se părea o veşnicie. Se întîmplaseră atîtea de cînd acesta îi vizitase tutorii şi îi făcuse invitaţia de a se duce în Texas. Se aflaseră cu toţii în salonul casei parohiale. Lauren turna ceaiul, aceasta fiind una din îndatoririle ei ori de cîte ori reverendul Abel Prather şi soţia sa, Sybil, aveau oaspeţi. Oamenii veneau adesea în vizită la cei doi soţi de vîrstă mijlocie, care o luaseră în grijă pe Lauren cînd tatăl ei, care fusese tot preot, murise cu opt ani în urmă. Ţinea foarte mult la soţii Prather, deşi îşi dădea seama că nu prea cunoşteau multe în afara sferei lor. Majoritatea vizitatorilor erau fie alţi preoţi, fie enoriaşi.   Oaspetele din ziua aceea era deosebit. Ben Lockett servise în Armata Confederală alături de tînărul preot Prather în ultimii trei ani de război. Felul lor de a gîndi era foarte diferit, fie că era vorba de forţa Armatei Unioniste, fie de predestinare. După război, Ben Lockett îşi părăsise oraşul natal din Virginia în favoarea unor locuri necunoscute din Texas. Era unul din acei tineri ambiţioşi şi furioşi care creau imperii din vastele cîmpii texane. în cei patruzeci de ani care trecuseră de la războiul dintre state, Ben Lockett devenise un puternic crescător de vite.   Acel texan Impunător o intriga pe Lauren. Era înalt şi zvelt şi numai un uşor început de burtă îi trăda vîrsta înaintată. Părul des şi alb ca zăpada îi era pieptănat pe spate lăsîndu-i liberă fruntea lată. Ochii albaştri îi sclipeau veseli de sub sprîncenele albe şi stufoase, de parcă ar fi fost în permanenţă amuzat. Dar Lauren observă că Ben era capabil să arunce şi priviri pătrunzătoare şi reci ca gheaţa dacă era nevoie. Vocea îi era joasă şi caldă cînd i se adresă. - Spune-mi, domnişoară Holbrook, ce părere ai despre Texas? La fel ca majoritatea texanilor, am impresia că toată lumea trebuie să fie la fel de îndrăgostită ca mine de acest ţinut. O privea de sub sprîncenele lui stufoase, dar era o privire prietenoasă. Nu... nu ştiu prea multe în legătură cu această regiune, domnule Lockett, spuse ea cu sinceritate. Am citit despre Alamo şi ştiu că statul a fost pe vremuri o republică. Restul cunoştinţelor mele se rezumă la coperţile cărţilor pe care le văd pe rafturi în magazin. Descriu jefuiri de trenuri, furturi de vite şi saloon-un. Nu ştiu dacă este o descriere apropiată de realitate sau nu.   Ben îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de rîs. Sunetul acela tunător făcea să zdrăngăne figurinele din porţelan care se aflau peste tot în salonul mult prea ornat al lui Sybil Prather. Bine, avem şi jefuiri de trenuri şi am frecventat chiar eu însumi cîteva saloon-un, te rog să mă scuzi, Abel. Ba chiar am fugărit cîţiva hoţi de vite pînă în Mexic, spuse el, după care făcu o pauză. Poate că imaginile pe care le-ai văzut sînt exacte din punctul ăsta de vedere, domnişoară Holbrook.   O privi îndelung, după care o întrebă: Ce-ar fi să vii cu mine în Texas să vezi totul cu ochii dumitale? Urmară cîteva exclamaţii de uimire. Ben, glumeşti, bineînţeles! Uitasem ce simţ al umorului ai, spuse Abel rîzînd. Să o las pe Lauren a mea să meargă în Texas, unde trăiesc indieni! strigă Sybil şi volănaşele care îi acopereau pieptul voluminos tremurară de indignare. Ce sugestie absurdă! spuse William. William. Da, William Keller fusese şi el acolo.   Lauren se cutremură, chiar şi în căldura aceea înăbuşitoare. Nu voia ca amintirea lui William să-i strice bucuria revederii lui Ben Lockett. Un alt geamăt, însoţit de astă dată de o înjurătură mormăită, îi întrerupse şirul gîndurilor şi, şovăitoare, se răsuci pentru a se uita la bărbatul suferind. Privirea i se opri mai întîi asupra unei şei frumos ornamentate, decoraţiunile filigranate şi argintii sclipind pe pielea neagră. Bagajele ei se aflau în spatele căruţei, lîngă picioarele bărbatului. Trebuie să fie foarte înalt, îşi spuse Lauren aruncîndu-şi privirea repede asupra acelui trup întins. Prima ei impresie fu că era zvelt şi bine legat. După acea apreciere făcută în grabă, începu să-l studieze din ce în ce mai fascinată, pornind de la cizme. Acestea erau din piele neagră şi fină, îi ajungeau pînă sub genunchi şi în ele erau băgaţi nişte pantaloni negri şi strîmţi. Lauren roşi cînd văzu cît de perfect îi veneau, îmbrăcîndu-i pulpele lungi şi musculoase ca o a doua piele.   Lui Lauren i se tăie respiraţia cînd privi ca hipnotizată umflătura dintre acestea. Pantalonii strimţi îi scoteau în evidenţă şi îi detaliau anatomia. Lauren, care fusese crescută într-o intenţionată ignoranţă în ceea ce privea sexul opus, avea impresia că era o îndrăzneală teribilă. Cum putea fi cineva atît de nonşalant în legătură cu... propria-i persoană? se întrebă ea. Palmele i se umeziră sub mănuşi.   Se sili să privească mai departe. Cămaşa de culoarea pielii de căprioară era vîrîtă neglijent în pantaloni, fiind închisă doar la ultimii doi nasturi, astfel încît materialul moale îi dezvelea pieptul lat care se înălţa şi cobora în ritmul respiraţiei. Era acoperit cu un păr de un castaniu deschis ce sclipea auriu sub razele soarelui care pătrundeau printre ramurile copacului. Lauren nu mai văzuse niciodată un bărbat fără cămaşă. Odată, un membru al comunităţii reverendului Prather făcuse o febră puternică şi ea îi zărise pieptul în timp ce una din femeile căsătorite care îi stăteau la căpătîi îl îmbăiase. Bolnavul era gras, avea o piele trandafirie, iar pieptul lui era neted şi lipsit de păr. Nu, nu arătase deloc aşa.   Lauren înghiţi în sec şi îşi lipi mîna de stomac. Jared Lockett gemu din nou, iar ea îşi ţinu răsuflarea, temîndu-se ca nu cumva să se trezească şi să o surprindă privindu-l cu atîta neruşinare. Dar el oftă doar şi îşi duse mîna la piept, mişcînd-o agitat înainte de a rămîne nemişcată. Mîna era mare şi bronzată, cu degete puternice şi subţiri. Acelaşi păr ars de soare care îi acoperea pieptul îi era presărat şi pe dosul mîinii. Lauren îşi mută privirea asupra feţei, dar fu extrem de dezamăgită, căci trăsăturile îi erau ascunse de o pălărie neagră cu boruri mari. Fiul lui Ben îi stîrnea curiozitatea şi ar fi vrut să vadă chipul care aparţinea acelui trup. Sări ca arsă cînd îl auzi pe Ed Travers. Cred că acum putem să plecăm.   Atît de absorbită era de studierea lui Jared Lockett, încît nici nu-l auzise întorcîndu-se. - Sînteţi foarte drăguţ că faceţi asta, domnule Travers. Vocea ei calmă o ului. Furnicăturile din stomac i se răspîndiseră în piept şi în gîtlej. Acele simptome erau neobişnuite pentru Lauren Holbrook, care, de obicei, era deosebit de calmă. Nu-i nici o problemă, se grăbi să o asigure Travers. Îndemnă caii şi începu să străbată străzile capitalei statului. în drumul lor ocoliră cărucioare, trăsuri şi călăreţi. Nu exista nici un automobil din cele pe care le văzuse în călătoriile ei recente la Raleigh. Îi plăcu să privească clădirea Capitoliului din diversele unghiuri pe care i le oferea ruta pe care o aleseseră. Cred că aveţi de ce să fiţi mîndri de clădirea Capitoliului. Am citit despre ea. E foarte impresionantă. Travers zîmbi. Granitul roşu provine dintr-o carieră de piatră de lîngă ferma Lockett. Keypoint, spuse Lauren, amintindu-şi cît de mîndru fusese Ben cînd îi povestise despre fermă.   Lauren zîmbi acelei amintiri şi Travers o privi cu coada ochiului. Deci ştia de Keypoint. Oare ştia şi cine locuia acolo? Aţi mai fost în Texas, domnişoară Holbrook? Nu. Tocmai de aceea am acceptat bucuroasă invitaţia lui Ben de a veni şi a locui un timp împreună cu familia lui.   Căruţa se zdruncină cînd Travers trase brusc de hăţuri. Avea să stea cu ei?! în casa din Coronado? Sau la Keypoint? Oricare ar fi fost răspunsul, era de neconceput. Fata aceea era complet inocentă. Să fi înnebunit Ben Lockett? Ieşiseră din oraş şi se îndreptau spre vest. Cînd Lauren îşi scoase acele lungi din pălărie, Travers o avertiză: N-aş scoate-o dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnişoară Holbrook. Soarele nostru e fierbinte şi s-ar putea să vă ardă năsucul ăsta frumos. Lauren îl ascultă şi îşi aranjă din nou pălăria, dar îşi scoase jacheta. Adierea uşoară provocată de mişcarea căruţei îi răcorea oarecum pielea umedă. Travers se întoarse la gîndurile lui. Sălbaticul acela din căruţă reprezenta un motiv suficient pentru a nu ţine o femeie cuminte sub acelaşi acoperiş cu el.   Jared Lockett era renumit în tot statul pentru faptul că era un fustangiu şi că îi plăcea să bea foarte mult. Cînd era mai tînăr, acţiunile lui erau catalogate drept „nebunii de-ale tinereţii", dar, de cînd împlinise treizeci de ani, deveniseră subiect de batjocură pentru toată lumea. Cînd avea să înceapă, oare, să se comporte cu judecată? Nu prea curînd, îşi spuse Travers posomorît.   Chiar cu o lună în urmă, Jared provocase un mare scandal în gara din Rosenburg. El împreună cu alţi cîţiva amici de-ai săi, la fel de nesăbuiţi, se duseseră în Harvey House şi îşi petrecuseră după-amiaza bînd şi jucînd jocuri de noroc. îşi făcuseră simţită prezenţa în local comportîndu-se ca nişte cîini turbaţi. Jared i-a făcut o propunere neruşinată uneia din fetele fermecătoare de la Harvey. Fetele care lucrau pe post de chelneriţe în lanţul de restaurante care ţineau de Santa Fe Railroad erau renumite pentru moralitatea lor. Dacă un bărbat voia să le propună ceva, era bine să fie o căsătorie şi o căsuţă îmbrăcată în viţă de vie.   Cînd fata i-a respins propunerea, Jared a devenit mai agresiv. Conducerea localului a reuşit să-l arunce în stradă, dar nu înainte ca Jared să facă prăpăd distrugînd mobila, vasele şi să ia la bătaie cîţiva consumatori. Fusese nevoie de şase oameni pentru a-l imobiliza. Eh, îşi spuse Travers, probabil că era mai bine că fata aceea nu ştia nimic despre apucăturile lui Jared Lockett, căci, fără îndoială, s-ar fi speriat de moarte.   - Î ntotdeauna e atît de cald în septembrie? întrebă Lauren încercînd să-l atragă în conversaţie pe administratorul gării.   Avea o experienţă de ani de zile de conversaţie în salonul soţilor Prather. Domnul Travers fusese drăguţ cu ea, dar o stînjenea fruntea lui încruntată şi nedumerirea care i se citea pe faţă ori de cîte ori se uita la ea. Să fi fost chiar atît de deosebită de femeile din Texas? Da, răspunse el, liniştind-o cu zîmbetul lui deschis. De obicei, primul vînt puternic^ dinspre nord se simte pe la sfîrşitul lui octombrie. în majoritatea anilor, în septembrie e chiar mai cald decît în iunie sau iulie. Tot atît de cald e şi în...? Făcu o pauză sugestiv şi ea nu îl dezamăgi. Carolina de Nord. Am locuit - locuiesc în Clayton. E un orăşel nu prea departe de Raleigh. Şi nu, nu e tot atît de cald în septembrie. Acolo i-ai cunoscut pe Ben? întrebă el mînat de curiozitate, iar cînd ea încuviinţă, continuă: Şi ce căuta Ben în Clayton, Carolina de Nord? Lauren îi spuse despre prietenia dintre tutorele ei şi fermier. Timp de ani de zile au corespondat, dar, de vreo zece ani, scrisorile începuseră să vină mai rar. Totuşi, întorcîndu-se dintr-o călătorie de afaceri la New York, Ben s-a hotărît să treacă şi pe la vechiul lui prieten. De cînd locuieşti cu tutorele dumitale?   Oare era prea curios? Nu voia să o jignească şi nici un om întreg la minte nu l-ar fi supărat pe Ben Lockett. Totuşi, ea îi răspunse imediat şi fără timiditate: Şi tata a fost preot. Abel Prather era superiorul lui. Aveam doisprezece ani cînd a murit tata. Soţii Prather m-au luat atunci la ei. Şi mama? întrebă Travers. Aveam trei ani cînd a murit dînd naştere unui băieţel, dar acesta era mort.   Vocea i se înmuiase deodată şi ea devenise gînditoare. Travers observă că îşi atinse ceasul broşă prins la bluză chiar deasupra umflăturii uşoare a pieptului. Mica broşă era tot ce îi rămăsese de la mama ei. Aceasta şi o fotografie de nuntă a părinţilor ei. încerca în zadar să-şi amintească de clipele trăite alături de femeia aceea drăguţă şi mărunţică din fotografie, dar nu îşi aducea aminte absolut nimic. Lauren nu ştia nimic despre personalitatea de dincolo de acei ochi timizi surprinşi în fotografie. în momente de tristeţe sau cînd îi era foarte dor de mama pe care nu putea să şi-o amintească, atingea ceasul cu vîrful degetelor, de parcă acest gest ar fi ajutat-o să intre în contact cu mama ei. Era un obicei de care Lauren nu era conştientă.   După moartea tinerei sale soţii, Gerald Holbrook se dedicase muncii trup şi suflet. Studia în profunzime dogma religioasă şi doctrinele teologice în ceasurile cînd nu servea comunitatea sau cînd nu îşi pregătea slujbele inspirate. Dacă îngrijirea fiicei lui căzu în sarcina menajerei, acesta era unul din preţurile pe care trebuia să le plătească cineva pentru devotamentul absolut faţă de Cristos. Lauren ştia că, în felul lui, tatăl ei o iubea şi nu o supăra faptul că o neglija, deşi simţea acest lucru, i-ar fi plăcut o apropiere mult mai mare, dar ştia că tatăl ei trăia la un nivel mult mai înalt  asemeni Domnului.   Ea era o fată bine crescută, tăcută şi liniştită cînd stătea în apropierea tatălui ei în timp ce acesta studia în bibliotecă. învăţă să citească de la o vîrstă foarte fragedă, iar cărţile şi personajele lor deveniră tovarăşii ei de joacă şi cei cărora le făcea confidenţe. Colegii ei de clasă nu păreau înclinaţi s-o includă pe „fata preotului" în jocurile lor.   Datorită singurătăţii, Lauren începuse să-şi creeze propriile divertismente. Cînd a murit Gerald Holbrook, Lauren aproape că nici nu i-a simţit lipsa. S-a mutat în casa familiei Prather şi s-a adaptat modului lor de viaţă fără să crîcnească. Cei doi soţi erau cumsecade şi, datorită faptului că nu aveau copii, au primit-o cu braţele deschise. Generozitatea lor a mers pînă într-acolo încît i-au dat lui Lauren şi lecţii de pian.   Avea talent muzical, astfel încît pianul deveni o altă pasiune în afară de literatură. Nimeni nu pleca din casa soţilor Prather fără să ştie cît de mîndri erau de ea. Nu le înşelase niciodată încrederea şi nu îi dezamăgise. în afară de William. Cît de nedreaptă fusese schimbarea lor de atitudine faţă de ea! Era nevinovată! Domnişoară Holbrook! spuse Ed Travers pentru a treia oară şi, în sfîrşit, reuşi să-i atragă atenţia. Vă rog să mă iertaţi, domnule Travers. Ce-aţi spus? întrebă ea roşind datorită faptului că o surprinsese atît de cufundată în gînduri. Am întrebat dacă nu vrei să bei puţină apă, spuse el, scoţînd de sub banchetă o ploscă pe care o umpluse înainte de a pleca din gară. Ah, da, mulţumesc, zise ea luînd plosca. Fiindcă nu mai băuse niciodată din aşa ceva, se simţi asemeni unui pionier cînd luă o înghiţitură. Chiar în clipa aceea, căruţa trecu peste o adîncitură a drumului şi puţină apă îi căzu pe bluză. îşi şterse bărbia şi rîse amuzată. Dar veselia îi fu curmată în momentul în care bărbatul din spate gemu şi înjură furios. Dobitocule! cartea completa o descarcati de aici....

trebuie sa incep sa lucrez si eu la o carte..."o noapte cu Sandra Brown" ..va fi un best-seller si deja imi fac probleme despre cum ma va vor schimba banii, celebritatea si milioanele de femei ce imi vor scrie strecurand chemari printre cuvinte de admiratie ..poate imi trag si o secta ca escrocul de Osho si o sa stau pe un tron inconjurat de admiratoare ce ma privesc in extaz gata sa imi implineasca orice dorinta...ei, da, la fel ca multi alti natarai, si eu am vrut demult sa scriu ..o data era sa scriu cartea "toata lumea vrea sa ma futa"...tot cu femei, ca ele plateste carti,  dar m-am oprit la timp, cred ca si de tura asta voi proceda la fel, nu pricep de ce, dar prefer sa raman un fraier oarecare

tu esti de fapt talentat la idei, dar cu scrisul e chestie de "plecare" si aceea e cam grea. demult ziceam noi ca trebuie sa scriem o carte, dar am ramas in faza de proiect.

Împotriva dorinței de Sandra Brown    CAPITOLUL 1   Lumina slabă a înserării se strecura printre jaluzelele trase, reamintindu-i că în acea seară urma să-şi hotărască, poate, destinul. — Eşti sigură că asta vrei? Eşti convinsă că nu vei regreta niciodată pasul făcut? Mary-Ann Forbes vorbea cu ea însăşi, contemplîndu-şi chipul răsfrânt în undele clare ale oglinzii. De acolo, o privea o tânără subţire, zveltă, înveşmîntată cu o fustă amplă, lungă, de un verde-smarald, şi cu un corsaj alb, vaporos. Recunoscându-se, fu cât se poate de surprinsă. Părul negru, lung şi strălucitor, era ridicat într-un coc răsucit cu migală. Chipul, discret machiat, îi părea, în acelaşi timp, şi familiar şi străin, cu un vag aer exotic. —Ei bine, dar unde a dispărut băieţelul ratat din Sept Mers? Vocea tatălui ei, fostul amiral Walter Forbes, o smulse din visare. —Mary-Ann, eşti minunată! Semeni aşa de bine cu mama ta, când era tânără! Mary-Ann se pregătea pentru un bal mascat, la care mergea împreună cu tatăl ei, şi alesese pentru această ocazie ţinuta unei sirene. Mary-Ann clipi des, încercând să se convingă că ea era într-adevăr, fata al cărei chip se râsfrângea în oglindă. Nu mai semăna deloc cu cea care fusese cu şase ani în urmă. Nemulţumită, întoarse spatele chipului din oglindă şi luă paharul oferit de tatăl ei. —Mă simt ca Cenuşăreasa în seara primului ei bal, dar mă îndoiesc că balul meu va fi cu... zîne bune.În ochii verzi se aprinse o scânteie ironică. —Sunt sigură că mă voi împiedica în condurii mei de blăniţă, sub privirile intrigate ale înaltei societăţi din Nassau.  Walter Forbes izbucni într-un râs zgomotos şi îşi stăpâni dorinţa de a-i ciufuli părul, aşa cum făcea când Mary-Ann era încă puştoaică. Doar nu putea să strice uimitoarea creaţie care era coafura fiicei sale! —Mary-Ann, sper că nu-ţi vei petrece toată viaţa pe o navă prăpădită, plimbînd turişti spre Bahamas şi înapoi. Oare ce-ar spune mama ta, dacă te-ar putea vedea? —Pesemne că s-ar întreba ce te-a făcut să te răzgândeşti acum... Doar tu m-ai crescut aşa...Apoi îi arătă limba, ca un copil nestâmparat. —Nu înţeleg de ce trebuie să renunţ la ceea ce îmi place numai pentru ce mă căsătoresc! continuă ea. Discutaseră îndelung acest subiect, încă din clipa în care Nikos Halkias — moştenitorul unei ilustre familii de armatori greci — o ceruse de soţie şi ea acceptase. —Ţi-l poţi imagina pe Nikos conducând afacerile familiei sale de pe bordul vasului tău şi îmbrăcat, ca şi tine, cu un tricou larg şi pantaloni decoloraţi? Nu cred că veţi fi foarte respectaţi... —Da, dar, până atunci, toată lumea îşi va bate joc de mine văzându-mă în halul ăsta, replică ea. Şi nu voi reuşi decât să mă fac remarcată. —Dar acesta e rolul unei sirene, îi aminti tatăl ei. Nefericiţi vor fi marinarii ce se vor lăsa amăgiţi de cântecele ei!Mary-Ann pufni în râs. Recunoscu în sinea ei că avea un tată minunat şi că era şi un excelent partener de dialog. —S-ar spune că nu m-ai auzit niciodată cântând în baie!Brusc, Mary-Ann redeveni serioasă. —Sincer, tată, aş fi preferat să anunţ logodna într-un mod mai simplu şi să evit o astfel de recepţie. Am acceptat doar de dragu! lui Nikos. E atât de legat de familie, iar ai lui sunt atât de fericiţi că îşi văd unicul fiu aşezat la casa lui! —Ai dreptate, Mary-Ann. Ştii că sunt de acord cu tine. Mary-Ann simţi o undă de încurajare în vocea tatălui ei. Nikos era un bărbat foarte bun, atent şi o iubea cu generozitate, chiar dacă nu la fel de mult ca bărbatul pe care îl cunoscuse odinioară... îndepărtă cu ciudă acest ultim gând, care o chinuia încă. —Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi ales un costum de pirat, spuse ea cu o voce tristă. —De ce nu? Istoria insulelor Bahamas geme de piraţi. Ar trebui să fim mândri... —Da, dar nu acum.Spunând acestea, îi întinse un articol dintr-un ziar, care reproducea o fotografie a ei alături de un client. Adăugă: —A fost jefuit de unul dintre aceşti piraţi... Deci, vezi, nu sunt doar figuri de legendă... Imaginează-ţi mutra celor care mă vor vedea mâine pe prima pagină? încadrată de doi piraţi şi agitînd prin aer un cuţit... —Draga mea, ştiu cât de mult ţii tu la munca ta. Dar, dacă nu ne vom grăbi, Nikos va crede că ne-am râzgândit.Mary-Ann îşi luă poşeta în grabă, stinse lumina şi plecă. În întunericul maşinii, Mary-Ann se gândea la cele petrecute în ultimele săptămîni. «Ce straniu este uneori destinul!» îşi spuse în sinea ei, imaginânduşi-l ca pe un clişeu. Dar nu conţineau clişeele cea mai mare doză de adevăr? Îşi aminti apoi de sosirea familiei lui Nikos în insulele Bahamas... Deşi nu se puteau compara cu cele greceşti, încerca să înţeleagă ataşamentul lui Nikos faţă de ceea ce numea el «a doua patrie», locul în care urma să-şi dovedească toate calităţile şi să-şi încerce şansele... Aşa s-au întâlnit şi s-au împrietenit. Au urmat apoi câţiva ani petrecuţi împreună pe ţărmurile acestei mări. Mary-Ann nu crezuse niciodată că manierele încîntătoare, deşi puţin desuete, ale tânărului bărbat se vor tranforma într-o iubire profundă... Până în ziua în care, în spiritul celei mai pure tradiţii elene, el îi ceruse mâna de la tatăl ei. Plictisită de atâta singurătate şi resemnată, ea acceptase. La urma urmei, împlinise deja douăzeci şi cinci de. ani, iar Nikos îi putea oferi liniştea de care avea atâta nevoie. Se amăgea astfel, refuzând să ia în seamă teama ce o încerca la gândul că va fi soţia lui Nikos. Dacă n-ar fi trăit acea aventură pasionantă şi misterioasă, ce leagă uneori un bărbat şi o femeie pentru toată viaţa, poate... înălţă sprâncenele, absorbită de amintiri. —Draga mea, eşti prea visătoare!Vocea, tatălui ei o smulse din reverie. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, el îi cuprinse mâna şi-i atinse uşor inelul de coral. —Mary-Ann, cred că ar fi cazul să renunţi acum la inelul ăsta, şopti el. În curând, îl vei putea înlocui cu un altul mai frumos. —Totuşi, nu-l pot arunca, murmură uşor. Fu ea însăşi surprinsă de emoţia provocată de amintirea inelului. Crezuse că trecutul e departe şi că nu o mai poate afecta. Dar se înşela, încercă, înfuriată, să-şi alunge gândurile. —Presupun că e firesc să-ţi aminteşti de prima logodnă, în seara celei de-a doua. Mă întrebam dacă a plecat din vina mea... Pentru a nu mai repeta a doua oară aceeaşi prostie, adăugă ea, încercând — fără prea mult succes — să-şi regăsească buna dispoziţie.Resemnată, aşeză inelul într-o cutie pentru mănuşi. —Mi l-a dat în seara carnavalului haitian... Era deghizat în pirat, iar eu... Vocea i se frînse. —... îl iubeam atât de mult, încât îmi plăcuse să cred că era inelul de logodnă. —Te-ai hrănit mereu cu iluzii, scumpa mea. Nu toţi bărbaţii sunt ca Nikos. Cei ca David Latimer nu se gândesc decât la ei. Dar, sper că acum totul e sfârşit,nu-i aşa?Mary-Ann nu răspunse nimic. Ar fi fost cazul să uite suferinţa acelei prime iubiri, dar amintirile reveneau la fel de vii ca altădată, rănind-o. —Crezi că, într-o zi, îl voi putea iubi pe Nikos aşa cum l-am iubit pe David? Întrebarea şi-o pusese mai mult sieşi decât tatălui ei, care îi răspunse cu acea voce glacială pe care o avea de fiecare dată când vorbea despre David. —Nu ştiu... Mă gândesc uneori că totul ar fi mult mai uşor de suportat dacă am recunoaşte imediat iubirea adevărată... Dacă am şti în cine să avem încredere... Şi poţi să fii sigură că Nikos te va iubi şi va face totul ca să fii fericită, aşa cum David nu a făcut şi nici nu ar fi fost în stare să o facă.Mary-Ann privi uimită spre profilul tatălui ei. —Nu prea îţi place să vorbeşti despre asta, tată... —Aş vrea să te pot ajuta, scumpa mea... Chiar dacă îl respecta şi îi era recunoscătoare pentru dragostea şi grija sa, Mary-Ann replică: —Ştii bine că David a însemnat foarte mult pentru mine. Nu pot să mă prefac că n-a existat.Pe chipul ei se aşternu tristeţea. —Inspira atât de multă încredere, avea atât de multă energie... îţi aminteşti ziua în care l-am cunoscut, în biroul tău? —Tu m-ai convins să fac afaceri cu el, oferindu-te chiar să-i împrumuţi vasul tău. Ar fi trebuit să te supraveghez... Erai aşa de impulsivă şi încăpăţânată! De altfel, nu prea te-ai schimbat... Tânăra îi răspunse cu un zâmbet maliţios. —Avea optsprezece ani... Şi nici eu nu mai eram o puştoaică... Oricum, n-am uitat că n-ai aprobat niciodată relaţia noastră. Dar eram sigură că ne vom căsători... Credeam că mă iubeşte... —Te-ai înşelat!Vocea aspră a tatălui ei o trezi din nou la realitate. —Da... Când l-am auzit spunându-ţi că n-are de gând să se însoare cu mine, am încercat să-mi salvez măcar mândria... îţi aminteşti când i-am spus că totul s-a terminat între noi? Ei bine, am minţit... —Important e să ştii care sunt acum sentimentele tale faţă de el. Seara asta înseamnă o adevărată cotitură în viaţa ta. Ştii bine că nu-mi doresc decât să fii fericită...Amiralul parcă maşina în faţa clubului în care avea loc petrecerea. Mary-Ann închise ochii, ca pentru a-şi asculta sufletul, şi răspunse încet: —Ani de-a rândul l-am aşteptat, am sperat să se întoarcă. Mi-a fost atât de greu, încât am jurat să nu mai iubesc pe nimeni, niciodată! Dar ştiu că Nikos va fi mereu lângă mine, că mă va ajuta... Mă simt în siguranţă lângă el...   Deschise apoi ochii şi-i zâmbi tatălui său: —Asta voiai să auzi, nu? —Da, draga mea, exact asta.Mary-Ann îşi îndreptă de pe frunte o buclă rebelă. Pe chipul ei nu se mai citea nici o urmă de nostalgie şi nesiguranţă. Trecutul părea din nou departe şi părea pregătită să-şi facă publică intenţia de a accepta cererea în căsătorie,înainte de revărsatul zorilor. Va fi soţia lui Nikos. Îl luă de braţ pe tatăl ei şi intrară împreună în local. Pe măsură ce se apropiau de sala în care avea loc serata, zgomotul conversaţiilor şi clinchetul paharelor se auzeau tot mai clar. Amiralul o lăsă singură, pentru câteva clipe Mary-Ann avu în faţa ochilor un spectacol minunat: piraţi, dantele spaniole, lanţuri şi ancore. La bar, sticlele de rom şi şampanie erau mascate în butoaie şi ploscuţe de piele. Pe ring, câţiva căpitani tineri, cu peruci albe însoţeau englezoaice înveşmântate în mătăsuri fine, multicolore.   La intrarea lui Mary-Ann şi a tatălui ei, se formă imediat, în jurul lor, un mic grup. Un tânăr corsar cu părul blond i se adresă politicos: —Mă temeam că te-ai râzgândit, dar întârzierea asta te face şi mai frumoasă. Mary-Ann izgoni din suflet amintirea chipului unui alt pirat şi răspunse pe un ton şăgalnic: —Vrei să spui că, pentru a mă face frumoasă, am nevoie de mai mult timp decât alte femei?În loc de răspuns, Nikos o trase spre ring. —Frumoasa mea sirenă, dacă mama nu s-ar uita acum la noi, ţi-aş arăta cât de frumoasă eşti pentru mine, cu sau fără costumaţia asta.   —Şi eu care credeam că mă voi da în spectacol, replică ea râzând. —Abandonează această femeie pe câmpul de lupte, imediat! Vocea sonoră era a tatălui lui Nikos, care se postase în faţa lor mimând severitatea. Graţie siluetei lui corpolente, părea un adevărat rege saxon. —Ţi-o fur pe Mary-Ann, înainte ca viitoarea ei soacră să pună mâna pe ea. Veselă, Mary-Ann se lăsă purtată de noul ei cavaler într-un vals de vis. —Să ştii că te prefer oricărui alt dansator, papa Halkias. Acest apelativ, atât de familiar, îi plăcea mult bătrânului. Tânăra îi spunea astfel încă înainte de a fi cerută în căsătorie de Nikos. —Ei, micuţa mea! Spui asta pentru că nu ripostez de fiecare dată când mă calci pe picior? Sau pentru că sunt suficient de gras ca se te pot prinde dacă te împiedici? spuse el, izbucnind într-un hohot de râs.   Mary-Ann roşi şi-i mărturisi, explicându-i neândemânarea ei: —Ştii bine că nu sunt obişnuită cu toate astea! —Toate astea sper să nu te sperie prea tare, fiica mea. Vezi tu, în Grecia e altfel. Fetele se mărită foarte devreme şi nu-şi cunosc decât soţul. Dar tu ai fost crescută altfel, ai cunoscut şi alţi bărbaţi... Mă întreb dacă l-ai găsit cu adevărat pe cel potrivit. Înainte de toate, vreau să fii fericită, căci te iubesc ca pe propria mea fiică.Tocmai se anunţa că cina era servită, astfel încât Mary-Ann scăpă de un răspuns dificil de dat. Ce i-ar fi putut spune: că aluziile lui erau, de fapt, ecourile propriilor ei temeri?   Nikos o conduse în sufragerie. Pe pereţi, fuseseră atârnate pânze de vas, iar vechi lămpi cu gaz, adaptate, răspândeau o lumină difuză. Pe mese tronau platouri imense, cu mirosuri ameţitoare. —Ce e asta, Nikos? —Salmagundi, răspunse el, întinzându-i şi ei meniul.   Ea citi cu glas tare descrierea mâncării piratereşti din carne marinată, într-un amestec de oţet, fructe şi mirodenii. Nu i se păru tocmai apetisantă. Văzându-i figura, Nikos o tachina: —Altădată, Salmagundi era servit cu rom. Poate asta îi lipseşte... —Dar e chiar bun! spuse ea peste câteva clipe, după ce gustase din acel preparat exotic.Apoi, Mary-Ann începu să mănânce cu poftă. —Şi şampania e bună. Poate, puţin cam... originală! —Şampania, originală? Eu ştiu?! Poate, dacă obişnuieşti să bei bere proastă... —Aşa, deci! Mă critici? Mizerabilule! Mary-Ann începu să râdă. —Glumesc, Nikos.   Ştiu, Mary-Ann. Îmi place să te văd furioasă. Ochii îţi strălucesc la fel de tare ca rochia. Apropo, ce material e ăsta? Pânză de paianjăn? Se priviră amândoi, ca nişte copii complici, râzând de propria lor farsă. Şampania şi căldura din salon îi ameţiseră uşor. Mary-Ann se simţea foarte atrăgătoare, dar ştia că Nikos nu ar îndrăzni niciodată altceva decât un nevinovat sărut pe buzele ei fragede. El se mulţumi să îi mângâie uşor ceafa delicată, jucându-se cu buclele ei. Degetele lui alunecară uşor sub pânza fină a corsajului. Mary-Ann le simţi fiebinţi, pe pielea ei nu mai puţin fiebinte. —Cântă-mi doar mie, sirena mea cu ochi de culoarea apelor adânci, şi-mi voi lăsa fericit navele în voia ta, îi şopti el la ureche.   Mary-Ann se abandonă clipei plăcute, când, deodată, îşi dădu seama că se lăsase o linişte nefirească, urmată de un impresionant răpăit de tobe. Mama lui Nikos se apropie de ei şi murmură: —Nikos, Mary-Ann! Trebuie să vă anunţaţi logodna.Papa Halkias, care privea cuplul cu un aer patern, îi adresă soţiei un reproş ironic: — Helene, ai fi putut găsi un alt moment.Dar Nikos era deja în picioare. —A, nu, tată! Noi suntem gata!Mary-Ann îşi simţi inima bătându-i năvalnic. Puterile o părăseau. I se făcu o frică cumplită. Nu se simţea încă pregătită pentru un astfel de ritual. Îşi înfipse unghiile adânc în carne, privind în gol şi aşteptă resemnată. Orchestra şi invitaţii păstrau o tăcere aproape religioasă, în timp ce Nikos îi punea pe deget un superb inel cu diamante.   cartea intreaga o descarcati de aici....

Prolog   Bărbatul sări în picioare, scoase pistolul cu un gest neîndemînatic, îl armă şi ţinti. Pulpele lui groase loviră marginea mesei, făcînd-o să se mişte. Paharele pline de lichior de pe masă se clătinară; unul din ele dădu pe dinafară. O ţigară de foi se rostogoli dintr-o scrumieră şi decupă o mică gaură în faţa de masă din bumbac verde. ■ Jake Langston oftă obosit. Venise pentru a se amuza la o partidă de poker, un pahar de whisky şi, poate, o tăvăleală întrunul din paturile de la etaj - toate acestea pentru a-şi umple timpul ce mai rămînea pînă la plecarea trenului. Iată-l acum implicat într-o ceartă asupra unei mîini la poker, cu un ţărănoi pe nume Kermit şi nu mai ştiu cum, despre care spera să fie mai îndemînatic la mînuirea plugului decît a pistolului. Mă faci pe mine trişor? se răsti fermierul. Neobişnuit să bea mai mult decît berea de sîmbătă seara, nu era tocmai treaz şi, deşi se ţinea bine pe picioare, se legăna asemeni unui marinar pe o mare neliniştită. Faţa lui rotundă şi roşie transpira din abundenţă. Pistolul aţintit direct spre pieptul lui Jake se legăna în mîna lui nesigură. Am spus doar c-aş vrea să văd toţi aşii ăia pe care-i ţii în mînecă dintrodată, mai degrabă decît pe rînd, la fiecare joc. Cu o nonşalanţă enervantă, Jake îşi întinse mîna dreaptă, cea în care ţinea de obicei pistolul, spre paharul cu whisky şi sorbi, fără grabă, o înghiţitură. Fermierul arunca priviri nervoase în jur, realizînd, dintr-odată, că se făcea de rîs. Nimeni altcineva în acea încăpere cavernoasă nu se mai mişca. Muzica se oprise încă de la primul semn de scandal. Ceilalţi jucători de la masa de poker se îndepărtară încet, ca cercurile făcute de o piatră aruncată într-o apă liniştită. Bărbatul se străduia din răsputeri să pară cît mai ameninţător. Eşti un mincinos. Nu trişam. Scoate pistolul. Bine. Totul se petrecu atît de repede încît, mai tîrziu, numai cei aflaţi în imediata lor apropiere putură descrie ce se întîmplase de fapt. Cu o singură mişcare abilă, Jake sări din scaunul lui, îşi scoase pistolul, făcu o mişcare largă, cu cealaltă mînă lovind braţul fermierului şi pistolul acestuia ateriză pe podea. Kermit, cuprins de frică, înghiţi dureros, mărul lui Adam mişcîndu-i-se în sus şi în jos. Ochii în care privea erau tot atît de reci şi casanţi ca şi ţurţurii de gheaţă ce atîrnau de streşini la sfîrşitul unei zile umede de ianuarie. Erau cu mult mai înspăimîntători decît gaura pistolului aţintit drept asupra nasului său. Se afla în faţa unui ins mai uşor ca el cu douăzeci de kilograme, dar ameninţător prin controlul pe care îl avea asupra muşchilor. Ia cu tine jumătate din banii pe care i-ai strîns aici. Cred că atît ai cîştigat cinstit. Mîinile fermierului se străduiau, neîndemînatice, să îngrămădească monedele şi banii de hîrtie în buzunarele pantalonilor. Fremăta ca o vulpe care abia aşteaptă să-şi elibereze piciorul prins în capcană. Acum ridică-ţi încetişor pistolul şi şterge-o de aici. Kermit se supuse. Doar un miracol împiedică pistolul să se descarce în mîinile lui tremurătoare în timp ce îl dezamorsa şi-l băga în toc. Şi te sfătuiesc să nu te întorci pînă cînd nu înveţi să trişezi fără să fii prins. Fermierul se simţea umilit, dar extrem de uşurat că încă îi mai bătea inima, că nu sîngera din abundenţă din cauza vreunei răni provocate de glonţ şi că nu se întorcea acasă la nevasta-i hrăpăreaţă fără un sfanţ în buzunar. Plecă, promiţîndu-şi solemn să nu se mai întoarcă niciodată. Pianistul reluă cîntecul săltăreţ şi fals. Alţi clienţi permanenţi ai jocurilor de noroc se întoarseră la mesele de joc, dînd din- cap amuzaţi. Ţigările abandonate fură reaprinse. Imediat, barmanul începu să umple paharele. Scuzaţi de întrerupere, le spuse Jake pe un ton prietenos celorlalţi jucători în timp ce-şi ridica grămada de bani de pe masă. împărţiţi restul între voi, spuse, arătînd spre banii pe care fermierul ascultător îi lăsase pe masă. Mulţumesc, Jake. Ne mai vedem noi. Trebuia să-l fi curăţat pentru că te-a ameninţat cu pistolul. Să fiu al naibii dacă nu. Noi te-am fi sprijinit. Lua-i-ar dracu' de ţărănoi. Jake ridică din umeri indiferent, se întoarse şi-i lăsă vorbind. Scoase un trabuc din buzunarul cămăşii, îi muşcă hotărît capătul şi-l scuipă pe podea. Frecînd un chibrit de unghia de la degetul mare, îşi aprinse trabucul şi îşi croi drum clătinîndu-se printre mesele barului făcut din lemn de stejar ce se întindea de-a lungul unui întreg perete al încăperii. Se spunea că fusese adus pe apă bucată cu bucată din St.Louis pînă la Fort Worth şi asamblat cu foarte mare grijă. Avea ornamente sculptate în lemn, era decorat cu oglinzi şi cu sticle, şi pahare ce străluceau de curăţenie, perfect aliniate. Proprietăreasa n-ar fi tolerat murdăria pentru nimic în lume. De-a lungul barei de bronz ce străjuia barul erau aşezate strategic scuipătoare din metal galben. în Grădina Edenului, ce aparţinea Priscillei Watkins, scuipatul pe jos era interzis. Cîteva afişe scrise de mînă, lipite pe peretele barului la interval de şase picioare unul de altul atrăgeau atenţia asupra acestui lucru. Jake zîmbi. Podeaua aceea, foarte bine ceruită, era acum pîngărită de vîrful ţigării sale. Simţi o plăcere perversă cînd se asigură că pintenii bocancilor lui zgîriară podeaua de care patroana stabilimentului se simţea atît de mîndră. Un zîmbet forţat se ivi în colţul buzelor lui subţiri. Priscilla. Chiar în clipa cînd în mintea lui apăru acest nume, o văzu stînd pe ultima treaptă a scării în spirală, arătînd la fel de strălucitoare ca şi regina din Saba. îmbrăcată într-o rochie de satin purpuriu, tivită cu dantelă neagră, atrăgea atenţia oricărui bărbat. Ca întotdeauna. Cînd o cunoscuse Jake în urmă cu aproape douăzeci de ani, purta rochii de stambă. Dar avusese trecere la bărbaţi chiar şi aşa. Părul ei blond-cenuşiu era strîns în vîrful capului şi împodobit cu o singură pană roşie de struţ, ce se răsucea în apropierea obrazului, asortată cu perechea de cercei ce i se legăna în urechi. îşi ţinea capul ridicat, asemeni unui membru al familiei regale. Bordelul era, într-adevăr, domeniul ei. îl conducea ca un despot. Dacă angajaţii sau clienţii erau nemulţumiţi de felul în care organiza lucrurile, erau concediaţi urgent şi fără drept de apel. Dar toată lumea ştia, în Texas, că această Grădină a Edenului din Fort Worth era, în 1890, cea mai bună casă de toleranţă din stat. Priscilla întinse piciorul încălţat în pantof fără toc şi coborî ultima treaptă a scării. Mîndră, lăsînd în urmă un val de parfum de mosc importat de la Paris, ajunse la barr chiar în momentul în care Jake ridica spre gură un pahar de whisky. Tocmai am pierdut un client din cauza dumitale, domnule Langston. Jake nici măcar nu întoarse capul. Făcîndu-i semn barmanului, îi ceru să-i mai umple o dată paharul. Cred că-ţi poţi permite să mai pierzi cîte unul sau doi, Pris. O irita în ultimul hal felul în care i se adresa. Jake simţi tot atîta plăcere în a face acest lucru ca şi atunci cînd murdărise podeaua saloon-ului. Numai un prieten vechi, ca el, îşi putea permite să facă asemenea lucruri. Dar oare erau prieteni sau duşmani? Nu fusese niciodată sigură. Oare de ce treburile pot merge bine luni de zile şi-n clipa în care apari tu iese scandal? Chiar aşa? întotdeauna. Ţărănoiul ăla m-a ameninţat cu pistolul. Ce-ai fi vrut să fac? Să întorc şi celălalt obraz? L-ai provocat. Trişa. N-am nevoie de necazuri în plus. Şeriful a fost deja de două ori aici săptămîna asta. Pentru afaceri sau plăceri? Vorbesc serios, Jake. Tot oraşul este împotriva mea, Abia aşteaptă să mă doboare. De cîte ori se iscă un scandaL. Bine, bine. îmi pare rău. Priscilla rîse, ridicîndu-şi bărbia. Mă cam îndoiesc. Tu, nu eşti în stare decît să te iei la ceartă la masa de joc sau să creezi dispute între fete. Cum aşa? Se bat pentru tine, aşa cum ştii şi tu foarte bine, îl repezi ea. Se întoarse să o privească şi zîmbi cu neruşinare. Zău? Nu mai spune. Priscilla îl privi apreciativ şi-i plăcu acea aroganţă plină de farmec pe care o dobîndise de-a lungul anilor. Nu mai era băiatul stîngaci de altădată. Era un bărbat în toată puterea cuvîntului, un bărbat de care trebuiau să ţină cont atît femeile, cît şi ceilalţi bărbaţi, îl bătu uşor pe piept cu evantaiul făcut din pene. Nu te pricepi deloc la afaceri. Aplecîndu-se asupra ei, Jake îi şopti confidenţial: Atunci cum de eşti întotdeauna fericită să mă vezi? Gura Priscillei se crispă ofensată, dar cedă imediat în faţa zîmbetului lui cuceritor. Am un whisky mai bun decît ăla, în biroul meu, spuse ea apucîndu-l de mînecă. Hai, vino. Pe cînd traversau încăperea, toate capetele se întorceau după ei. Nu exista om pe lume care să-i reziste Priscillei. Era teribil de sexy, într-un fel chiar obscen, iar poveştile despre ce-i putea ea face unui bărbat o transformaseră într-o legendă vie. Chiar ţinînd cont de tendinţa naturală a bărbaţilor de a exagera în poveştile despre succesele lor sexuale, povestirile pe seama Priscillei Watkins erau prea răspîndite ca să nu conţină un sîmbure de adevăr. Bărbaţii nu voiau ca soţiile lor să aibă acea sclipire îndrăzneaţă, de felină, în priviri, dar, cu siguranţă, curvele pe care le frecventau trebuiau să o aibă. Majoritatea dorinţelor lor nu se născuseră din amintirile experienţelor avute, ci din curiozitate şi fantezie. Puţini se puteau lăuda că-i cunoscuseră farmecele în intimitate. Era mofturoasă, pretenţioasă. Chiar dacă ar fi avut bani să plătească suma frumuşică pe care o cerea, majoritatea nu erau admişi în acea cameră intimă, dincolo de uşa care era în permanenţă zăvorîtă şi care păzea secrete palpitante. În acel moment toţi bărbaţii din încăpere îl invidiau pe Jake Langston. Dar dacă bărbaţii îl priveau cu gelozie, femeile se uitau după el cu jind. Curvele împrăştiate prin cameră distrînd mulţimea de bărbaţi strînşi în dupăamiaza aceea erau femei care-şi cîştigau pîinea. Cunoşteau valoarea dolarului, aşa că trebuiau să fie practice. Timpul lor însemna bani. Aşa că exercitau arta seducţiei asupra clienţilor lor, dar oricare dintre ele ar fi renunţat bucuroasă la aceşti cîţiva dolari pe care i-ar fi putut cîştiga în schimbul unei singure ore petrecute cu cowboy-ul Jake Langston. Era zvelt, avea şolduri înguste şi era bine legat, dar se mişca cu graţia felină a unei pisici de munte şi avea aceeaşi culoare galben-maronie. Pantalonii mulaţi acopereau fesele tari şi pulpele lungi ca o a doua piele. Centura pistolului era prinsă pe sub şolduri şi-i punea şi mai mult în evidenţă masculinitatea. Bărbaţii îi respectau talentul de pistolar. Pentru femei, reputaţia pe care o avea nu făcea decît să le sporească nerăbdarea de a-i fi prin preajmă. Adăuga o notă de pericol, lucru pe care numai cîteva femei respectabile l-ar fi recunoscut ca fiind stimulator. Umerii lui erau mari, ca şi pieptul, de altfel, dar nu atît încît să pară disproporţionaţi. Nu părea că merge, ci mai curînd că alunecă. Fetele care avuseseră norocul să-l distreze în camerele lor jurau că era la fel de îndrăzneţ în toate, aşa cum era şi-n mersul acela ondulat şi că acea unduire a şoldurilor lui nu era folosită doar la mers. Priscilla scoase o cheie din decolteul adînc al rochiei şi descuie uşa apartamentului ei. De cum intră, îşi aruncă evantaiul într-un scaun rotativ la modă şi se îndreptă spre o măsuţă joasă ca să-i toarne lui Jake ceva de băut dintr-o carafă mare şi grea de cristal. Jake închise uşa în urma lor cu un declic a cărui semnificaţie era clară. Privirea Priscillei o căuta pe a lui. Ea îşi detesta bătăile repezi ale inimii. Avea să fie asta noaptea cea mare? Camera de zi ar fi făcut cinste oricărui hoteî elegant, cu excepţia unui tablou ce o reprezenta pe Priscilla goală, pictat de unul din clienţii ei şi careşi plătise, astfel, nota de plată. Fără îndoială, fusese unul din iubiţii ei, pentru că pictura o înfăţişa într-o' postură de satisfacţie indolentă. De-a dreptul decadent, portretul încadrat de o ramă aurită împodobea peretele din spatele sofalei acoperite cu satin şi perne cu dantele de mătase puse una peste alta. Draperiile de la ferestre erau din moire, cu un model ce nu era mai încărcat decît al draperiilor ce puteau fi găsite în cele mai arătoase case ale epocii. Mesele erau decorate cu mileuri fine ca şi pînza de paianjen, care ar fi putut fi croşetate de bunica ei. Lămpile cu petrol aveau globuri mari de sticlă pictate cu flori. Bucăţele de cristal, cît picăturile de ploaie, se legănau şi se ciocneau uşor la cea mai mică adiere de vînt. Un covor gros acoperea aproape toată duşumeaua. O vază înaltă de porţelan, plină cu pene de păun, ocupa un colţ de cameră. Pe suprafaţa ei, un tînăr păstor admira cu ardoare nemuritoare o păstoriţă gen secolul şaptesprezece, cu sînii goi şi voluptuoşl. Jake exploră camera încet, fără grabă. Fusese acolo de mai multe ori. Niciodată nu încetase să-l fascineze. Priscilla prosperase, nu mai era fiica rebelă a unei mame autoritare şi a unui tată lipsit de personalitate. Jake, care la vremea aceea se numea Bubba, se culcase cu ea în lanurile ce dădeau în pîrg sau în paturi murdare, incomode. Dar cînd erau foarte dornici de a face dragoste, locul unde se întîmpla nu mai avea nici o importanţă. O curvă rămîne tot curvă, indiferent de locul unde îşi practica meseria. Priscilla, neştiindu-i gîndurile prea puţin măgulitoare, se îndreptă spre el şi-i înmînă un pahar de whisky. Ea îi smulse ţigara de foi dintre buze, o duse la gură şi trase un fum lung, lăsînd fumul să-i invadeze plămînii, apoi expiră încet. Mulţumesc. Nu le las pe fete să fumeze, aşa că nu pot să fiu un exemplu rău. Să mergem în dormitor. Trebuie să mă schimb pentru seară. El o urmă în cealaltă cameră. Era un loc indecent,- mult prea feminin şi care, într-un mod straniu, nu i se potrivea deloc. Priscilla era prea mult femeie pentru a se încadra în acea cameră pompoasă, confortabilă, dar Jake se gîndi că asta făcea parte din recuzita oferită clienţilor. Ajută-mă, te rog, Jake. Se întoarse cu spatele la el. Jake îndesă ţigara înapoi în gură, strîngînd-o între dinţii lui albi, drepţi şi mijind puţin ochii din cauza fumului. îşi puse paharul de băutură alături, apoi desfăcu, îndemînatic, butonii perfect aliniaţi ai rochiei. Cînd termină, ea îi aruncă o privire scurtă peste umărul dezgolit. Mulţumesc, dragule, îi spuse , cu o voce răguşită şi se îndepărtă. Jake rînji şi se aşeză pe scaunul tapiţat cu brocart, îşi puse picioarele pe scaun, fără să ţină cont de pinteni, asta ca să nu mai vorbim de noroiul uscat de pe cizme. Ce-ai mai făcut în ultimul timp? întrebă Priscilla în timp ce-şi dezbrăca rochia adînc decoltată cu o mişcare de expert, îndelung repetată. Jake suflă în aer un rotocol perfect de fum şi întinse mîna după paharul cu whisky. Am lucrat în Panhandle, am mai meşterit cîte un gard de-acolo pînă la mama dracului. Ea ridică din sprîncene semnificativ în timp ce-şi arunca din picioare papucii roşii. Nu se obosi să • culeagă lucrurile de pe jos. într-o anume măsură, a-şi lăsa hainele exact în locul unde se dezbrăcase sporea efectul de inedit. Bărbaţii preferau ca femeile lor să nu facă prea mult caz de ordine, mai ales cînd era vorba să intre în pat. Neglijenţa asta studiată făcea ca sexul plătit să pară mai spontan decît era. Pe un ton uşor ridiculizant, îl întrebă: Te-ai statornicit undeva şi ai devenit omul cu cleştele? Aceasta era porecla dată cowboy-ilor care, după ce rătăceau de colo-colo, se vedeau puşi în situaţia de a accepta orice slujbă. Deseori trebuiau să întindă gardurile de sîrmă ghimpată care împrejmuiau fostele păşuni şi care îi lăsaseră fără locuri de muncă. Da, m-am obişnuit să mănînc şi alte chestii de genul ăsta, spuse Jake cu voce joasă. Ochii lui nu pierdeau nici măcar una din mişcările seducătoare pe care le făcea ea. Corsetul ei era bine strîns în şireturi. îi împingea sînii în sus şi în afară atît de mult, încît cămaşa de dedesubt de abia îi mai acoperea. Fusese întotdeauna foarte bine dotată. Jake îşi amintea aceşti sîni mari şi duri. Dîndu-şi la o parte jupoanele, se aşeză pe un taburet rotund în faţa unei măsuţe de toaletă. Avea oglinzi prinse în balamale, aşa încît să se poată studia din toate unghiurile. Cu un pămătuf din coadă de miel, ea se pudră pe gît, pe umeri şi pe sîni. Eşti în vacanţă? Un rîs gros răbufni din pieptul lui Jake. Nu. M-am săturat să nu văd altceva decît flori de cîmp şi murdărie. Miam dat demisia. Şi ce-ai de gînd să faci acum? Ce avea de gînd să facă? Să se lase dus de curent pînă cînd găsea o slujbă. Asta făcuse cam toată viaţa lui de adult. Mai putea să cîştige şi ceva premii în bani la rodeo-uri, suficient pentru ca el şi calul lui să supravieţuiască, suficient pentru cîte o partidă de poker cînd şi cînd, sau pentru cîte o plăcere în locuri ca Grădina Edenului deţinut de Priscilla. Cîte drumuri ai făcut, Jake? Eu nu mai ştiu de cîte ori te-ai dus înapoi la Fort Worth după ce te-ai întors din nord. Nici eu nu mai ştiu. M-am dus la Kansas City de mai multe ori. Am bătut drumul spre Colorado o dată. Nu mi-a plăcut. Este o ţară frumoasă, dar afurisit de rece. Jake îşi duse palmele la ceafă, savurînd spectacolul pe care ea îl oferea în timp ce-şi ungea sfîrcurile. Degetele ei aplicau pe sîni balsamul colorat ce se afla în recipientul minuscul de sticlă de pe « măsuţa de toaletă. Făcea acest lucru cu foarte mare fineţe, aproape cu dragoste. Dar tu, Priscilla? Tu de cînd ai locul ăsta? De cinci ani. Şi cît te-a costat? „Ore în şir de stat pe spate", ar fi vrut ea să spună. Ore în şir în compania unor ţărani graşi şi transpiraţi care se plîngeau că nevestele lor nu mai voiau copii şi îi refuzau la pat, sau a cowboy- lor neciopliţi care aduceau cu ei putoarea din grajduri. La început lucrase în Jefferson - ultima oprire înainte de frontieră. Dar cînd în apropiere fu construită o cale ferată, ceea ce distrusese oraşul din punct de vedere comercial, Priscilla se mută în Fort Worth, loc unde se întîlneau toate drumurile din stat. Era un oraş zgomotos, plin de cowboys care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii pe care îi cîştigau mînînd vitele spre tîrg. Priscilla vedea că reputaţia ei creştea. în acele zile nu le trăgea rasol clienţilor. Ba chiar lăsa de la ea. Era căutată. Banii îi pusese deoparte. Cînd a avut destui, apelă la unul dintre clienţii săi loiali, un bancher, şi îl convinse să-i semneze, în secret, actul de cumpărare a saloon-ului. împreună cu el cumpărase localul de la fosta matroană şi-l transformase într-o oază a plăcerilor de primă clasă, ce-i atrăgea nu doar pe cowboys, ci şi pe cei care-i angajau. Mu s-a făcut nici o economie şi investiţia s-a dovedit a fi înţeleaptă. Ea reuşi să-i plătească bancherului datoria în doi ani. Cu excepţia faptului că era exclusă din comunitatea „decentă", stabilimentul ei, situat în acea parte a oraşului cunoscută ca Ogorul Iadului o făcea să nu-şi facă griji prea mari pentru bani. Dacă ai nevoie de o slujbă, poţi avea, te pot angaja oricînd ca om de ordine sau crupier. Jake rîse şi îşi aşeză paharul gol pe măsuţa de lîngă scaun. Nu, mulţumesc, Priscilla. Eu sînt cowboy. Nu-mi place să am pereţi în jurul meu. în plus, dacă e să mă iau după ce spui, stînd eu aici tot timpul, fetele tale n-ar mai lucra. Şi asta nu putem permite, aşa-i? întrebă el pe un ton sarcastic. Priscilla se strîmbă dezaprobatoare în timp ce îmbrăca o rochie de satin negru. Pana roşie din părul ei fu înlocuită cu una neagră, lucioasă, prinsă cu o agrafă cu piatră. Jake Langston nu mai era un băieţaş. Priscilla îşi înăbuşi un zîmbet cînd îşi „corectă" acest gînd. Jake Langston fusese întotdeauna prea mare pentru pantalonii lui. în mod sigur nu-i lipsea înzestrarea de bărbat. îl măsură cu ochii întredeschişi în timp ce-şi punea mănuşile lungi, negre, strînse pe degete şi pe antebraţe. Jake se maturizase şi devenise al naibii de atrăgător. Era normal să fie sigur pe el. în tinereţe, fusese blond spălăcit. Acum, părul i se mai închisese la culoare, dar numai pe la margini. Şuviţele blonde, aproape albe, erau ca un far atrăgînd femeile spre el aşa cum o lampă atrage fluturii. Pielea lui parcă fusese tăbăcită. Expunerea îndelungată la soare îi dădea o nuanţă arămie care scotea şi mai mult în evidenţă albastrul ochilor lui. Linii subţiri erau gravate în jurul ochilor şi la colţurile gurii. Dar în loc să-i dăuneze aspectului general, intemperiile îl făceau şi mai atrăgător, cum nu fusese în tinereţe. Era neşlefuit. Dur. Potenţial periculos. Părea să aibă un secret ascuns în spatele zîmbetului său leneş, care sugera că era vorba de ceva rău şi că murea la dorinţa de a-l dezvălui. Iar virilitatea lui era o provocare căreia nici o femeie nu-i putea rezista. Priscilla îşi amintea de băiatul pe care îl iniţiase sexual. Întîlnirile lor fuseseră fierbinţi şi frecvente, violente şi trăite cu intensitate, cu ardoare. Oare cum va fi acum? Ani de zile ea a tot vrut să afle. Cît timp rămîi la Fort Worth? Plec diseară spre est. Iau un tren de noapte. Ţi-i aminteşti pe Colemani? Fata lor se căsătoreşte mîine. Coleman? Tipul din convoiul de căruţe? Parcă Ross se numea. Ea ştia foarte bine despre cine era vorba, dar voia să-l provoace tot aşa de mult pe cît voia şi el să o provoace întotdeauna. Era un joc pe care-l jucau de fiecare dată cînd se întîlneau. Şi care era numele femeii? Cea cu care s-a căsătorii din caritate. Lydia, răspunse el Imediat. A, da, Lydia. N-avea nume de familie, nu-i aşa? întotdeauna m-am întrebat ce avea de ascuns. Scoţînd dopul unei sticluţe de parfum din cristal îşi tamponă dosul urechilor, gîtul, încheieturile mîinilor, sînii. Am auzit că se descurcă destul de bine cu ferma lor de cai. într-adevăr. Mama mea locuieşte pe pămîntul lor. La fel şi fratele meu mai mic. Micah. Broscoiul ăla? A crescut acum. Este unul dintre cei mai buni îngrijitori de cai pe care-i ştiu. Ce s-a întîmplat cu sugarul domnului Coleman? Cel pentru care Lydia era doică încă înainte de căsătorie? Jake se opri un moment, căutînd să vadă dacă Priscilla vorbeşte cu ranchiună. în cele din urmă răspunse: Lee. Ei şi Micah sînt la fel. Tot timpul fac cîte o prostie. Priscilla îşi contemplă imaginea în oglindă şi îşi aranja părul din cîteva mişcări. Şi au o fată. A ajuns deja la vîrsta măritişului? Jake zîmbi afectuos. Nu chiar. Ultima dată cînd am văzut-o, mai avea încă fundiţe şi alerga după Lee şi după Micah, implorîndu-i să o ia cu ei la prinderea unui cal nărăvaş. Deci e băieţoasă? întrebă Priscilla, mulţumită. îşi amintea cum se uita Jake la Lydia Coleman: ca un viţel. Toţi bărbaţii din convoiul de căruţe se simţeau atraşi de ea, cu toată reticenţa pe care soţiile lor o arătau la început. Dacă Lydia nu s-ar fi căsătorit cu Ross Coleman, Priscilla ar fi fost nebună de gelozie. îi plăcea, să creadă că fiica Lydiei este o slăbănoagă stîngace sau un fel de fată-băiat. Mă gîndesc că dacă se mărită, trebuie să se mai fi schimbat de cînd am văzut-o ultima dată. Priscilla luă evantaiul şi se învîrti prin faţa lui, provocatoare. Ei bine? Rochia îi era foarte strîns mulată pe corp. Decolteul era larg, adînc şi-i acoperea sînii cu o dantelă tot aşa de fină ca şi a mănuşilor. Croiala era astfel concepută ca să-i dezvăluie sfîrcurile colorate ale sînilor. în faţă poalele rochiei lăsau să i se vadă botul papucilor din satin negru, iar în spate formau o scurtă trenă. Un corset modern accentua forma de clepsidră a corpului ei. Jake o fixă insolent cu ochii lui albaştri, cinici. Arăţi foarte bine. întotdeauna am spus că eşti cea mai drăguţă curvă pe care am cunoscut-o vreodată, spuse el sesizînd licărul de mînie din ochii ei cenuşii. O luă de mînă şi o trase în jos, spre scaunul pe care stătea. Priscilla scăpă evantaiul care căzu pe covor. Pana din părul ei alunecă într-o parte. Te-ai tot agitat prin faţa mea toată noaptea, Pris. Ei bine, cred că-i vremea să primeşti ceea ce cauţi, spuse Jake şi îşi apăsă cu putere gura pe gura ei. înfometate, buzele ei se deschiseră permiţînd pătrunderea limbii lui. Fetele ei nu exageraseră. Jake era un băiat experimentat. Şi trupul ei simţi' asta, răspunzînd cu toată vigoarea. Corpul lui era dur, muşchii stăteau încordaţi. Priscilla se lăsă pe spate arcuindu-şi trupul şi, ridicîndu-şi mîna spre capul lui blond, îl prinse de păr. Cu un gest bine cunoscut, mîna lui găsi calea pe sub fusta ei, lunecînd în sus pe coapsă deasupra genunchiului delicat, prinse carnea caldă, fremătătoare şi frămîntă. Priscilla ridică genunchiul. Aşa, Jake, Jake, şopti ea, căutîndu-i gura. Jake îşi strecură mîna liberă în-tre trupurile lor.Priscilla crezu că vrea să-şi desfacă pantalonii şi-l privi stupefiată cînd el scoase la iveală un ceas de buzunar şi îl privi. îmi pare rău, Pris, spuse el, pe un ton nesincer. Am de prins un tren. Priscilla îl îmbrînci furioasă. Porcule! Rîzînd, Jake se ridică de pe scaun. Oare aşa se vorbeşte cu un prieten vechi? Priscillei i se întîmplă un lucru foarte rar. îşi pierdu cumpătul. Terchea-berchea stupid ce eşti! îngrămăditule! Chiar crezi că am vrut să fac dragoste cu tine? , - Nu cred, sînt sigur, spuse el, clipind din ochi şi pornind spre camera de zi. îmi pare rău că te-am dezamăgit. Nu mai sînt destul de bună pentru tine? Jake se răsuci spre ea. Ba eşti destul de bună. Prea bună. Cea mai bună. Tocmai de-aia nu te vreau. Pentru că eşti cea mai bună curvă de pe aici. Tu dormi cu curve tot timpul. Numai cu curve te culci. Dar dacă nu le cunosc, pot să-mi închipui cu totul altceva. Pot să-mi imaginez că sînt primul. Dar tu eşti curvă de cînd te ştiu. În patul tău au fost duzini întregi de bărbaţi. Asta cam scade din romantism, în ce mă priveşte. Faţa ei deveni lividă şi Jake realiză cît de urîtă putea să fie. Asta-i din cauza lui frate-tu, nu-i aşa? N-ai mai putut să te culci cu mine din ziua în care a murit. Taci din gură. O spuse cu atîta răceală încît o înspăimîntă. Priscilla se trase un pas înapoi, dar nu se dădu bătută. Eşti încă un terchea-berchea tîmpit din Ten- nessee, deşi ai învăţat să vorbeşti mai bine. îţi pierzi cumpătul uşor .şi asta ţi-a creat o reputaţie pe care bărbaţii o respectă. Ştii cum să le mulţumeşti pe femei. Dar dincolo de toate astea eşti tot Bubba Langston, un simplu ţărănoi. Jake se opri la uşă. Ochii lui nu mai erau aprinşi de durere, ci reci şi necruţători. Pielea feţei lui era întinsă la maximum, iar liniile care îi Încadrau gura parcă şi mai adînc săpate. Nu, Priscilla. Acel băiat, Bubba, a dispărut cu mult timp în urmă. Priscilla încă mai era furioasă. Ochii ei aruncau săgeţi cînd îşi ridică privirea spre el. Am să-ţi dovedesc că încă mă mai doreşti. Asta-i o promisiune. în curînd o să-ţi aminteşti cum eram. Pe vremea aia eram doar nişte copii. Aprinşi de dorinţă. Am mai putea fi la fel. îi lăsă capul pe spate şi îi puse mîna pe piept. O să te am din nou, Jake. Jake îşi amintea foarte bine prima lor îmbrăţişare. După-amiaza aceea îi era întipărită în memorie pentru totdeauna. -    Nu fi chiar aşa sigură, Priscilla. închise uşa apartamentului ei privat şi mai rămase acolo o clipă, meditativ. Afacerile începuseră. Distracţiile serii erau în toi. Fete îmbrăcate sumar se mişcau de colo-colo prin saloane şi săli de jocuri, flirtînd, tachinînd, oferindu-se jucătorilor. Cîteva îi priveau cu respiraţia tăiată, aşteptînd. Le zîmbi, dar fără să le încurajeze. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ele. Nu avusese o femeie de, cîteva săptămîni. Cu toate că nu s-ar fi culcat pentru nimic în lume cu Priscilla, totuşi nu era făcut din lemn. Imaginea ei dezbrăcată, mirosul de carne de femeie fuseseră un stimulent puternic.^ încă un pahar de whisky? încă o partidă de cărţi? O oră într-unul din paturile de sus, un moment de uitare? Bună, Jake. Una din curve încercase să-l abordeze. Bună, Sugar. Sugar Dalton era angajata Priscillei încă de cînd începuse Jake să frecventeze localul. Cum merge treaba? Nu mă pot plînge, răspunse ea, cu un zîmbet deloc convingător. Liniile ce i se vedeau pe faţă, în ciuda machiajului abundent, lăsau să se vadă cît de rău mergeau lucrurile şi cît de mult îşi ura ea viaţa. Dar era resemnată şi dornică de a mulţumi. Lui Jake întotdeauna îi păruse rău de ea. Aş putea să te fac să te simţi bine la noapte, Jake, spuse, plină de speranţă. De dragul ei, aproape că fu tentat să o ia cu el la etaj. Dar se mulţumi doar să dea din cap în semn de refuz. Dar poţi să-mi aduci pălăria şi desaga. Uite bonul. Scotoci în buzunar după hîrtia de la vestiar şi ea se grăbi să facă ce i s-a spus. Cînd se înapoie, îi strecură în palmă cincizeci de cenţi, mult mai mult decît un bacşiş obişnuit, pentru o treabă pe care ar fi putut să o facă şi singur fără prea mare efort. Mulţumesc, Sugar. Pentru puţin,Jake, spuse ea cu o privire ademenitoare. Oare ar fi trebuit să fie binevoitor cu ea şi să-şi satisfacă trupul flămînd? Nu. înainte de a se răzgîndi, porni printre mese spre uşa de la intrare. Trebuia să prindă ultimul tren din seara asta. Era aşteptat în Larsen în dimineaţa următoare. Banner Coleman urma să se căsătorească. Era ziua cununiei lui Banner Coleman. Banner se simţea mireasă pînă în vîrful unghiilor aşa cum stătea în spatele bisericii, în spatele unui arbust înflorit, uitîndu-se la oamenii care îşi sacrificaseră o după-amiază de sîmbătă ca să vină s-o vadă măritîndu-se cu Grady Sheldon. Aproape toată lumea din Larsen fusese invitată. Şi se părea, judecînd după mulţimea care umplea cu repeziciune stranele bisericii, că toţi cei care primiseră o invitaţie se îmbrăcaseră în hainele lor de sărbătoare şi erau prezenţi. Banner îşi mişcă picioarele încetişor; îi plăcea foşnetul rochiei de mătase la atingerea picioarelor. Partea de jos a rochiei era strimtă, în pas cu moda, şi cădea ca o draperie peste pantofii din satin. Surplusul de material fusese adunat într-o încreţitură la spate, care se revărsa, ca o cascadă, într-o trenă scurtă. Partea de sus a rochiei, din mătase foarte fină, care se deschidea la baza gîtului asemeni petalelor unui crin, era presărată cu perle minuscule şi era transparentă pînă la rădăcina sînilor ei uşor conturaţi. Era un model provocator, mai ales pentru că se potrivea de minune cu trupul zvelt al lui Banner, dar rămînea în acelaşi timp, neprihănit. Voalul fin ce abia îi acoperea părul negru şi faţa fusese comandat de către cea mai bună croitoreasă din Larsen tocmai la New York: în mod normal, lui Banner îi plăceau culorile vii, dar albul de fildeş al rochiei de mireasă contrasta perfect cu părul ei negru ca smoala. Tenul ei avea culoarea caisei coapte, nu alb ca laptele, aşa cum era în vogă, pentru că ea prefera să stea la soare fără ceea ce-doamnele considerau a fi protecţia necesară oferită de o umbrelă de soare. De la mama ei moştenise predispoziţia de a face pistrui pe nas cînd stătea la soare. Aceste imperfecţiuni erau discutate cu compasiune de către doamnele ce se adunau la cercurile de croitorie. - Este o fetiţă aşa de dulce, măcar de-ar fi ceva mai atentă cu soarele ăsta de pe-aici. Banner ajunsese să se împace cu faţa ei cu mult timp în urmă. Nu era drăguţă în sensul clasic, dar ei îi plăcea mai mult neconvenţionalitatea feţei ei, Nu-şi făcea probleme cu un lucru atît de mărunt cum ar fi pistruii. în plus, şi mama avea pistrui. Iar mama era frumoasă. Ochii îi moştenise de la ambii părinţi. Ai tatălui erau verzi. Ai mamei aveau culoarea whisky-ului. Ai ei erau aurii presăraţi cu verde. „Ochi de pisică", ar fi putut spune cineva. Dar nu ar fi fost chiar exact, pentru că nu exista nici un pic de gri în ei, ci numai un auriu - topaz împestriţat cu verde. Mulţimea devenea tot mai nerăbdătoare. Organistul începu să cînte abia atingînd clapele. Fericirea creştea în sufletul lui Banner, dînd obrajilor ei o nuanţă de piersică coaptă. Ştia că arăta foarte bine. Ştia că era iubită. Se simţea ca o adevărată mireasă. Toate stranele bisericii se umpluseră. în culoarul din centrul bisericii, ministranţii le cereau politicoşi oamenilor să se apropie mai mult unii de alţii pentru ca să încapă mai bine cu toţii. Din fericire, o briză din sud pătrundea prin ferestrele înalte, impozante, dispuse în şiruri de cîte şase pe fiecare parte a bisericii, răcorindu-i uşor pe invitaţii la cununie în acea după-amiază călduroasă de primăvară. Domnii se tot răsuceau în costumele lor incomode, strîns încheiate la gît. Doamnele, cu rochiile de bumbac fluturînd în bătaia vîntului, se răcoreau cu evantaiele uşoare şi cu batistele fine, delicate. Mirosul trandafirilor proaspăt tăiaţi, chiar în dimineaţa aceea, umplea aerul. Petalele catifelate încă erau acoperite de picături de rouă. Fără să aibă vreo preferinţă pentru o anume culoare, Banner se folosise de toate culorile florilor, de la roşu intens la albul imaculat. Cele trei domnişoare de onoare ce aşteptau în picioare doar la cîţiva paşi înaintea ei, erau îmbrăcate în rochii pastelate, cu volănaşe. Arătau tot atît de fragile ca şi florile ce decorau biserica. Era cea mai reuşită cununie pe care şi-o putea imagina Banner Coleman. Eşti pregătită, Prinţesă? Banner îşi întoarse capul şi îl privi pe tatăl ei prin voal. Nu-l auzise venind lîngă ea. Tată, arăţi aşa de chipeş! Ross Coleman îi zîmbi cu acel zîmbet al său care cucerise inimile atîtor femei. Maturitatea îl făcea şi mai atrăgător. Acum avea fire de păr argintii la tîmple şi în mustaţa lui lată, bogată. La cincizeci şi doi de ani, era la fel de înalt şi de lat în umeri ca întotdeauna. Munca grea îl făcuse să se menţină în formă, fără să se îngraşe. îmbrăcat într-un costum negru, cu cămaşă albă şi guler înalt, arăta atît de chipeş pe cît şi-ar fi dorit o mireasă să arate tatăl ei. Mulţumesc, spuse el, cu o mică plecăciune, Nu mă mir că mama s-a măritat cu tine. Tot aşa de chipeş erai şi în ziua cununiei tale? Privirea lui îşi schimbă direcţia pentru o clipă. Din cîte-mi amintesc, nu prea. Plouase în ziua aceea. îşi amintea de un grup de emigranţi uzi pînă la piele adunaţi în faţa căruţei lui, de Lydia, speriată, arătînd de parcă urma să se prăbuşească în orice moment, şi de el însuşi, furios şi plin de resentimente. Fusese obligat să se căsătorească cu ea şi era cît se poate de nervos. Habar nu avea că acesta avea să fie cel mai bun lucru pe care l-a făcut în viaţa lui. începu să-şi schimbe părerea despre ea atunci cînd preotul spuse: „Acum puteţi săruta mireasa", şi o sărutase prima dată. V-aţi căsătorit cînd eraţi în convoiul de căruţe. -Da." Sînt sigură că mamei nici nu-i păsa dacă erai bine îmbrăcat sau nu. - Cred că nu, spuse el, cu o voce puţin răguşită. Privirea lui căuta ceva în faţa bisericii şi se opri asupra femeii care fusese escortată la loja din faţă doar cu cîteva minute mai înainte. Arată minunat astăzi, spuse Banner, urmărindu-i privirea. Lydia era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoarea mierii. Razele de soare ce pătrundeau printr-una din ferestre făceau să-i strălucească părul în reflexe roşietice. Da, într-adevăr. Banner îi dădu un cot uşor, tachinîndu-l. întotdeauna spui că-i frumoasă. Ross îşi întoarse privirea spre fiica lui. întotdeauna spun că şi tu eşti. El o studie cu atenţie, admiţînd că rochia şi voalul o făceau cumva de neatins. în curînd, avea să aparţină altcuiva. El nu avea să mai fie cel mai important bărbat din viaţa ei. Gîndul că relaţia lor avea să se schimbe pentru totdeauna după ziua aceea îi produse o durere în piept. Ar fi vrut ca ea să fi rămas o fetiţă mică - prinţesa lui. Eşti o mireasă frumoasă, Banner. Mama ta şi cu mine te iubim. Nu ne prea vine uşor să te dăm, nici chiar unui bărbat tînăr şi bun cum este Grady. Ştiu, tată. Lacrimi îi umbriră ochii. Înălţîndu-se pe vîrfuri, îşi ridică voalul şi îl sărută pe obrazul lui aspru. Şi eu vă iubesc. Ştii cît de mult îl iubesc pe Grady dacă vă părăsesc, pe tine şi pe mama, ca să mă mărit cu el. Ochii ei priveau spre partea din faţă a bisericii exact în clipa cînd uşa din spatele corului se deschise. Pastorul, Grady şi cavalerii lui de onoare intrară solemn şi îşi ocupară locurile sub bolta de ghirlande şi flori. Lacrimile'ei se uscară instantaneu şi gura lui Banner se deschise într-un zîmbet de bucurie neumbrită. Grady arăta foarte bine în costumul lui negru. Părul lui pieptănat lins lucea. Stătea drept, înalt, poate puţin rigid. Tot aşa stătuse şi cînd îl văzuse Banner pentru prima dată. Asta se întîmplase la funeraliile tatălui său. Banner nu-i cunoscuse pe Sheldoni înainte. Mama lui Grady murise înainte ca ei să se fi mutat în Larsen şi să se fi apucat de afacerile lor cu cherestea. Moartea domnului Sheldon nu însemnase pentru Banner decît un inconvenient atunci cînd părinţii i-au spus că trebuie să-i însoţească la înmormîntare. Asta însemna să-şi petreacă o zi întreagă îmbrăcată într-o rochie şi nu în pantalonii pe care-i purta la fermă şi să meargă la biserică în loc să vadă cum cowboy-ii îmblînzeau^o iapă nărăvaşă. Avea, pe atunci, paisprezece ani. Îşi amintea foarte bine că fusese impresionată de Grady, care avea douăzeci de ani şi care avea o atitudine atît de stoică în faţa mormîntului. Rămăsese absolut singur pe lume. Pentru Banner care era înconjurată de oameni care o iubeau, un asemenea lucru era de neconceput. Cel mai rău lucru care i se putea întîmpla cuiva era să rămînă singur, lipsit de dragoste. Privind retrospectiv, ea se gîndi că începuse să-l iubească pe Grady din acea zi, pentru curajul lui. De cîte ori se ivea ocazia îl însoţea pe Ross la fabrica de cherestea. Doar în urmă cu un an Grady păru s-o observe. El se uitase de două ori la ea surprins în ziua cînd venise în curtea fabricii cu Lee şi Micah. Luînd-o la început drept băiat, pentru că era îmbrăcată băieţeşte, rămase cu gura căscată, şocat cînd ea îşi scosese pălăria şi o masă de păr negru se rostogolise pe umerii ei şi pe sînii ce se conturau sub bluza simplă de bumbac. Curînd după aceea, Grady o Invită ba să se plimbe cu trăsura lui în cîte o duminică după-amiază, ba să danseze cu el la petreceri, ba se aşeza lîngă ea în biserică. El era unul din numeroşii tineri care se întreceau în a-i atrage cumva atenţia, dar devenise descurajant de clar pentru toţi ceilalţi pretendenţi că el era preferatul. în ziua în care el îi ceruse formal lui Ross permisiunea de a o curta, ea îl urmări de cum ieşise din casă, călărindu-l pe Dusty în josul drumului într-un fel cum armăsarul nu mai fusese călărit pînă atunci. Grady! ţipase ea, sărind din şa şi alergînd fără ruşine spre el atunci cînd îl văzuse oprind trăsura. în timp ce cobora, ea i se aruncase în braţe, cu ochii strălucindu-i şi cu obrajii roşii. Ce-a spus? A spus că este de acord! O, Grady, Grady. îl strînsese tare în braţe. Apoi, realizînd că nu se purtase chiar ca o domnişoară, se dăduse puţin înapoi, ca să-l privească pe sub genele groase. Acum, dacă tot mă curtezi oficial, poţi să mă şi săruţi dacă vrei. Eu... chiar se poate? Eşti sigură? Buclele ei negre tresăltaseră cînd ea dăduse din cap energic. De fapt, ea simţise că ar fi murit dacă n-ar fi sărutat-o. Cu fiecare fibră a corpului ei aştepta să simtă buzele lui unindu-se cu ale ei. El îşi aplecase uşor capul şi o sărutase pe obraz, cast.'" - Asta-i tot? El se trăsese înapoi şi citise pe faţa ei uimirea şi dezamăgirea. Cum ea nu făcea nici o mişcare pentru a se îndepărta de el, aşa cum se aşteptase, o sărutase apăsat. îi plăcuse, dar era puţin dezamăgită. Nu fusese acel sărut despre care Lee şi Micah discutau în şoapte fierbinţi cînd n-o ştiau prin preajma lor. Săruturile pe care le descriau ei în detaliu erau mult mai intime. Pomeneau ceva şi despre limbă. Mama şi tata nu se sărutau cu buzele strîns li'pite, ba nici măcar corpurile lor nu se atingeau. Banner, curioasă şi impulsivă, îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui, arcuindu-şi corpul. El scosese un sunet de surpriză înainte de a o cuprinde posesiv cu braţele. Dar tot cu gura închisă. Cu respiraţia tăiată, el o îndepărtase cîteva secunde mai tîrziu. - Pentru Dumnezeu, Banner. Ce vrei să-mi faci? Ea se înroşise puternic. De fapt, anumite părţi ale corpului ei de care abia dacă fusese conştientă că există, erau acum fierbinţi şi excitate. Şi-ar fi dorit să se fi putut căsători în chiar după-amiaza aceea, şiar fi dorit ca acel foc mocnit dinăuntrul ei să continue să ardă pînă cînd... ei bine, pînă atunci. -îmi pare rău, Grady. Ştiu. Nu prea m-am purtat ca o domnişoară. Dar asta din cauză că te iubesc atît de mult. - Şi eu te iubesc. El o sărutase cast încă o dată înainte de a se urca în trăsură şi de a-şi lua rămas bun. Cu toate că Lee şi Micah o necăjeau fără milă, ea începu să-şi petreacă tot mai puţin timp afară, în preajma ţarcurilor, cu argaţii, şi tot mai mult cu Lydia şi Ma în casă. Ma Langston o învăţa să brodeze. Ea lucra,' cu un efort de concentrare la feţe de pernă şi şervete de vase pe care le călca, le împacheta cu grijă şi le aşeza în lada de zestre. Treburile gospodăreşti fuseseră întotdeauna o corvoadă groaznică pentru ea şi le evitase cît putuse. Acum însă începuse să o ajute pe Lydia, dînd chiar sugestii în legătură cu aranjarea mobilei şi înlocuirea perdelelor din salon. Timpul pe care îl petrecea cu Grady era minunat şi romantic. Era îndrăgostită şi fericită. Cînd Grady îndrăznise să-i ceară mîna, se învăluise într-un nor de fericire care încă nu se risipise. îl privea acum pe Grady cu acea dragoste care o adusese în faţa altarului. Inima îi bătea mai repede la gîndul nopţii care urma. Cu fiecare zi care trecea, era tot mai greu să suprime dorinţa pe care sărutările lor o inspirau. Cu cîteva nopţi în urmă, cînd îl condusese pînă la trăsura lui, trasă sub un pom din curtea din faţa casei, Grady îşi pierduse controlul pe care singur şi-l impusese. îmbrăţişaţi se legănau dintr-o parte în alta. Obrazul ei era aşezat pe pieptul lui şi-l auzea inima bătînd la fel de repede ca şi a ei. Numai cinci nopţi şi nu va mai trebui să ne luăm rămas bun şi să ne despărţim seara. O să ne spunem noapte bună în propriul nostru pat. El gemu. Banner, dragoste, n-ar trebui să vorbeşti aşa. De ce? întrebă ea, ridicîndu-şi capul ca să-l privească. El îi îndepărtă o şuviţă de pe obraz. Pentru că mă faci să te doresc şi mai mult. Chiar aşa, Grady? Nu avea sens să pretindă că nu ştia ce voia el. Nu crescuse la o fermă de cai fără să acumuleze cunoştinţe practice despre împerechere. în plus, o asemenea atitudine era contrară naturii lui Banner. Nu se mai întîmplase să pozeze în ignorantă. Da, oftă el. Te doresc. Grady o sărută apăsat. Buzele ei se dezlipiră. El ezită doar o clipă înainte de a-i atinge buzele cu limba. O, Grady. îmi pare rău, eu... Nu. Nu te opri. Mai sărută-mă aşa. El o iniţie într-un nou fel de a săruta,,care o lăsa fără respiraţie, o excita şi o încălzea. Dar în loc să-i potolească durerea din cap mai degrabă o intensifica. Ea se lipi de el cu putere. Banner, gemu el. Mîna lui alunecă de pe umărul ei spre talie, dar în coborîre întîlnise sînul ei plin. Se opri şi apăsă. Senzaţia care o străbătu fu mai mult decît se aşteptase. Speriată de puterea, de vigoarea ei răscolitoare, se desprinse din braţele lui. Ochii lui Grady se îngustară o fracţiune de secundă, apoi lăsă capul brusc în jos, privindu-şi pantofii, dezgustat, ruşinat de el însuşi. Banner... începu el. Te rog, fără scuze, Grady. Tonul ei blînd îl făcu să-şi ridice din nou ochii spre ea. Am vrut să mă mîngîi. Şi încă mai vreau. Dar ştiu că fetele n-ar trebui să se poarte ca şi cînd le-ar plăcea... partea mai intimă a căsătoriei. Nu vreau ca tu să crezi lucruri urîte despre mine. De asta te-am oprit. El îi luă mîinile într-ale lui, le duse la buze şi le sărută cu ardoare. -- Nu gîndesc rău despre tine. Te iubesc. Ea rîse cu acel rîs al ei puternic, gutural, care îi făcuse pe mai mulţi angajaţi de-ai tatălui ei să-şi piardă somnul noaptea şi să se gîndească cum ar fi să se tăvălească puţin cu Banner Coleman. N-o să ai de luptat cu mine ca să mă duci în pat, Grady. Mai tîrziu, cînd intră în casă, îi auzi pe Lydia şi pe Ross vorbind încet în salon. Crezi că-i pregătită să se mărite? Nu are decît optsprezece ani, spunea Ross. Lydia rîse uşor. Este fiica noastră, Ross. Toată viaţa ei a văzut cum ne iubim unul pe altul. Nu cred că mai e un mister pentru ea căsătoria. Este pregătită. în ce priveşte vîrsta, majoritatea prietenelor ei sînt căsătorite. Unele au deja copii. Dar nu sînt fiicele mele, mormăi el. Vino aici şi stai jos. Nu te mai plimba că-mi distrugi covorul. Banner îi auzi mişcîndu-se cînd tatăl ei se aşeză aproape de mama ei, pe sofa. Şi-l închipuia ţinîndu-şi braţul în jurul Lydiei, iar pe ea ghemuindu-se la pieptul lui, ca de obicei. Grady te îngrijorează de fapt? Nu, spuse Ross nemulţumit. Cred că este aşa cum pare - statornic, ambiţios. Pare să o iubească pe Banner. Doamne, ar face bine s-o trateze cum trebuie, altfel va avea de-a face cu mine. Aproape că putea să vadă cum degetele liniştitoare ale mamei ei treceau prin părul lui Ross. Mai curînd Banner va fi cea cu probleme. Este o femeie încăpăţînată sau n-ai observat? Mă întreb pe cine moşteneşte? zise Ross afectuos. Urmă un moment de linişte. Banner ştia că se îmbrăţişau într-un fel care i-ar fi uimit pe cei mai mulţi dintre prietenii ei care nu-şi văzuseră niciodată părinţii mîngîindu-se. Auzi fîşîitul hainelor lor cînd se aşezară mai confortabil, după ce se sărutaseră. Ross vorbi primul. Mi-am dorit atîtea pentru copiii noştri. Mult mai mult decît am avut tu şi eu cînd eram copii. Nu-mi mai amintesc nimic dinaintea zilei în care ne-am cunoscut. Ba da, îţi aminteşti, îi răspunse el încet. Şi eu îmi amintesc. Cu Lee numi fac probleme. Se descurcă şi singur. Dar Banner... oftă el. îl omor pe ăla care-i face ceva. Sînt fericit că nu s-a împlinit cea mai rea dintre temerile mele. Care anume? Teama că vreun coVvboy de doi bani ar veni aici călare şi ar răpi-o. Cowboy-ii n-o impresionează. A crescut cu ei. N-a mai avut optsprezece ani pînă acum şi nici n-a mai avut acea expresie în ochi. O are de pe la şaisprezece ani. Ce expresie? Ca aceea pe care o ai tu cînd îmi deschei nasturii de la cămaşă. Ross Coleman, eşti un înfumurat. Dojana mamei ei fusese curmată brusc şi Banner nu avu nici cea mai mică îndoială că buzele tatălui ei erau răspunzătoare de aceasta. Nu mă uit nicicum, protestă Lydia slab cîteva momente mai tîrziu. O, ba da. De fapt - şi vocea lui Ross coborî - te uiţi aşa şi acum. Vino aici, femeie, şopti el, înainte ca altă tăcere grea să se instaleze. Zîmbind, Banner stinse lampa din hol şi urcă treptele spre camera ei, Se privi în oglinda de deasupra mesei ei de toaletă, îşi lipi nasul de sticlă şi îşi cercetă pătrunzător ochii. Chiar avea „acea privire"? Oare de asta îndrăznise Grady să o atingă într- unul din locurile acelea nepermise despre care ea şi prietenele ei vorbeau în şoaptă? Era ceva rău că voise să fie atinsă? Fusese Grady rău pentru că voise să o atingă? Dacă pentru ea fusese greu să reziste, oare cum fusese pentru Grady, care era bărbat şi, din acest motiv, aceste impulsuri fizice erau şi mai greu de controlat? Se dusese la culcare şi încercase să doarmă, mintea ei fiind tot atît de asaltată de întrebări precum îi era corpul de dorinţa de a experimenta necunoscutul. Ei bine, nu mai avea mult de aşteptat, se gîndi ea în timp ce urmărea cu privirea domnişoarele de onoare ce se încolonau în culoarul din centrul bisericii ca la repetiţia din ziua precedentă. Este rîndul tău acum, Prinţesă, spuse Ross. Eşti pregătită? Da,tată. Era pregătită, Era pregătită pentru a fi iubită de un bărbat, pregătită pentru ca focul înăbuşit din corpul ei să fie aprins, apoi potolit. Era pregătită să aparţină unui bărbat, să aibă pe cineva pe care să-l strîngă în braţe noaptea, cineva care s-o îmbrăţişeze. Obosise să se tot simtă vinovată pentru săruturi furate şi pentru momentele cînd pasiunea ameninţa să depăşească limitele bunelor maniere. Ross o conduse de-a lungul amvonului. Coborîră spre culoarul din mijlocul bisericii, în timp ce muzica de orgă izbucnea după o pauză dramatică. Toată lumea era în picioare şi o privea în timpul marşului ei lent. Era salutată de o mare de feţe prietenoase, multe dintre ele fiindu-i cunoscute de o viaţă. Bancheri, negustori, comercianţi, oameni ai legii, vecini de la fermele alăturate şi fermieri, împreună cu familiie lor, veniseră pentru cununia lui Banner Coleman. Banner le zîmbi cu o cutezanţă neobişnuită pentru o mireasă. Langston-ii erau împreună în strana din spatele Lydiei. Mai întîi Ma, care se lupta cu lacrimile. Lîngă ea erau Anabeth, soţul ei, Hector Drummorid, şi copiii lor, apoi Marynell. Micah stătea între Marynell şi fratele vitreg al lui Banner, Lee. Chinuitorii ei. Chiar şi acum, cînd le aruncă o privire piezişă, ştia că făceau eforturi mari să nu izbucnească într-un rîs total nepotrivit ocaziei. Privirile ucigătoare ale lui Ma şi Ross erau singura piedică în calea ilarităţii lor. Băieţii deveniseră prieteni la cataramă cînd Micah s-a mutat la River Bend cu mama lui. La început, Banner fusese cumplit de geloasă pe Micah, care o jefuise de singurul ei partener de joacă. Micah îşi mai amintea şi acum că-i pusese o piatră de ascuţit sub pătura de sub şa. Fusese aruncat de pe cal, dar scăpase, slavă Domnului, fără să se rănească sau să moară, lucru pentru care Banner, fetiţa de şase ani, se rugase, în egoismul ei. Era întotdeauna pe urmele băieţilor, implorîndu-i să o lase să ia parte la toate năzdrăvăniile pe care le puneau la cale. De multe ori o lăsau să participe, însă numai ca să joace rolul de ţap ispăşitor atunci cînd erau prinşi. în ciuda ciondănelilor, îi iubea cu înverşunare. Arătau foarte chipeşi acum, stînd în picioare unul lîngă altul. Lee, cu părul lui negru şi ochii căprui, scînteietori, moşteniţi de la mama sa, Victoria Gentry Coleman şi Micah, la fel de frumos ca toţi Langston-ii. Şi aşa, privirea lui Banner ajunse la ultimul om din rînd. El primi cel mai strălucitor zîmbet. Jake. Jake, omul pe care-l adorase de cînd se ştia. îşi amintea cu însufleţire fiecare din rarele lui vizite, cînd o înălţa mult deasupra capului, ţinînd-o acolo, zîmbindu-i în faţă, pînă cînd începea să dea din picioare şi să ceară îndurare, sperînd în tot acest timp ca el să nu-i dea drumul niciodată. Nimeni nu mai era atît de înalt ca Jake. Nimeni nu mai era atît de puternic, de blond, de arătos. Nimeni nu putea să o legene în aer mai sus ca el. Nimeni nu spunea poveşti cu fantome mai bine ticluite. Fusese eroul ei, cavalerul ei în armură strălucitoare. Cele mai fericite zile din viaţa ei fuseseră acelea în care Jake venise la River Bend, pentru că prezenţa lui fericea pe toată lumea. Ma, Lydia,- Ross, Lee şi Micah, bătrînul Moses, înainte de a muri, toţi aşteptau ca el să vină în vizită. Singurul lucru rău în legătură cu vizitele lui era că se sfîrşeau prea repede şi că erau rare. Cînd mai crescu, îşi dădu seama cît de rar venea şi bucuria de a-l avea acolo era umbrită de gîndul că urma să plece. Nu putea să se bucure de vizita lui atît cît ar fi fost normal, pentru că ştia că avea să plece şi avea să treacă o veşnicie pînă la a-l revedea. De aceea, aproape că se produsese un haos în dimineaţa în care Micah şi Lee intraseră în casă pentru micul dejun şi Lee anunţase: Ia uitaţi-vă aici pe cine am găsit dormind în grajd azi-dimineaţă. îl împinse pe Jake prin uşa din spate. Imediat, fu înconjurat de oameni care rîdeau, sporovăiau, vorbeau toţi odată. Jake! Fiule! Ei, fir-aş al dracu'! Ross, fii atent cum vorbeşti. Aici sînt copii. De ce-ai dormit în grajd? Calului meu i-a intrat o piatră sub potcoavă noaptea trecută cînd am coborît din tren. Şi noi am mers cu trenul, unchiule Jake! Da, şi ei i-a fost frică, dar mie nu. Ba nu mi-a fost frică! La ce oră ai ajuns? De unde? Din Fort Worth? Mda, din Fort Worth. Tîrziu. N-am vrut să deranjez pe nimeni. Nici nu puteai. Ma îl strînsese în braţe, presîndu-l de pieptul ei şi ţinîndu-şi ochii închişi din cauza emoţiei care îi umezise. Apoi, agitată, se lansase imediat într-o prelegere despre cît era el de slab. Aşează-te şi o să-ţi pregătesc nişte pesmeţi cu sos de friptură. Da' fermierii ăia din Panhandfe nu-şi hrănesc oamenii? Am văzut şefi mai graşi ca tine. Te-ai spălat pe mîini? Marynell, scoate- ţi nasul din cartea aia şi toarnă-i fratelui tău mai mare nişte cafea. Anabeth, potoleşte-i pe puşti. Fac mai multă gălăgie ca o grămadă de pietre într-o căldare. Jake ţinea pe fiecare picior pe cîte unul din copiii lui Drummond, care trăgeau de el de parcă ar fi fost un iadeş. Un altul îi luase pălăria ca să o încerce. Cel care nu putea încă să meargă i se tîrîse printre picioare şi îl bătea peste vîrful ghetei cu o lingură. Anabeth păşise printre copiii ei ca să sărute obrazul fratelui ei şi ca să-i murmure în ureche: Ma a fost bolnavă de îngrijorare din cauza ta. După transmiterea acestui mesaj ca de la soră la frate, luase copiii din preajma lui Jake şi-i gonise afară avertizîndu-l pe cel mai în vîrstă să fie atent la mezin. Lydia se îndreptase spre braţele deschise ale lui Jake şi-l îmbrăţişă cu putere. Îmi pare aşa de bine că ai venit. Eram îngrijoraţi că n-ai să poţi. Nu puteam să nu vin, spuse, ochii lui albaştri mişcîndu-se de la o faţă dragă la alta. Salut, Ross, spuse el întinzîndu-se lîngă Lydia pentru a strînge mîna lui Ross. Cum o mai duci? Bine, bine. Dar tu, Bubba? Din cînd în cînd îi scăpa vechea poreclă. Aşa şi aşa. Cum e cu slujba? Am lăsat-o. Ai lăsat-o? Ma se răsuci din faţa sobei cu o farfurie de biscuiţi fierbinţi în mînă. Jake scutură din umeri, evident nedorind să strice acea atmosferă festivă vorbind despre asta. Trebuia să vin să văd mireasa, nu? Acum că veni vorba, unde-i? Ochii lui rătăceau asupra grupului îngrămădit în jurul lui, omiţînd-o în mod deliberat pe Banner. Ea rămăsese în spate urmărind un scop, acela de a-i obţine atenţia neîmpărţită atunci cînd urma să-l salute. Jake Langston, tu ştii că eu sînt mireasa. Ea se repezise înainte şi i se aruncase în braţe, strîngîndu-l cu putere. Braţele lui îi cuprinseseră talia şi o înălţase de la podea. Se învîrtiseră de două ori înainte ca el să o pună din nou jos. Apoi, dînd-o la o parte, spuse: Nu, n-ai cum să fii tu mireasa. Banner Coleman pe care o ştiu eu are cosiţe, picioarele julite şi găuri în genunchii pantalonilor, ia să-ţi văd pantalonii şi atunci o să fiu sigur. Se aplecă să-i ridice poalele rochiei. Ea ţipase strident şi-l lovise peste mîini. N-o să-mi mai vezi niciodată pantalonii, nici picioarele, jupuite sau nu. Acum am crescut sau n-ai băgat de seamă? Stătea cu trufie într-o poziţie arogantă care îi scotea în evidenţă prea mult maturizarea. îşi pusese o mînă în şold. Pe cealaltă şi-o îndoise sub cap, şi-şi lăsase capul mult pe spate. Lee izbucnise în hohote de rîs. Micah fluierase lasciv şi aplaudase, Jake o măsurase din priviri pe fiica lui Coleman, pe care o cunoştea de cînd era în faşă. Ba să ştii că da, remarcă el serios. Te-ai făcut mare. îşi aşezase mîinile pe umerii ei şi se aplecă să o sărute respectuos pe obraz. Apoi, spre consternarea ei, palma deschisă a mîinii lui aterizase pe fundul ei cu o plesnitură răsunătoare. Dar pentru mine eşti încă un copil mucos. Caută-mi un scaun ca să pot mînca pesmeţii ăştia pînă nu se răcesc. Fusese prea fericită că-l văzuse ca să se simtă ofensată, deşi toată lumea rîsese de ea. Acum inima îi crescu şi mai mult cînd îi întîlni privirea, în timp ce traversa lin culoarul. Era atît de mîndră de el, atît de mîndră că acest bărbat blond, cu ochi de un albastru strălucitor aparţine familiei ei. Sau aproape. Jake îşi schimbase hainele de cowboy cu o cămaşă albă şi o vestă din piele neagră. înlocuise bandana pe care o purta întotdeauna la gît cu o cravată neagră, îngustă. Dar centura pistolului rămăsese strînsă pe şolduri. Banner se gîndi că anumite obişnuinţe sînt greu de înlăturat. Ea se gîndi că comportarea lui n-ar suporta o analiză prea amănunţită. Probabil că făcuse cîteva lucruri de care legea mai bine că nu luase cunoştinţă. Era convinsă că bea, că joacă cărţi pe bani şi că flirtează cu genul de femei despre care ea nici măcar nu ar fi avut voie să ştie că există. Dar nimic din toate astea nu o putea face să nu-l mai iubească. Aerul lui îndrăzneţ şi periculos îl făcea şi mai atrăgător. Nu exista nici o îndoială că fetele singure de la cununie ar fi vrut să le fie prezentat. Unul dintre aceşti ochi albaştri de cristal, înconjuraţi de gene aurite de soare, se închise, clipind repede, în secret, spre Banner. Ea îi făcu la rîndul ei, cu ochiul, amintindu-şi de toate acele ocazii în care el îi împărtăşise secrete pe care se jurase că nu le-ar fi destăinuit lui Lee şi lui Micah. Ea îl crezuse, pentru că aşa voise. Prietenia dintre ei era păzită cu avariţie. Fiecare cuvînt pe care el i-l şoptise era preţuit. Dacă altcineva îi atrăgea lui atenţia, devenea de o gelozie feroce. Banner ştia că existase o legătură între el şi părinţii ei, mai ales cu mama ei, care era secretă şi sacră. Niciodată nu se vorbea despre ea. Era un subiect veşnic evitat. Dar cu intuiţia ei de copil, Banner îi simţise întotdeauna prezenţa. Orice ar fi fost, era bucuroasă că aşa stăteau lucrurile, pentru că asta îl menţinea pe Jake în viaţa lor. Se uita la mama ei, acum, că ea şi Ross se apropiau încet împreună de prima strană. Te iubesc, mama, şopti ea. Şi eu... şi noi te iubim, îi spusese Lydia ca răspuns^ făcîndu-l părtaş şi pe Ross la această alintare. în ochi avea lacrimi, dar zîmbea. Banner le zîmbi amîndurora înainte de a-l privi pe preot. Ross îşi ocupă locul între ea şi Grady. Cine o aduce pe această femeie în faţa altarului? întrebă preotul. Mama ei şi eu. Ross îşi coborî privirea asupra lui Banner. Ochii lui verzi erau înceţoşaţi. îi strînse mîna, apoi i-o puse în mîna lui Grady, după care se alătură Lydiei, în banca din faţă. Banner auzi suflul mulţimii cînd toată lumea se aşeză la loc. Privi în ochi mirelui ei, ştiind că nici o femeie din lume nu fusese Vreodată mai fericită decît ea în acel moment. Grady era bărbatul pe care-l alesese pentru tot restul vieţii ei. Urmau să se iubească aşa cum mama şi tata se iubeau. Avea să-l facă fericit în fiecare zi a vieţii lui, indiferent cît ar fi costat. Era la fel de sigură că şi el o iubea în clipa cînd şi el o privi'. Preotul începu ceremonialul. Cuvintele poetice purtau acum un înţeles nou pentru Banner. Da, fraza aceea exprima perfect ceea ce simţea ea. Poc! Larma stîrnită spulberă tăcerea adîncă a bisericii. Zgomotul reverberă în jurul lui Banner ca şi rafala de cioburi ascuţite. Ţipete. Un murmur precipitat se înălţă din rîndul credincioşilor. Banner îşi întoarse repede capul şi privi în jur. Grady se prăbuşi peste ea. O rană se căsca roşie pe fondul negru al costumului de cununie. Grady! Sub greutatea lui Grady, Banner se prăbuşi la podea. El căzu deasupra ei. Banner se strădui să se ridice în şezut şi îi luă capul în poale. Automat, începu să-i desfacă cravata şi cămaşa. Sughiţuri de reală teroare răzbăteau din gîtul ei. Ochii Iu erau deschişi şi sticloşi datorită şocului. El îşi mişcă buzele, dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Dar mai era încă în viaţă. Banner rosti pe un" ton plîngăreţ rugăciuni de mulţumire în timp ce cu mîna goală acoperea rana, în efortul ei de a opri scurgerea sîngelui. în fracţiunea de secundă cît dură totul, Jake îşi scoase pistolul şi-l aţinti spre omul care stătea afară chiar în faţa celei mai apropiate ferestre. Acesta ţinea un pistol aţintit spre partea din faţă a bisericii. Acu' e rîndu' miresii. Ameninţarea fusese rostită de o voce aspră, rea, şi fu întărită de un gest brutal cu pistolul în direcţia altarului. Nu numai Jake, ci toţi cei din River Bend care erau prezenţi la cununie aveau pistoalele scoase şi îndreptate spre omul de la fereastră. Femeile înfricoşate se aplecară înainte ca să-şi ascundă capetele în poală, acoperindu-le cu braţele. Bărbaţii se ghemuiseră jos între bănci, protejîndu-şi copiii de un pericol care nu fusese încă identificat. Aruncaţi armele alea, ţipă bărbatul, ca un nebun. Ross? întrebă Jake. Fă ce spune. La primul foc de armă, Ross îşi îndoi genunchii şi-şi căută Coltul, ca să afle că nu era acolo. Cine ar fi crezut că avea să aibă nevoie de pistolul lui cu şase focuri la cununia fiicei sale? înjură murdar, în şoaptă. Jake îşi azvîrli cu regret pistolul pe podea. Cei din River Bend îi urmară exemplul. Abia atunci omul din dreptul ferestrei înalte îşi răsuci un picior peste canatul scund şi păşi" în biserică. Trase după el o femeie tînără şi cu palma în scobitura şalelor o îmbrînci înainte. Doggie Burns şi asta-i preţioasa de fii-mea, Wanda. Cei doi nu mai aveau nevoie de prezentare. Doggie Burns distila cel mai bun whisky din Texasul de Vest. Avea clienţi care ar fi călătorit mile întregi pentru a se aproviziona din whisky-ul lui din Virginia de Vest preparat după propria lui reţetă. Puţini pierdeau mai mult decît timpul necesar încheierii tranzacţiei. Era prefăcut, viclean, periculos, pur şi simplu rău intenţionat, şi oricine auzise de el ştia acest lucru. Şi el şi fata erau murdari. Părul ei gri castaniu îi atîrna moale şi unsuros pe umeri. La subsuoară, cămaşa lui Doggie avea generaţii de pete circulare de transpiraţie. Hainele lor erau zdrenţuite şi cîrpite prost. Erau o profanare a vechii capele, aşa cum fusese ea decorată pentru acea ocazie. Erau ca o fisură într-un diamant altfel perfect, murdărind frumuseţea din jurul lor. Oricît mi-ar părea de rău să întrerup, spuse Burns sarcastic, salutînd-o pe Lydia cu pălăria, înainte de a şi-o pune înapoi pe părul lui slinos, este datoria mea de tată să opresc această cununie de-a mai avea loc. Grady gemu de durere şi-şi puse mîna pe rana din umăr. -Vă rog, cineva, ţipă Banner. Ajutaţi-l. îşi trăsese voalul pe spate. Ochii ei păreau imenşi. Lydia îi înmînă o batistă ca să tamponeze rana din umărul lui. N'ar să moară, păpuşico, spuse Burns, plimbîndu-şi ghemotocul respingător de tabac dintr-o parte a gurii în cealaltă. Rîuri maronii de salivă îi murdăreau liniile din jurul gurii. Ă-hă, dacă voiam să-l omor, nu mai simţea el glonţu'. N-am fă'ct decît să opresc cununia din cauză de ce i-a fă'ct lu' fii-mea nenorocitu' ăsta. Deja credincioşii pricepuseră că situaţia nu prezenta nici o ameninţare pentru ei. Cîteva capete se înălţară prudent. Limbajul vulgar folosit de Bums stîrni un murmur îndreptăţit de protest şi mai multe evantaie începură să fluture. Ce vrei? ceru explicaţii preotul. Cum îndrăzneşti să-l ofensezi pe Domnul în chiar casa lui? Ia-o mai încet, părinte. O să reciţi cuvintele alea pompoase, dar nu pentru ăia doi. Lydia se ridicase în picioare încă de la detunătura glonţului. Ross o cuprinsese protector cu un braţ pe după umeri. Acum şi-l retrase şi făcu un pas înainte. Bine, Bums, ai reuşit să captezi atenţia tuturor. Ce vrei? Vezi burtoiu' ăsta a lu' fii-mea? Arătă cu butoiaşul pistolului spre abdomenul proeminent al fetei. E umflat tot cu copilul lui Sheldon. Nu-l adevărat, bolborosi Grady. De ce faceţi asta? Nu înţeleg! exclamă Banner, dintr-odată conştientă de ce se întîmpla în jur. Pînă atunci Grady, în chinul lui, îi acaparase toată atenţia. De ce-aţi venit aici şi mi-aţi distrus cununia? De ce? Toţi cei din biserică priveau cu gura căscată. Acest fel de spectacol nu avea niciodată loc într-un orăşel ca Larsen. Avea să fie un subiect de bîrfă zeci de ani de-atunci înainte. Oamenii sorbeau fiecare cuvînt. Dreptate, spuse Burns, cu un zîmbet respingător. Nu se cade să te măriţi cu ei cînd a lă'st-o pe Wanda mea grea, nu-i aşa? Grady se mişcă şi, în ciuda mîinilor lui Banner, care îl ţineau, se luptă să se ridice în picioare. Clătinîndu-se ca un om beat din cauza durerii, îşi concentră privirea asupra celor doi Burns. N-am lăsat-o eu gravidă. Acest cuvînt, spus în gura mare, provocă un alt murmur printre martori. Banner se ridică în picioare, îi luă pe Grady de braţ şi îi privi sfidător pe tatăl şi fiica ce încercau din răsputeri să-i strice nunta perfectă, viaţa perfectă, viitorul perfect. Nu observă că partea din faţă a minunatei ei rochii era pătată de sîngele roşu al logodnicului ei. Şi nici nu dădu atenţie comentariilor ce se făceau auzite în rîndul credincioşilor. Mai mulţi bărbaţi din mulţime îşi plecară ochii vinovaţi. Lee îşi muta greutatea de pe un picior pe altul încurcat, Nu voia să întîlnească privirea furioasă a lui Doggie Burns sau să se uite la ursuza şi tăcuta Wanda. Micah îşi înghiţea saliva, convulsionat. Ma Langston îl fixa cu o privire inchizitorială care l-ar fi făcut chiar şi pe un înger să se simtă vinovat. Ei bine, Wanda zice că tu eşti ăla, Sheldon, spuse Doggie batjocoritor, 'şa-i, Wanda? O înghionti înainte aşa încît toată lumea să-i poată vedea bine abdomenul umflat de sarcină. Nu era nici o urmă de timiditate în ochii care se mişcau şireţi deasupra mulţimii. Gura i se ţuguiase cu un aer de superioritate. Bărbaţii din încăpere care erau vinovaţi de a fi contribuit la murdărirea reputaţiei Wandei blestemau ziua cînd o atinseseră şi-i mulţumeau Domnului că fusese acuzat Grady Sheldon. Multe promisiuni de abstinenţă se înălţară spre ceruri. E-al lui, sigur că da, spuse Wanda îmbufnată. Nu mă lăsa în pace, tot venea cînd tata nu era acasă. Mă tot bătea la cap. Mă ... Mă... Spune, Wanda puiule, spun'le ce-ţi făcu. Se opri teatral, apoi îşi plecă bărbia în piept, culese o scamă de pe rochie şi murmură: Şi-a bătut joc de mine. E o minciună sfruntată! strigă Grady deasupra murmurului de stupoare ce se ridică din strane. Burns făcu un pas înainte, învîrtindu-şi din nou pistolul. O faci pe draga de fii-mea mincinoasă? Da, dacă spune c-am forţat-o. Grady deveni şi mai palid din nou din cauza pierderii de sînge, a şocului şi a durerii. într-o clipă, înţelese că se prinsese singur în cursă. Ochii lui se îndreptară mai întîi spre Banner, care era la fel de palidă ca şi rochia de mireasă, apoi spre Ross, care arăta tot aşa de întunecat ca şi dracul însuşi. Ăă... hm... vreau să zic... Ross ţipă la el cît îl ţinea gura şi-l apucă de rever, zguduindu-l aşa încît să se privească în ochi. Deci îi ţineai companie slutei ăsteia cînd erai logodit şi urma să te căsătoreşti cu fiică-mea? răcni. Jake se mişcase ca argintul viu şi stătea acum lîngă Ross. Cînd Grady începu să geamă de durere şi să bolborosească obiecţii la adresa tratamentului dur la care îl supusese Ross, Jake se aplecă şi-şi recuperă pistolul. Burns nu spuse nimic şi nu făcu nici o mişcare să-l oprească. Nu mai era important. Credincioşii, ca un singur om, îşi mutară privirile dispreţuitoare de la cei doi Burns spre Sheldon. Jake armă Coltul şi-i împinse ţeava lungă, aducătoare de moarte, în pielea fină de sub bărbie. Ei bine, domnule, să te-auzim. Grady le aruncă celor doi bărbaţi o privire scîrbită. ~ Poate că am fost cu fata de cîteva ori. Degetele lui Ross se albiră, în contrast cu negrul costumului lui Grady. Um mîrîit fioros străbătu din pieptul lui. Grady bolborosi: ...aproape toţi bărbaţii din oraş s-au culcat cu ea. Putea fi oricine. Nu toţi bărbaţii din oraş se căsătoreau cu fiică-mea, mîrîi Ross şi-l dădu drumul lui Grady atît de brutal încît acesta aproape că se prăbuşi din nou la podea. Cum ai putut? întrebă Banner în tăcerea tensionată care urmă. Grady înghiţi cu greu şi merse împleticit spre ea. Banner, spuse, întinzînd mîinile implorator. Nu mă atinge, spuse ea, aproape sărind înapoi. Nu suport ideea de a mă atinge cu aceleaşi mîini cu care ai... Se întoarse ca să o privească pe Wanda Burns, care stătea cu o mînă pe şoldul scos în afară, într-o atitudine de bucurie răutăcioasă. Banner se răsuci pe tocuri şi mărşălui de-a lungul coridorului bisericii. De data asta, ţinuta şi comportarea ei erau trufaşe, milităroase, mîndre. Mama ei porni după ea la fel de ţanţoş. Langston- ii le urmară în dezordine. Cowboy-ii din River Bend, ca o mică armată, se scurseră afară şi strînseră rîndurile în curte, strunindu-şi caii şi urcîndu-se pe capră. încă la altar, Ross se legăna pe vîrfurile picioarelor, încercînd vizibil să se calmeze. Ochii îi erau topiţi de mînie. în faţa întregului oraş, a preotului, a oricui era suficient de aproape ca să- I audă, rostise ameninţarea. Dacă te mai apropii vreodată de fiică-mea, te omor. Ai înţeles? Şi înainte să termin cu tine, o să-ţi cerşeşti-moartea. Se întoarse şi ieşi ţanţoş din biserică. Jake îl ţinu pe Grady captiv al privirii sale de gheaţă, un timp ce păru o mică veşnicie. Treptat îşi coborî pistolul şi-l puse înapoi în teacă. Mi-ar place al naibii să te omor chiar acum. Clinchetul pintenilor lui fu singurul zgomot din biserică, cît parcurse culoarul. Cînd ajunse afară, Banner şedea în trăsură, învăluită în braţele protectoare ale mamei ei. Plîngea de ţi se rupea inima. Susţinătorii ei erau reduşi la tăcere. Nimeni nu se mai uita în ochii celuilalt. Jake sări în şaua calului său de împrumut. Cum prima grijă a lui Ross era să aibă grijă de fiica sa, Jake îşi asumă rolul de şef. Micah, Lee, rămîneţi în urmă. Dacă ne urmăreşte cineva, anunţaţi-mă. Ceilalţi, răspîndiţi-vă. Fiţi cu ochii în patru. I-au ascultat ordinele fără să crîcnească, formînd un scut de loialitate feudală pentru a proteja familia. Jake îşi înghionti calul în direcţia trăsurii, condu- cîndu-i pe ceilalţi. Ross, cu faţa ca de granit, ţinea hamurile, Iar Banner şi Lydia stăteau îmbrăţişate, plîngînd încetişor. Ross îl privi pe Jake cînd acesta îşi struni calul pînă în dreptul lor. Mulţumesc. Jake dădu scurt din cap. Nu era nevoie de cuvinte. River Bend fusese decorat pentru nunta care nu mai avea să aibă loc niciodată. Aleea ce urca de la drumul de pe marginea rîului spre corpul principal de casă fu prima insultă la adresa sensibilităţii lui Banner. Fiecare stîlp al gardului văruit fusese decorat cu panglici şi flori. Nenorocirea ei crescu cînd privi casa. Gardul care străjuia veranda fusese împodobit cu ghirlande de caprifoi înflorit. Şiraguri galbene de forsythia, fuseseră folosite la decorarea plantelor din glastre. Mese lungi fuseseră aranjate în curtea din faţă ca să încapă întreaga mîncare şi băutură pregătite cu multe zile înainte pentru mulţimea de oaspeţi care n-aveau să mai sosească. Era ca şi cum te-ai fi uitat la o cameră drăguţ aranjată pentru un copil născut mort.   continuarea o descarcati de aici...

  Dragoste mai presus de raţiune de Sandra Brown   Consiliul municipal din Denver a votat astăzi majorarea impozitelor cu şase la sută pentru următorul an fiscal. Consilierii au afirmat că... - Grozav, mormăi Katherine, asta-mi mai - lipsea, altă gaură în buget. Puse peria în sertar şi luă o sticlă cu loţiune de pe măsuţa de toaletă din baie. îşi propti piciorul lung şi frumos format pe scaunul WC -ului şi începu să-l ungă, îndreptîndu-şi atenţia din nou asupra vocii care se auzea la radioul de pe noptieră. încercarea unui bărbat înarmat de a jefui un magazin a fost zădărnicită de poliţia din Denver. O echipă operativă a înconjurat clădirea după primirea telefonului. „Impozite mai mari şi jafuri. Ce mod plăcut de a încheia o zi!" îşi spuse Katherine spălîndu-se pe dinţi. Să fi fost una din acele seri cînd îşi permitea să se lase pradă autocompătimirii şi amărăciunii?   Asemenea momente de introspecţie erau rare, dar se cufunda în ele ori de cîte ori o apuca melancolia. Ar fi fost plăcut să-i spună „noapte bună" cuiva, să împartă camera, spaţiul cu el, să respire acelaşi aer, să audă aceleaşi sunete. Cu el? De ce luase acea nonentitate forma unui bărbat? Oftă. Singurătatea îşi avea avantajele ei, dar putea fi şi tristă. Mîine, vremea...   Încruntîndu-se, Katherine se uită la radio şi se întrebă dacă acel crainic nu se sătura vreodată să vorbească singur. Se gîndea, oare, la sufletele celor cărora li se adresa? Le simţea, oare, tristeţea şi încerca să !e-o aline cu vorbăria lui? Avea o voce plăcută. Bine modulată şi distinsă, dar, într-un fel... sterilă. Cuvintele lui erau cîteodată, anonime şi impersonale. „Doamne, dar deprimată mai sînt!" îşi spuse ea puntndu-şi capotul şi ieşind din baie. „Poate ar trebui să-mi iau o tovarăşă de cameră, acum, că Mary s-a măritat" adăugă ea în gînd, în timp ce se mai plimba o dată prin casă, într-o ultimă inspecţie, înainte să stingă luminile. Katherine iubea acea casă veche. După ce murise tatăl ei, cînd ea nu avea decît şase ani, mama ei a izbutit să păstreze casa şi le-a crescut pe Katherine şi pe sora ei mai mică, Mary, cum a putut mai bine, dintr-un salariu de funcţionară de poştă. Nu fusese uşor pentru o văduvă, dar acest lucru le învăţase pe fete să fie cumpătate.   Katherine verifică dacă uşa era încuiată şi apoi stinse lumina din living-room, respingînd ideea unei tovarăşe de cameră. Ea şi Mary se înţele- seseră bine după moartea mamei lor, cu trei ani în urmă, doar erau surori, şi firea veselă a lui Mary făcea să fie uşor să locuieşti cu ea. Poate nu ar fi fost la fel cu altcineva. Mary. Draga de ea. Viaţa nu i se îmbunătăţise deloc după ce se căsătorise. „Nu, mulţumesc", îşi spuse Katherine cu tristeţe. Avea să rămînă independentă şi să îndure acele scurte, dar dureroase, crize de singurătate Chiar în clipa aceasta ne-a sosit o ştire...   Katherine se întinse spre butonul radioului pentru a pune ceasul să sune, cînd încremeni, deodată, uitîndu-se fix la cutia din lemn şi crom şi ascultînd uluită cuvintele crainicului. .. în seara aceasta, Peter Manning, o persoană bine cunoscută în cercurile de afaceri din Den- ver, a decedat în urma pierderii controlului asupra maşinii sale şi a izbirii acesteia de un parapet de beton. Din rapoartele poliţiei reiese că maşina domnului Manning a părăsit şoseaua cu o viteză foarte mare. A decedat pe ioc. De asemenea, în acest tragic accident, a mai murit o femeie neidentificată, care se afla Ungă şofer. Peter Manning era fiul...   Katherine tresări violent cînd telefonul sună strident lîngă ea. Trase adînc aer în piept înainte să apuce receptorul cu o mînă tremurătoare. Se prăbuşi pe pat şi îl duse la ureche. - Da? întrebă ea cu un glas sugrumat. -Domnişoară Adams? -Da. -Sînt Elsie. Lucrez în casa familiei Manning. V-am cunoscut... -Da, Elsie, îmi amintesc de tine. Ce face sora mea? întrebă ea repede. -De aceea am sunat, domnişoară Adams. Aţi auzit de domnul Peter? Nu era nevoie să-i spună cameristei că nu fusese oficial informată, dar confirmă faptul că ştia de accidentul lui Peter. -Ei bine, aici e un adevărat infern. Doamna Manning e isterică, ţipă şi urlă. Domnul Manning rezistă puţin mai bine. Fotografii şi reporterii au dat năvală cu camerele, microfoanele şi luminile lor orbitoare... -Ce face Mary? o întrerupse Katherine cu autoritate. -Ajung şi la asta. Cînd poliţistul le-a spus de accident, se aflau cu toţii în living-room. Cînd a zis că în maşină cu Peter mai era o femeie, care murise şi ea, doamna Manning s-a întors spre domnişoara Mary, care e atît de dulce, şi a început să strige Ia ea. l-a spus nişte lucruri atît de îngrozitoare, domnişoară Adams! A zis că, dacă domnişoara Mary ar fi fost o soţie mai bună, domnul Peter n- ar mai fi plecat seara să caute... -Te rog, Elsie, Mary se simte bine? -Nu, domnişoară Adams. A fugit sus ca să scape de doamna Manning. Nimeni nu-i dădea atenţie, chiar în starea în care se află. M-am dus să văd ce face şi sîngerează, domnişoară Adams. -Oh, Doamne... -Da, şi cred că au apucat-o durerile. M-am gîndit să vă spun dumneavoastră, pentru că aici nimănui nu-i pasă de ea. Nu se gîndesc decît la... -Elsie, ascultă-mă cu atenţie. Cheamă ambulanţa şi du-o pe Mary la spital imediat. Eu o să-l sun pe medicul ei ginecolog. Nu spune nimănui ce faci. Dacă va fi nevoie să o scoţi pe Mary prin bucătărie, fă-o. Dar urc-o neapărat în ambulanţă. Ai înţeles? -Da, domnişoară Adams, aşa o să fac. întotdeauna mi-a plăcut de sora dumneavoastră şi m-am gîndit... -Lasă asta acum, Eisie. Cheamă ambulanţa.   Katherine nu îşi putea permite să se enerveze acum din cauza vorbăriei lui Eisie, dar spera ca aceasta să o ducă pe Mary la spital imediat. închise şi formă repede numărul doctorului după ce îl căutase înnebunită în cartea de telefon. Părea să fi uitat şi ordinea alfabetică şi îşi înjură neîndemînarea. îi răspunse centralista, pe care o informă despre starea lui Mary. Femeia îi promise să ia legătura cu doctorul imediat şi să-l cheme la spital.   Fără să se gîndească la ce face, Katherine îşi scoase repede capotul şi cămaşa de noapte şi se duse la dulap. Punîndu-şi o pereche de blugi, blestemă familia Manning şi îndeosebi pe Peter. Cum a putut face aşa ceva? Nu îi făcuse viaţa lui Mary destul de mizerabilă şi fără să o umilească murind în timp ce se afla în maşină cu una din amantele lui? Ea credea tot ce îi spusese Mary despre faptul că abuza de ea fizic. Dar să o facă să nască la şapte luni? „Doamne, ajut-o," se rugă ea punîndu-şi'un tricou şi o pereche de sandale.   Fără să-şi perie părul sau să se machieze, ieşi în fugă din casă, se urcă în maşină şi porni în goană spre spital. Se sili să conducă mai încet decît ar fi vrut, căci nu ar fi ajutat-o pe Mary cu nimic dacă s-ar fi rănit sau dacă ar fi murit într-un accident. „Mary, Mary, de ce n-ai văzut ce fel de om era Peter Manning?" Să fi fost atît de captivată de zîmbetul din fotografiile care apăreau în ziare, încît nu îi sesizase superficialitatea? Peter Manning, Băiatul de Aur, fiul uneia dintre cele mai bogate şi mai marcante familii din Denver, moştenitor al directorului unei bănci, al unor proprietăţi imobiliare, al unor companii de asigurări şi al altor numeroase întreprinderi, devenise soţul lui Mary Adams cu un an în urmă.   Katherine fusese uluită, pentru a nu spune mai mult, cînd Peter îşi îndreptase atenţia deodată spre Mary, pe care o cunoscuse pe cînd ea lucra într-o galerie de artă, ca să facă rost de bani pentru şcoala de artă. Era politicos, curtenitor, superb, cizelat şi încrezător în sine. O ridicase pe blînda, naiva şi încrezătoarea Mary şi apoi o lăsase să cadă. Cu putere şi de la mare înălţime. De ce? Acea întrebare o urmărise pe Katherine de la bun început. Mary era drăguţă, dar nu aducea nici pe departe cu splendidele debutante şi celebrităţi cu care era obişnuit Peter. De ce îi dăduse atenţie lui Mary?   Katherine îl claxona pe un şofer care stătea pe loc în faţa luminii verzi a semaforului. Furia ei, însă, nu se datora acestuia, ci bărbatului care transformase o tînără veselă şi plină de viaţă întrun robot temător şi apatic. După numai cîteva luni de căsnicie, atitudinea iubitoare a lui Peter faţă de soţia Iui, despre care Katherine a considerat întotdeauna că era prea exagerată ca să fie sinceră, a început să se schimbe radical.   Rămăsese şocată cînd Mary îi povestise înlăcrimată tot feiul de lucruri îngrozitoare. Abuzurile fizice şi emoţionale aveau loc zilnic. Peter era furios că Mary rămăsese însărcinată, deşi ea a jurat că o violase într-o seară, fără să-i lase timp să ia măsuri împotriva acestei situaţii. Căsnicia era un adevărat coşmar. Dar imaginea pe care Peter o oferea lumii era una de fericire. în faţa părinţilor şi a prietenilor îi arăta lui Mary un devotament profund. Ipocrizia Iui ar fi fost hilară, dacă situaţia nu ar fi fost atît de tragică. Katherine găsi, din fericire, un loc de parcare iîngă intrarea in spital. încuie portiera şi porni repede spre intrarea luminată, doar cu cîteva clipe înainte să audă sirena ambulanţei. Se afla în holul larg împreună cu medicul lui Mary cînd cei de pe ambulanţă împinseră targa prin uşile care se deschiseră automat. Katherine scoase un geamăt cînd văzu chipul surorii ei şi duse mîna la gură pentru a-şi înăbuşi un ţipăt. Ochii lui Mary erau deschişi, dar priveau în gol şi nu observă prezenţa iui Katherine cînd fu dusă repede într-una din sălile de consultaţii. După o examinare rapidă, fu trimisă în sala de naşteri, unde, după numai treizeci de minute de chin, aduse pe lume o fetiţă.   Doctorul era palid cînd veni spre Katherine. -E într-o stare foarte gravă, domnişoară Adams. Nu cred că va rezista pînă mîine dimineaţă. Katherine se prăbuşi moale Iîngă perete şi îl privi pe deasupra pumnului încleştat pe care îl ţinea apăsat pe buzele vineţii. Ochii ei verzi se umplură de lacrimi care începură să-i şiroiască pe obrajii palizi şi îi umeziră şuviţele de păr auriu ce îi erau într-o totală dezordine. -Îmi pare rău că trebuie să fiu atît de dur, dar cred că ar trebui să ştiţi care e realitatea. A pierdut foarte mult sînge pînă să fie adusă aici şi n-am putut schimba nimic, deşi i-am făcut transfuzii, zise doctorul şi o privi pe Katherine cu atenţie înainte de a continua încet: Nu a fost o sarcină fericită. N-a vrut să se îngrijească. M-am temut pentru ea dinainte. Ei bine, ştiţi ce s-a întîmplat astăzi. îmi pare rău în legătură cu domnul Manning. Cred că Mary nu vrea să trăiască, adăugă el cu compătimire în glas.   Katherine încuviinţă fără să spună nimic. Cînd doctorul dădu să plece, ea îl apucă de mînecă şi îl întrebă cu un glas răguşit: -Copilul? El îi aruncă un zîmbet stins. -O fetiţă. Două kilograme. Perfect alcătuită. Ar trebui să supravieţuiască. Mary muri în zori. într-unui din rarele momente de luciditate din timpul nopţii, a întrebat de Katherine. -O bucată de hîrtie, şopti ea. -Hîrtie? repetă Katherine prosteşte. Oare Mary nu îşi dădea seama că acela era momentul de adio? -Da, te rog, Katherine. Repede. Abia putea rosti cuvintele. Katherine căută cu disperare prin cameră o bucată de hîrtie şi, în cele din urmă, găsi un prosop de hîrtie în baia strimtă. -Stilou, zise Mary încet.   Katherine găsi un stilou în poşeta ei şi se uită mirată cum sora ei extrem de slăbită scrise cîteva rînduri cu o mînă tremurătoare. Cînd termină, îşi puse obişnuita ei semnătură, după care se prăbuşi pe perne, total epuizată. Chipul îi era alb şi acoperit de broboane de sudoare. Buzele îi erau vineţii. Cearcăne întunecate îi înconjurau ochii, dar aceştia erau mai străucitori şi mai plini de viaţă ca oricînd după căsătorie. Katherine o zări o clipă pe acea Mary care fusese odată şi ar fi vrut să plîngă în hohote pentru că o pierdea.      Mary era blondă, cu ochi albaştri. Pielea îi fusese întotdeauna netedă şi trandafirie. Ochii îi rîdeau ori de cîte ori gura ei schiţa cel mai slab zîmbet. Era mai scundă şi mai plingţă decît sora ei zveltă şi se temea de fiecare calorie, pînă de curind, cînd îi pierise orice poftă de mîncare. Vocea ei veselă, care acum se transformase într-o şoaptă, o smulse pe Katherine din reverie. -Katherine, să-i dai numele Allison. Nu-i lăsa s-o ia. Ei nu trebuie s-o aibă. Mina ei albă, ca o gheară, o apucă de braţ. - la-o de aici. Spune-i că am iubit-o foarte mult. închise ochii şi.trase aer în piept de cîteva ori. Cînd deschise ochii din nou, aceştia erau visători şi liniştiţi. -Allison e un nume atît de frumos. Nu crezi, Katherine?   Dubla înmormîntare avu loc două zile mai tîrziu şi fu un adevărat spectacol, Pofta de scandal a publicului fu satisfăcută de reporterii- care se întreceau care să scrie cel mai senzaţional articol. Fata care murise odată cu Peîer era o animatoare de liceu In vîrstă de şaptesprezece ani. Era doar parţial îmbrăcată în momentul accidentului." Naşterea prematură a lui Allison şi moartea lui Mary nu au făcut decîî să dea şi mai mult gust evenimentului.   Katherine era distrusă de moartea lui Mary. Peter murise pe tec, avînd gîtui rupt/fără să sufere. Cu sadism, Katherine se gîndi că acest lucru nu era drept, mai ales cînd îşi amintea chipul răvăşit al iui Mary, frumuseţea ei inocentă fiind afectată de toate acele luni de abuzuri fizice şi atacuri verbale. Mu era drept. Katherine abia suportase caracterul ostentativ al nunţii, cu un an în urmă, dar înmormîntarea era un chin şi mai cumplit.    Eleanor Manning, izbutind să arate minunat în rochia ei neagră şi elegantă şi cu părul blond, frumos coafat, era de neconsolat. Acum se agăţa plîngînd de Peter Manning Sr., care era un bărbat înalt, distins şi grizonat, pentru ca, în clipa următoare să o acuze pe biata Mary că nu îl iubise destul pe Peter, scumpul ei fiu. Apoi îşi exprimă nemulţumirea şi în legătură cu absenţa lui Jason, fratele mai mic al lui Peter. -N-a fost de ajuns că ne-a umilit nevenind la nuntă. A trebuit să ne facă şi mai mult de rîs nevenind acasă pentru înmormîntarea fratelui său. Africa! Doamne, e Sa fel de sălbatic ca păgînii care trăiesc acolo. Întîi au fost indienii. Acum, păgînii din Africa. Şi, în clipa aceea, izbucni din nou într-un plîns isteric.   Katherine ştia foarte puţine despre Jason Manning. Peter se referise la el foarte vag întotdeauna, de parcă existenţa fratelui său ar fi fost cu totul lipsită de importanţă. Cu toate acestea, Mary fusese extrem de bucuroasă cînd primise o scrisoare de la el. Cînd i-a făcut o vizită lui Katherine, i-a arătat scrisoarea cu o mîndrie timidă. Era nevoie de foarte puţin pentru ca Mary să fie fericită. -Am primit o scrisoare de la fratele lui Peter. Ştii că e în Africa! Lucrează în domeniul petrolului sau ceva de genul ăsta. Oricum, şi-a cerut scuze că n-a putut să vină la nuntă şi m-a felicitat pentru copil. Ascultă. Citi apoi de pe foaia albă pe care se vedea un scris hotărît şi îndrăzneţ. -Abia aştept să vin acasă şi să te felicit ca un adevărat frate. Dacă eşti atît de drăguţă cum arăţi în pozele pe care mi le-a trimis mama, tare aş fi vrut să te fi cunoscut eu primul. Să-I ia naiba pe Peter. întotdeauna are noroc!" Bineînţeles că doar mă tachinează, spuse Mary roşind. Nu pare simpatic? Mai zice: „Ai grijă de nepoţica sau nepoţelul meu. O să fie minunat să avem un copilaş în casă, nu? închipuie-ţi, o să fiu unchiul Jace."   Katherine încuviinţă entuziasmată, deşi o făcu din politeţe doar. Era îngrijorată de faptul că Mary era foarte slabă, în ciuda burţii care îi creştea. în ziua aceea, o interesase mult mai mult sănătatea şubredă şi evidenta nefericire a surorii ei decît un frate aflat la mare distanţă. Avea aceeaşi părere despre el ca şi despre ceilalţi membri ai familiei Manning.   După înmormîntare, zilele intrară într-o rutină monotonă şi obositoare. Katherine se duse la lucru la compania de electricitate şi continuă să scrie lucrări ştiinţifice şi comunicări de presă, munca pentru care fusese angajată cu cinci ani în urmă. Oare trecuse chiar atîta timp de cînd absolvise colegiul? Făcea munca aceea plictisitoare de atîta vreme? Cîştiga un salariu bunicel, dar considera că era un fel de practică pentru o slujbă mai bună. Era mult prea talentată pentru ceea ce făcea şi îşi dorea tare mult să găsească ceva care să-i stimuleze creativitatea. Poate că, acum, cînd avea responsabilitatea copilului, avea să caute o slujbă mai bine plătită.    Katherine era încîntată de ea. în fiecare seară se ducea la spital şi o privea prin peretele din sticlă al sălii unde se aflau bebeluşii născuţi prematur. Abia aştepta clipa cînd o va putea ţine în braţe. Allison cîştiga în greutate cu fiecare zi, iar medicul pediatru îi spusese mătuşii nerăbdătoare că, atunci cînd fetiţa va avea două kilograme şi jumătate timp de cinci zile consecutiv, i-o va da în grijă.   Ea aranjă în aşa fel încît să-şi ia liber două săptămîni în perioada cînd urma să o aducă pe Allison acasă şi începu să caute cel mai bun centru de îngrijire al copiilor în timpul zilei pentru mamele cu serviciu. Trebuia să fie cel mai bun loc pentru a o lăsa pe Allison în grija lor. Nu îi trecea prin cap că siguranţa fetiţei ar fi fost în pericol.   Fu zguduită în calmul ei în clipa în care avocatul familiei Manning veni la ea la serviciu şi îi umplu biroul cu hîrtii cu aspect oficial, spunîndu-i pe un ton arogant că „...clienţii lui intenţionează să îşi asume răspunderea creşterii copilului." -Clienţii mei sînt gata să ia fetiţa şi să o crească la fel ca pe propriul lor copil. Bineînţeles că veţi fi despăgubită pentru timpul şi cheltuielile suportate în aceste cîteva săptămîni cît fetiţa a fost în spital. -Vreţi să spuneţi „cumpărată", nu? -Vă rog, domnişoară Adams. Cred că interpretaţi greşit intenţiile clienţilor mei. Ei sînt financiar capabili să crească fetiţa într-un mediu opulent. Cu siguranţă că doriţi ca fetiţa să se bucure de tot ce e mai bun, nu? -Mama ei a considerat că s-ar bucura de tot ce e mai bun dacă aş creşte-o eu. Din fericire se abţinu să-i spună de instrucţiunile scrise de mîna lui Mary. -Sînt sigur că dorinţa tatălui ar fi fost cu totul alta. Katherine nu putea suferi acea atitudine îngîmfată. -Şi, în plus, discuţia aceasta e pur teoretică. Sînt convins că nici un tribunal nu ar acorda custodia unui copil unei tinere necăsătorite şi cu morală îndoielnică, din moment ce nişte oameni atît de iluştri ca soţii Manning sînt dispuşi să-şi asume întreaga responsabilitate a creşterii singurului lor nepot, moştenitorul şi urmaşul fiului lor mai mare.   Insulta adusă caracterului ei era atît de gravă, încît Katherine nu o onoră cu un răspuns, dar ştia că el o ameninţă. Şi-I închipuia rostind acele cuvinte într-o sală de tribunal şi numai cînd se gîndea ce rezultat ar fi avut o audiere pentru acordarea custodiei, simţea fiori de gheaţă prin tot corpul.   Katherine încercă să îşi înfrîngă panica şi să judece la rece. Mai presus de toate, în mintea ei era hotărîrea că Allison nu avea să crească sub tutela lui Eleanor Manning. Nu subestima influenţa şi puterea acelei familii. Probabil că aveau prieteni în locuri foarte importante. Ea şi Allison trebuiau să plece cît mai departe de ei. Făcu o mulţime de planuri şi le puse în aplicare imediat. Medicul pediatru fu de acord cu scoaterea lui Allison din spital cu cîteva zile mai devreme decît intenţionase, cu condiţia să fie adusă la el la cabinet săptămîna următoare. Lui Katherine nu îi plăcea să mintă, dar promise solemn să ducă fetiţa la control. Sună o agentă imobiliară cu care discută despre v'inzarea casei. Banii obţinuţi urmau să fie trecuţi într-un cont pe numele lui Allison, putînd fi retraşi mai tîrziu împreună cu o dobîndă. Toată mobila avea să fie vîndută, cu excepţia lucrurilor pe care Katherine voia să le ia cu ea. Tot ce se obţinea de pe urma mobilei putea opri agenta imobiliară ca răsplată pentru deranjul ei. Katherine închine o cutie de valori şi, după ce făcu o copie după jalnica bucăţică de hîrtie, o împături cu dragoste şi o puse în cutia de metal. Nu răspundea la telefon şi îşi acoperea mişcările cu grijă. îşi ţinea maşina parcată mai departe de casă şi sacrifica folosirea luminilor după lăsarea întunericului. Temîndu-se să nu fie citată, făcea eforturi să fie cit mai invizibilă.   Adună ce lucruri putu şi le îngrămădi în maşină. Era extrem de tulburată cînd se duse să o ia pe Allison de la spital. O puse cu grijă în pătuţul prins de centura de siguranţă de pe scaunul din faţă şi, aplecîndu-se, o sărută uşor pe fruntea catifelată. - Nu prea mă pricep să fiu mămică, îi şopti ea copilaşului adormit. Dar nici tu nu te pricepi prea mult să fii bebeluş. Uitîndu-se la chipul acela care îi aducea aminte foarte mult de Mary, se simţi liniştită pentru prima oară de cînd aflase de moartea lui Peter. Părăsind oraşul Denver, nu îşi permise nici o privire aruncată spre munţi şi nici gînduri legate de vînzarea casei care fusese singurul cămin de care îşi aducea aminte. Se gîndea doar la viitorul ei şi al lui Allison: De acum încolo, nu mai aveau trecut.   Katherine îşi îndreptă spatele şi umerii pentru a-şi dezmorţi muşchii. Stătea pe podeaua acoperită de ziare din living-ul apartamentului ei, unde de o jumătate de oră vopsea un dulăpior pentru camera lui Allison. Cu o seară în urmă, dăduse ultimul strat de vopsea albastră peste suprafaţa de lemn şi acum îi mai adăuga o dungă galbenă. Vopseaua galbenă pătase ziarele şi cîteva picături săriseră şi pe picioarele ei goale.   Cufundînd pensula în borcanul de vopsea, Katherine oftă mulţumită. Totul ieşise bine pentru ea şi Allison. în orice altă împrejurare, a călători singură prin ţară cu un nou-născut după ea, ar fi fost un proiect care ar fi speriat-o. Katherine părăsise Denver-ul în cele mai grele condiţii, dar călătoria decursese bine. Allison era un înger de copil, dormind tot timpul cînd Katherine nu o schimba sau nu îi dădea să mănînce.   Katherine nu îşi amintea să fi trăit vreodată în Van Buren, Texas, dar ai ei locuiseră acolo înainte ca tatălui ei să i se ofere o slujbă mai bună în Denver. îşi aducea aminte că mama ei visa mereu la estul Texas-ului şi la pădurile bogate de acolo. Peisajele despre care vorbea ea contraziceau total descrierile tipice ale Texas-ului care îl ilustrau ca fiind un tărîm sterp, cu tufişuri de mărăcini măturate de colocolo de vînturi necontenite. După ce străbătu o astfel de regiune ce se întindea pe mile. întregi, în vestul Texas-ului, Katherine descoperi uimită că Van Buren era exact aşa cum i-l descrisese mama ei - un oraş universitar liniştit situat în inima unor păduri de pini.   Uitîndu-se pe fereastră, Katherine fu încîntată să vadă cei şase aluni care creşteau în curtea care despărţea apartamentul ei de deasupra garajului de casa lui Happy Cooper. Noua ei proprietăreasă se dovedise a fi fost trimisă de Dumnezeu. Katherine ajunsese în Van Buren exact cînd începea vacanţa de primăvară şi avusese noroc să găsească acel apartament în care în ultimii doi ani locuiseră doi studenţi de colegiu. Apartamentul, format din două dormitoare, un livingroom, bucătărie şi baie, era destul de spaţios.   Katherine se ridică şi porni desculţă spre camera pe care o desemnase ca fiind a lui Allison, deşi amîndouă dormeau acolo. Aplecîndu-se deasupra unui pătuţ revopsit pe care îl găsise într-un magazin cu lucruri de mîna a doua, îşi privi nepoţica. Creşterea ei rapidă era uluitoare. în cele două luni de cînd se aflau în Van Buren, cîştigase în greutate şi se împlinise, devenind un copilaş dolofan şi fericit, în ciuda tragediei care îi marcase naşterea. Katherine îi zîmbi şi trase încet un iepuraş din mîinile ei grăsuţe, după care o acoperi cu o păturică.   Lui Katherine îi făceau mare plăcere zilele cînd era liberă şi stătea cu fetiţa. Izbutise să-şi găsească o slujbă la biroul de relaţii cu publicul al colegiului, dar îşi făcea griji în legătură cu Allison în timpul zilei. Spre marea ei surprindere, Happy se oferise cu timiditate să ţină fetiţa la ea. Cînd o auzise, Katherine o privise uluită, zîmbise, izbucnise în rîs şi apoi, spre propria ei surprindere şi spaima lui Happy, începuse să plîngă.   Ce s-ar fi făcut, oare, fără Happy, care era o bunică frustrată ce nu îşi vedea nepoţii decît foarte rar? Avea două fiice care trăiau împreună cu familiile lor pe fiecare Coastă, şi un fiu în Louisiana. Acesta era încă necăsătorit şi Happy se plîngea de acest lucru cel puţin o dată pe zi. După ce fusese căsătorită timp de patruzeci şi trei de ani înainte de a rămîne văduvă, Happy nu îşi putea închipui cum de unii oameni preferau să stea singuri.   Da, totul mergea foarte bine. Slujba lui Katherine era cu siguranţă mai interesantă decît cea din Denver. Şeful ei i se părea uneori ciudat, căci avea obiceiuri neplăcute ca acela de a o privi stăruitor, de a transpira şi de a-şi umezi buzele. Dar, făcînd abstracţie de aceste lucruri, îi plăcea munca pe care o făcea. Scărpinîndu-şi nasul absentă, şi-l mînji de vopsea galbenă fără să-şi dea seama. Apoi, fredonînd uşor, se duse să vadă cine bătea la uşă. Nu se putea să fie Happy, căci ea nu bătea de obicei.   Katherine trase de pantalonii scurţi şi zdrenţuiţi, sperînd că, indiferent cine era, nu avea să se simtă jignit de aspectul ei. - Da? întrebă ea deschizînd uşa. Chiar dacă ar fi vrut să mai spună ceva, i-ar fi fost imposibil. Bărbatul din prag era cel mai superb pe care îl văzuse vreodată. Dacă statura nu ar fi fost de ajuns pentru a-l face să atragă atenţia, cu siguranţă că părul negru ca abanosul şi ochii de un albastru uluitor ar fi făcut-o.   El o privi la fel de atent şi gura lui senzuală schiţă un zîmbet amuzat cînd văzu în ce hal arăta. Ştiind că avea să facă tot felul de treburi prin casă în ziua aceea, ea nu se ostenise prea mult în privinţa părului de culoarea mierii, aşa că doar îl strînsese într-un coc neglijent în creştetul capului şi îl prinsese cu ace care stăteau în diverse unghiuri. Cîteva şuviţe, decolorate de soare, îi încadrau faţa şi i se lipeau umede de ceafă. Chipul îi era îmbujorat din cauza efortului şi căldurii dimineţii de sfîrşit de vară. Pantalonii zdrenţuiţi extrem de scurţi şi decoloraţi erau însoţiţi de o cămaşă la fel de zdrenţuită ale cărei mîneci fuseseră tăiate demult fie de Katherine, fie de Mary. îi înnodase poalele sub sîni. Era o cămaşă foarte bună pentru vopsit, dar deloc potrivită pentru primirea unor oaspeţi.   Primul ei impuls fu să irîntească repede uşa pentru a pune capăt stînjenelii, dar bărbatul o privi drept în ochii ei mari şi verzi şi spuse fără nici o inflexiune în glas: -Sînt Jason Manning. Cuvintele lui o izbiră ca o lovitură puternică în stomac şi o lăsară fără puterea de a mai gîndi logic. Rămase stupefiată cîteva secunde, după care se sprijini de toc, eliberînd aerul pe care îl reţinuse din clipa în care deschisese uşa şi îl văzuse pe acel bărbat magnific care era fratele -lui Peter Manning. Observînd că ea nu spune nimic şi nici nu are de gînd să îi invite înăuntru, el zise ironic: -Nu obişnuiesc să atac femeile,-domnişoară Adams. Şi, deşi miam petrecut aproape doi ani în Africa, sînt tot un om civilizat. Ochii îi erau plini de vioiciune şi lui Katherine îi displăcu imediat umorul lui. Avea să distrugă lumea pe care ea o construise cu greu pentru sine şi pentru Allison şi mai avea tupeul să stea acolo şi să zîmbească! -Pot să intru? întrebă el politicos şi, îmbufnată, Katherine se dădu la o parte pentru a-l lăsa să treacă pragul. închise apoi uşa în urma lui, dar imediat se răzgîndi şi o deschise din nou. Observîndu-i mişcarea, el zîmbi şi mai mult. Gropiţele aflate de fiecare parte a gurii erau singura asemănare cu Peter. Dinţii păreau extrem de albi pe faţa lui bronzată. -Tot te temi să nu-ţi fac vreun rău? o tachină el, după care, devenind serios, adăugă încet: Vă- zîndu-te în costumaţia asta, trebuie să recunosc că-i al naibii de tentant, dar în nici un caz n-aş profita de o doamnă mînjită cu vopsea pe faţă.   Katherine le aruncă o privire hainelor îngrozitoare de pe ea şi observă şocată cît de lipită de sîni îi era cămaşa umedă. Făcîndu-i baie lui Allison, se udase din cap pînă-n picioare, cum se întîmpla de obicei, dar uitase de acest lucru după ce o dusese la culcare. „Oh, Doamne!" îşi spuse ea îngrozită. Riscă să îşi ridice privirea spre Jason Manning, dar el tocmai se apleca să ia o cîrpă udă pe care ea o folosise pentru a şterge vopseaua. Fascinată, ca 0 făptură hipnotizată, îl văzu apropiindu-se, de ea şi apucîndu-i bărbia. îi dădu capul pe spate şi începu să-i şteargă nasul cu grijă, fără nici un fel de emoţie, dar Ka- therine descoperi că îi era greu să respire. Prezenţa lui era copleşitoare-şi o sufoca. Degetele care îi ţineau bărbia erau puternice, dar blînde. Pielea lui era foarte bronzată şi aşa ceva nu se obţinea stînd la soare perioade scurte de timp, şi cu ajutorul a tot felul de alifii.   Cutele fine care se răsfirau din colţurile ochilor constituiau un alt semn că îşi petrecuse cea mai mare parte din timp în aer liber. Petrol? Parcă aşa spusese Mary, nu? Nu îşi mai aducea aminte. De fapt, nu îşi mai putea aduce aminte nimic. Creierul se golise complet cînd venise lîngă ea şi îi luase bărbia în mînă. Ochii îi erau adumbriţi de gene dese, scurte şi negre şi sprîncenele negre şi arcuite păreau trasate cu pensula. Katherine îi venea pînă la piept şi, ridicîndu-şi privirea uşor, îi văzu gîtul puternic, în V-ul format de cămaşa descheiată, zări cîteva fire de păr negru şi cîrlionţat care, fără îndoială, îi acopereau pieptul larg. Dumnezeule! Ce gînduri îi treceau prin minte?   Furioasă pe sine pentru că îi permisese un asemenea familiarism, ea îi dădu mîna la o parte şi se depărtă. -Ce doreşti, domnule Manning? El ridică din umeri şi lăsă cîrpa să cadă pe ziarele de sub picioarele lui. -O Coca-Cola ar fi foarte bună, spuse el zîmbind nevinovat. -Nu la asta m-am referit şi ştii foarte bine, zise ea furioasă. Purtarea lui prietenoasă era numai un truc pentru a-i alunga suspiciunuile şi a o face să se relaxeze. Ei bine, se mai împotrivise avansurilor unui Manning. Cutremurîndu-se de dezgust, îşi aminti purtarea lui Peter faţă de ea. O să-i reziste şi acestui Manning. -Ce cauţi aici? îl întrebă ea cu răceală. El oftă şi traversă încăperea pentru a se aşeza pe canapea, ale cărei perne fuseseră reparate de ea, fapt de care era foarte mîndră. -Cred că ştii foarte bine de ce mă aflu aici, Katherine. Cînd [şi auzi numele rostit de el, inima îi tresări în piept. îşi spuneau deja pe nume? Un alt truc al lui pentru a o dezarma, fără îndoială.   O privi o clipă, după care se rezemă de spătar. - Am venit să iau copilul fratelui meu. Ea ştiuse că acela era motivul, dar, auzindu-l, o cuprinse groaza. Durerea din piept era aproape insuportabilă. Nu avea să se prăbuşească în faţa Sui. Nu putea face aşa ceva! Păli vizibil şi spuse încet, clătinînd din capi -Nu.   Când îi văzu tulburarea, el se ridică şi făcu cîțiva paşi spre ea, dar Katherine se dădu înapoi şi atunci el se opri. Trecîndu-şi degetele prin părui care întotdeauna avea să fie oarecum rebei, el murmură o înjurătură.   Îşi muşcă buzele de cîteva ori şi o privi printre gene. Stătea In faţa ei, cu mîinile In şolduri, şi acea poziţie autoritară o făcu pe Katherine să se simtă şi mai vulnerabilă în hainele ei ponosite şi desculţă. Se mişcă jenată de pe un picior pe altul, dar li susţinu privirea cu est calm află în ea. In cele din urmă, el spuse: -Uite ce e". Ştiu că n-o să-i fie uşor nici unuia dintre noi, aşa că, ce-ar fi dacă am încerca măcar să facem ca totul să fie cît mai puţin dureros cu putinţă? Chiar aş vrea o Coca-Cola dacă ai. Sau o cafea? Hai să discutăm despre problema noastră comună ca nişte oameni maturi, Da? -Eu n-am nici o problemă, domnule Mannirig. -Jace, -Poftim? întrebă ea, nedumerită momentan de întreruperea lui. -Spune-mi Jace. -Ah. Deci, cum spuneam, eu n-am nici o problemă. îl iubesc pe copilul surorii mele ca şi cum ar fi al meu. Pe patul de moarte, Mary mi-a spus să am grijă de ea, s-o cresc şi să n-o las în preajma nici unui Manning. Am legănat-o, am îmbăiat-o, am hrănit-o...                                          ' ' -Tu ai hrănit-o? întrebă el şi privirea i se fixă asupra sinilor ei, făcînd-o să roşească de jenă şi de furie.   Şi de ce sfîrcurile îi împungeau atît de tare cămaşa? Încă de cînd o atinsese, fusese conştientă de acest lucru. Sutienul i se păruse inutil cînd se îmbrăcase de dimineaţă. Bărbatul aceia era periculos în alte privinţe decît în a i-o lua pe Alli- son şi ea era incapabilă să acţioneze în vreun fel. Jace continua să o privească avînd acel zîmbet amuzat şi nesuferit. -Nu fi obtuz, domnule Manning. Ştii foarte bine că, în spital, nou născuţilor li se dau îot felul de formule de lapte praf în cazul în care mameîe nu pot sau nu vor să... -Să-i alăpteze la sîn? întrebă el încet. Katherine se uită pe fereastră şi apoi îşi privi picioarele goale, numai să scape de ochii iui pătrunzători.   Da, murmură ea şi se duse grăbită spre bucătărie. Pretextul de a-i aduce ceva de băut avea să-i ascundă stînjeneala. -Mă duc să-ţi aduc ceva de băut. Intră în bucătărie aproape în fugă şi se prinse de dulap de parcă ar fi fost un loc de popas. Respirînd greu, îşi apăsă ambele mîini de tîmplele care îi zvîcneau şi se întrebă în şoaptă: -Ce se petrece cu mine? Persoana aceea... bărbatul acela - şi, Doamne, ce bărbat superb! - o zăpăcise complet. Tremura. Simţea furnicături în pulpe. Dăduse vina pe firele care atîrnau din pantalonii tăiaţi,, dar acum realiză că proveneau din interior. îşi lipi mîinile de sfîrcuri dorind ca acestea să se relaxeze din nou. -Pot să te ajut? Katherine tresări cînd îi auzi vocea atît de aproape în spatele ei. -- P... poftim? Ah, nu. Ce voiai? O Coca-Cola? -Da, ar fi foarte bună, spuse ei, după care o întrebă arătînd cu degetul mare peste umăr spre living. Cum îi spune culorii de pe pereţi?   Ea se chinuia să destupe o sticlă de Coca- Cola pe care o găsise în frigider. De cînd o fi fost acolo? Dacă era răsuflată? -Culoarea? Ah, se numeşte „terra cotta". Puse un pahar pe dulap şi se duse să scoată gheaţă din congelator. Tăviţa de cuburi se lipise şi fu cît pe-aci săşi rupă o unghie încercînd să o desprindă. -E frumoasă. Cum de ţi-a venit ideea asta? Nu-i puţin cam neobişnuită? Ea rîse fără să vrea. -Ar fi trebuit să vezi mutra proprietăresei cînd i-am cerut permisiunea să zugrăvesc şi i-am arătat culoarea pe care o voiam. A crezut că sînt nebună, dar, pînă la urmă, a fost de acord. Sora mea, Mary... Se întrerupse brusc, amintindu-şi deodată cine era el şi de ce se afla acolo. El îi sesiză reţinerea şi o îndemnă cu blîndeţe: -Da? Sora ta, Mary...? Katherine îi întoarse spatele şi îi turnă Coca- Cola peste gheaţa din pahar. -Mary era o artistă. Uneori ne distram pro- iectînd camere şi zugrăvindu-le în culori neobişnuite. într-o seară a făcut o cameră cu pereţii portocali şi, spre surpriza noastră, ne-a plăcut. De atunci am tot vrut să zugrăvesc o cameră în culoarea asta. îi întinse paharul de Coca-Cola şi el îi mulţumi din cap, după care se dădu la o parte lăsînd-o să se ducă înapoi în living. -Cine o să care lemnele de foc în sus pe scări? o întrebă el cu totul ieşit din context. Capacitatea lui de percepţie şi spiritul de observaţie acut erau neobişnuite şi supărătoare. -Happy, proprietăreasa mea, m-a întrebat acelaşi lucru. Dar îmi plac şemineurile şi n-aş fi vrut ca acesta să nu fie folosit. Un fost chiriaş l-a zidit, dar eu l-am redeschis. Bănuiesc că o să aduc cîte un butuc odată.   Ea păşi pe lîngă ziare şi pe tîngă dulapul ale cărui sertare le scosese pentru a-i vopsi mai uşor. Probabil că el o credea îngrozitor de dezordonată. Dar de ce avea importanţă părerea lui? -Te rog să scuzi dezordinea, dar trebuia să fac treaba asta în ziua mea liberă şi înăuntru, ca să fiu mai aproape de copil. li venea să-şi muşte limba. De ce trebuise să amintească de Alison? într-un fel spera ca el să uite de scopul vizitei şi să plece. Voia, oare, ca e! să plece? Da! îşi spuse ea, dar nu era convinsă. El îşi bău paharul şi îl puse pe măsuţa de cafea, aşezîndu-l cu grijă pe un cartonaş. Oare nu făcea nici o greşeală niciodată? . Din coşul de fructe iuă o portocală pe care o mirosi apreciativ. Apoi o puse la loc şi luă un măr de un verde aprins pe care îl analiză în acelaşi mod.   Katherine îl privi cu prudenţă cum traversează încăperea şi se opreşte în faţa ferestrei largi, admirînd curtea umbrită de copaci. Storurile albe fuseseră ridicate pentru a-i oferi lui Katherine posibilitatea de a vedea verdeaţa care îi plăcea atît de mult. El îşi strecură mîinile cu palmeîe spre exterior în buzunarele de la spate ale blugilor strimţi. Muşchii umerilor şi ai spatelui se mişcară sub cămaşa ecosez din bumbac ale cărei mîneci erau suflecate pînă la coate. Ea nu mai privise niciodată un bărbat cu atîta atenţie. Dar nici nu mai văzuse picioare atît de lungi, de puternice şi... -Frumoşi copaci, observă el.   Nu era nevoie de nici un comentariu, aşa că ea nu spuse nimic. Trecură cîteva clipe de linişte pînă cînd el o întrebă încet: Acum pot să văd fetiţa? -Doarme, încercă ea, dar el nu se lăsă. -Promit să nu o trezesc.   Ea ar fi vrut să-1 refuze, dar ar fi fost inutil. Dacă el dorea să vadă fetiţa, ea nu îi putea împiedica. Oftă resemnată şi îi arătă camera unde Allison dormea liniştită, neştiind nimic de neînţelegerile pe care existenţa ei le crease între acei doi oameni. Trupul masiv al lui Jace păru să umple încăperea cînd se aplecă deasupra pătuţului, dînd uşor pledul la o parte. Allison era în poziţia în care dormea de obicei: pe burtică, cu căpşorul întors pe o parte, cu genunchii strînşi şi cu funduleţul în aer.   Katherine urmări cu atenţie reacţia lui Jace care se uita la bebeluşul a cărui respiraţie uşoară era singurul sunet din încăpere. întinse o mînă rnare şi bronzată şi îi mîngîie obrazul trandafiriu cu degetul arătător. -Bună, Allison, şopti el. Katherine, care rămăsese uluită văzînd contrastul dintre mîna lui şi căpşorul lui Allison, îl privi repede. -De unde ştii cum o cheamă? îl întrebă ea. Avusese grijă să nu-i pomenească numele în faţa lui, crezînd că, dacă fetiţa nu avea o identitate pentru el, avea să o dorească mai puţin. -Mi-au spus asistentele de la spital. De acolo mi-am început căutările. Şi-o aminteau foarte bine pe Allison. împrejurările în care s-a născut şi... Se opri şi se uită la Katherine. Oare zărea durere în ochii lui? -Oricum, îşi aminteau de ea. Şi de tine. -De mine? -Ah, da, mi-au spus de nu ştiu cîte ori cît de blîndă şi de atentă erai. Ca să nu mai spun cît de frumoasă. Vocea lui era o şoaptă răguşită şi Katherine îi ocoli privirea care o fixa de la o distanţă mult prea mică. îi simţea răsuflarea fierbinte pe obraz.   Mîinile îi tremurau cînd o înveli din nou pe Allison. El îi atinse umărul ca pentru a o întoarce cu faţa, dar ea se feri. -Nu, strigă ea şi, cînd Allison tresări la auzul vocii ridicate, continuă în şoaptă: Cum îndrăzneşti să vii în casa mea şi să te porţi frumos, prietenos... şi cu afecţiune? înţelege, domnule Man- ning. Nimeni n-o să mi-o ia pe Allison. Cu atît mai puţin cineva cu numele Manning. Nu vreau să am de-a face cu nimeni din această familie. Nici eu, nici Allison n-o să vă cerem nimic. Trase adînc aer în piept.  -Fratele dumitale mi-a ucis sora!   Cuvintele acelea atîrnau grele între ei. Pentru o clipă rămaseră încremeniţi în timp, adversari care se măsurau, fiecare cîntărind forţa celuilalt. Atmosfera era încărcată de emoţie şi încordare. Mai tîrziu, stînd singură şi ănalizînd momentul respectiv, Katheririe jură că nu se aplecase spre el şi că mişcarea care îi unise fusese numai din partea lui. Nu îşi amintea decît. că fusese învăluită de .căldura lui puternică. Buzele care le zdrobeau pe ale ei provocau durere şi ea îi răspunse cu aceeaşi furie. îşi încleşta mîinile pe spatele lui, în timp ce era strînsă de nişte braţe de oţel.   Katkerine nu putu să îşi dea seama în ce punct se schimbase acel sărut, dar, dintr-un anume motiv, ea nu mai voia să pedepsească, ci să. placă. Deschise gura în faţa limbii lui lacome şi, sesizîndu-i acordul, sărutul lui se transformă într-o explorare dulce. Se sorbeau de parcă nu reuşeau să-şi stingă o sete pîrjolitoare. Apoi gurile li se contopiră din nou. -Iu-huu, Katherine. Am văzui o maşină foarte ciudată afară. Miam făcut griji şi m-am gîndit să vin să văd... Trupul imens al lui Happy Cooper umplu cadrul uşii dormitorului lui Allison şi rămase încremenită cînd îi văzu pe amîndoi lingă pătuf. Cînd îi auziră vocea, ei se despărţiră, uluiţi de ceea ce se  petrecuse între ei. Kaîherine avea impresia că tot sîngeie i se concentrase în lobii urechilor şi tot trupul îi radia căldură ca un cuptor. Pieptul îi tresălta datorită efortului de a-şi umple plămînii cu aer. -Katherine? întrebă femeia cu grijă şi cu un glas tremurător. Cînd văzu că nici ea, nici frumosul necunoscut nu răspunseră, începu să dea înapoi şi apoi o rupse la fugă spre telefonul din living. Katherine se trezi brusc din stupoare. -Happy, strigă ea ducîndu-se după proprie- tăreasă şi apucîndo de braţ. E... e în regulă. Nu s-a întîmplat nimic. Doar rie-ai luat prin surprindere, atîta tot. -M-ai speriat de moarte! zise Happy. Nu sînt obişnuită să văd bărbaţi la tine, Katherine, adăugă ea şi începu să rîdă făcîrid să i se mişte pieptul şi burta.   Pe chipul ei rotund apăru un zîmbet sincer cînd îi întinse mîna lui Jace. -Eu sînt Happy Cooper, prietena şi proprie- tăreasa lui Katherine. Ce mai face îngeraşul meu? întrebă ea apoi arătînd spre micuţa Allison, care dormea. Nu-i aşa că e cel mai dulce copil pe care l-aţi văzut vreodată? O iubesc ca şi cum ar fi a mea. Jace îi strînse mîna şi o privi uimit, copleşit de dimensiunea şi francheţea ei. -Katherine, prezintă-mi-l pe acest bărbat, splendid pînă nu leşin. Parcă-i o stea de cinema! Cine e? Happy nu dădea niciodată dovadă de prudenţă sau tact. Spunea orice gîndea. Katherine căută cea mai plauzibilă minciună şi îngăimă: -E... e cumnatul meu. Da. Fratele răposatului meu soţ şi unchiul lui Allison. îl privi pe Jace peste părul grizonat al lui Happy, sperînd ca el să nu o dea de gol. îi plăcuse acel apartament de cînd îl văzuse şi dorise neapărat să-l închirieze, dar faptul că Happy ezita să închirieze unei tinere 'necăsătorite şi cu un copil, o făcuse pe Katherine să inventeze uri soţ care murise. Aproape nimeni nu putea să-i refuze ceva unei văduve tinere şi neajutorate. -Ce plăcere, domnule Adams, spuse Happy entuziasmată. Katherine trebuie să se simtă grozav că o vizitează cineva din familie. -Numele meu nu e Adams, doamnă Cooper, ci Jason Manning. Jace. Happy rămase uimită. -Cum de n-ai acelaşi nume cu fratele dumitale? Katherine îşi ţinu răsuflarea şi închise ochii. Jace avea să-i dea în vileag minciuna şi ea avea să-şi piardă cea mai bună prietenă. -Ăăă... eram fraţi vitegi. Aveam taţi diferiţi, minţi ei cu uşurinţă. Oare aşa făcea mereu? -Ah, înţeleg, bineînţeles, spuse Happy, bă- tîndu-l uşor pe mînă. A fost cumplit să moară tocmai acolo. In Africa, nu?   Jace îşi ridică o sprinceană a nedumerire şi ironie, iar Katherine roşi. Ea nu se gîndise deloc îa făptui că eî fusese în Africa, ci era doar cel mâi îndepărtat loc care îi venise în minte.cînd îi povestise lui Happy despre prăbuşirea unui avion în care se aflase un soţ inexistent. -Da, în Africa, spuse jace. Şi a fost, într-adevăr, cumplit Păcat că nu poate să fie cu noi astăzi. Chipul şi vocea lui erau grave, dar ochii albaştri îi erau plini de umor cînd se uită la Katherine peste capul lui Happy, care îşi ştergea ochii cu o batistă dantelată. -Biata Katherine, oftă ea întorcîridu-se din nou spre tînăra femeie. în locul expresiei de tristeţe apăru imediat una de bucurie şi exclamă: -Dar acum, că Jace e aici, n-o să mai fii nevoită să mergi singură la dans. Nu-i un noroc extraordinar? Îl apucă pe Jace de mînă şi îl trase spre Katherine. în ciuda staturii Iul, forţa lui Happy îl făcu să se ciocnească de Katherine pe care o prinse repede pe după mijloc ca să nu cadă. Se priviră intens. Nu uitaseră de sărutul din urmă cu cîteva clipe. Nici unul din ei nu îl luase în glumă -Îmi făceam griji că trebuie să se ducă neînsoţită la dans, dar iată că, dintr-o dată, apare din senin un cumnat superb, continuă Happy încîntată, ignorînd semnalele tacite ale lui Katherine. -Dans? întrebă Jace. Oare avea un radar în cap? -Da. Banchetul facultăţii se dă în seara asta. Katherine a muncit atît de mult la pregătiri. A fost invitată datorită slujbei şi trebuia să se ducă singură. Acum tu poţi să o însoţeşti. Ai un smoching? Eh, n-are importanţă. E bun şi un costum negru. -Happy, nu înţelegi. Domnul... ăăă... Jace nu stă. Doar a trecut pe aici... -Bineînţeles că stau, Katherine. Crezi că te-aş lăsa fără însoţitor în seara asta? N-am apucat să-ţi spun că firma petroliferă pentru care lucrez forează în zona asta. O să stau pe aici multă vreme. Katherine rămase cu gura căscată, dar Happy bătu din palme bucuroasă. -Ah, drace, nici nu-ţi închipui ce încîntată sînt. Nu sînt de părere că o tînără ar trebui să fie lăsată singură. Katherine o să fie fericită să te aibă aici. Jace îi zîmbi lui Happy şi apoi se întoarse spre Katherine. O fixă cu privirea, mesaj pe care ea li înţelese foarte bine. Avea să rămînă pînă cînd obţinea custodia lui Allison. Trebuie să mă duc să duc alimentele înăuntru. Tocmai veneam de la cumpărături cînd am văzut acel... ăăă...   Pentru prima oară, Happy nu îşi găsea cuvintele. - Jeep, o ajută Jace. -Un jeep! Ce ciudat! exclamă Happy. Katherine- dădu ochii peste cap. Se părea că Happy nu era la curent cu faptul că o asemenea maşină era simbolul prosperităţii. -Simţiţi-vă bine. Diseară o s-o iau la mine pe Allison ca să puteţi sta cîî de mult vreţi. -Trebuie să plec şi eu acum, Katherine. La ce oră să vin să te iau? o întrebă el. punîndu-i mina pe umăr cu o afecţiune de frate şi, de ochii lui Happy, ea îşi înfrînă dorinţa de.a-l respinge. Lucrurile se petreceau repede. Nu putea să se gîndească. Cum avea să reziste o seară întreagă în compania lui? * -La şapte şi jumătate, se auzi ea răspunzînd fără să fie conştientă că vorbise. -Bine. Happy, vrei să te ajut să duci lucrurile .înăuntru? O doamnă ca tine n-ar trebui să facă asemenea treburi. Happy chicoti ca o fetiţă. -Oh, Jace, tare mult simt lipsa unui bărbat care să mă ajute, zău aşa. Fiul meu, Jim, trăieşte în...   Vocea ei se pierdu în timp ce coborau amîndoi treptele de la intrare. Jason Manning. Era dezgustător de deschis. Un domn perfect şi fermecător. Oare avea intenţia să ajungă la ea prin prietenii ei? Care îi era pianul? O speria. O tulbura. Trebuie să fi fost nebună de II lăsase să intre în casă. Nu trebuia să aibă încredere într-un Manning. Nu văzuse cît de superficial fusese farmecul lui Peter? Trebuia să o apere pe Allison. Dar cum? Jason Manning era prea frumos şi prea abil. Katherine găsea că acele trăsături erau mult mai periculoase decît răutatea şi proasta reputaţie.   Imaginea din oglindă confirma faptul că eforturiie ei pentru pregătirea banchetului fuseseră răsplătite. Făcuse o baie fierbinte după-amiază cît dormise Allison şi apa ar fi trebuit să-i elimine tensiunea din corp, dar nu o făcuse decît să îşi dea seama şi mai mult de efectul pe care îi avusese îmbrăţişarea lui Jace asupra trupului ei. Se şterse repede şi începu să-şi onduleze părul. La ce ar fi trebuit să se aştepte din partea fratelui lui Peter? Acesta îi făcuse avansuri cînd era deja logodit cu Mary. într-o seară aşteptase împreună cu Katherine ca Mary să coboare. Katherine îi strigase acesteia să se grăbească, fiindcă nu se simţea bine cînd era singură cu Peter chiar şi în casa ei.     continuarea o descarcati de aici....

descarcati cartea de aici...  

Ademenirea de Sandra Brown PARTEA I Dezamăgirea unei inocente Lamont Morgan avea una dintre proprietăţi în apropierea Atlanticului, şi se întindea pe o suprafaţă de zece hectare. Clădirea principală se afla în mijlocul unui parc îngrijit de trei generaţii de ascendenţi. Arbori seculari de toate generaţiile, cu tulpini ce abia puteau fi îmbrăţişate de trei oameni cu braţele înlănţuite, dădeau locului un farmec anume, dar mai ales senzaţia dăinuirii printre matusalemi, contopirea cu sufletul acestor centenari şi supravieţuirea celor ce au trăit pe aici în falnica lor înfăţişare. În jurul clădirii însă, se păstraseră numai arbori ornamentali, cu creşterea dirijată spre forme rotunde şi ovale cu crengi bogate, luminate feeric noaptea de lumina irizantă a reflectoarelor îngropate în sol. Printre ei erau jardiniere cu flori, chioşcuri fanteziste în care să te ascunzi de arşiţa soarelui, bazine cu apă şi jocuri arteziene, alei placate cu marmură şi statui în stil antic, stil care ignora veștmintele, frumuseţea lumii constând doar în graţia trupului omenesc, aşa cum 1-a făcut Dumnezeu. Domnul Lamont Morgan se trăgea dintr-o familie industriaşi, el însuşi industriaş şi îşi putea permite construcţii monumentale aşa cum era clădirea în care locuia. Douăzeci de angajaţi munceau zilnic aici pentru menţinerea strălucirii şi fastului. Desigur, nu mai e nevoie să amintim că proprietatea era apărată ca o redută, fiind înzestrată cu cele mai sofisticate sisteme electronice de supraveghere. În acest colţişor de rai venise pe lume, cu 17 ani în urmă, unica fiică a industriaşului, altă moştenitoare nemaiavând cu cine să facă, mama micuţei Norma murind când ea împlinise doi ani, într-un accident de automobil. Din acel moment tragic, domnul Morgan îşi consumă întreaga rezervă de afecţiune cu ceea ce mai rămăsese din soţia pe care o iubise nespus de mult. Norma moştenise, ca o copie înfăţişarea mamei sale, care se accentua pe măsură ce copila creştea. Domnul Morgan, adept al teoriei transmigraţiei, a trecerii sufletului dintr-un corp în altul, era convins că spiritul frumoasei sale soţii nu se putuse refugia decât în carnea propriei fetiţe. Astfel frumoasa doamnă Morgan cucerea din nou câmpul trecător al vieţii şi inima întristatului ei fost soţ. Este suficient să cunoaştem această legătură sentimentală dintre fiică şi tată pentru a ne imagina preocuparea domnului Morgan pentru creşterea, educaţia şi paza acestei duble comori şi chiar triple: de fiică, copie a soţiei şi moştenitoare. Era dusă la şcoală cu maşina, însoţită întotdeauna de un body-guard care o supraveghea în recreaţiile dintre ore şi dusă apoi întreagă la castel. Îl numeau aşa fiindcă primii Morgani veniţi din Anglia pe teritoriul Statelor Unite, după ce se îmbogăţiră, nu-şi putuseră alege un alt stil arhitectonic decât cel văzut la ei în patrie. Şi pentru ca noua lor construcţie edilitară să fie autentică, cumpăraseră un castel, îl demontaseră piatră cu piatră şi îl remontaseră întocmai la Crescent City, pe o colină la poalele căreia curgea un râu. Sigur, de-a lungul anilor şi a trei generaţii de Morgani, castelul suferise modificări, modernizări interioare şi exterioare, dar în tradiţia locală rămăsese tot: „La castel”. Domnul Morgan studiase ingineria şi ştiinţele economice dar în conştiinţa lui rămăsese un credincios, un tradiţionalist. Citise Vechiul şi Noul Testament şi considera că înţelepciunea normelor de trai, transcrise aici de învăţaţii începuturilor lumii civilizate, au atins perfecţiunea şi că numai aceste învăţături pot asigura o dezvoltare armonioasă a societăţii, o curăţenie sufletească şi o etică sănătoasă. Alte curente filosofice asupra scopului vieţii şi a modului de a trăi nu sunt decât deviaţii de la morala adevărată, produse ale unor minţi înspăimântate de sfârşitul ireversibil, incapabili să înţeleagă rolul de purgatoriu al existenţei vii, pentru a trece apoi Dincolo, după mai multe reîncarnări, unde există viaţă veşnică. Doar omul nu-i decât o părticică de energie biologică şi legile fizicii ne spun că energia, de orice natură, nu se pierde niciodată. Se transformă în altă formă, se transferă în altceva, dar nu dispare. În acest spirit fusese crescută şi micuţa Norma şi nu-i de mirare că pornirile instinctuale, proprii adolescenţei, a trebuit să şi le înăbuşe în preceptele tradiţionale la care tatăl ei ţine ca la ceva sfânt. Când ieşea însă dintre zidurile castelului şi se amesteca cu fetele din curtea liceului, Norma avea din plin prilejul să audă şi să cunoască şi alte moduri de a aborda viaţa, îndeosebi cele legate de dorinţe biologice. În parte le aflase de la Suzane Asante, camerista ei, o tânără de 24 de ani care-i stătea în preajmă zi şi noapte cu trupul şi sufletul, dar mai ales cu informaţii venite de dincolo de zidurile castelului Morgan, informaţii curate, de la sursă, nu din filmele vizionate pe furiş, informaţii recepţionate de Suzane cu propriile ei simţiri. Personalul castelului se moştenea, copiii erau zestrea biologică a generaţiei următoare de Morgani. Primeau o educație pe cheltuiala stăpânului şi serveau apoi scopurilor lui. Era acolo un fel de mare familie organizată pe principii sclavagiste şi salarii capitaliste. Suzane Asante era fiica mecanicului auto de la castel, ea făcuse, cu ajutorul domnului Morgan, studii liceale şi când le-a terminat a fost dată în anticamera Normei să o servească, să o ajute, să-i ţină companie. Dar Suzane era o fată liberă de credinţele educaţionale ale domnului Morgan. Ea avea viaţa ei personală organizată după cerinţe fireşti şi avea şi vârsta permisivă să ia decizii asupra comportamentului ce nu trebuie să fie niciodată împotriva impulsurilor lor benefice. Suzane ştia tot ceea ce Norma doar intuia. Ea gustase cu vârf şi îndesat din „păcatul” originar, găsindu-l ca cel mai de preţ dar făcut de Creator omului, el asigurând în intenţia divinităţii perpetuarea speciei pe când fata mecanicului auto îl considera plăcerea supremă, scopul trăirii, antidotul anxietăţii provocate de provizoratul speciei umane. Într-o judecată total opusă moralei domnului Morgan, Suzane constituia lângă Norma un cap de pod al unei lumi necunoscute de adolescentă decât din auzite pe culoarele liceului, unde, din pudoare, nu i se destăinuia chiar totul, ci se dădea doar a înţelege că e „mişto”! Aşa că, în completare, Norma primea de la Suzane amănunte de la „fața locului”. Dezvăluirile o înfiorau plăcut şi o aruncau pentru moment într-un viitor cer şi-1 dorea cât mai apropiat. La 17 ani, deja era complet cotropită de vise neortodoxe, pe care şi le derula în minte, mai ales seara când sta întinsă în pat, când chema lângă ea fie pe Kevin Costner, fie pe Ingo Schnolli de pe canalul MTV, sau pe Silvester Stallone, şi făcea dragoste cu ei.O dragoste chinuitoare, zbuciumată, perna fiind confundată cu idolii. Ardea ca o vâlvătaie ce cuprindea încetul cu încetul tot edificiul aşezat pe un butoi de pulbere. Dimineaţa se trezea cu o durere de cap îngrozitoare. Trupul îşi cerea hrana secretă, hrana ruşinoasă, hrana prohibită, hrana de după nuntă în concepţia domnului Morgan. Norma, neprihănită, trebuia însă să rămână imaculată. Aşa au fost toate femeile din familia Morgan, încă din secolul XVII, virtuoase, convenţionaliste, şi au avut vieţi fericite, demne, pline de bucurii matrimoniale. Norma trebuia ferită de tentaţiile periculoase şi tatăl ei avea grijă de asta. Norma nu fusese lăsată niciodată singură. Poate neavând dreptul la opţiuni personale atunci când era pusă în faţa unei probleme îi crease Normei un handicap. Îşi dădea seama că este dirijată ca o jucărie cu telecomandă, deși eul ei intrase sub impulsurile propriilor dorinţe. Aceată limitare a libertăţii îi crea o stare de tensiune care se accentua vizibil pe măsură ce timpul o desăvârşea şi o împingea spre graniţa altei vârste. Domnişoara Norma începu să aibă un comportament de leu ţinut în cuşcă flămând. Starea ei de agitaţie, migrenele acuzate în timpul meselor pe care le servea adesea împreună cu domnul Morgan, momente de cădere într-o stare de imobilitate suspectă, de părăsire a normalităţii, îl făcuseră pe grijuliul tată să se adreseze de urgenţă unei notabilităţi, în persoana doctorului Richard Colley. Acesta îi fixă o oră de consultaţie într-o după amiază, pentru a nu stingheri programul şcolar al Normei, care se afla în ultima lună de cursuri înaintea ultimului examen. Marele psihanalist o primi singură în fastuosul său cabinet, domnul Morgan fiind lăsat în anticameră. — Domnişoara Norma are probleme cu şcoala? — Nu,domnule Colley. Sunt prima din clasa. — Temele vă solicită mult timp? — Nu, domnule Colley. Reţin totul încă din clasă. — Dezbrăcaţi-vă, domnişoară. — De tot? — Nu! Rămâneţi în dessou. Nu vă jenaţi! Sunt medic şi trebuie să cunosc bine pacientul. Doctorul Richard Colley îi urmăreşte mişcările. Sunt calme, precise, echilibrate. Corpul este bine dezvoltat, sânii ajunşi la o maturitate precoce, şoldurile şi coapsele pot produce viaţă şi stârni idei erotice. Chiar şi lui, intrat în etapa andropauzei, îi sosesc dinspre ea impulsuri erotice ce-i străbat respingător alonjeul acela pe care uitase că l-ar avea. — Poftiţi pe canapea! Lungiţi-vă! O ascultă cu stetoscopul, îi pipăi zona ficatului, zona apendicelui. — Deschideţi gura! O priveşte în gât. Carnea roză a cavităţii bucale nu-i spune nimic maladiv. — Sunteţi virgină, domnişoară? — Desigur, domnule Colley! Cum altfel? — Destule fete încep viaţa sexuală la 13 ani! — Nu au body-guard ca mine, domnule Colley! — Şi dacă n-aţi avea, aţi face-o? — Încă nu ştiu, domnule Colley. — Îm...da! Îmbrăcaţi-vă şi ieşiţi în anticameră. Vreau să discut cu tatăl dumneavoastră. Doamnul Lamont Morgan intră vizibil afectat şi interesat de observaţiile doctorului. — Luaţi loc, domnule Morgan! — Mulţumesc doctore! Vă ascult cu interes — Puteţi fuma dacă doriţi! O cafea? — Nu, mulţumesc! — Atunci să trecem la examinarea cazului. Fiica dumneavoastră trece prin perioada proceselor specifice vârstei. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Există, incontestabil, o relaţie intensă între sfera genitală şi viaţa afectivă la această vârstă,la femeie. Aforismul antic Tota mulier in utero, întreaga femeie este în uter, exprimă tocmai acest proces de intercondiţionare între afectiv şi genital. Este total eronată părerea unor specialişti care văd în femeie doar fiziologicul, menstruaţia, sarcina, lactaţia, afecţiunile ce le însoţesc. În S.U.A., două cercetătoare, Diana Scully şi Pauline Bart au studiat în perioada 1943-1973 douăzeci şi şapte de tratate ginecologice şi dovedesc că psihosexualitatea este ignorată în aceste cărţi. Ba mai mult, se fac erori grosolane, scriindu-se că femeile ar fi mai toate frigide şi le sfătuiesc să simuleze orgasmul pentru a linişti bărbaţii că şi-au făcut datoria. Nu fac nici o menţiune că femeia este multiorgasmică şi susţin că dorinţa sexuală este foarte mică la femei. Total greşit, domnule Morgan. La fiica dumneavoastră, care manifestă irascibilitate, instabilitate, labilitate afectivă, anxietate, este vorba de un proces firesc la această vârstă ingrată, obligată de etica socială la renunţarea satisfacerii nevoilor fiziologice. Şi atunci când un afect erotic este obstrucţionat de un sentiment etic, are loc un conflict inhibiţional. De aceea, nerealizarea unui instinct, de pildă cel sexual va duce la tulburări uneorale, endocrine şi vegetative, şi la modificări în echilibrul proceselor fiziologice. Frustrarea sentimentului erotic are o importanţă deosebită în afectarea şi desfăşurarea unor funcţii endocrine, vasculare, respiratorii, secretorii, motorii. Nevoia sexuală inhibată se însoţeşte de tristeţe, de nelinişte motorie, de anxietate, de reprezentări şi imagini erotice intense, de atracţie faţă de filme, muzică, literatură erotică. Este interesant de ştiut pentru dumneavoastră că dorinţa erotică este o stare subconştientă de excitaţie sexuală, determinantă a unor stări afective de care mi-aţi vorbit la începutul consultaţiei. O nesatisfacere îndelungată a dorinţei sexuale, domnule Morgan, va dezlănţui stări disforice, violenţă, tahicardie, dureri precordiale. Ori prezenţa strictă a unui body-guard în preajma fiicei dumneavoastră... — Domnule Colley, fiica mea are un prieten cu care se întâlneşte, discută, în fine, se plimbă adică ceva pentru vârsta lor, ceva platonic şi se pare că-1 şi iubeşte. — Domnule Morgan, dacă este vorba de o iubire-pasiune, acest sentiment puternic nedomolit cu...ştim noi ce, poate genera tulburări psihopatologice intense, cu urmări condirabile şi de nedorit. Acentuez, fiindcă iubirea-pasiune a provocat cel mai mare număr de sinucideri, de nevroze, de depresiuni psihice sau crime pasionale. În cazul fiicei dumneavoastră, dacă are o pasiune faţă de colegul ei, ea nu este însoţită de o bucurie, ci de o suferinţă. De altfel, se poate spune că îndrăgostiţii sunt întotdeauna nişte bolnavi şi această boală nu se vindecă decât în pat! Este o boală a tinereţii. Apropo, ca să fiu mai convingător, la ce vârstă v-aţi masturbat prima oară, domnule Morgan, că nici un tânăr nu scapă de această tentaţie de eliberare? — Ştiu eu, domnule Colley? Să fi avut cincisprezece ani! — Vedeţi? Şi fiica dumneavoastră are aproape optsprezece ani! E dreptul ei să fie îndrăgostită! Dragostea este ca o criză financiară care trebuie depăşită! Fiindcă îndrăgostitului nevindecat îi sunt tulburate toate funcţiile fiziologice. Cum se comportă la masă Norma? — Nu mănâncă mai nimic! Spune că nu are poftă! Dacă o silesc, sparge farfuriile! Râde şi apoi plânge. — Domnule Morgan, starea ei delicată se va accentua cu cât supravegherea dumneavoastră va fi mai severă. Îi va spori anxietatea pe fundalul unei temeri că-şi va pierde prietenul dacă îl va amâna la infinit. Pentru că şi el, la rândul său, este stăpânit de aceeaşi pasiune obsesivă. Va începe să se îndoiască de vreo şansă a satisfacerii dorinţei sexuale şi va căuta altă fată, fără body-guard, mai nesupravegheată, mai înţelegătoare. Între o iubire-pasiune şi una platonică nu există consens! Şi atunci fiica dumneavoastră va veni la mine cu o boală în plus: nevroză de abandon! Sau şi mai dramatic, va încerca o sinucidere, încercări adesea reuşite. V-ar conveni? Iubirea părintească este sănătoasă doar atunci când înţelege nevoile vitale ale copilului. — Încerc să vă înţeleg, deşi în familia noastră a predominat o educaţie puritană.   descarcati de aici...

  Să nu trimiți flori de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   Era, probabil, cel mai nostim poponeţ pe care-l văzuse vreodată.Prin uşa cu plasă putea vedea, fără restricţii, un fund rotund, dar graţios, de femeie.Fusta pantalon era peticită şi strâmtă.Franjurile din doc, albite şi şifonate de atâta spălat, atârnau jilave pe coapsele zvelte.Femeia stătea în patru labe, încercând să descopere priza ce se afla lângă podea.În timp ce ea se apleca să cerceteze firele încurcate, bărbatul zâmbea ca un motan care pândeşte şoarecele.Era zâmbetul unui spectator satisfăcut.Îi era puţin ruşine de el.Dar nu suficient ca să nu se uite în continuare.Cabana era în întuneric.Lanterna ei abia lumina.Singura lumină adevărată provenea de la cumplitele fulgere alb-albastre.Cei doi puşti, care-i urmăreau eforturile, începuseră să devină nerăbdători. -Mi-e foame.Ai spus că mâncăm de îndată ce ajungem. -Ştii cum să aprinzi lumina, mami? Pariez că nu.Bărbatul care stătea la uşă vedea cum ea îşi lăsase capul între umeri a neputinţă.Dar asta a durat doar o clipă.Femeia, şi-a ridicat capul cu hotărâre, inspirând adânc. -E doar priza, David.Când am să găsesc comutatorul stricat, o să avem lumină.Probabil că s-a întrerupt din cauza furtunii.Şi, Adam, o să mâncăm după ce repar lumina şi scoatem bagajele din maşină. -Ai spus că o să fie grozav la cabană.Pute - se văicări David.Ar fi trebuit să instalăm cortul. -Da, cortul, spuse fratele mai mic. -Dacă nu crezi că am să repar lumina, ce te face să speri că putem instala cortul? Vocea femeii trăda pierderea răbdării, dar bărbatul care se afla la uşă nu o putea acuza pentru asta.Iar cei doi copii erau atât de uzi, încât nu putea să-i acuze nici pe ei.Erau doar nişte copii epuizaţi după ore de călătorie.Sosirea lor la cabana de lângă lac era de rău augur.Bărbatul văzuse farurile maşinii lor când au sosit.Câteva minute mai târziu, s-a hotărât să înfrunte una dintre cele mai cumplite furtuni din ultimul timp şi s-a îndreptat spre cabana ce se afla la numai o sută de metri de cabana lui, printr-o pădure deasă, ce garanta siguranţa celor ce locuiau în aceste cabane.Era o imprudenţă să iasă pe o asemenea furtună, dar devenise preocupat să afle cine sunt vecinii lui.La el, lumina se întrerupsese cu aproape zece minute înaintea sosirii lor şi Dumnezeu ştia când va reveni. Acum, el asculta cum se văicăresc băieţii şi vocea aproape disperată a tinerei femei.Era bucuros că venise.Ea avea nevoie de ajutor şi era singură.Oricum nu părea să se afle nici un soţ sau tată prin apropiere. -Ar fi trebuit să ne oprim la Burger Town.David şi cu mine am vrut să mâncăm acolo, nu-i aşa, David? -Ştiam eu că o să fie o excursie ratată.Voiam să folosim cortul şi să mergem deadevăratelea la iarbă verde, nu să stăm în cabana asta nesuferită. Femeia se ridicase şi stătea pe călcâie, cu mâinile în şolduri. -Dacă eşti aşa de grozav, te poţi duce afară, în ploaie, să vânezi ori să pescuieşti ceva pentru masă.Băieţii au tăcut. -Am terminat cu voi, aţi auzit? Această cabană ne-a fost împrumutată cu mult drag.Cum n-avem cort şi nu ştim nici cum să montăm unul, am crezut că era cel mai bine să venim aici.Nu pot opri eu furtuna şi încerc să fac tot ce pot să repar lumina.Şi mai terminaţi cu miorlăitul!zise ea, arborând un ton sever şi o privire cruntă, după care reveni la poziţia cu fundul în sus, inspectând, inutil, instalaţia.Îmbufnaţi, fraţii s-au uitat unul la altul, dând din cap.Erau convinşi că excursia lor era sortită dezastrului. -Crezi că poate repara lumina? l-a întrebat cel mic pe fratele său, şoptind destul de tare. -Nu, tu crezi? -Nu.Acum era momentul ca bărbatul să-şi anunţe prezenţa.Nu se zgâise în viaţa lui printr-un geamlâc şi îi era puţin ruşine că a stat să privească atâta timp, fără ca să îi anunţe că se afla acolo.Îi plăcea ce vedea.Cei dinăuntru nu erau în pericol iminent.Necazul lor îl făcuse să-i îndrăgească.Se trezi zâmbind la comentariile celor doi copii şi la neputinţa părintească a femeii.Urmărirea dilemei lor acţiona ca un remediu pentru propria lui dilemă.Observându-i, i-a ieşit din minte problema lui.Deşi asta e natura umană. Şi faptul că o dorea puternic, de fiecare dată când îi vedea coapsele goale şi fundul, tot natură umană era.Nici asta nu era corect.Era de-a dreptul desfrâu să tânjeşti după mama celor doi copii.Dar poate fi omul făcut responsabil pentru gândurile sale? -Mami, vreau să merg la baie, zise Adam. -Unu sau doi? -Unu, rău de tot. -Deoarece n-am localizat încă unde e baia, du-te afară. -Da plouă. -Ştiu, Adam, spuse ea la capătul răbdării.Stai pe prispă sub acoperiş şi dă-i drumu. -Bine, mormăi copilul îndreptându-se spre uşă.Mamă... -Mmm? zise ea atentă la întrerupător. -E un bărbat afară.Tânăra femeie s-a răsucit rostogolindu-se, gâfâind alarmată. Un bărbat?Sperând să nu o sperie, el a aprins repede lanterna puternică, focalizând, în lumina paralizantă, pieptul ei impresionant, strâns într-o cămaşă legată cu nod în talie, o şuviţă de păr blond, ieşită din coada de cal şi ochii albaştri, larg deschişi.Alicia Russell a luat o gură de aer cu inima bubuind.Un fulger strălucitor proiectă silueta bărbatului aşa cum stătea în afara uşii cu plasă.Oare o încuiase după ei? Ce mai conta? El părea uriaş şi fioros, pe fundalul cerului întunecat.Şi era acolo!Bărbatul deschise uşa care-i scăpă din mână din cauza vântului puternic şi se izbi de peretele exterior.Ea şi copiii s-au făcut mici de frică.El a intrat repede în cameră şi a îngenuncheat în faţa ei.Lumina lanternei o orbea.Nu reuşea să vadă decât o matahală vagă ce se apleca asupra ei. Deschise gura să le strige băieţilor să fugă. -Sunteţi bine? Stinse lanterna şi, pentru un moment, totul era negru.N-am vrut să vă sperii, lăsaţi-mă să vă ajut. Alicia s-a dat înapoi de spaimă şi mâna întinsă spre ea s-a retras. -Da, a bâiguit ea.Speriaţi,nimic mai mult.S-a ridicat în picioare fără ajutorul lui. Singura ei preocupare erau copiii, care se uitau curios la intrus. -David, du-te şi ajută-l pe Adam...fă ce face şi el, pe prispă.Nu voia ca fiii ei să fie de faţă în cazul în care ar fi fost violată sau omorâtă.Doamne, unde era telefonul? De ce nu se aprinde lumina? Inima ei bătea cu putere pulsându-i în timpane. -Salut, ciripi David.Alicia îşi reproşa că-şi învăţase copiii să fie curtenitori şi prietenoşi. -Mă cheamă David.El e Adam.Eu sunt mai mare. -Bună, răspunse bărbatul.Alicia credea că el zâmbe te, dar era prea întuneric ș să-şi dea seama.Lanterna ei se stinsese, iar lanterna lui era deja stinsă.Mă cheamă Pierce. -David...începu Alicia, dar fiul ei cel mare o întrerupse. -Vrem să stăm aici o săptămână, dar mami nu se pricepe să repare lumina.Nu prea ştie să facă lucruri din astea.Străinul se uită la ea, apoi la băieţi. -Unele mămici ştiu.Oricum, nu poate aprinde lumina.Curentul s-a întrerupt din cauza furtunii. -David, rosti Alicia printre dinţi. -De ce nu-l iei pe fratele tău afară, sugeră străinul, în timp ce eu o să văd cu ce pot să o ajut pe mama voastră? -Bine, hai, Adam.Uşa se trânti cu putere în urma lor şi bărbatul se întoarse spre Alicia. -Aţi călcat cu stângul.Drumeţii nu sunt prea bucuroşi de seara asta. Dacă era vreun violator sau criminal, atunci era unul politicos.Dar aşa se spunea şi despre strangulatorul din Boston şi despre Jack Spintecătorul. -Sunt sigură că atunci când se va aprinde lumina şi vor mânca ceva, copiii se vor simţi mai bine.Aşa era în ordine.Sigură pe ea, sub control, calmă. -Unde vă sunt lanternele? Să fac puţină lumină ca să le găsiţi.Asta era prea mult. -Lanternele? Uzând de gestul universal făcut de femei pentru a arbora un aer de indiferenţă şi a părea mai puţin tâmpite de cum se simţeau la un moment dat, îşi duse mâna la cap să-şi aranjeze părul.Apoi îşi aranjă îmbrăcămintea. -Nu ştiu, cabana este împrumutată şi n-am avut ocazia să caut. -Lumânări?Ea dădu din cap.   -N-aţi luat lucruri de strictă necesitate cu voi? -Nu, spuse ea supărată şi iritată de scepticismul lui.O făcea să se simtă foarte prost.Asta era prima ei încercare de a face o excursie temerară cu băieţii.Cât de bine ar fi trebuit să se pregătească? Când o să se aprindă lumina, o să fie foarte bine. -Ce-ar fi să aşteptaţi sfârşitul furtunii la mine? Va trebui să mergem prin pădure, dar nu este departe. -Nu, s-a grăbit ea să răspundă.O făcea să se simtă mai incompetentă decât era.Această iritare îi distrăsese atenţia, de la posibilul pericol pe care acest om îl reprezenta.Invitaţia la cabană îi stârni din nou panică. -Da chiar vă rog.Pot găti ceva pentru băieţi pe aragaz. -Nu, nu, domnule... -Pierce. -Mulţumim, domnule Pierce, dar... -Nu, Pierce este numele de botez.Pierce Reynolds. -Domnule Reynolds, ne descurcăm singuri.Nu vreau să plecăm de aici. -De ce?Ea îi auzea pe copii jucându-se pe verandă, inând palmele întinse laț şuvoiul de apă ce curgea de sus. -Soţul meu vine în seara asta, ceva mai târziu.Trebuie să fim aici când soseşte, altfel se sperie. -A, da.Duse mâna la ceafă, indecis.Nu vă pot părăsi aici în aceste condiţii.Hai să-i lăsăm un bilet să ştie unde sunteţi, ce ziceţi? -Mamă, ne e foame, spuse David.Copiii se săturaseră de jocul cu ploaia şi năvăliră înăuntru: Când mâncăm? -Ne e foame, se auzi vocea lui Adam ca un ecou. -Zău că ar fi cel mai bine să veniţi la mine. -Dar...Înainte ca Alicia să aibă vreo şansă de a obiecta, bărbatul s-a întors spre băieţi. -Ce ziceţi de nişte mâncare condimentată? Dacă veniţi cu mine la cabana mea, o încălzesc imediat. -Mamă, ce bine! Ar fi nemaipomenit, spuse David entuziast. -Ca lumea, zise Adam. -Dar va trebui să mergem prin pădure până acolo, i-a prevenit bărbatul.Nu e drum ca să veniţi cu maşina. -Nici o problemă, nu-i aşa, Adam? Se îndreptau deja spre uşa cu plasă. -Băieţi! strigă Alicia după ei, dar copiii o şterseseră deja afară. Haideţi, doamnă...? -Russell. -Doamnă Russell, nu vă pot lăsa singuri aici.Promit, nu sunt o persoană de care să vă fie frică.Chiar în momentul acela, un fulger a străpuns cerul în două.Alicia realiza că probabilitatea ca lumina să revină era nulă.Fusese o proastă că nu pregătise nimic pentru astfel de situaţii, dar acum era prea târziu să mai facă ceva.Cel puţin băieţii vor putea mânca.Când ploaia se va mai domoli, ar putea să vină înapoi şi să aştepte să se facă dimineaţă. -Bine, zise ea, cu un suspin reţinut, rugându-se pentru faptul că a putut avea încredere în acest bărbat.Singurul lucru pe care l-a luat cu ea a fost geanta.Ar fi fost o nebunie să scoată bagajele din maşină pe o asemenea ploaie torenţială. Pe verandă, Pierce Reynolds l-a luat pe Adam în braţe şi i-a spus lui David s-o ia de mână pe mama sa. -Deci, ţineţi-vă aproape, toată lumea.Doamnă Russell.Un timp Alicia s-a uitat la mâna puternică întinsă spre ea.Apoi l-a luat de mână şi el a apucat-o bine. Picăturile de ploaie cădeau peste ei de parcă ar fi fost ace ascuţite.Vântul le răvăşea părul şi hainele, împiedicându-le mersul.De fiecare dată când fulgera, Adam îşi îngropa faţa în gâtul domnului Reynolds.David încerca să fie bărbat, dar se ţinea strâns de Alicia, până în momentul când văzură, printre copaci, cealaltă cabană. -Aproape am ajuns, strigă domnul Reynolds încercând să se facă auzit prin vuietul furtunii.Au ajuns la adăpostul verandei acoperite în momentul în care un tunet a bubuit în apropiere. -Să ne lăsăm pantofii afară spuse Pierce, lăsându-l jos pe Adam.Când toţi erau în picioarele goale el îi conduse înăuntru, unde luminau două lămpi cu petrol, iar cărbunii mocneau în cămin. -Mi-e frig.Vouă nu? Pierce traversă camera şi îngenunche în faţa căminului, aranjând lemnele cu un vătrai.Privind peste umăr, îi văzu pe cei trei oaspeţi ghemuindu-se nesiguri lângă prag.Tremurau. -David, dă-mi, te rog, lemnele acelea de-acolo.Băiatul luă un lemn din cutia aflată lângă uşă şi se grăbi să i-l aducă bărbatului ce se dovedea a fi un erou în carne şi oase. -Mulţumesc.Pierce ciufuli părul ud al băiatului.Vezi că în baie găseşti prosoape pentru toţi trei. -Da, domnule, spuse David şi alergă spre uşa care nu putea duce decât la baie.Cabana avea o singură cameră mare ce servea drept cameră de zi, dormitor, sufragerie şi bucătărie.În faţa căminului se aflau scaune confortabile şi o canapea.Un pat dublu era băgat sub tavanul extrem de înclinat,  de unde pornea o scară îngustă, ce ducea în pod.Era prea intim ca să fie rustic şi era foarte curat.David ieşi din baie cu prosoapele împăturite.După ce i-a pus unul lui Pierce pe spate, le-a împărţit pe celelalte mamei şi fratelui lui.Alicia avea senzaţia că visează.Ce căuta ea aici, în cabana acestui străin, singură cu el, în această veritabilă aventură? Ar fi fost mai rău dacă el era bătrân şi ursuz, sau bun, dar groaznic de urât şi ignorant.Numai că salvatorul lor era frumos, delicat şi viril, ceea ce Alicia nu ştia înainte de a intra în cabană şi de a-l vedea în lumină.Părul lui era cenuşiu cu şuviţe argintii.Era tuns special ca să pară neglijent şi puţin mai lung decât era la modă.Când îşi întoarse capul spre ea, Alicia îi văzu ochii verzi strălucind ca smaraldul sub sprâncenele groase.Când a mai pus un lemn peste cărbuni agitând focul, muşchii lui puternici jucau sub cămaşa udă din bumbac, deşi nu era prea vânjos. Era iritată.Nu la gândul că ar putea să le facă vreun rău.Un om care duce în braţe un copil, în plină furtună, rostind cuvinte de îmbărbătare, nu putea fi un criminal.Violator, nici atât...Era clar că nu avea nevoie să forţeze vreo femeie. -Ce bine îmi pare că am făcut focul mai din timp în seara asta.Mai devreme era frig, dar acum...Pierce se opri la jumătatea propoziţiei.Pentru că dacă ea a fost surprinsă să descopere cât era el de atractiv, explozia din pieptul lui nu se compara cu a ei, când s-a întors şi a văzut-o.Părul ud era ca o mătase pe obraji, pe gât şi pe umeri.Cămaşa stătea lipită de sânii ei plini, iar sfârcurile erau proeminente din cauza frigului.A trecut un timp până să-şi poată lua ochii de la ea.Tălpile goale făceau ca picioarele să arate mai lungi şi mai frumoase.Avea pielea de găină, pe care el dorea cu ardoare s-o încălzească şi s-o mângâie cu mâinile lui.Şi-a luat ochii de la ea, blestemându-se pentru acest atac brusc de dorinţă violentă.Nu mai simţise o asemenea dorinţă arzătoare pentru o femeie de când...Niciodată nu simţise o asemenea dorinţă pentru o femeie.Îl înnebunea.Ea era soţie şi mamă şi nu făcuse nimic să-l ademenească.De fapt, părea nervoasă şi, dacă faţa lui exprima ceva din ceea ce se petrecea în el, nu o putea condamna. -Cred că ar trebui să vă scoateţi hainele astea ude.Ce-ar fi să-i duceţi pe băieţi la spălat, iar eu o să caut ceva de îmbrăcat. -Bine.Alicia i-a dus pe băieţi în baie unde spera să se încălzească şi ea.Observase privirea lui pe sfârcurile ei.Câteva minute mai târziu el bătu la uşă, deşi era deschisă ca să pătrundă lumina.Adam şi David îşi dăduseră jos chiloţii, iar Alicia îi ştergea cu prosoapele. -Mâncarea e în cuptor şi am găsit astea în sertar.Ţinea în mână două tricouri cu inscripţia UCLA pe ele. Grozav, spuse David, înşfăcând unul şi trăgându-l pe cap.   Îi atârna până la genunchi. -David, spune-i mulţumesc domnului Reynolds pentru că ţi-a împrumutat tricoul.S-a ridicat încet, conştientă de bluza udă şi de mini.Când au plecat din Los Angeles, după-amiază, era anormal de cald.Pentru călătoria cu maşina la pădure, cu David şi cu Adam, bluza şi fusta veche păreau să fie exact ce trebuie. -Mulţumesc, domnule Reynolds, spuse David în timp ce-l ajuta pe Adam să-şi pună bluza care-i venea până la glezne. -Să creşti mare, dar nu sunt ale mele.Cabana aceasta aparţine companiei mele.Fiecare o foloseşte şi lasă lucrurile când pleacă.Dar sunt sigur că n-o să sufere nimeni dacă vreţi să le ţineţi. -A, se poate? Băieţii au fugit afară arătând ca doi prieteni ai lui Casper Fantoma.Erau fericiţi acum, că le era cald, erau uscaţi şi urmau să mănânce. -Trebuie să mă uit să găsesc ceva şi pentru dumneavoastră.O privise tot timpul.Părul începuse să i se usuce şi se încreţea ademenitor de-a lungul obrazului.Şi, Doamne, ce gură avea.Fiinţa lui fremăta. Alicia se muta de pe un picior pe altui. -Mă usuc într-un minut, nu vă deranjaţi.Deşi insistentă, privirea lui coborî de pe faţa ei. -Poate ar fi mai bine să le dăm ceva de mâncare, spuse grăbită, trecând pe lângă el.Băieţii stăteau deja la masa pusă pentru patru persoane.Era un coş cu sără eleț şi o tavă cu bucăţi de brânză şi mere în mijloc.O oală cu mâncare aburea pe aragazul de voiaj.Ea aduse farfuriile la masă, după care Pierce le puse mâncare cu polonicul.Apoi, el îi ţinu scaunul, înainte de a se aşeza şi ea la masă.Stomacul ei făcea scandal şi el râse. -Pariez că nu numai băieţilor le e foame. -Bineînţeles, zâmbi ea.Nu am apucat să mănânc astăzi. -Totdeauna spune aşa, zise David.Nu mănâncă nici dimineaţa, nici la prânz, îi e frică să nu se îngraşe. -Da, completă Adam cu gura plină.Face exerciţii în fiecare dimineaţă cu tipa de la televizor.Stă pe jos, se întinde, geme, se schimonoseşte.Copilul făcu o grimasă care-i provocă lui Pierce râsul, iar Aliciei sentimentul că vrea să-l omoare. -Termină-ţi mâncarea ca să putem să ne întoarcem la noi, zise ea, într-o manieră tipic maternă. -Nu putem să stăm aici? miorlăi David.Alicia îl privi, ochii ei exprimând o ameninţare părintească tacită. Nu, David.Nu-l putem deranja pe domnul Reynolds. -Nu te deranjăm, nu-i aşa? întrebă Adam candid.Pierce o privi pe Alicia peste masă. -Nu mă deranjaţi.Oricum, mă gândeam să dau o fugă până la cabană şi să-i las soţului dumneavoastră un bilet.Ar putea să vină aici când soseşte. -Soţul? Faţa copilăroasă a lui David se strâmbă.Inima Aliciei se opri şi, pentru moment, închise ochii.Când inventase povestea, o făcuse în speranţa că asta ar proteja-o pe ea şi pe copii.Băieţii nu erau de faţă în acel moment.Nu s-a gândit că minciuna se va întoarce împotriva ei. -Mama voastră mi-a spus că tatăl vostru vine şi el mai târziu. -N-avem tată, îl informă David.A murit.Adam înghiţi mâncarea: -Ca şi peştişorul nostru.Numai că mormântul tatei este la cimitir, nu în curte. Alicia simţi ochii verzi aţintiţi asupra ei, înainte chiar de a-i întâlni privirea întrebătoare.Era totuşi calmă. -A murit demult, vorbi David.Eu îl ţin minte, dar Adam nu. -Ba da! protestă Adam.Avea părul negru şi ochii căprui ca şi noi. -Ai văzut doar poze cu el şi crezi că ţi-l aduci aminte. -Da îl ţin minte.Mamă, spune-i lui David să nu mai zică aşa. El o privi pe tot parcursul acestei discuţii. -Sunt sigur că ţi-l aminteşti, Adam, zise Pierce încet. -Era mare, ca tine, dar tu parcă eşti mai mare, continuă David.Noi credeam că Carter o să fie noul nostru tată, dar el s-a însurat cu Sloan, nu cu mama. Privirile ameninţătoare ale Aliciei nu acţionară în nici un fel pentru a opri cascada de cuvinte din gura copiilor ei. -David, sunt sigură că domnul Reynolds... -Ce-am mai plâns când Carter ne-a spus că n-o să mai fie tăticul nostru! i-a explicat Adam.Dar mama a spus că nu-i nimic, pentru că Sloan e prietena noastră şi putem să-l vedem pe Carter când vrem, şi dacă nu s-a însurat cu mama, asta nu înseamnă că nu ne mai iubeşte.Pot să mai cer o porţie, te rog? -Putem să mergem să ne jucăm acasă la Carter.E grozav.Adam e un porc.Tot timpul mai vrea o porţie. -Ba nu. -Ba da.Alicia reuşi să evite ochii întrebători ai lui Pierce când acesta se ridică să umple din nou farfuria lui Adam.Probabil că el o considera de-a dreptul proastă pentru că inventase un soţ. -Tu ai tată? întrebă David în timp ce Pierce se aşeza la loc. Nu, a murit demult.Dar mama mea trăieşte încă.   -La fel ca la noi.Pierce zâmbi. -Cam aşa ceva. -Nevastă ai? -Adam, îl admonestă Alicia, gata să se înfigă în gâtul copiilor pentru a-i face să tacă.Ajunge.Lăsaţi gălăgia şi terminaţi de mâncat. -Nu, nu am.Ochii lui Pierce râdeau în timp ce îşi ştergea gura cu un şerveţel. Au terminat masa într-o linişte binecuvântată pentru Alicia, în final, vorbi Pierce: -Dacă aţi terminat de mâncat, e timpul să mergeţi la culcare.Se ridică şi începu să strângă masa.Alicia intră în panică. -David, Adam, duceţi-vă în baie şi spălaţi-vă pe mâini.Chiar vrei să ne spălăm pe mâini sau ne trimiţi de aici pentru că vrei să nu auzim ce vorbiţi? -Daţi-i drumu, spuse ea arătându-le uşa cu degetul. -Bine, bine, mormăi fiul precoce, luându-şi fratele mai mic de mână.

Texas Lucky de Sandra Brown    1   Avea să aibă necazuri şi, la naiba, nu avea starea de spirit pentru aşa ceva. Lucky Tyler, aşezat pe un scaun de bar, avea în faţă un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colţ al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo. - Ştiam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul. în loc de răspuns,Lucky scoase doar un mîrîit. întorcîndu-se din nou la băutura lui, îşi băgă capul între umeri şi se lăsă şi mai mult în poziţia lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenţia Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură. A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară. Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la uşa din faţă; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăuşilor, căutătorilor de petrol şi doamnelor nopţii care îi consolau cînd puţurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru. Taverna de la şosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-şi poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o ştiau ca „locul acela", cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar". O frecventau atît bărbaţii respectabili, cît şi ceilalţi. Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur şi unic motiv. în momentul în care o femeie singură apărea în uşă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înţeles. Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situaţia femeii care era agăţată de Micul Alvin şi de unul dintre cei mai antipatici însoţitori ai lui, Jack Ed Patterson. Totuşi, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colţ, Lucky îşi întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobişnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în faţa unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar. Nu era nici împopoţonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă şi elegantă. Nu era o damă oarecare din oraş, ieşită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracţii după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soţ neatent. Nu o putea caracteriza şi asta ÎI intriga. De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman. A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoşti? Lucky dădu din cap a negaţie. Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p-aei. Barmanul chicoti, dînd să se înţeleagă că Lucky ţinea o contabilitate mai corectă a populaţiei feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat. Cum a intrat şi a comandat berea, toţi s-au uitat spre ea ca muştele la miere. Sigur că toţi ceilalţi s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător. Da, e un adevărat Don Juan, nu-i aşa? zise Sandra Brown Lucky sardonic. Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Naţională de Fotbal, în urmă cu cîţiva ani. Jucase în prima linie de fundaşi la Denver Broncos, cînd a dat naştere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolph.ins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire şi pînă la urmă acesta fusese scos la pensie. Atacul fusese atît de inutil de dur, încît şi Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrşitul sezonului respectiv, dar se făceau speculaţii că direcţiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el. După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, şi îşi reluase firul vieţii de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuş din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american. în seara aceea, nici farmecul lui dubios şi nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care îşi pusese ochii. Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum,.Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea. Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privinţa felului cum se simţea ea, în legătură cu această Iniţiativă romantică. Ea se dădu în lături şi întinse mîna spre poşetă. încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieşirea. Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta şi al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadenţa unui împrumut era la distanţă doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înţelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin şi Jack Ed. Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deşteaptă ca să nu se bage într-o situaţie fără ieşire, ca asta. Dar nu poţi refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie. Tatăl lui le-a băgat în cap, lui şi lui Chase, fratele său mai mare cu un an şi jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip şi apoi îşi schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuşi, fără echivoc. Iar mama sa se aştepta ca el să trateze cavalereşte fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară. încă îi mai suna în urechi, de cîte ori îşi amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua,-cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse" sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a maşinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuţie pentru întreaga şcoală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgraţie a domnişoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenţia fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputaţiei unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - şi reputaţia ei - cu respect şi demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că şi-o amintea şi acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci şi doi de ani. Mai mormăi o înjurătură în şoaptă şi dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ţi plac sau nu. Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin şi a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri. Mai întîi îşi desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros şi netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ţine socoteala. Ai grijă, Lucky, îl atenţiona barmanul. Au băut toată după-amiaza. Ştii cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are şi el, probabil, cuţitul la îndemînă. Eu nu caut scandal. Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal. Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky îşi părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore. Numeroasele jocuri video încă mai ţiuiau, bîzîiau şi pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioşi, atraşi de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniştea plină de aşteptare dinaintea unei furtuni. Băutorii de la bar şi cei care ocupau separeuri îşi încetară conversaţiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei. Vreau să plec imediat. Pe Lucky nu-l înşela calmul liniştit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era şi el intimidant. Avea ochi de dihor şi rînjetul tăios, ascuţit, al unui şacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky. Cum de te grăbeşti aşa tare, drăguţo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colţul separeului. Abia începe distracţia. Jack Ed chicoti văzînd cît de uşor şi inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele iui. - Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată graţia, agilitatea şi temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe şold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată şi montată la capătul separeuiui vecin. îşi ţinea picioarele încrucişate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaş. Doar înclinarea capului cu părul blond închis şi răceala ochilor lui albaştri negau tonul prietenos al vocii sale. Şterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta. A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat iiber, nu-i aşa? Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald şi îi făcu uşor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei îşi pierduseră judecata şi, odată cu ea, îmbrăcămintea. Bună. Ce mai faci? Micul Alvin îşi mormăi dezaprobarea şi făcu doi paşi greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîţiva centimetri în înălţime şi cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky. Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat şi pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri şi, în acelaşi timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinţii de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alţii. Jack Ed se prăbuşi peste cea mai apropiată maşină de joc, care porni cu un clinchet de clopoţei. După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să- şi îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin. Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat şi ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, ştia că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney. Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Ştiind că nu avea de partea lui decît dexteritatea şi viteza, îşi lăsă capul în jos şi îşi repezi umărul în burta lui Alvin, dezechillbrîndu-l pe bărbatul mai masiv. Un ţipăt brusc îl atenţiona de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-şi sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuţit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuţitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuşi la podea. Jack Ed se lăţi lîngă ea, pierzîndu-şi cunoştinţa, zăcînd într-o băltoacă de bere şi sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriaşul provocat dintr-o poveste de Fraţii Grimm, fostul fundaş stătea încovoiat într-o poziţie de atac. Opriţi-vă! Femeia ieşise din separeu. Cu mîiniie în şolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deşi Lucky era singurul care îi acorda atenţie. Ochii Micului Alvin erau roşii de furie. Nările lui se îngustau şi se lărgeau ca nişte foaie gemene. Dă-te la o parte, altfel o s-o păţeşti! îi strigă Lucky. Vreau să vă opriţi Vă comportaţi ca... Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenţie cît unei muşte nesuferite, îşi repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate. Fiu de căţea, mîrîi Lucky. O brută care loveşte o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălţat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale. Pe moment Micul Alvin rămase nemişcat, uimit, parcă ţinut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită şi căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. în cele din urmă, se răsturnă cu faţa înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed. Lucky trase cîteva guri de aer şi îşi pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie băţos de femeie, care încerca să-şi oprească sîngerarea buzei cu un şerveţel de hîrtie. Te simţi bine? Ea înălţă capul şl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aştepta la lacrimi, admiraţie şi revărsare de mulţumiri, fu uluit văzînd pe faţa ei o adevărată duşmănie. Mulţumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. -Ce... Lucky, îl strigă barmanul, vine şeriful. Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele şi scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată şi scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite. Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei. în unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ţi merge cum trebuie. Punîndu-şi mîiniie în şolduri, lăsîndu-şi capul să-l cadă în faţă, mormăi: La dracu !  descarcati cartea de aici...

Eden Pass de SANDRA BROWN   Capitolul unu.   Niciodată nu i-au plăcut pisicile. Avea o problemă acum - femeia întinsă lîngă ei torcea ca o pisică. O satisfacţie profundă îi vibra în tot corpul, de la gît pînă la pîntec. Ochii înguşti, puţin oblici se mişcau fluid. Femeia se furişa, stătea la pîndă. Jocul iniţial al dragostei a fost un program bine regizat, s-a întins, s-a frecat de el ca o pisică în călduri, iar în momentul culminant a ţipat şi i-a înfipt unghiile în umeri. După părerea lui, pisicile sînt şirete şi alunecoase, nedemne de încredere. Cînd i-a întors spatele,uneia, nu a făcut-o niciodată cu inima uşoară. Cum am fost? Vocea ei era fierbinte ca aerul nopţii de dincolo de jaluzele. M-ai auzit plîngîndu-mă? Keiy Tackett nu suporta evaluările după actul sexual. Dacă a fost bun, discuţia era inutilă. Dar n-a fost bun, cu cît vorbeau mai puţin cu atît era mai bine. Femeia a înţeles greşit răspunsul lui, l-a luat drept un compliment şi mulţumită s-a rostogolit din pat. Goală, a traversat camera spre măsuţa de toaletă aflată într-o dezordine de nedescris şi şi-a aprins o ţigară cu o brichetă încrustată cu diamante. -Vrei? Nu, mulţumesc. Băutură? Dacă ai la îndemînă. Ceva rapid. Plictisit, bărbatul privea acum fix candelabrul de cristal din mijlocul camerei. Armătura metalică era prea mare pentru dormitor, chiar dacă lumina becurilor din spatele ţurţurilor de sticlă abia licărea. Covorul de un roz şocant era vulgar şi strident, iar barul nichelat era ornat cu tot felul de sticle din cristal. Femeia îi turnă un pahar de bourbon. Nu trebuie să te grăbeşti, îi spuse ea zîmbind. Soţul meu este plecat din oraş, iar fiica mea îşi petrece noaptea acasă la o prietenă. Fată sau băiat? Fată. Pentru Dumnezeu, nu are decît şaisprezece ani. Ar fi fost nepoliticos din partea lui să îi spună că ea şi-a cîştigat reputaţia de femeie uşoară cu mult înainte de vîrsta de şaisprezece ani. Tăcu, mai mult din indiferenţă. Vreau să spun, că avem timp pînă mîine dimineaţă. Femeia îi întinse lui Keiy paharul de băutură, se aşeză lîngă el şi începu să se frece de coapsele lui.  El se ridică de pe perna de mătase şi luă o înghiţitură din pahar. Trebuie să ajung acasă. Am ajuns în oraş de... îşi privi ceasul... de trei ore şi jumătate şi, iată, deja am reuşit să pătez onoarea familiei tale. Dar ai spus că nu eşti aşteptat. Nu, dar am promis să ajung cît pot de repede. Femeia îşi răsuci o buclă din părul lui negru în jurul degetului arătător. Dar nu ţi-ai imaginat că dai de mine la Palmierul, imediat ce ajungi în oraş, nu-i aşa? El îşi goli paharul şi i-l întinse. Mă întreb de ce i se spune Palmierul, Nu este nici un palmier pe o rază de trei sute de mile. Mergi des acolo? Destul. Keiy o privi răutăcios. De cîte ori bătrînul este plecat din oraş? De cîte ori plictiseala din casa asta enormă devine de nesuportat! Dumnezeu ştie că asta se întîmplă practic în fiecare zi. De obicei găsesc la Palmierul o companie interesantă. El îi privi sînii abundenţi. Mda, cred şi eu. Pun pariu că reuşeşti să storci de vlagă fiecare tip care îţi iese în cale. Mă cunoşti atît de bine! Rîzînd răguşit, femeia se aplecă şi îl sărută cu buzele-i umede. El se feri. Nu te cunosc deloc. Nu este adevărat, Keiy Tackett. Se rezemă de perne şi îl privi vexată. Am fost la şcoală împreună. Am fost la şcoală împreună cu o mulţime de copii. Asta înseamnă că iam cunoscut pe toţi? Dar m-ai sărutat. Mincinoaso. Lăsă politeţea la o parte şi adăugă: Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidenţă, deci nu m-am întîlnit niciodată cu tine.. Ochii ei de felină se închiseră pe jumătate cu răutate, dar expresia dispăru imediat. Pe cît de repede şi-a scos ghearele din teacă, tot atît de repede le-a retras. Este adevărat. Nu ne-am întîlnit niciodată, se pisici ea. Dar, într-o vineri noaptea, după victoria împotriva echipei Gladewater, tu şi restul echipei de fotbal ieşeaţi de pe teren. Prietenele mele şi eu - şi aproape toată lumea din Eden Pa’ss - ne-am aliniat pe drumul spre vestiare să vă ovaţionăm. Tu, sublinie ea împungîndu-l cu un deget, erai cel mai frumos dintre toţi. Erai cel mai dulce, tricoul tău era cel mai murdar şi bineînţeles toate fetele se gîndeau că tu eşti cel mai frumos. Şi eu gîndeam la fel. Se opri aşteptînd un comentariu, dar Keiy o privea indiferent. îşi amintea zeci de nopţi de vineri ca aceea pe care i-a descris-o ea. Emoţiile dinaintea jocului şi extazul victoriei. Luminile strălucitoare ale stadionului. Cadenţa marşului cîntat ce fanfară. Aroma de floricele de porumb. Gaşca de suporteri. Mulţimea ovaţionînd. Şi Jody i a ovaţionat mai tare decît toţi. Pentru el. Asta se întîmpla cu mult, mult timp în urmă. Cînd ai trecut pe lîngă mine, continuă femeia, m-ai prins de talie, m-ai ridicat în braţe şi m-ai sărutat direct pe gură. M-ai sărutat apăsat. Ca un sălbatic. Şi cum sugerezi să fac asta? şopti el. Scumpiţo? Eşti sus? Keiy auzi paşi pe treptele de marmură şi apoi pe covorul din hol. Am terminat devreme şi m-am hotărît să vin acasă, să nu mai aştept pînă mîine dimineaţă. Agitată, femeia îl împinse pe Keiy spre uşile de la balcon. Cu cizmele şi cămaşa în mînă, el deschise şi se strecură afară. Abia după ce ieşi pe balcon realiză că se afla la etajul al doilea. Privi peste balustrada cu înflorituri metalice şi îşi dădu seama că nu-i era uşor să ajungă jos. înjură în şoaptă şi cumpăni cu rapiditate situaţia în care se afla. Ce dracu'? A trecut el prin situaţii şi mai grele. Taifune, gloanţe, cutremure, provocate de Dumnezeu sau mutilări făcute de om. Un soţ venit acasă pe neaşteptate nu era o experienţă nouă. O să iasă pur şi simplu din cameră şi se va descurca. Intră înapoi în dormitor. Sertarul noptierei era deschis. Iubita lui se afla în pat cu cearceafurile de satin trase pînă la bărbie. într-o mînă ţinea un pistol îndreptat spre el. Ce naiba faci? Urletul ei strident îl împietri. în secunda următoare tunetul pistolului îl asurzi. Cîteva momente mai tîrziu îşi dădu seama că este rănit. Privi spre rana deschisă, apoi o privi pe femeie, nevenindu-i să creadă. Pe hol bărbatul alerga, - Iubiţico! Femeia urlă din nou de se încreţi pielea pe el. Şi din nou aţinti arma spre el. Galvanizat, Keiy se întoarse exact în momentul în care ea trase din nou. Se gîndi că nu l-a nimerit, dar nu avea timp să verifice. Aruncă cizmele şi cămaşa peste balustradă, se balansă, apoi sări în întuneric. Căzu pe piciorul drept. Durerea îi sfîşie glezna. Clipi des, luă o gură de aer, se rugă în gînd să nu vomite şi cu ultimul dram de putere luă cămaşa şi cizmele şi începu să fugă. Lara tresări cînd auzi bătaia în uşă. Era absorbită de un film cu Bette Davis. Blocă sonorul televizorului şi ascultă. Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare şi mai agitat. Aruncă de pe, ea pătura şi părăsi canapeaua confortabilă, îndreptîndu-se spre hol şi aprinzînd luminile pe măsură ce înainta. Cînd ajunse la uşa din spate, prin storuri, întrezări o siluetă de bărbat. Cu multă grijă desfăcu lamelele şi îl privi. Prin lumina slabă de pe terasă, văzu faţa bărbatului, albă ca varul. Era nebărbierit, transpiraţia îi arunca pe frunte două şuviţe de păr negru. Nişte ochi negri, pătrunzători, priveau prin stor. Doctore? Bărbatul ridică pumnul şi bătu din nou în uşă. Hei, doctore, deschide. îţi murdăresc treptele. îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi Lara văzu sînge. Uitînd de orice precauţie, ea deblocă sistemul de alarmă şi descuie uşa. Imediat ce uşa se deschise el intră împiedicîndu-se. A durat cam mult, bolborosi bărbatul. Dar te iert dacă mai ai sticla aceea de Jack Daniels. Fără alte cuvinte, el se îndreptă direct spre barr. N-ai să găseşti nici un Jack Daniels acolo. Abia cînd îi auzi vocea, bărbatul se întoarse. O privi uluit cîteva secunde. Lara îl privi la rîndul ei. Avea un aer animalic atrăgător şi respingător, deşi era obişnuită cu mirosul sîngelui. Instinctiv ar fi vrut să se retragă din calea lui, dar nu de frică. Era pur şi simplu impulsul feminin de autoapărare. Totuşi îl înfruntă şi îl supuse unui studiu dezaprobator. Tu cine dracueşti? Unde este doctorul? Din partea stîngă a corpului, pe sub cămaşa neîncheiată, sîngera abundent. Mai bine stai jos. Eşti rănit. Eu nu am timp de prostii, doamnă. Unde este doctorul? Probabil că doarme în patul său, în cabana de pescuit de pe marginea lacului. A ieşit la pensie acum cîteva luni şi s-a mutat acolo. Bărbatul o privi intens. într-un tîrziu, spuse cu dezgust: Grozav. Exact asta mai lipsea. Murmură cîteva înjurături şi îşi trecu degetele prin păr. Făcu cîţiva paşi spre uşă, dar se prăbuşi pe masa de tratamente. Cu un gest reflex, Lara întinse mîna spre el. El o îndepărtă, dar rămase sprijinit de masă. Respira greu şi era^ epuizat de durere. îmi dai un pahar de whisky? Ce-ai păţit? Ce te interesează? Nu numai că m-am mutat în casa doctorului Patton, dar am preluat şi cabinetul medical. Ochii lui ca două safire o priviră tăios. Eşti doctor? Ea îi făcu semn că da şi cu mîna îi arătă sala de consultaţii. Să fiu al naibii! Continua să o studieze. Probabil că eşti ultima modă în spital cu hainele astea. Aşa se îmbracă doctoriţele în ultima vreme? Lara era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o pereche de pantaloni strimţi şi scurţi pînă la genunchi. Deşi era în picioarele goale, îi vorbi cu autoritate. în general nu port halatul după miezul nopţii. Este după orele de program, dar sînt licenţiată în medicină, aşa că nu te mai uita cum sînt îmbrăcată şi lasă-mă să-ţi examinez rana. Ce s-a întîmplat? Un mic accident. în timp ce îi scotea cămaşa, Lara observă că nu avea cureaua încheiată şi nici nasturii de la pantaloni. îi îndepărtă mîna plină de sînge de pe rana de deasupra taliei. Provocată de armă! Nuuu. După cum ţi-am spus, am avut un mic accident. Evident o minţea, părea obişnuit să mintă fără prea multe remuşcări. Ce fel de „accident"? Am călcat pe greblă. Curăţ-o, pune un bandaj şi mîine am să mă simt perfect. Lara se îndreptă şi foarte serioasă îi privi chipul ironic. Să terminăm cu prostiile. Ştiu foarte bine cum arată o rană produsă de glonţ. Nu pot să am grijă de tine aici. Trebuie să mergi la spital. îi întoarse spatele şi ridicînd receptorul, începu să formeze numărul. Am să te dezinfectez pînă vine ambulanţa. Te rog să stai întins. îi anunţ şi vin să văd cum pot opri sîngerarea. Da, alo, spuse ea în receptor, sînt doctoriţa Mallory din Eden Pa’ss. Am o ur... El întinse mîna din spatele ei şi întrerupse convorbirea. Alarmată, Lara privi peste umăr. Să fiu al naibii dacă mă duc la spital. Nici o salvare. Nu am nimic. Nimic, înţelegi? Opreşte sîngerarea şi pune un bandaj. Uşor ca bună ziua. Ai nişte whisky? o întrebă pentru a treia oară. Încăpăţînată, Lara începu să formeze din nou numărul de telefon. înainte de a termina, el îi smulse receptorul şi, furios, smulse cablul din aparat. Lara se întoarse să îl înfrunte, dar pentru prima dată de cînd îi deschisese uşa, i se făcu frică. Chiar şi în acest orăşel din estul Texasului, abuzul de droguri era o problemă. La scurt timp după ce s-a mutat în Clinică a instalat sistemul de alarmă pentru a preveni furturile de medicamente pe bază de narcotice. Probabil că bărbatul i-a intuit gîndurile. Aruncă receptorul pe măsuţă şi îi zîmbi încordat. Uite ce-i, doctore, dacă aş fi venit să-ţi fac vreun rău, l-aş fi făcut şi aş fi plecat imediat. Nu vreau să implic alţi oameni în toată povestea asta. Fără spital, da? Ai grijă de mine aici, cum poţi, şi plec imediat. în timp ce vorbea, buzele îi deveniră albe de durere. Inspiră adînc printre dinţii încleştaţi. Simţi că leşini? Nu, dacă mă stăpînesc. Te doare rău. Mda. Doare ca dracu'. Mă laşi să sîngerez pînă mor şi între timp ne mai certăm puţin? Ea îi studie faţa hotărîtă, apoi trase concluzia că ori făcea cum dorea el, ori îl vedea plecînd. Prima variantă era de preferat, altfel risca sănătatea şi posibil viaţa pacientului. îi ordonă să se întindă şi să îşi lase mai jos pantalonii. Am auzit chestia asta de sute de ori, spuse, dar execută ordinul. Nu mă surprinde. Neimpresionată de lăudă- - roşenia lui, Lara se duse spre chiuvetă şi se spălă cu săpun dezinfectant. Dacă îl cunoşti pe doctorul Patton destul de bine, şi ştii unde ţinea sticla de Jack Daniels, probabil că locuieşti aici. Născut şi crescut. Atunci cum de nu ai ştiut că s-a pensionat? Am fost plecat o vreme. Ai fost pacientul lui? Toată viaţa. Cu el am trecut de pojar, amigdalită, mi-a vindecat două coaste rupte, o claviculă şi o mînă ruptă, şi tăietura de la o cutie de conservă ruginită. Mai am încă cicatricea pe coapsă. Te trata acasă? La naiba, nu! exclamă el de parcă ar fi fost în afară de orice discuţie. Nu numai o dată am venit eu la uşa aceasta la miezul nopţii avînd nevoie de doctor pentru un motiv sau altul. El nu era aşa de zgîrcit cu whisky-ul medicinal. Ce pregăteşti acolo? Un sedativ. Lara întinse calm pistonul seringii şi aruncă în aer un jet de medicament. Apoi, se aşeză lîngă el şi îi tamponă braţul cu un ghemotoc de vată îmbibată în alcool. înainte ca ea să-şi dea seama, el îi luă seringa şi apăsînd pistonul împrăştie lichidul pe duşumea. Mă crezi prost? Domnule... Dacă vrei să mă anesteziezi, adu-mi un pahar de whisky. în mine nu bagi nimic - nu mă adormi tu, să chemi după aceea salvarea. Cu greutate se ridică şi în momentul acela un şuvoi de sînge se prelinse din rană. Gemu de durere. Lara luă la repezeală o pereche de mănuşi chirurgicale şi începu să tamponeze rana cu tifon, pentru a vedea cît de serioasă este. Ţi-e teamă că te contaminezi cu SIDA? întrebă el privind spre mănuşi. Măsură de precauţie profesională. Nu-ţi face griji, toată viaţa mea am fost foarte atent. Nu şi în noaptea asta. Ai trişat la poker? Ai flirtat cu o femeie măritată? Sau îţi curăţai pistolul şi ai tras din întîmplare? Ţi-am spus doar, a fost un... Da. Grebla. Dacă ea te-ar fi înţepat, nu ţi-ar fi sfîşiat ţesuturile. Lara lucra repede şi eficient. Uite ce-i, trebuie să sutez marginile rănii, Va fi dureros. Trebuie să te anesteziez. Las-o baltă.,încercă să se ridice de pe masă, cu intenţia de a pleca. Lara îi puse mîinile pe umeri şi îl împinse. Mănuşile îi erau pline de sînge. Lidocaină, anestezic local, îi explică ea. Luă un flacon din dulapul de medicamente şi îi arătă eticheta. Te-ai convins? El acceptă încordat şi o privi pregătind o altă seringă. Lara îl injectă la marginea rănii. Cînd ţesuturile amorţiră, îl mai dezinfectă o dată, curăţă interiorul, apoi fixă un tub de drenaj. Asta ce naiba mai este? Bărbatul era palid şi transpira abundent, dar privea suspicios fiecare mişcare a ei. Se numeşte tub de drenaj. Drenează infecţiile. Ţi-l scot peste cîteva zile. închise rana, sută din nou apoi puse peste ea un bandaj steril. După ce lăsă mănuşile pline de sînge într-o cutie metalică, Lara se întoarse la chiuvetă şi se spălă din nou. Apoi îi ceru să se ridice şi îl bandajă în jurul taliei şi peste piept. Făcu un pas înapoi şi îşi privi critic opera. Ai avut noroc că nu a fost un ţintaş bun. Cîţiva centimetri la dreapta şi glontele ar fi penetrat mai multe organe vitale. Sau cîţiva centimetri mai jos şi eu nu aş mai fi fost în stare să penetrez nimic toată viaţa. Lara îl privi critic. Ce noroc pe capul tău. A rămas profesională, detaşată, deşi de fiecare dată cînd îl încercuia cu braţele obrazul ei se lipea de pieptul lui. Era un bărbat bine făcut. Lucrase în multe săli de urgenţă la multe spitale din oraşe mari; tratase mulţi bărbaţi dubioşi - dar nici unul nu era atît de vorbăreţ, amuzant şi atît de bine făcut. Crede-mă, doctore. Am norocul diavolului. Oho, te cred. Pari să fii un om care trăieşte pe muchie de cuţit, ajutat de intuiţie. Cînd ai făcut ultima dată o injecţie anti- tetanos? Anul trecut. Lara îl privi sceptic. El ridică mîna dreaptă în semn de jurămînt. Pe Dumnezeul meu! Se ridică încet de pe masă, se sprijini de ea încheindu-şi nasturii pantalonilor. Cît îţi datorez? Cincizeci de dolari pentru consultaţie după orele de program, cincizeci pentru sutură şi bandaj, doisprezece pentru fiecare injecţie, inclusiv cea risipită, şi patruzeci pentru medicaţie. Medicaţie? Lara scoase două flacoane de plastic dintr-un dulap încuiat şi i le întinse. Un antibiotic şi un calmant. Imediat ce lidocaina îşi pierde efectul, o să te doară foarte rău. El scoase portmoneul cu bani. Vasăzică, cincizeci plus cincizeci, plus douăzeci şi patru, plus patruzeci, face... O sută şaizeci şi patru. El ridică o sprînceană, amuzat de promptitudinea calculului. Corect. O sută şaizeci şi patru. Scoase bancnotele şi le puse pe masă. Păstrează restul. Lara rămase surprinsă să vadă că are atîţia bani. Chiar după ce i-a plătit, în portmoneu rămăseseră destui bani. Mulţumesc, ia două capsule de antibiotic în seara asta şi apoi patru pe zi pînă le termini. El citi etichetele, deschise flaconul cu calmante şi înghiţi repede una. Ar merge mai repede cu o gură de whisky. Vocea i se ridică cu o notă de speranţă. Lara dădu din cap. Ia una la patru ore. Două dacă este absolut necesar. Şi ia-le cu apă, sublinie foarte serios, îndoindu-se că el o va asculta. Mîine după-amiază în jur de patru treizeci, vino să-ţi schimb bandajul. Şi alţi cincizeci de dolari. Nu, am inclus în plată. -- Rămîn îndatorat. Nu fi. Imediat ce pleci, îl sun pe şeriful Baxter. Încrucişîndu-şi mîiniîe peste, piepti el o privi cu indulgenţă. Şi să-l scoţi din pat la ora asta? dădu din cap cu remuşcare. De cînd mă ştiu, îl cunosc pe Elmo Baxter. Era prieten cu tata. Erau tineri în perioada cînd înfloreau afacerile cu petrol. Spuneau deseori că au făcut un război împreună. El şi tata probabil că au făcut şi lucruri pe care acum Elmo preferă să le uite. Oricum, dă-i drumul, sună-l. Dar dacă ajunge aici va fi foarte bucuros să mă vadă. O să mă bată pe umăr şi o să spună „Nu te-am văzut demult", apoi o să mă întrebe ce naiba am mai făcut în ultima vreme. Se opri aşteptînd reacţia Larei. Privirea ei îngheţată nu-l dezarmă.' Elmo este obosit şi puţin plătit. Să îl scoli la ora asta pentru un accident de nimic, îl dai peste cap şi, deja din firea lui, el este un arţăgos. Dacă vei avea vreodată o urgenţă adevărată -• poate nişte drogaţi nebuni căutînd ceva care să oprească drăcuşorii verzi din ei - şeriful se va gîndi de două ori înainte să-ţi sară în ajutor. Şi apoi, adăugă el coborînd vocea, oamenii nu te vor privi cu ochi buni pentru că nu-ţi pot încredinţa secretele. Oamenii dintrun orăşel ca Eden Pa’ss pun foarte mult preţ pe informaţiile intime. Mă îndoiesc foarte mult că ştiu exact ce înseamnă informaţie intimă, îl contrazise Lara sec. Şi, contrar celor spuse de tine, de cînd sînt eu aici, am învăţat exact cît de departe sînt strugurii. Secretele au viaţă foarte scurtă în oraşul ăsta. Dar mesajul tău în legătură cu şeriful Baxter a fost foarte limpede. Ceea ce mi-ai spus este că el aplică o lege arhaică şi chiar dacă eu raportez rana provocată de o armă de foc, aici se va termina totul. Mi se pare corect, spuse el deschis. Prin locurile astea, dacă şeriful ar cerceta fiecare împuşcătură, ar muri de epuizare într-o lună. Dîndu-şi seama că probabil are dreptate, Lara oftă. Ai fost împuşcat în timp ce făceai ceva ilegal, o crimă? Poate cîteva păcate, spuse el zîmbind insolent. Dar nu cred că erau ilegale. în cele din urmă, Lara renunţă la atitudinea profesională şi începu să rîdă. Bărbatul acesta nu părea un criminal, deşi categoric era un mare păcătos. Se îndoia că ar putea fi periculos, poate doar cu femeile susceptibile. Ia te uită! Doamna doctor nu este chiar ţepoasă. Ştie să şi zîmbească. Ba chiar foarte frumos. Îngustîndu-şi ochii, el o întrebă blînd: Ce altceva frumos mai ştii să faci? De obicei aşa începi? întotdeauna am fost convins că între băieţi şi fete vorbele nu sînt necesare. Chiar? Economie de timp şi de energie. Mai bine îţi consumi energia pe alte lucruri. Nu îndrăznesc să întreb „Cum ar fi?" Îndrăzneşte, întreabă. Nu mă ruşinez prea uşor. Tu? De multă vreme un bărbat nu mai flirtase cu ea. Deşi, de mai multă vreme, ea nu flirtase cu un bărbat, se simţea bine. Dar numai pentru cîteva secunde. Apoi îşi aminti de ce nu-şi poate permite să flirteze, oricît de nevinovate ar fi vorbele. Zîmbetul i se topi încet de pe buze. Se îndreptă de spate şi reluă atitudinea profesională. Să nu uiţi cămaşa, spuse brusc. Poţi s-o arunci. Făcu un pas de lîngă masă, se sprijini din nou de ea, cu faţa deformată de durere. Fir-ar să fie! Ce este? Afurisita de gleznă. Am răsucit-o cînd am.... ce durere! Ea îngenunche repede şi cu gesturi delicate începu să îi rotească gamba. De ce nu mi-ai arătat-o mai devreme? Glezna era umflată şi vînătă. Pentru că sîngeram ca un mistreţ rănit. Le-am luat în ordinea priorităţii. O să fie bine. Se aplecă şi îi împinse mîinile de pe picior, apoi îşi trase pantalonul. Ar trebui să faci o radiografie. Este posibil să fie ruptă. Nu este. Nu eşti calificat pentru opinii medicale. Nu, dar am avut destule oase rupte la viaţa mea, să le cunosc, iar ăsta nu este... Eu nu pot să-mi asum responsabilităţi dacă... Hai, relaxează-te! Nu te fac responsabilă pentru nimic. Fără cămaşă şi desculţ, el începu să sară spre uşă. - Nu vrei să-ţi speli mîinile? îşi privi mîinile pătate de sînge. Au fost ele şi mai murdare. Pentru felul în care l-a tratat, Lara se simţea superficială. Dar era adult şi răspundea de faptele lui. Ea a făcut doar ce i-a permis el. Nu uita să-ţi iei antibioticele, îi reaminti şi i se strecură pe, sub mîna dreaptă pentru a-l sprijini. La cîţiva metri în faţa casei era parcată o camionetă. Aproape că i-a distrus stratul de petunii. Ai de unde să iei cîrje? Găsesc dacă am nevoie. Ai să ai nevoie. Nu-ţi lăsa greutatea corpului pe glezna asta, timp de mai multe zile. Cînd ajungi acasă pune o compresă cu gheaţă şi schimb-o des. Şi nu uita să vii la... Patru treizeci, mîine. Nu uit pentru nimic în lume. Ea îl privi. Privirile lor se încrucişară. Lara simţea cum emană căldură prin toţi porii. Era bine făcut şi ea era sigură că acest trup plin de energie se va vindeca repede. Era un specimen, pe care ea încercase, dar nu reuşise, să îl privească doar cu ochi de profesionistă. Bărbatul îi vorbi răguşit: -- Fir-ar să fie, nu arăţi deloc ca un doctor. Mîna lui alunecă de pe umăr spre coapsă. Nici nu simţi ca un doctor. Cum ar trebui să simtă doctorii? Nici într-un caz aşa, spuse el blînd. Abrupt şi impertinent, el o sărută. Tresărind surprinsă, Lara se îndepărtă de el. îi bătea inima şi roşise. O mie de variante, despre cum îl putea certa acum, îi trecură prin minte, dar consideră că mai bine era să pretindă că nu s-a întîmplat nimic. Dacă vorbea, ar fi însemnat că îi dă importanţă, ceea ce trebuia să evite. îşi luă o poză distantă şi dispreţuitoare. Vrei să te duc eu acasă? El începu să rîdă cu gura pînă la urechi de parcă ar fi văzut prin ea. Nu, mulţumesc, spuse mîndru. Camioneta are transmisie automată. Mă descurc cu piciorul stîng. Dacă aud că s-au petrecut incidente în noaptea aceasta, va trebui să-i raportez şerifului Baxter. Rîzînd, deşi suferea dureri cumplite, el urcă în maşină. Nu-ţi face probleme. Nu obstrucţionezi justiţia. Cu vîrful degetului făcu o cruce imaginară pe piept. Pe cuvîntul meu şi să-mi sară ochii. Porni motorul. La revedere, doctore, -          Fii atent, domnule... Tackett, strigă el prin fereastra deschisă. Poţi să îmi spui Keiy. Toate fibrele din trupul Larei îngheţară. Inima care acum cîteva momente bătea nebuneşte, încetă să bată. I se scurse sîngele şi ameţi. Probabil că era foarte palidă, dar afară era prea întuneric ca el să observe. O claxonă de două ori şi o salută cu vîrful degetelor, apoi se pierdu în întuneric. Lara se prăbuşi pe treptele de piatră, pătate de picături de sînge. îşi acoperi faţa cu palmele reci, umede şi tremurînde. Noaptea era caldă şi parfumată, dar ea tremura. I se uscase gura. Keiy Tackett. Fratele mai mic al lui Clark. în sfîrşit a venit acasă. Era ziua pe care o aşteptase de multă vreme. El era o persoană esenţială în planul îndrăzneţ pe care îl punea ea la cale de mai bine de un an. Şi, acum, el era aici. într-un fel, nu ştia nici ea cum, trebuia să îl convingă să o ajute. Dar cum? Doctor Lara Mallory era ultimul om din lume pe care Keiy Tackett ar fi dorit să îl cunoască.   descarcati cartea de aici....

               FUGA DE CELEBRITATE de Sandra Brown   Il intilni in hol cind se ducea la cină. Era ultimul gen de surpriză la care sar fi aşteptat. Impactul pe care ii avu asupra ei fu uluitor. Citeva lucruri se intimplară in acelaşi timp. Se lipi de perete. Işi trase iute răsuflarea şi inima i se opri in piept. Bună. Te-am speriat? o intrebă el zimbind. Avea dinţi albi şi drepţi, iar zimbetul lui larg ii lumină faţa puternic bronzată şi bătută de vint. Cind buzele i se ridicară uşor la colţuri, o sprinceană i se lăsă in jos, in timp ce cealaltă i se arcui, de parcă ar fi vrut să atingă şuviţa ondulată de păr negru care ii căzuse pe frunte. Era un zimbet interesant. Uluitor. Sexy. Inima ei bătea anormal de tare.' - N-nu, ingăimă ea. Nu ţi-a spus mătuşa Ruby că va avea un nou chiriaş? - Ba da, dar... Se opri brusc. Nu putea să spună: „Ba da, dar mi-am inchipuit un bătrinel cu pipă şi jachetă tricotată, nu un bărbat ai cărui umeri sint, practic, cit holul". Se aşteptase ca noul chiriaş să aibă un chip binevoitor cu un zimbet plăcut. Nu unul care să o facă să se gindească la iubitorii de aventură. Continuind să zimbească, el lăsă jos cutia cu discuri şi benzi pe care o ţinea sub braţ şi ii intinse mina. - Trent Gamblin. Rana se uită la mina lui citeva clipe stinje- nitoare inainte de a i-o intinde pe a ei, fără să i-o stringă, şi murmură: Eu sint domnişoara Ramsey. Cind indrăzni să-şi ridice privirea spre el, văzu că zimbetul i se accentuase şi mai mult şi bănui că o făcea datorită timidităţii ei exagerate. - Ai nevoie de ajutor, domnule Gamblin? il intrebă ea cu rigiditate, retrăgindu-şi mina. Cred că pot să mă descurc foarte bine singur, domnişoară Ramsey. Chipul lui era serios acum, dar veselia ii mai licărea incă in privire: Ochii ii erau de culoarea lichiorului de cafea, intunecaţi, calzi şi umezi. Uşor enervată de faptul că el părea să o găsească atit de amuzantă, ea se desprinse de perete şi se indreptă. Atunci, te rog să mă scuzi, dar trebuie să mă duc la cină. Ruby se supără dacă intirzii la masă. Cred că şi eu ar trebui să mă grăbesc. Stinga sau dreapta? - Poftim? Care e camera mea? Cea din stinga sau cea din dreapta? Din stinga. Cea din dreapta e a dumitale? -Da. Sper din toată inima să nu le incurc, domnişoară Ramsey. Mi-ar părea rău să dau buzna din greşeală intr-o noapte in camera dumitale. Privirea lui plină de neastimpăr o măsură din cap pină-n picioare. Cine ştie ce s-ar putea intimpla. Ridea de ea! Ne vedem jos, spuse ea cu răceală. Trecu pe lingă el, silindu-l să se lipească de perete pentru a-i'face loc, numai că nu se lipi destul de mult şi cind ea păşi pe lingă el, hainele ei il atinseră. O făcuse intenţionat, bineinţeles. ii simţea zimbetul arogant. Dacă ar fi ştiut el, işi spuse ea coborind scara. Domnişoara Ramsey il putea ului, il putea face să inmărmurească, ii putea şterge de pe faţă acel zimbet nesuferit... Se opri cu vreo trei trepte inainte să ajungă jos. De ce se gindea la asemenea lucruri? De luni de zile nu ii mai păsa cum arată. Totul făcea parte din trecut. De ce acum, după ce il cunoscuse pe noul chiriaş al doamnei Ruby Bailey, se gindea la acea Rana care fusese cu şase luni in urmă? Se detesta din acest motiv. Rupsese orice legătură cu fosta ei viaţă. Nu era pregătită să o ia de la capăt, nici măcar temporar, doar pentru a-l invăţa minte pe nesuferitul Trent Gamblin. Faptul de a redeveni acea Rana cunoscută de intreaga lume i-ar fi adus inapoi toate indoielile şi durerea pe care le presupunea numele. Renunţase la statutul ei de celebritate. Deocamdată nu il voia inapoi. ii plăcea prea mult anonimatul vieţii pe care o ducea in prezent, ii plăcea să fie domnişoara Ramsey, o chiriaşă oarecare a unei pensiuni tipice din Galveston. Ruby Bailey era, insă, o proprietăreasă cit se poate de neobişnuită. Cind intră in sufragerie, Rana o văzu aprinzind luminările pe care le aşezase in mijlocul mesei. in onoarea noului venit, făcuse eforturi deosebite in ceea ce priveşte aranjamentul din centru. - Fir-ar să fie! exclamă ea stingind băţul de chibrit. Era să-mi ard lacul de unghii, adăugă ea examinindu-şi manichiura. Nu i se ştiuse niciodată virsta cu exactitate, dar Rana calculase că trebuia să aibă mai mult de şaptezeci de ani, dacă era să se ia după ceea ce Ruby lăsa să-i scape din cind in cind. Nu era deloc cum şi-o inchipuise Rana cind răspunsese anunţului din ziarul din Houston care pomenea de un apartament de inchiriat in Galveston. Datorită indrumărilor pe care Ruby i ie dăduse prin telefon, Rana găsise casa cu uşurinţă. Abia işi putuse reţine emoţia cind ajunsese la adresa respectivă. Casa aceea in stil victorian, construită in zilele bune ale oraşului Galveston, indurase şi uragane şi ravagiile timpului la fel de bine. Se afla situată pe o stradă umbrită de copaci, printre alte citeva case restaurate de curind. Pentru Rana, care, in ultimii zece ani, trăise in zgirie-norii din Manhattan, era ca şi cum ar fi păşit intr-un alt secol. Era extrem de incintată. Spera numai ca ea şi Ruby Bailey să se inţeleagă foarte bine. Părul proprietăresei era alb, dar nu strins in Clasicul coc de bunică, aşa cum şi-ar fi inchipuit Rana. Ruby avea părul scurt şi ondulat, cu o tun- soare surprinzător de modernă. Nu era plinuţă, ca mai toate proprietăresele, o altă nepotrivire faţă de imaginea pe care şi-o făcuse Rana, ci foarte subţire. Vestimentaţia ei, departe de a fi. conservatoare, consta iritr-o pereche de blugi şi un pulover de culoarea muşcatelor roşii care ornau veranda. Ţi-ar prinde bine o masă bună. Afirmaţia aceea fusese cel dintii lucru pe care i-l spusese Ruby după ce o inspectase cu ochii ei ageri şi căprui, care l-ar fi făcut şi pe un hamal din port să stea in poziţie de drepţi. Pofteşte inăuntru. 0 să-ncepem cu prăjituri şi ceai de plante. iţi place ceaiul' de plante? Eu sint moartă după el. E bun pentru orice incepind de la dureri de dinţi şi pină la constipaţie. Bineinţeles că dacă o să măninci ceea ce am de gind să-ţi gătesc eu, n-o să fii niciodată consti- pată. Atita tot. Ruby considera apartamentul de la etaj inchiriat. Rana ajunsese să inveţe că ceaşca de ceai de plante a lui Ruby conţinea uneori şi destul de mult Jack Daniel's, mai ales seara după cină. Rana işi ierta prietena pentru acea ciudăţenie, la fel cum o iertă şi pentru privirea incruntată pe care aceasta i-o aruncă acum. Speram că o să te aranjezi şi tu puţin in seara asta. Părul tău are o culoare roşcată atit de superbă. Te-ai gindit vreodată să ţi-l dai pe spate? „Rana, scumpo, ai nişte pomeţi superbi! Arată-i, iubito. iţi văd tot părul ăsta bogat şi splendid curgindu-ţi pe spate in cascadă. Scutură din cap, scumpo. Aşa! Oh, Doamne, eşti grozavă! Toate saloanele de frumuseţe din ţară vor prezenta in curind Stilul Rana. Zimbi amintindu-şi cuvintele celebrului coafor la care o trimisese Morey. Nu, Ruby, imi place mai mult aşa. Ruby insistase să i se spună pe nume, deoarece apelativul „doamna Bailey" o făcea să se simtă bătrină. Masa arată minunat in seara asta. Mulţumesc, spuse Ruby nerăbdătoare, zărind o pată pe mineca Ranei. Să ştii că ai timp să te schimbi, draga mea. Contează cu ce sint imbrăcată? Ruby oftă resemnată. Cred că nu. Ţi-ai pune tot unul din lucrurile acelea oribile cu care eu nu m-aş imbrăca nici moartă şi sint cu vreo treizeci de ani mai in virstă ca dumneata. Domnişoară Ramsey, sint sigură că ai putea să fii mult mai atrăgătoare dacă ai incerca măcar. Regula adresării cu numele mic nu se aplica la cum arăt. o privire pantofilor fără toc, formă şi părului bogat care cădea greu de o parte şi de alta a feţe' ei slăbite, care părea şi mai trasă datorită ur.'or ochelari rotunzi, exagerat de mari. Expresia dezaprobatoare a lui Ruby spunea foarte clar „Asta se vede de la o poştă". Dar spuse, in schimb: A venit Trent. Ştiu. L-am intilnit in hol. Ochii lui Ruby sclipiră. Nu-i aşa că e cel mai adorabil băiat pe care l-ai văzut vreodată? Nu mă aşteptam să fie atit de... tinăr. Atit de tinăr, de frumos, de viril şi de periculos, adăugă Rana in sinea ei. Dacă o recunoştea? Parcă ai spus că noul chiriaş ţi-e văr. Nepot, draga mea, nepot. Totdeauna a fost preferatul meu. Soră- mea la răsfăţat ingrozitor. Bineinţeles că eu o certam mereu pentru asta, dar nu putea să facă altfel. Cine ar fi putut? Face ce vrea din orice femeie. Cind m-a sunat şi mi-a spus că trebuie să stea undeva citeva săptămini, m-am prefăcut supărată, dar, in realitate, am fost incintată. O să fie atit de bine săl avem aici. Stă doar citeva săptămini? Da, după aceea se intoarce acasă la el in Houston.   descarcati cartea de aici.... 

Cautari periculoase de Sandra Brown   CAPITOLUL 1   -Te pup.Melina Lloyd mimă un sărut în direcţia surorii ei gemene.Am comandat un vin alb italian.Rece,uşor şi nu prea aromat,după cum spunea chelnerul care a fost aici.Vorbeam de el şi uite-1 că vine.Gillian se aşeză pe un scaun în faţa ei. Chelnerul oferi paharul de Pinot Grigio,vărsând puţin vin pe mână în timp ce-şi răsucea capul ras de la una la alta. -O,Doamne sfinte! -Suntem identice,spuse Gillian,scutindu-1 să mai întrebe. -Am rămas fară grai.Asemănarea e de-a dreptul năucitoare.Melina îi zâmbi glacial. -Sora mea ar dori ceva de băut.Dacă se poate.Tonul vocii ei,la fel de rece ca vinul,atrase atenţia omului. -Desigur,zise el,pocnindu-şi călcâiele.Scuze,scuze.Doamnă? -Apă minerală.Cu multă gheaţă şi puţină lămâie,te rog. -Mă întorc prontomente cu băutura şi ca să vă spun specialităţile zilei. -De-abia aştept,murmură Melina,în vreme ce chelnerul se îndepărta. Gillian se aplecă în faţă şi şopti: -Prontomente e un cuvânt? -Dar năucitoare?Surorile izbucniră în râs. -Mă bucur că te văd veselă,remarcă Gillian.Când am ajuns aici,păreai suficient de âfnoasă ca să-ţi arăţi colţii.ț -Sunt puţin iritată,admise Melina.A trebuit să conduc un autor la aeroport în dimineaţa asta,ca să prindă cursa de cinci cincizeci şi opt.Cinci cincizeci şi opt! Autorii călătoresc la asemenea ore scandaloase doar pentru a ne înfuria pe noi,agenţii însoţitori. -Cine era individul ăsta atât de matinal? Cineva interesant? -I-am uitat numele.E la prima carte:Trataţi-vă copiii ca pe nişte animale de casă. Subintitulată: Cu rezultate uimitoare. -Puştii de doi ani fac sluj şi latră la comandă? -Nu ştiu.N-am citit-o.Dar cineva a făcut-o.Ocupă locul trei pe lista celor mai bune cărţi publicate de New York Times. -Glumeşti. -Jur că nu.Dacă are priză la public,o să se vândă.În ziua de azi,până şi eu pot scrie o carte.Numai că nu-mi trece prin minte nimic interesant.Căzu pe gânduri câteva clipe.Eventual să scriu despre faimoşii şi infamii pe care i-am cunoscut şi de-abia i-am suportat timp de o zi.Însă probabil că aş fi dată în judecată. Chelnerul se întoarse cu apa minerală pentru Gillian şi cu un coş din argint cu pâine.Îşi recită monologul sofisticat,ce cuprindea mai multe adjective decât feluri de mâncare.Se retrase îmbufnat după ce surorile comandară doar jumătăţi de avocado umplute cu salată de creveţi.Melina îi întinse coşul lui Gillian,care rupse o felie de pesmet garnisită cu miez de nucă. -Dar despre gemeni? Ai putea scrie despre asta. -Aşa,în general? Domeniul ar trebui limitat. -Cei care se îmbracă la fel şi ceilalţi? -Posibil. -Care se întrec pentru a capta atenţia părinţilor? -Şi mai bine.Ce zici de comunicarea printr-o nefirească telepatie? Melina sorbi puţin vin,privind-o pe Gillian peste marginea paharului. -Asta mă face să constat că sora mea geamănă pare teribil de interiorizată astăzi. Ce s-a întâmplat?Înainte de a răspunde,Gillian înghiţi repede pesmetul şi îşi scutură degetele de firimituri. -Am făcut-o. -Ai făcut-o? -Ştii tu.Involuntar îşi coborî glasul.Lucrul la care m-am gândit în ultimele câteva luni.Melina fu cât pe-aci să se înece cu excelentul vin italian.Ochii ei cenuşii,replică fidelă a ochilor lui Gillian,se îndreptară spre mijlocul surorii ei,mascat de tăblia mesei.Gillian râse. -Nu se vede.Mă rog,nu încă.Am venit aici direct de la clinică. -Adică azi? Chiar acum? Aş putea deveni mătuşă în timp ce vorbim? Gillian râse din nou. -Aşa cred.Dacă chestiile alea mici fac ce-ar trebui să facă,dacă se duc acolo unde trebuie,înotând în susul curentului. -Doamne,Gillian.Mai luă o gură de vin.Chiar ai făcut-o? Ai făcut-o.Te porţi aşa de...normal.Eşti atât de relaxată. -Ginecologul ar fi încântat să mă vadă aşa.Şi-a permis să-mi spună să mă relaxez.De parcă aş fi putut.În primul rând,pentru că suporturile alea metalice erau reci ca gheaţa şi nu prea te îndemnau la relaxare.Pe urmă,era vorba despre punctul culminant al mai multor luni de frământări lăuntrice.N-am luat uşor decizia asta.Inseminare artificială,folosind sperma unui donator.Gillian cântărea de luni de zile argumentele pro şi contra.Melina era convinsă că sora ei geamănă reflectase îndelung asupra acestui subiect,însă continua să aibă câteva nelămuriri. -Ai studiat chestiunea din toate punctele de vedere,Gillian? -Cred că da.Aşa sper.Deşi s-ar putea să existe aspecte la care nu m-am gândit. Aceste aspecte neluate în seamă o îngrijorau pe Melina,dar nu- i exprimăș temerile. -Uneori deveneam atât de nehotărâtă,incât eram tentată să resping ideea.Voiam să contest până şi faptul că-mi trecuse vreodată prin minte şi să uit de ea.Dar gândul ăsta pusese stăpânire pe mine şi n-am mai putut scăpa de el. -Ăsta-i un semn bun.Atunci când ceva ne acaparează in asemenea măsură,există de obicei un motiv serios. -Din punct de vedere fizic,n-a existat nici un impediment.Sunt perfect sănătoasă. Am citit tot ce-am găsit despre metodele alternative de concepere a unui copil. Şi cu cât citeam mai mult,cu atât mai contrariată deveneam. Sincer vorbind,am încercat chiar să mă conving că n-are rost. -Şi? -Şi n-am găsit nici un motiv să n-o fac.Zâmbi fericită.Aşa că am făcut-o. -Te-ai dus la Clinica Waters? Gillian încuviinţă. -Au multe succese şi o reputaţie solidă.Mi-a plăcut doctorul.A fost foarte amabil.Răbdător.Mi-a explicat totul amănunţit.Am luat o hotărâre bine documentată.Încântarea ce se citea pe chipul ei demonstra că Gillian era de-a dreptul fericită. -De ce nu mi-ai spus?Aş fi venit cu tine dacă mi-ai fi cerut.Te-aş fi ţinut de mână.Ţi-aş fi acordat tot sprijinul. -Ştiu asta,Melina.Tu şi cu Jem sunte i singurii oameni cu care am discutatț despre asta.Îmi pare rău că nu ţi-am comunicat hotărârea mea.Însă,Melina ..Ochii i se umeziră i o privi rugător.Te rog să înţelegi.Am trecut punctele deș   vedere i opiniile tale i ale lui Jem prin filtrul predispozi iilor voastre.ș ș ț -Eu... -Ascultă-mî,te rog.După ce s-a spus i s-a făcut totul,după ce au fost exprimateș            toate sugestiile.eu am fost cea înseminată.Dacă o să fie bine,eu o să port fătul şi o să nasc copilul.Aşa că eu trebuia să iau decizia.Singură.Am vrut să- i spun,ț după ce am luat hotărârea,dar n-am vrut ca ea să fie.... -Schimbată. -Nici măcar pusă la îndoială. -Dar eu o respect.Serios.Îşi întări spusele luând mâna lui Gillian şi strângându-io.Jem a fost acolo? -Nu. -Tot nu-mi vine să cred,zise Melina,aruncând iarăşi o privire spre pântecele ei. Cum au...? Cum e de fapt...? -Ieri,un test de urină indica o creştere a activităţii hormonale,ceea ce înseamnă că urma să am o ovulaţie în următoarele douăzeci şi patru până la treizeci şi şase de ore.Am sunat la clinică şi am stabilit o întâlnire.E ceva foarte special.Acolo folosesc un cateter intrauterin.Melina o asculta fermecată pe Gillian,care-i descria procedura. -Te-a durut? -Deloc. -De unde provenea sperma? -De unde crezi? Melina zâmbi. -Mă gândeam la locul geografic. -Clinica Waters are propria ei bancă de spermă,dar preferă să nu folosească  o mostră de pe plan local pentru un pacient din aceeaşi zonă. -Bine gândit. -A mea provine de la o foarte cunoscută bancă de spermă din California.Mostra a sosit azi-dimineaţă într-un recipient cu gheaţă.Apoi a fost dezgheţată şi spălată... -Poftim? -Ăsta-i termenul.Sperma e amestecată cu o proteină şi introdusă într-o centrifugă,astfel încât ceea ce se pune în cateter să fie...Râse.Spermă concentrată,cred că aşa poate fi numită,încheie ea. -Mă gândesc la o mie de bancuri pe tema asta,dar o să-mi ţin gura. -Mulţumesc. -Simţi ceva deosebit? -Nimic.De fapt,am şi moţăit dugă intervenţie.Trebuia să rămân culcată vreo jumătate de oră.Îmi amintesc că a venit infirmiera,mi-a spus să mă îmbrac şi să mă duc în biroul directorului.Acesta mi-a vorbit cu optimism despre succesele lor şi m-a sfătuit să nu mă descurajez dacă n-o să meargă de prima oară.Pe urmă am plecat şi-am venit direct aici.Mulţumită de explicaţiile primite de la Gillian, Melina se lăsă pe spătarul scaunului şi privi cu atenţie chipul surorii ei. -Mamă,mamă.E de-a dreptul năucitor.După ce făcură haz din nou amintindu-şi de uimirea chelnerului,ea spuse: -Mie mi se pare că cea mai delicată treabă a fost să faci pipi pe bucăţica aia de hârtie pentru test. -A fost nevoie de o anume îndemânare.Am ajuns destul de pricepută. -Şi,sincer...Melina se opri şi dădu din mâini,ca pentru a alunga fraza neterminată.Nu contează.N-ar trebui să spun nimic. Gillian înţelesese la ce se gândea sora ei. -Voiai să zici că tu preferi metoda clasică de fertilizare.Melina trase cu un pistol imaginar spre ea. -Mă cunoşti bine. -Tata spunea mereu că ne seamănă şi minţile. -Consideră-mă vulgară,zise Melina,ridicând exagerat din umeri dar eu prefer carnea şi sângele cateterelor şi suporturilor.Metalul rece nu are aceeaşi putere de seducţie ca un piept fierbinte de bărbat şi nişte picioare păroase care se freacă de mine sub a ternut.Ca să nu mai vorbesc despre instrumentul sexual.ș -Te rog!Nu pomeni despre instrumentul sexual. -Nu ţi-a lipsit răsuflarea sacadată?Acea minunată ascensiune?Senza ia aiaț ge”O,doamne ,via a e frumoasă?”Nici măcar pu in?ț          ț   -Nu e vorba despre sex.N-am făcut-o pentru senzaţii tari.Am făcut-o ca să am un copil.Melina suspină. -Te tachinez doar.Încruci ându-şi braţele pe masă,ea continuă pe un ton seriosș                : Adevărul fundamental e că vrei un copil. -Aşa e.Ăsta-i adevărul fundamental. -Asta-i bine,spuse Melina,zâmbindu-i afectuos surorii ei.După un moment de gândire,adăugă: Păcat că Jem trage cu gloanţe oarbe.Ai fi putut împuşca doi iepuri dintr-un foc.Sex şi un copil în acelaşi timp.Chelnerul le aduse comanda. Mâncarea era ornată cu panseluţe şi arăta prea bine pentru a fi consumată. Folosind furculiţa,Gillian se juca cu floarea aşezată deasupra salatei de creveţi. -Jem şi-a făcut vasectomia cu mult înainte de a mă cunoaşte. -Eu consider asta un mare noroc.Melina ridică paharul cu vin în semn de urare.E un tâmpit. -Melina,spuse Gillian reprobator. -Îmi pare rău.Dar nu-i părea,iar Gillian ştia că scuza nu era sinceră.Dar e un neisprăvit,Gillian.Nu te face fericită. -Nu-i adevărat.Sunt fericită. -Zău?Mie nu-mi pari îndrăgostită lulea.Doar dacă nu mi-a scăpat ceva.Aşa să fie? -Evident că ţi-a scăpat.Îl iubesc pe Jem.Melina înălţă o sprânceană cu scepticism. -Serios,insistă Gillian.Dar care relaţie e perfectă?Nu poţi avea totul deodată.Ar însemna să ceri prea mult cuiva dacă ai pretinde să-ţi împlinească toate nevoile şi dorinţele. -În cazul tău,un copil.Ţi-ai dorit unul de când erai tu însăţi o copilă.Tu te jucai cu păpuşile,în vreme ce eu preferam patinele cu rotile. -Tot mai vrei să participi la „Derbiul patinatorilor”? -Da,şi sunt iritată că a apărut modelul ăsta cu roţile pe un singur rând,cu care mergi mult mai greu.Gillian râse. -Uneori mama ne putea deosebi doar uitându-se la genunchii no tri.ș -Ai mei erau juli i.Râserp,amintindu- i însă treptat zâmbetul Melinei dispăru.ț ș -Dacă sterilitatea lui Jem e obstacolul în calea unei rela ii perfecte,cere-i săț renun e la vasectomie.ț -Am deschis o dată discu ia asta.Nici n-a vrut să audă.ț Atunci cum a reac ionat la decizia ta?ț -Surprinzător de bine. De fapt,de câte ori aveam îndoieli,el m-a încurajat să merg până la capăt. -Hmm.Melina era mirată de ce auzea.Ei bine,aşa cum i-am mai spus,e un tipț   teribil. -Să nu vorbim despre Jem.De câte ori vorbim despre el,ajungem să ne certăm şi nu vreau să-mi stric ziua.În ce-1 priveşte pe Jem,hai să admitem că nu ne înţelegem.În regulă? -Din partea mea,da.Mâncară o vreme în tăcere,apoi Melina zise: -Încă ceva.Gillian protestă,dar sora ei continuă: Dacă procedura are succes şi vei naşte,va fi un test dur pentru sentimentele lui Jem. -M-am gândit la asta. -Ai grijă,Gillian.Dacă apare un copil,s-ar putea ca realitatea să nu fie aşa de roză pe cât pare.Momentele pentru poze nu apar la fel de des ca scutecele murdare.E posibil ca Jem să nu fie la fel de înţelegător pe cât te-a lăsat să crezi.Şi,ca să fiu corectă,probabil că îşi închipuie că o să se descurce. Se opri şi luă o înghiţitură de vin,după care se hotărî să-şi exprime gândurile care-o tulburau.Ea şi cu Gillian fuseseră întotdeauna de o sinceritate brutală una faţa de cealaltă. -Mă tem că atitudinea lui se va schimba după na terea copilului.Oricărui bărbatș îi vine greu să accepte ceea ce,la urma urmei,înseamnă progenitura altuia,nu-i a a?În cel mai fericit caz,Jem va păstra anumite îndoieli.Pote i uneleș ș resentimente. -Anticipez o anume reticenţă,zise Gillian.Şi am ţinut cont de ea.Dar nu-mi puteam întemeia decizia pe posibilităţi şi speculaţii.Trebuia să încetez cu întrebări gen „şi dacă?”,altfel n-aş mai fi făcut-o niciodată.Dacă tot m-am hotărât,e preferabil s-o fac mai devreme decât mai târziu.Peste câteva luni, împlinim amândouă treizeci şi şase de ani. -Nu-mi aminti. -Eu am fost tot timpul conştientă că ceasul meu biologic bate.Nu-1 mai puteam ignora. -Înţeleg.Gillian puse jos furculiţa. -Serios,Melina? Chiar înţelegi?Fiecare din ele îşi dorise mereu aprobarea celeilalte.Melina preţuia părerea lui Gillian şi avea încredere în ea mai presus de orice; la fel proceda şi sora ei. -Da,răspunse încet Melina,înţeleg.Numai că nu-ţi împărtăşesc sentimentul.Eu n-am simţit niciodată nevoia presantă de-a avea un copil.Cu un zâmbet trist, adăugă: Mai bine aşa,nu? Viaţa mea,viitorul meu,totul e legat de afaceri. Se întinse peste masă şi o bătu uşor pe mână pe Gillian. -Poate că instinctul matern e singurul lucru care ne deosebeşte.Cred că tu ai luat amândouă porţiile,pe-a ta şi pe a mea.Dacă e ceva atât de puternic,ai fi greşit ignorându-1.Trebuia să-i dai curs; altfel n-ai fi fost niciodată fericită.Cred că decizia pe care ai luat-o a fost cea potrivită pentru tine. -O,Doamne,sper că da.Deşi ştia ce semnificaţie avea această experienţă pentru Gillian Melina fu surprinsă de emoţia din vocea surorii ei. -Îmi doresc foarte mult un copil,dar dacă...dacă acest copil nu mă vrea? -Poftim? -Dacă instinctul meu matern e fals şi eu nu sunt o mamă bună? -Nici o şansă. -Spui aşa fiindcă ştii că asta vreau să aud,Melina. -Spun întotdeauna ceea ce cred.O să fii o mamă ideală. -Vreau să fiu.Expresia lui Gillian,tonul vocii ei îi trădau hotărârea.De i nici unaș dintre ele nu se emo ionau din senin,Gillian părea gata să izbucnească înț      plâns,fapt ce putea fi atribuit cre terii activită ii hormonale sau reprezenta un altș ț semn al profunzimii sentimentului ei.Ea se stăpâni şi zise: -Dintre toate hotărârile pe care le-am luat în viaţă,asta e cea mai importantă. Dintre toate deciziile pe care s-ar putea să le iau în viitor,asta va rămâne cea mai importantă.Nu vreau să eşuez.Pur şi simplu nu accept. -Şi n-o să eşuezi,declară ferm Melina. -Vreau ca pruncul meu să fie la fel de fericit cu mine pe cât de fericită voi fi eu cu el.Sau cu ea. -O să se considere cel mai norocos copil din lume.Mi-aş dori să fiu la fel de sigură şi de alte lucruri pe cât sunt de ăsta.Vei avea un succes formidabil ca mamă,Gillian.Aşa că scoate-ţi din minte posibilitatea eşecului.Goneşte-o. Îngroap-o.N-o să se întâmple.Sprijinul ferm acordat de sora ei hotărârii pe careo luase o făcu pe Gillian să zâmbească uşurată.Clipi des,ca să-şi alunge lacrimile. -În regulă.Îndoielile mele sunt izgonite şi îngropate în mod oficial. -Ei bine,slavă Domnului că am scăpat de problema asta.Melina ridică din nou paharul. -Pentru tine şi pentru ştiinţa medicală modernă.Sper că mormolocii ăia microscopici îşi fac treaba!Ciocniră paharele.Gillian zise: -Rata succesului-chiar dacă toate sistemele func ionează,ca în cazul meu-e deț numai douăzeci i cinci de procente.S-ar putea sa fie nevoie de mai multeș    încercări. -Nu asta ne-a spus mama înainte de prima întâlnire cu băie ii.ț Râseră,amintindu- i de pudoarea mamei lor atunci când venea vorba despre sexș și de averismentele ei cu privire la poten ialele riscuri.ț -Îţi aduci aminte de lectura aia? Nu ştiam că există atâtea eufemisme pentru părţile corpului şi pentru relaţiile intime!exclamă Melina.Dar mesajul transmis limpede era că o singură dată este suficient ca să faci un copil. -O să vedem.Doctorul m-a asigurat că ăştia sunt buni înotători. -Chiar aşa le-a zis,înotători? -Jur.Chicotiră ca nişte adolescente la auzul unei glume porcoase.În cele din urmă,Melina îi făcu semn chelnerului să ia farfuriile şi comandă cafele. -Ce ştii despre donator? -E doar un număr,selectat de pe o listă de donatori echivalentă cu un catalog Spiegel.Dintre toţi candidaţii,el s-a potrivit cel mai bine pretenţiilor mele. -Culoarea părului.Culoarea ochilor.Forma corpului. -Astea,împreună cu înclinaţiile,pregătirea şi coeficientul de inteligenţă. -Deci ai cerut doar un număr dintr-un catalog? întrebă nedumerită Melina. -E o procedură ştiinţifică. -Biologie.Reproducerea umană redusă la cea mai clinică formă. -Exact. -Dar...Gillian zâmbi,înţelegând că fusese prinsă în cursă.Surorile nu puteau ascunde vreun gând una de alta pentru multă vreme. -Dar eu sunt o fiinţă umană,iar trupul meu nu e o eprubetă pentru teste.Nu pot fi atât de obiectivă pe cât ar trebui.Privind în gol,spuse calm:Cu ajutorul unei persoane fară nume,sper să creez o nouă fiinţă.Un copil.O personalitate.Un suflet.Fireşte că mă întreb cine e donatorul şi cum arată. -Cum s-ar putea altfel?Sigur că te întrebi.N-ai nici o informaţie? -Nimic.Probabil că e un student la medicină care a avut nevoie de nişte bani de buzunar. -Şi căruia îi place să se masturbeze.De fapt,tuturor le place asta,nu? Melina îi făcu cu ochiul bărbatului aşezat la masa alăturata.Omul îi zâmbi,flatat de acel semn.Observând manevra,Gillian o mustră discret: -Vezi cum te porţi. -Nu ştie ce-am spus.Şi din acest punct de vedere,erau diferite.Melina avea tendinţa de a spune ce gândeşte,pe când Gillian era mai rezervată.Melina spunea şi făcea lucruri la care se gândea şi Gillian,însă era prea inhibată să le pună în practică.Aveau aceleaşi porniri,dar Melina le dădea frâu liber:plonja cu capul înainte de pe cea mai înaltă trambulină.Gillian rămânea mai mult timp cu degetele picioarelor prinse de marginea ei înainte de a îndrăzni să sară.Melina admira circumspecţia surorii ei.Gillian pretindea că e invidioasă pe curajul Melinei.Lăsându-1 pe domnul de la masa alăturată să creadă ce voia,Melina o întrebă pe Gillian cât avea să dureze până când se va şti dacă inseminarea artificială avusese succes. -O să mă duc peste o săptămână pentru un test sanguin. -O săptămână întreagă!Ţi s-a impus vreo restricţie? -Nici una.Mă pot ocupa de activităţile mele cotidiene. -Lucrezi? -Am o întâlnire azi după-amiază. -Sexul? -Feminin. -Foarte amuzant.Înţelegi ce vreau să spun. -Înţeleg ce vrei să spui,dar nu,nu există restricţii.De fapt,doctorul mi-a spus că, dacă am un partener care e de acord să am un copil,ne-ar încuraja să facem dragoste cât mai curând E ceva benefic,din punct de vedere psihologic,pentru cuplurile sterile care au recurs la sperma unui donator după ce toate celelalte încercări au eşuat.Dacă cei doi au relaţii intime în ziua inseminăni,există întotdeauna posibilitatea ca... -Sperma partenerului să fie cea care fertilizează ovulul -Exact. Melina îşi apăsă tâmplele cu degetele arătătoare. -Doamne,asta duce... -Departe.Ştiu.Există o mulţime de aspecte ale chestiunii.Nenumăraţi factori de luat în considerare.Probleme etice şi religioase care trebuie studiate şi rezolvate favorabil.Dar nu regret că am făcut-o.Şi nici n-o să încep să mă îndoiesc de hotărârea mea acum,după ce am pus-o în practică.De fapt,dacă n-o să rămân gravidă acum,o să încerc în mod sigur încă o dată.Până de curând,gândurile mele despre maternitate erau confuze.Se situau într-un viitor îndepărtat. Acum,după ce am făcut pasul necesar pentru a rămâne însărcinată,s-au cristalizat.Vreau un copil,Melina,scutece murdare şi tot restul.Vreau asta foarte mult.Un fiu sau o fiică de care să am grijă.Cineva care să aibă nevoie de dragostea mea.Cineva care să mă iubească.Melina simţi un nod în gât. -Încerci să mă faci să plâng? Gillian îşi reţinu lacrimile.Mângâindu-şi abdomenul,zise: -O să fie o săptămână lungă.Melina îşi trase nasul,nemulţumită că devenise atât de sentimentală. -Ai nevoie de distracţie,afirmă ea.Ceva care să-ţi alunge gândurile şi să facă timpul să treacă mai repede. -Ca de exemplu? -Mă gândesc.Îşi lovi uşor buzele cu degetele,apoi faţa i se lumină.Avea o idee excelentă,dar urmată imediat de exasperare.La naiba!exclamă ea,lovind cu palma tăblia mesei.Nu-mi vine să cred că sunt pe cale să-ţi propun aşa ceva. -Ce anume? -Ei,ce dracu'!spuse ea,hotărându-se brusc.Se aplecă peste masă şi zise cu entuziasm:Du-te în locul meu în seara asta. -Ce? Unde? -Ghici pe cine însoţesc în seara asta. -Nu-mi pasă. -Ba da.Pe Christopher Hart. -Astronautul? -A-ha.Ti-au strălucit ochii când i-ai rostit numele. -Dacă mi-au strălucit,deşi mă îndoiesc,a fost pentru că sunt impresionată că sora mea a fost aleasă să însoţească o asemenea personalitate.Nu cumva s-a întors de curând dintr-o misiune în spaţiul cosmic? -Acum trei luni.A îndeplinit o misiune dificilă de salvare a unui important satelit militar.Esenţial pentru pacea mondială sau ceva de genul ăsta. -Ce face la Dallas? -Primeşte un premiu de la o asociaţie universitară.Îi dau nu ştiu ce mare diplomă,la un banchet oficial care va avea loc la Adolphus.Zâmbi maliţios.Vrei să-1 cunoşti? -Habar n-am de meseria ta!exclamă Gillian.Aşa cum tu nu ştii să vinzi proprietăţi comerciale. -Munca ta e dificilă.E vorba despre rate ale dobânzilor,planuri şi aşa mai departe.A mea e floare la ureche.Ce crezi că trebuie să ştii? -O mulţime de lucruri. -Nu prea.Îl iei pe om la începutul serii şi-1 părăseşti la sfârşitul ei. Desigur,simplifica mult descrierea activităţii ei.Îşi făcuse ucenicia timp de mai mulţi ani,înainte ca patronul ei să se pensioneze şi să-i vândă ei afacerea.Sub conducerea ei,firma îşi extinsese activitatea. În esenţă,în afară de cazul când o celebritate vizita Dallasul însoţită de propriul său anturaj,ea,ori unul dintre cei trei funcţionari ai ei,atent selecţionaţi şi antrenaţi,răspundea de acea persoană până când pleca în siguranţă spre următoarea destinaţie.Ea era şofer,confident,ghid la cumpărături-orice dorea clientul să fie.Uneori bombănea că îşi pierde timpul în mod ridicol,insă nemulţumirea ei era mai mult un moft pentru că munca îi plăcea.Afacerea prosperase fiindcă era pricepută.Nu-şi făcea griji dacă Gillian îi ţinea locul într-o seară.Ca i ea,Gillian,care avusese de-a face cu oameni străini,nu va rămâneș        mută în prezenţa lui Christopher Hart.Vânduse proprietă i unor oameni mult maiț importanţi decât acel cosmonaut.În plus asta ar fi ţinut-o departe de Jem Hennings pentru o seară,ceea ce în ochii Melinei reprezenta un câ tig.ș -Ştii unde e Adolphus,da? -Las-o baltă,Melina,zise Gillian,rostind apăsat fiecare cuvânt -El locuieşte la hotelul Mansion.Îl iei de acolo şi-1 duci în centru pe la... -Nu mă asculţi. -Nu ascult scuze neîntemeiate.Nu mi-ai oferit nici un motiv serios pentru care să nu te duci. -Cum vine asta? Nu mai suntem copii.Adulţii nu se joacă aşa. -Ne-am putea descurca printr-o substituire. -Sigur că am putea,dar nici nu intră în discuţie. -De ce? -Fiindcă e o nebunie. -Colonelul Hart nu mă cunoaşte de-o viaţă.Care-i problema? Gillian continua să-i ignore argumentele. -Am şi eu treburile mele!Sunt pe cale să conving o agenţie de publicitate să semneze un contract de servicii în valoare de trei milioane.Mă întâlnesc cu ei azi după-amiază,pentru a pune la punct termenii afacerii cu vânzătorul.Pe deasupra, Jem vine la mine diseară.Aşa că îţi mulţumesc pentru idee,dar răspunsul e nu. -Christopher Hart e tare,tare,tare,o tachină ea cu voce cântată. -O să-mi vorbeşti despre el mai târziu. -Ultima şansă.Să te duci,să te duci... -Nu,Melina. -Te-ai dus.Încruntată şi bombănind că Gillian era o morocănoasă,Melina ceru nota şi insistă să plătească ea.După ce ieşiră din restaurantul elegant,doi angajaţi de la parcare le aduseră maşinile.Unul din tineri le privea atât de concentrat,încât aproape că lovi celălalt automobil cu spatele.În timp ce-şi luau rămas-bun, Melina făcu o ultimă încercare. -O să regreţi că ai ratat ocazia asta. -Oricum,îţi mulţumesc. -Gillian omul e un erou naţional!Ai putea petrece seara cu el.Ar putea fi cel mai frumos cadou pe care ţi-1 fac după ce ţi 1-am prezentat pe iluzionistul ăla. -Îţi mulţumesc pentru gândul bun. -A,m-am prins.Mai eşti şi-acum bosumflată. -Bosumflată? -Fiindcă n-am reuşit să-ţi aranjez o întilnire cu Kevin Costner luna trecută. Gillian,ţi-am spus de o mie de ori că are un program foarte încărcat.Nu exista nici o şansă.Râzând,Gillian se aplecă şi o sărută pe obraz. -Nu sunt bosumflată.Te iubesc,surioară. -Şi eu. -Distrează-te cu astronautul.Melina făcu cu ochiul,lungind cuvintele: -Fii sigură că o să-ncerc. -Vreau amănunte,îi replică Gillian,suindu-se în maşină.Cât mai concrete. -Promit.Te sun imediat ce ajung acasă. Un vânt puternic bătea peste podişul deşertic,ridicând nisipul care eroda suprafaţa muntelui,înainte de a se risipi printre tufişuri.Pe culme,acolo unde aerul era mai rarefiat şi mai rece,acelaşi vânt scotea sunete de castaniete lovindu-se de frunzele îngălbenite ale plopilor. Aşezarea situată în mijlocul pâlcului de plopi se armoniza atât de bine cu împrejurimile,încât era aproape invizibilă pentru automobiliştii de pe autostrada care şerpuia prin podişul deşertic.Terasa umbrită de la al treilea nivel al clădirii centrale servea de templu în aer liber pentru cel aflat acolo.Stătea cu genunchii pe o pernă îmbrăcată în catifea maro,brodată cu migală.Firele aurii i argintiiș străluceau în lumina soarelui ce se filtra printre copaci.Perna era un dar ce-i fusese oferit de un admirator.Se spunea că fusese adusă din Rusia de nişte emigranţi la începutul secolului.O amintire de familie,care se aflase în posesia celui ce i-o dăruise,şi de aceea constituia un sacrificiu,un formidabil omagiu adus celui căruia îi fusese dată.Omul stătea cu capul înclinat.Părul blond şi des părea aproape alb şi era mătăsos.Ţinea ochii închişi.Buzele i se mişcau în tăcere,formulând cuvinte de rugă.Palmele îi erau împreunate sub bărbie.Părea chintesenţa evlaviei.Atins de harul divin.Binecuvântat de Dumnezeu.Sprijinit de Dumnezeu.Dar nu era aşa.Un bărbat într-un costum închis la culoare,cu o croială severă,apăru pe uşa largă de sticlă ce separa terasa de încăperea mare din interior.Fără să scoată un sunet,el se apropie de omul care se ruga,lăsă o coală de hârtie lângă silueta îngenuncheată şi se retrase la fel de tăcut pe cât venise. Omul ce se ruga îşi întrerupse monologul adresat Cerului,ridică biletul şi văzu pe el ştampila cu data şi ora.Era din ziua acea.Cu mai puţin de un ceas în urmă. În timp ce citea mesajul dactilografiat,un zâmbet vag îi lumină trăsăturile frumoase.Degetele lungi şi subţiri apăsară biletul la piept de parcă valoarea lui ar fi fost inestimabilă.Închise din nou ochii şi,extaziat,îşi ridică faţa spre soare. El nu invocă numele Domnului,ci şopti,plin de respect,alt nume: Gillian Lloyd.   continuarea o gasiti aici....