Sandra Brown carti

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.    

Martora de Sandra Brown PROLOG Copilul sugea la sânul mamei. — Pare un copilaş fericit, remarcă sora. Îţi dai seama imediat dacă un copil e mulţumit sau nu. După mine, acesta e. Kendall izbuti să schiţeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversaţie. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea şi copilul ei supravieţuiseră accidentului. În camera de consultaţii a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienţi de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi şi aţele, era o chiuvetă din oţel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptuşită în mijlocul încăperii strâmte, ţinându-şi băieţelul în braţe. — Cât are? o întrebă sora. — Trei luni. — Numai atât? Pare mai mare! — E foarte sănătos. — Cum ai zis că-l cheamă? — Kevin. Sora le zâmbi şi apoi clătină din cap a mirare. — E un adevărat miracol că aţi scăpat cu viaţă din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ţi-a fost frică? Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simţit frica. Maşina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din faţă strigase ceva, iar şoferul răsucise de volan şi apăsase pe frână, dar fusese prea târziu. Când roţile alunecaseră pe pavajul ud, maşina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieşind de pe şosea şi rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică şi de gravitaţie. Kendall îşi aminti zgomotele care însoţiseră goana maşinii pe panta acoperită de vegetaţie. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua şi geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani şi cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflaţi înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuţise pe toţi. Deşi îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit. Inerţia forţase roţile din spate să se ridice de la pământ şi atunci când maşina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte. Pe bancheta din spate, ţinută de centură, Kendall supravieţuise. Şi, deşi maşina se aflase într-o poziţie precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ţinându-l pe Kevin în braţe. — E un ţinut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reuşit să urci panta aia? Nu fusese deloc uşor. Ştiuse că urcuşul până la şosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze şi pe Kevin îngreunase şi mai mult lucrurile. Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi şi rădăcini de copaci printre care erau răspândiţi bolovani ascuţiţi. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal şi, în câteva minute, o udase până la piele. Muşchii braţelor, picioarelor şi spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanţă. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată şi învineţită. De câteva ori îşi spusese că era inutil şi ar fi vrut tare mult să renunţe, să se oprească şi să doarmă până când elementele naturii le luau vieţile. Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentaţie, aşa că îşi continuase urcuşul. Ţinându-se de ramuri şi de bolovani şi proptindu-şi picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la şosea unde începuse să caute ajutor. Era în pragul delirului când văzuse nişte faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de uşurare şi epuizarea o copleşise. În loc să fugă spre maşină, se prăbuşise în genunchi pe banda de pe mijlocul şoselei, aşteptând ca maşina să ajungă la ea. Salvatoarea ei era o femeie vorbăreaţă care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă şi anunţase autorităţile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece. Ea şi Kevin fuseseră transportaţi cu ambulanţa la cel mai apropiat spital, unde li se acordase toată atenţia. Kevin era nevătămat. Sugea în clipa în care maşina îşi începuse coborârea vertiginoasă. Din instinct, Kendall îl strânsese la piept, protejându-l cu trupul ei. Numeroasele ei tăieturi şi zgârieturi erau dureroase, dar superficiale. Cioburile îi fuseseră scoase din braţe, un proces extrem de neplăcut şi îndelungat, dar nesemnificativ în comparaţie cu ce ar fi putut să se întâmple. Rănile îi fuseseră dezinfectate, dar ea refuzase să se dea un calmant, deoarece alăpta. Şi, în plus, acum că fuseseră salvaţi şi trataţi medical, trebuia să se gândească la o modalitate de a pleca de acolo. Dacă ar fi luat sedative, nu ar mai fi fost lucidă şi trebuia să aibă capul limpede, dacă voia să pună la cale o altă dispariţie. — Acum poate să intre ajutorul de şerif? — Şerif? repetă Kendall, căci întrebarea asistentei o smulsese din reverie. — Aşteaptă să stea de vorbă cu tine încă de când ai fost adusă aici. — Ah, bineînţeles. Să intre. După ce se hrănise, Kevin dormea acum liniştit. Kendall îşi încheie cămaşa pe care i-o dăduseră cei de la spital după ce îşi scosese hainele ude şi însângerate şi făcuse un duş fierbinte. Sora făcu un semn şi omul legii îşi făcu apariţia dând la o parte perdeaua, salutând din cap. — Cum vă simţiţi? Sunteţi bine? o întrebă el scoţându-şi politicos pălăria şi privind-o cu îngrijorare. — Cred că suntem bine, spuse ea după ce îşi drese glasul, încercând să adopte un ton convingător. Suntem foarte bine. — După părerea mea, aţi avut mare noroc că aţi scăpat. — Aşa e. — A fost uşor de văzut cum s-a-ntâmplat, din cauza acelui trunchi de copac căzut. A fost doborât de trăsnet. Pe-aici plouă de câteva zile. Avem impresia că n-o să se mai oprească niciodată. Inundă toată regiunea. Nu mă miră că Bingham Creek v-a acoperit maşina. Râul se aflase la vreo zece iarzi în faţa maşinii distruse. După ce ieşise din ea, Kendall se ghemuise în noroi şi se uitase la râu cu fascinaţie şi spaimă. Apa cu mâl depăşise cu mult cota minimă, purtând tot felul de lucruri şi înconjurând copacii care, în mod normal, se aflau pe maluri. Se cutremură gândindu-se care ar fi putut să le fie soarta dacă maşina ar mai fi alunecat vreo câţiva iarzi după ciocnire. Văzuse cu groază cum maşina căzuse pradă apelor învolburate. Timp de câteva secunde, rămăsese vizibilă, legănându-se spre mijlocul râului, după care se scufundase. În afară de urmele lăsate pe trunchiul copacului şi de dârele adânci şi paralele lăsate de roţi, accidentul nu modificase cu nimic peisajul. — A fost un miracol că aţi ieşit la timp şi că nu v-aţi înecat când s-a scufundat maşina, spuse ajutorul de şerif. — N-am ieşit cu toţii, îl corectă Kendall cu o voce încărcată de emoţie. Mai era o pasageră pe scaunul din faţă. S-a dus la fund odată cu maşina. Când auzi acel lucru, şeriful se încruntă. — Cum? O pasageră? Ca şi cum ar fi privit de undeva din afară, Kendall îşi văzu faţa boţindu-se când începu să plângă, o reacţie întârziată la acel traumatism. — Îmi pare rău. Sora îi dădu o cutie cu şervete de hârtie şi o bătu pe umăr. — E în regulă, scumpo. După actul de curaj de care ai dat dovadă, dă-i drumul şi plângi cât vrei. — N-am ştiut că a mai fost cineva în maşină în afară de dumneavoastră, de copil şi de şofer, spuse şeriful încet, însemn de respect faţă de emoţia ei. Kendall îşi suflă nasul. — Se afla pe scaunul de lângă şofer şi era deja moartă când maşina s-a scufundat. Probabil că a murit instantaneu, în momentul impactului. După ce se convinsese că băieţelul era nevătămat şi observând cât de repede creştea nivelul apei, Kendall se apropiase de maşină cu teamă, aproape sigură de ceea ce avea să descopere. Partea aceea suferise cel mai mult de pe urma ciocnirii. Uşa era adâncită şi geamul fusese spart. Aruncând numai o privire, Kendall îşi dăduse seama că femeia era moartă. Trăsăturile ei plăcute nu mai erau de recunoscut datorită faptului că oasele şi ţesuturile feţei fuseseră distruse. Bordul şi câteva părţi ale motorului îi străpunseseră pieptul, iar capul îi atârna pe tetieră într-o poziţie cât se poate de nefirească. Ignorând sângele şi priveliştea oribilă, Kendall atinsese gâtul femeii în preajma carotidei, dar nu-i simţi pulsul. — Mă gândeam că ar trebui să-i salvez şi pe ceilalţi, îi explică ea şerifului după ce descrise scena. Aş vrea s-o fi scos şi pe ea dar ştiind că era deja moartă… — Aţi făcut ce trebuia, i-aţi salvat pe cei în viaţă. Nimeni nu v-ar putea găsi vreo vină pentru alegerea pe care aţi făcut-o, spuse el şi apoi arătă spre copilaşul care dormea. Aţi făcut mult mai mult decât v-ar putea cere cineva. Cum a fost cu şoferul? După ce se convinsese că pasagera era moartă, Kendall îl lăsase pe Kevin jos şi îi acoperise faţa cu un colţ al pledului. Deşi nu avea să se simtă prea bine, avea să fie în siguranţă pe moment. După aceea ocolise maşina împleticindu-se. Şoferul era prăbuşit cu capul pe volan. Învingându-și groaza, Kendall îl strigase pe nume şi îi atinsese umărul. Îşi aminti că îl zgâlţâise uşor şi cât de tare se speriase când el se prăbuşise pe spate din cauza acelei mişcări. Ea se cutremurase când văzuse cum îi şiroia sângele din gură. În tâmpla dreaptă avea o rană adâncă, altminteri faţa îi era intactă. Ochii îi erau închişi, dar, în clipa aceea, ea nu fusese sigură că era mort. Vârî mâna înăuntru şi îi atinse pieptul. Inima îi bătea. Apoi, deodată, maşina alunecase pe terenul neregulat, trăgând-o şi pe ea. Braţul, care se mai afla încă în interior, aproape că îi fusese smuls din încheietură. Autovehiculul se oprise nesigur, dar ea ştia că nu avea să mai dureze mult până avea să fie înghiţit de apa care îi atingea deja roţile. Solul suprasaturat ceda sub greutatea maşinii. Nu era timp de stat pe gânduri sau de cântărit posibilităţile, ori pentru a se gândi cât de mult ar fi vrut să scape de el. Avea toate motivele să se teamă de el şi să-l dispreţuiască. Dar nu îi dorea moartea. N-ar fi dorit niciodată acest lucru. O viaţă, indiferent a cui, merita salvată. Astfel, adunându-şi forţele, începuse să dea la o parte noroiul şi crengile care o împiedicau să deschidă portiera. În cele din urmă, când izbutise să o deschidă, el se prăbuşise în braţe şi capul lui plin de sânge îi căzuse pe umăr. Sub greutatea lui, ea alunecase în genunchi. Cuprinzându-i pieptul cu braţele, îl trase din dreptul volanului. Fusese nevoie să depună un efort extraordinar. De câteva ori alunecase în noroi şi căzuse, dar de fiecare dată, se ridicase, se proptise bine pe picioare și-și reînnoise efortul de a-l trage din maşină. Picioarele lui abia trecuseră de prag când maşina alunecase din nou, fiind luată de apă. Kendal relată povestea, omiţând propriile gânduri, iar când termină, îl văzu pe şerif stând în picioare, aproape în poziţie de drepţi, arătând de parcă ar fi vrut să o salute. — Doamnă, probabil c-o să primiţi o medalie. — Mă cam îndoiesc, murmură ea. El scoase un carneţel şi un stilou din buzunarul de la piept al cămăşii. — Numele? Vrând să tragă de timp, ea se prefăcu că nu înţelegea. — Poftim? — Numele dumneavoastră. Puţinii oameni care lucrau la acel spital fuseseră amabili şi îi primiseră fără să-i vâre sub nas tot felul de formulare şi chestionare. Aşa ceva nu se întâlnea într-un spital dintr-un oraş mare. Dar într-o localitate rurală din Georgia, mila întrecea grija de a aduna cartele de asigurări. Cu toate acestea, acum, Kendall era confruntată cu realitatea sumbră şi nu era pregătită. Încă nu se hotărâse ce să facă, cât de mult să spună, unde să plece de acolo. Nu îi era greu să modifice adevărul. O mai făcuse şi altă dată. Toată viaţa. De multe ori. Dar era foarte grav să mintă poliţia. Nu mersese niciodată atât de departe. Lăsându-şi capul în jos, îşi masă tâmplele şi se gândi să ceară, totuşi, un calmant pentru a-şi potoli acea durere de cap infernală. — Numele meu? repetă ea, rugându-se să-i vină vreo idee strălucită. Sau al femeii care a murit? — Să-ncepem cu al dumneavoastră. Ea îşi ţinu răsuflarea o clipă, după care spuse încet: — Kendall. — Se scrie K-E-N-D-A-L-L? întrebă el notând în carneţel şi ea încuviinţă. Bine, doamnă Kendall. Tot aşa se numea şi decedata? — Nu, Kendall e… Înainte să poată corecta greşeala poliţistului, ea văzu perdeaua dându-se la o parte cu un zgomot de inele de metal frecate pe o bară neunsă şi medicul de gardă îşi făcu apariţia. Îi stătu inima în loc. — Cum se simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. — Trăieşte, graţie dumitale, spuse doctorul zâmbind. — Şi-a recăpătat cunoştinţa? A zis ceva? Ce v-a spus? — Vrei să vezi cu ochii dumitale? — Pre… presupun că da. — Hei, doctore, stai puţin. Am nişte întrebări să-i pun, se plânse poliţistul. Ştii foarte bine că sunt o mulţime de treburi de făcut. — Nu pot să aştepte? E tulburată şi nu pot să-i dau niciun calmant pentru că alăptează. Poliţistul îi aruncă o privire copilului şi privi apoi spre sânul lui Kendall, roşind puternic. — Bănuiesc că mai putem să-ntârziem puţin, dar până la urmă tot trebuie s-o facem. — Sigur, sigur, zise doctorul. Sora îl luă pe Kevin din braţele lui Kendall, dar băieţelul nu se trezi. — O să-i găsesc micuţului un pătuţ. Nu-ţi face griji pentru el. Du-te cu domnul doctor. Poliţistul se jucă cu borul pălăriei, mutându-se de pe un picior pe altul. — O să aştept aici. Pe urmă, când o să fiţi gata, doamnă, ştiţi, trebuie să lămurim… — Bea o cafea în timpul ăsta, îi sugeră doctorul. Acesta era tânăr şi cu tupeu şi, după părerea lui Kendall, foarte plin de sine. Se îndoia că se uscase cerneala de pe diploma lui, dar era evident că îi plăcea să-şi impună firava autoritate. Fără să-i mai arunce vreo privire poliţistului, o conduse pe coridor. — Are o fractură de tibie, spuse el. Nu are nimic deplasat, aşa că n-o să fie nevoie de vreo operaţie. În această privinţă a fost extrem de norocos. După felul în care ai descris starea maşinii… — Acoperişul era ca un evantai de hârtie. Nu ştiu cum de nu i-a zdrobit volanul pieptul. — Exact. Mi-era teamă să nu aibă coaste rupte, hemoragie internă, vreun organ afectat, dar n-am văzut nimic de acest gen. Funcţiile lui vitale s-au stabilizat. Asta-i vestea cea bună. Cea proastă este că a primit o lovitură foarte puternică la cap. Radiografiile arată doar o uşoară fractură a craniului, dar a fost nevoie de câteva duzini de cusături ca să-nchid rana. În momentul ăsta nu-i o privelişte prea plăcută, dar, până la urmă, părul o s-o acopere din nou. N-o să-i ia prea mult din frumuseţe, spuse el şi îi zâmbi. — A pierdut mult sânge. — I-am făcut o transfuzie ca să fim mai siguri. A suferit o contuzie, dar dacă o să stea liniştit câteva zile, o să fie bine. Datorită piciorului rupt, o să stea în ghips cel puţin o lună. N-o să aibă încotro decât să stea întins, să lenevească şi să aştepte vindecarea. Am ajuns, zise el dirijând-o spre o uşă. Abia şi-a recăpătat cunoştinţa de câteva minute, aşa că e încă puţin ameţit. Doctorul intră în încăperea slab luminată înaintea ei. Kendall ezită în prag, rotindu-şi privirea prin cameră. Pe un perete se afla o imagine de prost gust care îl înfăţişa pe Isus înălţându-se la cer, iar pe peretele opus, era un poster anti-SIDA. Era o încăpere semiintimă, cu două paturi, dar el era singurul pacient. Piciorul rănit, care acum era în ghips, era proptit pe o pernă. Fusese îmbrăcat într-o cămaşă de spital care îi ajungea doar până la jumătatea pulpelor. Acestea păreau puternice şi bronzate pe aşternutul alb. O soră îi lua tensiunea. Sprâncenele lui negre erau aproape unite sub bandajul lat care îi înconjura capul. În păr avea sânge închegat şi o soluţie dezinfectantă. Braţele îi erau pline de vânătăi, iar faţa îi era schimonosită din cauza umflăturilor, contuziilor şi vânătăilor, dar ea îl recunoştea după gropiţa din bărbie şi după forma gurii din care acum ieşea un termometru. Doctorul se duse repede lângă pat şi aruncă o privire pe fişa pe care o completase asistenta. — Din ce în ce mai bine, spuse el şi îşi murmură aprobarea şi când sora îi arătă temperatura pacientului din acel moment. Deşi Kendall continua să ezite în prag, privirea pacientului se opri asupra ei. Străpunse adâncimile umbrite ale ochilor duşi în fundul capului şi întunecaţi din cauza pierderii sângelui şi datorită durerii suferite, dar acea privire pătrunzătoare era la fel de incisivă ca întotdeauna. Prima oară când se uitase direct în ochii aceia, ea le simţise şi le respectase puterea de percepţie. Ba se şi temuse puţin de ei. Încă se mai temea. Părea să posede o capacitate teribilă de a vedea prin ea, într-un fel cât se poate de tulburător. O descoperise încă de la prima întâlnire. Recunoştea o persoană mincinoasă atunci când o vedea. Ea spera că acel talent al lui de a-i citi gândurile avea să-l ajute acum să-şi dea seama cât de rău îi părea că fusese rănit. Dacă n-ar fi fost ea, accidentul nu ar fi avut loc niciodată. El condusese, dar ea era de vină pentru suferinţa lui. Dându-şi seama de acest lucru, ea fu cuprinsă de remuşcări. Era ultima persoană pe care el ar fi vrut să o vadă lângă patul lui de spital. Înţelegându-i greşit ezitarea, sora zâmbi şi îi făcu semn să înainteze. — Poţi să intri. Învingându-și teama, Kendall păşi în încăpere şi îi aruncă pacientului un zâmbet fugar. — Bună. Cum te simţi? El o fixă cu răceală timp de câteva clipe şi, după aceea, se uită la doctor, la soră, şi din nou la Kendall. — Cine eşti? întrebă el atunci cu o voce slabă şi răguşită. Doctorul se aplecă deasupra lui. — Vrei să spui că n-o recunoşti? — Nu. Ar trebui? Unde mă aflu? Cine sunt? Doctorul îl privi cu gura căscată. Sora era stupefiată; furtunul aparatului de luat tensiunea îi atârna în mână, iar Kendall păru şocată, deşi în ea se dădea o luptă teribilă. Mintea încerca să asimileze acea schimbare şocantă şi se întreba cum să folosească acel lucru în avantajul ei. Doctorul fu primul care îşi reveni. Cu un entuziasm contrazis de zâmbetul său slab, zise: — Ei bine, se pare că pacientul nostru a rămas cu o amnezie de pe urma contuziei, ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Sunt convins că e vorba de ceva temporar. Nimic care să ne facă să ne îngrijorăm. O să râdeţi de acest lucru peste o zi, două. Apoi se întoarse spre Kendall. — Deocamdată, eşti singura noastră sursă de informaţii. Bănuiesc că ar trebui să ne spui – şi să-i spui şi lui – cine este. Ea ezită un moment îndelungat, iar doctorul şi sora o priveau, aşteptându-i răspunsul. Pacientul părea şi curios şi speriat de acesta. Făcu ochii mici, bănuitori, dar Kendall îşi dădu seama că el chiar nu îşi amintea nimic. Nimic! Acel lucru era o fericire neaşteptată, un dar incredibil de generos al sorţii. Era aproape prea bun, prea copleşitor şi prea complicat pentru a se descurca fără să fi avut timp să se pregătească. Un singur lucru ştia cu certitudine: ar fi fost o proastă dacă nu l-ar fi primit cu amândouă mâinile. — E soţul meu, spuse ea cu un calm remarcabil.  

Întotdeauna  iubirea de Sandra Brown Capitolul 1     Dar ce-aveţi aici, domnişoară? O chiuvetă? Întrebă şoferul microbuzului scoţând din portbagaj rucsacul imens şi clătinându-se sub greutatea lui. I-l întinsese tinerei subţirele îmbrăcate în blugi, cu părul ciufulit, de un auriu roşcat, care aştepta pe trotuar, liniştită. Mulţumesc, zâmbi îmbrăcând jacheta decolorată peste puloverul roşu. Îşi trase cu îndemânare pe umeri bretelele rucsacului şi, zâmbindu-i încă o dată şoferului, îi făcu din mână doamnei durdulii care o îndopase cu bomboane de mentă şi făcuse capul calendar pe tot parcursul drumului dinspre New York încoace. Ce bine se simţea înapoi acasă! O bucurie o invada binefăcător, alungându-i oboseala în timp ce străbătea strada principală a orăşelului. Se părea că nimic nu se schimbase prea mult în ultimele zece luni, se gândi ea cu mulţumire, trecând pe lângă magazinele atât de familiare dintre care multe erau deja decorate pentru Crăciun, anunţând apropierea sărbătorilor. Era ciudat, reflectă ea, îndesându-şi mâinile reci în buzunarele jachetei, că în ciuda existenţei ei nomade, a acelui dor de ducă ce o împiedicase să rămână prea multă vreme într-un loc, nu i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo unde-şi petrecuse ultima perioadă a copilăriei şi să găsească totul schimbat. Oriunde s-ar fi dus, nu se simţea cu adevărat acasă decât în acest orăşel, Middletown, proprietatea Long Dream şi lângă Dorothy. Se uită la ceasul din turn. Ajunsese deja în zona pieţei şi era doar ora patru, deşi începuse să se întunece. Fiindcă se pornise şi burniţa, mări pasul, gândindu-se că nu avea rost să se oprească şi să caute în rucsac haina de ploaie. Îi venea greu acum să creadă că, în urmă cu mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se afla încă sub soarele Noii Zeelande. O luă la stânga pe o stradă cochetă, cu pomi aliniaţi pe trotuare şi se opri în faţa unei case de cărămidă roşie, al cărei parter fusese transformat în spaţiu pentru birouri. Trecând pe pietrişul din faţă, ajunse la intrare şi uită o clipă de oboseala drumului, fiindcă ochii ei cenuşii se opriseră acum asupra  uşii pe care scria cu litere mari: Agenţia de secretariat „Ronwood”. Totul atât de simplu şi limpede. Numele proprietarului şi genul de afacere de care se ocupa. La obiect. Exact genul lui Dorothy. Îşi scoase rucsacul din spate, ţinându-l cu grijă de curele, apoi împinse uşa şi intră în camera de recepţie, constatând cu o uşoară surprindere că era goală. Lasă rucsacul pe un scaun şi îşi scoase jacheta. O luă de-a lungul covorului verde spre camera de primire, dar se opri la auzul unei voci stridente venind dinăuntru. Cu siguranţă, nu era vocea calmă şi blândă a mătuşii ei. Să ştii că am ieşit de-acolo, Dorothy. Nu mai puteam sta mei un minut. Nu, nu e greu de cap... e imposibil! Inuman! Nu m-aş întoarce să lucrez la el nici pentru un milion! Uşa se deschise şi o tânără blondă ieşi val-vârtej. Ajunse la uşa de la intrare, unde se opri o clipă, uitându-se peste umăr la Jessie. Orice ai face, să nu cumva să accepţi o slujbă la profesorul Bannister! E cel mai... Se părea că fata nici nu-şi mai găsea cuvintele, aşa că scoase un strigăt exasperat şi ieşi. Jessie râse. Agitată cum era, fata nici nu-i observase înfăţişarea jalnică de pe drum şi se gândise, probabil, că era şi ea o viitoare angajată. Iar profesorul Bannister, cauza supărării ei, era după toate aparenţele, gândi Jessie, vreun bătrân acru care preda la universitatea din apropiere. Dorothy menţionase într-o scrisoare că în ultimul timp trimitea tot mai multe secretare la universitate, chiar universitatea care-i oferise lui Jessie un loc la studii când avea optsprezece ani şi ea refuzase. Vreau doar un an de pauză, îi explicase ea mătuşii sale. Să mai călătoresc şi eu puţin înainte de a-mi continua studiile. Se aşteptase din partea lui Dorothy să protesteze, însă, deşi nu-şi dăduse tocmai aprobarea, nu se împotrivise, cu singura condiţie ca măcar să urmeze un curs fulger de secretariat după terminarea şcolii. Jessie privi în jos, cu o umbră de melancolie în ochi. Într-un fel sau altul, acel an de amânare a universităţii se extinsese la patru. Poate de această dată ar trebui totuşi să-şi găsească locul şi să înceapă să se gândească la o carieră. Problema era că îi plăcea această viaţă boemă. Poate că n-avea: prea mulţi bani sau bunuri materiale, dar avea libertate şi nu era legată de nici un loc anume. Puse mâna pe clanţă, ezitând. Poate ar ft trebuit să-i scrie lui Dorothy şi să-i spună că vine. Mătuşa ei va fi surprinsă, fireşte, să o vadă. Dar se va bucura? Ei, asta-i, se apostrofa, încă nehotărâtă dacă să intre sau nu, de ce lăsă neîncrederile din copilărie să o chinuie chiar şi acum, după atâţia ani? Era o femeie în toată firea, nu o fetiţă de nouă ani. Împinse încet uşa şi intră în încăpere observând-o imediat pe femeia din spatele biroului. Cam de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru strâns îngrijit la spate şi îmbrăcată într-un costum sobru, aceasta răspândea un aer de siguranţă şi eficienţă. Dorothy Ronwood nu era doar mătuşa ei, gândi Jessie cu afecţiune ci şi, pentru ultimii treisprezece ani, mamă, soră, prietenă, toate la un loc. Bună, mătuşică, murmură ea prefăcându-se că se alintă. Femeia ridică privirile din teancul de hârtii care se afla faţa ei şi avu o uşoară tresărire. Bună, nepoţico, răspunse ea sec, însă în ochi i se ghicea un zâmbet cald. Pari îngheţată de frig... Vai de mine, Jess, în picioarele goale şi pantofi decupaţi în decembrie? Dacă n-am ghete, dădu Jessie din umeri nepăsătoare. Cât era de tipic pentru mătuşa ei să n-o întrebe imediat cum de venise aşa, pe neaşteptate, şi să ia totul ca pe ceva normal, purtându-se ca şi cum trecuseră zile, nu luni întregi de când nu se mai văzuseră. Se întâmpla oare vreodată să o tulbure ceva pe Dorothy? Am luat mai devreme avionul, spuse Jessie, cu subînţeles. Adică două luni mai devreme. Se gândise iniţial să se întoarcă în Statele Unite în februarie, când expira contractul de muncă de un an. Se apropia Crăciunul şi i se făcuse dor de casă, recunoscu ea în gând. Îi venea să se repeadă să-şi îmbrăţişeze mătuşa, însă Dorothy nu fusese niciodată omul care să-şi arate zgomotos sentimentele. Ce-i cu părul tău? E mai practic aşa. Era atât de cald acolo. Jessie îşi trecu o mână prin părul roşcat, zburlit şi uşor ondulat. Încă i se mai strângea inima gândindu-se la pletele bogate şi lungi, de pe vremea când nici nu-şi dădea seama cât de bine-i stătea de fapt cu părul tuns aproape băieţeşte ce-i punea în evidenţă pomeţii înalţi şi trăsăturile delicate, ochii limpezi, de un gri deschis şi gura plină, bine conturată. Începu din nou să vorbească, însă trebui să-şi înăbuşe un căscat. Cred că eşti frântă de oboseală. Ţi-e foame sau vrei să te trânteşti în pat şi să nu mai ştii de nimic? Întrebă Dorothy închizând dosarul din faţa ei. Eu pregătesc un peşte pentru cină. Adică, trebuie să-l cumpăr mai întâi. Nu vrei să faci o baie? Jessie dădu din cap, gândindu-se cu plăcere la căldura învăluitoare a apei. Dacă ar mai putea rămâne trează până să facă baie! Abia acum simţi oboseala, aproape că-i era rău. Ar fi avut atâtea să-i povestească lui Dorothy, atâtea întrebări să-i pună, doar trecuseră zece luni... Dar efortul era prea mare în momentul acesta. Vorbim mâine, murmură Dorothy. Mergi sus, în apartament. Nu-ţi face griji cu peştele acela,,., eu, una, nu mai mănânc nimic şi afară e o ploaie... Dorothy scoase dintr-un dulăpior o pelerină de ploaie şi şi-o puse peste haine. Şi-aşa aveam de pus o scrisoare. Şi agenţia? întrebă Jessie. Suzy unde-i? adăugă, referindu-se la femeia între două vârste care lucra ca si recepţioneră pentru Dorothy. Nu cumva a plecat? Are gripă, răspunse Dorothy laconic, legându-şi cordonul. Jumătate din fetele noastre s-au îmbolnăvit. Atunci te aştept aici până te întorci, zise Jessie îndreptându-se spre calorifer să-şi încălzească mâinile. Nu-i nevoie. Azi nu mai e programat nimeni, aşa că pot sa încui. Dorothy îşi luă umbrela, îşi agăţă pe umăr geanta şi ieşi vioaie din încăpere. Jessie îşi luă şi ea rucsacul şi se întoarse în biroul mătuşii sale, deschizând uşa ce dădea într-un hol mic şi urcând scările înguste. Ultimele trepte le urcă în fugă, fiindcă se auzea sunetul insistent al telefonului. Aprinzând lumina, ridica receptorul din furcă: Domnişoara Ronwood? întrebă o voce curtenitoare de bărbat, înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Da, aprobă ea fără să se gândească prea mult şi râzând încântată de apariţia unei pisici pufoase care i se gudura la picioare. Dolly, zise ea aplecându-se să o mângâie. Thomas Bannister. Jessie îşi trecu o mână prin păr, încercând să lupte cu somnul acumulat de mai multe zile. Bannister... Bannister. Sigur, profesorul cel imposibil. Şi, judecând după tonul vocii, nu părea în cea mai bună dispoziţie. Parcă n-ar fi fost, totuşi, chiar atât de bătrân cum şi-l imaginase, dar telefoanele astea mai au câteodată darul de a schimba vocile. Cred că am o oarecare nelămurire, domnişoară Ronwood, spuse el pe un ton controlat, însă oarecum nervos. Am crezut cu naivitate că agenţia dumneavoastră se ocupă cu plasarea de secretare eficiente şi competente. Nu mi-am dat seama că de fapt vă ocupaţi cu terapia femeilor care suferă în dragoste. Jessie îşi frecă ochii obosiţi. Asta îi lipsea. Un comediant. Domnule profesor Bannister, începu ea hotărâtă, însă el n-o luă în seamă. Pot să fac şi eu o sugestie? Poate că în loc să ofteze toată ziua şi să se uite pe geam, fetele astea nefericite ar face mai bine să ia nişte cursuri de gramatică. Cele care termină un asemenea curs pot chiar să folosească după aceea un dicţionar. Arogant nenorocit, îngâmfat şi sarcastic..., gândi Jessie nereuşind să-şi oprească un căscat. Vocea de la celălalt capăt al firului se opri brusc, apoi zise: Vă plictisesc? Nu, mă provocaţi, îi veni lui Jessie să spună, tentată să răspundă afirmativ' Oricât ar fi vrut însă să îi ia apărarea agenţiei şi oricât de impertinent îi vorbea profesorul Bannister, era un client al lui Dorothy şi nu trebuia să-l supere. In plus, nu era agenţia ei şi n-avea nici un drept să se amestece. Cel mai bine era să-l lase în grija lui Dorothy pe încântătorul profesor. Cel puţin acum îl făcuse să tacă şi putea să-i explice că nu era domnişoara Ronwood care credea el. De fapt, sunt... Începu ea, frecându-şi exasperată nasul, căci vocea o întrerupse imediat: N-am acum timp să ascult scuze întârziate. Totuşi, de dragul bunului simţ şi în ciuda judecăţii mele, sunt gata să mai dau o şansă agenţiei dumneavoastră. Aştept să-mi trimiteţi pe cineva mâine dimineaţă. La nouă punct. Bună seara, domnişoară Ronwood. Dar eu nu sunt... se repezi Jessie uitându-şi manierele elegante, însă legătura se întrerupsese. Oare Thomas Bannister mai ascultă şi altceva în afara propriei voci? Era dispus să mai acorde o şansă agenţiei. Ce mărinimie... Ce generozitate incredibilă! Punând receptorul jos, nici nu se mai gândi la profesor şi se îndreptă spre dormitorul ei. Se duse la geam şi se uită la grădina din spate. În depărtare se zăreau, prin întunericul din ce în ce mai adânc, pajiştile de pe malul râului de la care-şi trăgea şi casa numele. Vara, câmpul era presărat cu flori sălbatice. În seara aceasta se vedeau numai bălţi, iar Jessie ştia că, dacă ploaia continua toată noaptea, dimineaţa se va întinde în zare un lac. Trase perdelele şi se întoarse, inima umplându-i-se de o bucurie ascunsă la vederea camerei atât de familiare, colorată în galben şi bej. Pe un perete se întindeau rafturi cu cărţi. Nu o lăsase niciodată inima să arunce o carte, aşa că mai avea încă toate cărţile ilustrate, cu poveşti din copilărie. Manuale vechi, cărţi de colorat, fără coperţi şi cu foile rupte, se luptau pentru spaţiu cu romanele şi volumele de poezie ale marilor clasici într-o confuzie dezordonată. Într-o zi, îşi promise ea, va face ordine şi le va aranja cât de cât mai omeneşte. Harta lumii, împânzită cu ace colorate, domina peretele opus. Cu acele cu gămălie galbenă însemnase drumul ei prin Noua Zeelandă unde petrecuse o vară lucrând într-o tabără de copii înainte de a străbate ţara cu autobuzul, la venirea toamnei. Acele cu gămălie albastră erau rezervate Europei. Elveţia, unde lucrase ca secretară... Franţa, unde mersese la cules de struguri... Italia... Spania. Nu stătuse niciodată undeva destul de mult încât să se ataşeze de locuri sau de vreo persoană anume. Se dezbrăcă, scoase din dulap o cămaşă de noapte şi o puse pe ea. Îşi va desface bagajul mâine, hotărî ea, aşezându-se pe marginea patului cu rucsacul pe genunchi. Acum nu voia să-şi scoată decât câteva lucruri: pieptenele, periuţa şi cadoul pentru Dorothy. Scotoci după obiectele de toaletă pe care le ţinea într-o trusă de plastic. Scoase apoi geanta cu acte şi alte lucruri de valoare şi împrăştie conţinutul pe pat. Paşaportul, banii, colierul de opal primit de Dorothy de la Kevin Brady şi un tabloaş din care-i zâmbeau părinţii ei. Le privi chipurile senine şi apoi aşeză tabloul pe noptieră. Timpul îi alungase durerea şi nu mai simţea acel dor cumplit străpungându-i inima ca un pumnal. Sentimentele îi deveniseră mai obiective. Bărbatul şi femeia care muriseră în acel accident de maşină nu-i fuseseră doar tată şi mamă, erau doi oameni care-şi pierduseră viaţa prea devreme. Deci nu-i mai părea acum rău doar pentru ea, ci şi pentru ei. Jessie intră în pat şi îşi aţinti privirile în tavanul alb. Câteodată se temea că, dacă n-ar fi fost fotografia, ar fi uitat chiar cum arătau părinţii ei. Nu-şi mai amintea de vocea lor şi nu putea vizualiza expresia de pe chipul lor. Avea nouă ani când muriseră ei... De ce nu putea totuşi acum, când se gândea cu destulă detaşare la moartea lor, să readucă în minte momentul... Bineînţeles, n-ar fi trebuit atunci să tragă cu urechea la uşa sufrageriei în aceea după-amiază acum treisprezece ani. Dar ştiuse că va avea loc un consiliu de familie în care, la o săptămână de la accident, i se decidea ei viitorul... Dacă n-ar fi călătoria asta în jurul lumii... Probabil că putem s-o anulăm... spusese bunica ei, care îi împletea întotdeauna puloverele şi-i făcea prăjitura preferată. Dar cred, continuase ea, că totuşi Jessie ar fi mai fericită cu cineva mai tânăr. Are nevoie de o influenţă feminină, spusese unchiul Ben, cel care obişnuia s-o ducă pe umeri. Ar fi fost altceva dacă eu aş fi fost însurat... De fapt cred c-aş putea angaja o femeie să aibă grijă de ea. Eu nu mai am mult şi nasc, iar gemenii mei abia dacă au împlinit trei ani. In plus, Conan e plecat mai tot timpul cu afaceri, aşa că nu ştiu cum rn-aş descurca să mai cresc un copil, se scuzase mătuşa Sharon care-o lăsa s-o ajute când le făcea baie lui Robert şi Polly. Cred că soluţia cea mai bună ar fi o şcoală cu internat. Aşa ar fi printre copii de vârsta ei. Iar noi putem face cu rândul s-o luăm cu noi în vacanţe, zisese unchiul Brett, cel care o învăţase să meargă pe bicicletă. Chiar şi acum, Jessie îşi amintea groaza care-i întunecase atunci minţile. In afară de părinţii ei, aceştia erau oamenii la care ţinea cel mai mult pe lume şi crezuse că şi ei o iubeau la fel de mult. Şi iată că nici unul nu o voia. Ei bine, uite că nu-i păsa. N-avea nevoie de nimeni. Nu, nu va plânge... Jessie poate sta la mine, se auzise o voce calmă, dar hotărâtă. Ei, haide, Dorothy, fii rezonabilă. Cum rămâne cu toată cariera ta? Şi apoi o  în New York nu-i cel mai potrivit loc pentru un copil... Dorothy nu se lăsase convinsă de restul familiei. Îşi părăsise slujba de la compania farmaceutică, îşi vânduse garsoniera şi se mutase în Iowa, unde îşi deschisese o agenţie... şi îi oferise un cămin nepoatei sale.   Jessie deschise din nou ochii. Pentru o clipă rămase dezorientată în întuneric, apoi întinse o mână şi aprinse veioza. Dorothy venise, probabil, şi o găsise adormită, fiindcă acum era acoperită cu o pătură. Se uită la ceas. Şase. Deci nu dormea decât de vreo oră. Se dădu jos din pat, îşi legă un cordon şi ieşi încetişor din cameră, constatând surprinsă că era întuneric peste tot şi Dorothy nu se zărea nicăieri. Şi atunci îşi dădu seama: era şase dimineaţa! Merse în vârful picioarelor de-a lungul coridorului spre bucătărie, ca să n-o trezească pe mătuşa ei. Plănuia să-şi facă un ceai şi apoi să facă mult aşteptata baie. Umplu ibricul şi-l puse pe foc, apoi scoase din bufet o ceaşcă. Pisica ieşi de undeva, de sub bufet, miorlăind şi cerându-şi mâncarea de dimineaţă. ’Neaţa, Jess. Jessie o văzu pe Dorothy în uşa bucătăriei, cu părul negru căzându-i pe umeri, în dezordine. A, Dorothy, scuză-mă. Te-ai trezit? Eram deja trează, zise mătuşa ei scoţând încă o ceaşcă din bufet. Ai dormit bine? Buştean, zise Jessie turnând apă în ceainic şi lovindu-se apoi cu palma peste umăr. Doamne, exclamă ea, era să uit! A sunat profesorul Bannister când erai plecată. Credea că eşti tu la telefon şi nici nu m-a lăsat să-i explic cine sunt. Trebuia să-ţi las un bilet. Nu-ţi fa probleme, spuse Dorothy liniştită, scoţând din frigider o cutie cu lapte. Ar fi trebuit să-l sun eu ieri, dar voiam să aştept până pot sta de vorbă ca oamenii cu Cindy şi să văd despre ce este vorba, căci ieri n-am putut sta prea mult. Şi, deci ce-a zis? întrebă ea, turnându-şi ceai. Jessie îi spuse pe scurt mătuşii sale despre ce vorbise cu Thomas Bannister şi apoi rânji. Trece-l pe lista neagră, sugeră ea. Dorothy sorbi din ceaşcă. Se poate să aibă şi el dreptate, admise ea calmă. Cindy e de obicei foarte competentă, dar s-a despărţit de logodnicul ei acum o săptămână şi e cam greu s-o scoţi la capăt cu ea. Am pus-o să se ocupe de recepţie în ultimele zile, adăugă ea oftând şi trecându-şi mâna prin părul bogat. N-ar fi trebuit să i-o trimit profesorului, dar cu gripa asta nici n-am prea avut de unde alege, iar Cindy mă asigurase că şi-a revenit. Şi atunci ce-o să facă azi la ora nouă? Ei aşteaptă să-i trimiţi pe cineva. Dorothy dădu din umeri. Am să-i dau telefon să-i spun că n-am pe nimeni disponibil. Ce să fac, am să pierd un client, dar asta-i situaţia. Jessie nu se lăsă păcălită de indiferenţa ei. Şi asta nu-ţi afectează afacerile? Nu direct, presupun, spuse Dorothy. E prima oară când apelează la agenţia asta, aşa că nu-i tocmai un client de bază. Dar e profesor de istorie la universitate şi aş putea pierde alţi clienţi mai importanţi dacă răspândeşte zvonul că agenţia asta nu-i de încredere. Deci nu se înşelase presupunând că Thomas Bannister preda la universitate. Şi-l imagina ţinându-şi cursurile, ascultând-şi cu mare plăcere propria voce şi tăind elanul oricărui student care avea curajul să-l întrerupă. Şi pentru ce anume are nevoie de secretară? Întrebă Jessie. N-ar trebui să fie în vacanţă la ora asta? Scrie o carte. Da, fără îndoială, un tratat interminabil de istorie pe care plănuia să-l bage pe gât generaţiilor viitoare de studenţi. De ce nu-l scrie de mână şi nu-l dă cuiva să-l bată la maşină după aceea? Cred că-i vine mai uşor să dicteze. Probabil că-i place să se ştie ascultat cuvinţel cu cuvinţel, gândi Jessie. Ei, bine, poate n-o să-i fie prea greu să-i facă hatârul câteva zile, până ce Dorothy găsea pe altcineva. Merg eu, dacă vrei. Dorothy o măsură cu privirea. Eşti sigură? Jessie înclină din cap. Excelent. Mulţumesc. Jessie zâmbi, privindu-şi ceaşca de ceai. Dorothy nu pierdea niciodată vremea cu platitudini, nu făcea caz de nimic, ştia că dacă i se făcuse o ofertă trebuie s-o ia ca atare. Şi unde locuieşte? în zona universităţii? Nu. Într-o casă aproape de William. S-a mutat acolo de vreo câteva luni, de când a ocupat postul la universitate. De fapt, nu l-am întâlnit în persoană, am vorbit doar la telefon. Nu ştiu mare lucru despre el. Dar se interesase despre el la universitate, îşi zise Jessie. Dorothy n-ar trimite niciodată o secretară în casa unui bărbat fără să verifice mai întâi dacă poate avea încredere în clientul respectiv. Şi cum mai e cu William? întrebă ea, fiindcă în ultimele scrisori Dorothy nu mai pomenise de el. Vă mai vedeţi? Din când în când, zâmbi Dorothy, însă Jessie văzu imediat umbra din privirile ei expresive. William Tyson, gândi ea, omul acesta merita să-l pună o bombă sub-pernă. Poate asta l-ar fi trezit şi pe el la realitate, să n-o mai considere pe Dorothy datoare, cumva, să-l iubească. Ar merita ca ea să se îndrăgostească de altcineva  şi în felul acesta s-o piardă. Îşi dădu seama că mătuşa ei o privea ţintă şi se uită spre ea. Mă bucur că te văd iar acasă, Jess. Mi-a fost dor de tine. Jessie se simţi cuprinsă de emoţie. Ştia cât de greu îi venea lui Dorothy să-şi exprime sentimentele. Poate chiar din cauza asta avea probleme cu William. Şi eu mă bucur că m-am întors, răspunse ea veselă. Nici nu se gândise că lui Dorothy i-ar putea fi dor de ea, că s-ar putea simţi vreodată singură... La naiba, iar ea era atât de egoistă! La douăzeci şi doi de ani, Dorothy îşi schimbase viaţa pentru ea. Şi ea ce făcuse în schimb? De cum prinsese ocazia se grăbise să o şteargă în lumea largă. Încă o ceaşcă? Îhm. Mulţumesc, spuse Jessie absentă Dorothy. Da. Mm... Nimic. Jessie întinse ceaşca, simţindu-se deodată stânjenită. Nu Dorothy era cea care nu-şi putea exprima sentimentele sau afecţiunea, îşi dădu ea seama, ci ea. Era atât de spontană, de naturală şi perfect în largul ei cu oameni pe care abia dacă îi cunoştea, dar când începea să ţină cu adevărat la cineva, înăuntrul ei ceva se strângea ca într-un cleşte. Devenea falsă, exagerată. De exemplu, băiatul acela irlandez pe care-l întâlnise după ce ajunsese în Noua Zeelandă. Îl fusese recunoscătoare că o ajutase să-şi dea seama cum stau lucrurile, cum se trag sforile, îi plăcuse compania lui şi o încântaseră sărutările lui cuminţi. Ţinuse la el. Chiar foarte mult. Şi atunci de ce nu lăsase relaţiei dintre ei nici o şansă? De ce dăduse imediat înapoi când simţise că el ar fi vrut şi altceva decât o prietenie romantică, nevinovată? Fiindcă nu era încă pregătită să-şi asigure o asemenea responsabilitate pentru o legătură serioasă. Atâta tot. Sigur, era normal la vârsta ei. Ridică ceaşca şi sorbi încet, încercând să-şi alunge gândurile şi să se simtă bine.   Ploaia se transformase în lapoviţă, iar Jessie opri maşina  pe iarba din faţa casei de cărămidă roşie. Într-o parte se întindea pământ arat, iar în cealaltă un pâlc de copaci, după care, mai încolo, era ferma pe lângă care tocmai trecuse cu maşina. Încuie portiera maşinii lui Dorothy şi îşi trase peste părul roşcat gluga paltonului cenuşiu, apoi, încruntându-se, înainta pe cărarea pietruită până la uşa de Ia intrare. Ghetuţele albastre, asortate cu fusta şi puloverul pe care le împrumutase de la Dorothy, nu aveau tocuri mari, însă după pantofii ei uşori purtaţi de atâta vreme, se simţea acum incomodată de o încălţăminte ceva mai înaltă. Urcă treptele de la intrare şi sună la uşă. Dinăuntru se auzi lătratul unui câine. Jessie se întoarse pe călcâie şi privi grădina împânzită de tufe de trandafiri şi copaci de tot felul. Probabil că în timpul verii era o privelişte splendidă,un belşug de culori şi miresme, îşi imagină ea şi zâmbi. Cum profesorul nu locuia aici decât de vreo câteva luni, era clar ca nu el pusese la punct grădina, dar probabil că tocmai aceasta îl influenţase în alegerea căsuţei izolate în mijlocul naturii. Pe semne că era şi el aproape de pensie şi se gândea să-şi petreacă timpul liber plimbându-se printre trandafiri, soluri cultivate cu grijă, meritând să fie expuse la festivaluri de horticultura. Cindy, predecesoarea ei, depăşise cu siguranţă orice limite cu o zi în urmă. Bătrânul universitar era probabil un om aşezat, numai că la telefon se întâmpla si nu prea ştie cum să vorbească. Uşa se deschise şi Jessie se trezi deodată privind în  adâncul unor ochi albaştri, plini de solemnitate şi încadraţi de o faţă mică. Fusese convinsă că profesorul era un celibatar convins, că nu avea nevastă şi copii. Dar băieţelul acesta de vreo cinci ani era, cu siguranţă, prea mic să fie copilul lui. Atunci, nepot. Bună ziua. Sunteţi taxiul? întrebă foarte serios băiatul, încheindu-şi cu grijă nasturii de la hainele de şcoală. Nu, spuse Jessie luându-şi şi ea un ton grav şi gândindu-se cât de adorabil arăta copilul cu şepcuţa îndesată pe cap. Sunt o fată. Începu să zâmbească, văzând că-l făcuse să râdă, cu marca ei şugubeaţă dovedind că şi el avea simţul umorului. Vrei să-i spui buni... domnului Bannister că sunt aici? Vine şi el imediat, spuse el încruntându-se, fiindcă ajunsese la ultimul nasture şi nu mai găsea butoniera. Ai încheiat sus cu una mai mult. Instinctiv, Jessie se aplecă şi-i încheie hăinuţa cum trebuie. Mulţumesc, zise băiatul cu seriozitate, privind-o acum de la acelaşi nivel. Ştii, mi se clatină un dinte, spuse el deodată, cu nonşalanţă. Deschise gura larg şi îi arătă unde, fericit că ea părea să-l ia în serios şi-l privea admirativ. Jessie se ridică şi rămase înmărmurită, fiindcă în pragul uşii stătea acum un bărbat cu un câine negru lângă el. Preocupată de băieţel, nu-l auzise venind şi se întreba acum de câtă vreme stătea acolo şi o privea. Jacheta acestuia stătea neglijent pe el, descheiată, dezvăluind muşchii puternici ce se ghiceau sub puloverul de caşmir. Picioarele lungi şi puternice erau puse în evidenţă de pantalonii strâmţi, ca de armată. Iritată de nodul în gât pe care îl simţi deodată, Jessie înălţă capul şi observă imediat răceala din ochii albaştri şi trăsăturile dure, masculine. Obrazul neras era la fel de întunecat ca şi părul negru, însă umbra de barbă nu reuşea să ascundă sau să îndulcească bărbia dreaptă şi gura hotărâtă. Simţi miros de săpun şi presupuse că bărbatul se trezise târziu şi nu avusese timp decât să facă un duş şi să arunce pe el nişte haine. Domnul Bannister, întrebă ea zâmbind pentru a-şi ascunde stânjeneala şi la răspunsul lui scurt, printr-o mişcare a capului, îi întinse o mână pentru a-i distrage atenţia de la expresia uimită de pe faţa ei. Bărbatul acesta înalt, solid, nu putea fi profesorul Bannister. Din motive iraţionale, sfidând logica, refuza să-i accepte identitatea, agăţându-se de imaginea mentală a bătrânului iubitor de trandafiri, cu inima de aur. In primul rând că avea câteva decenii lipsă, treizeci şi ceva de ani, şi în al doilea rând avea înfăţişarea unuia care lucrează undeva în aer liber, făcând o muncă în exclusivitate fizică, nu a unui profesor universitar care-şi petrecea ziua la o catedră. Nu se putea să fie Thomas Bannister, se încăpăţâna ea să gândească. N-o încântă ideea de a-şi petrece opt ore pe zi în apropierea acestui bărbat şi numai la gândul acesta se cutremură, speriată de intensitatea cu care refuza să accepte această stare de lucruri. El nu-i luă în seamă mâna întinsă. Aţi întârziat, zise el cu o voce dezarmant de familiară, care-i distruse şi ultima speranţă şi o aduse lepede cu picioarele pe pământ, enervată de o asemenea remarcă. În primul rând, nu întârziase. Pornise chiar foarte devreme de acasă şi, uitându-se la ceas, văzu că era într-adevăr, fără zece. Enervarea se transformă în exasperare fiindcă, fără să spună un cuvânt, Bannister trânti uşa în urma lui şi îl împinse pe băiat înainte, spre maşina lui Dorothy. Domnule Bannister! încercă ea să protesteze în urma lui. Ghete afurisite! Şi omul ăsta oare nu asculta niciodată pe nimeni? Se înşelase, într-adevăr, în privinţa vârstei, însă prima impresie asupra caracterului său se confirma pe deplin. Dar eu nu sunt... Încercă ea să-i explice. Şi ce staţi acum şi vă uitaţi ia mine, fir-ar să fie, îi taie el vorba, privind-o nervos de lângă maşină. Descuiaţi portierele. Băiatul îl trase de mânecă. Ce e, Mark? Jessie rămase surprinsă de schimbarea bruscă a tonului vocii, când se adresase copilului. Toată nervozitatea îi dispăruse. Cred că acela este taxiul. Thomas se uită spre şosea, unde se vedea apropiindu-se o maşină pe uşile căreia era o reclamă a firmei locale de taxiuri. Hm... mormăi el privind înspre Jessie. Deci eşti de la agenţie, schimbă el deodată modul de adresare. De ce ai lăsat toată aiureala asta să continue, în loc să te fi prezentat prompt? Se apropie de ea, impunător, privind-o drept în faţă cu ochii de un albastru sfredelitor. Poftim, zise el scoţând din buzunare nişte chei şi întinzându-i-le. Jessie întinse mâna şi le luă, conştientă brusc de atingerea degetelor lui pe palma ei. Contactul fizic abia de avusese loc, însă mâna ei începuse să tremure uşor, cuprinsă de valurile de căldură. Mă întorc după ce-l las pe Mark la şcoală! Vocea puternică şi sonoră scăzu în tonalitate, în timp ce sprâncenele coborâră, aproape unindu-se într-o linie întunecată. Mergi şi aşteaptă în casă. Jessie simţi o strângere în stomac văzându-l cum o priveşte de la înălţimea lui. Ii simţea ostilitatea iradiind din întregul corp, iar umbrele din priviri se adânceau când se uita în ochii ei. Cum era posibil să-i trezească o asemenea antipatie unui străin, cu care abia de schimbase vreo două vorbe? Ia-ţi o pauză pentru cafeaua de dimineaţă. Lustruieşte-ţi unghiile. Visează la prietenul tău. Citeşte-ţi revistele. Să închei cu toate până mă întorc şi să nu-mi mănânci mie din timp după aceea. Jessie se simţi mai relaxată, gata să zâmbească. Deci îl judecase greşit. Avea de fapt, simţul umorului. O tachina, încadrând-o în imaginea tipică a secretarelor blonde şi cu minte scurtă, atât de îndrăgită de scenariştii comediilor de televiziune. Însă zâmbetul îi îngheţă când îi întâlni privirea dură şi deloc dispusă să-i răspundă zâmbetului, şi chipul parcă de granit. Doamne, cât de serios era! Înseamnă că nu glumise nici un moment... Înainte să aibă vreme să se gândească la asta, el se întoarse şi se îndreptă spre taxi, lăsând-o pe Jessie să privească descumpănită în urma lui, urmărindu-i cu uimire şi supărare silueta înaltă şi hotărâtă. Era cel mai îngrozitor şi necioplit bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, un snob intelectual arogant şi bădăran. Nu era de mirare că îi trebuia o secretară pe termen limitat, căci nimeni cu mintea la cap nu l-ar fi suportat multă vreme şi n-ar fi acceptat să fie tratată ca o prostuţă. Cindy fusese, fără îndoială, una din multele secretare care se perindaseră pe acolo şi fuseseră nevoite să plece. Se uită cu ochii micşoraţi înspre maşina lui Dorothy. De ce ar mai rămâne să suporte impoliteţile acestui bărbat? Avea toate motivele să se urce chiar acum în maşină şi să se întoarcă în oraş. Mătuşa ei avea să înţeleagă şi să-i dea dreptate, dacă va auzi ce soi de om era Thomas Bannister. La naiba! Probabil că apelase la agenţia lui Dorothy doar pentru că fusese refuzat de altele. Toate instinctele îi spuneau să urce în clipa aceea în maşină şi să plece. Se strâmbă. Îşi dădea seama că nu putea să-şi alunge acele simţăminte revoltătoare care se insinuau undeva în adânc. Vrând-nevrând, trebuia să recunoască totuşi că dorinţa de a fugi n-avea de fapt nimic de-a face cu manierele lipsite de eleganţă ale viitorului ei şef, ci cu ceva greu de definit. Of, Doamne, se certă ea în gând. Ce, era o şcolăriţă timidă care să fie redusă la o bâlbâială speriată doar din pricina unor cuvinte mai aspre? Strânse din dinţi. Nu, nu putea să se întoarcă la Dorothy să-şi recunoască neputinţa şi să lase agenţia baltă. Îşi recăpăta încrederea în sine. Îi venea acum să râdă de momentul de panică dinainte. Nu se va lăsa intimidată de un şovin dictatorial învăţat să domine. Nu exista pe lumea asta nici un Thomas Bannister căreia să nu-i poată face faţă. Cufundat în lumea lui îngustă, universitară, îşi dezvoltase, pare-se o imagine exagerată asupra propriei importanţe şi probabil că îşi învăţase studenţii să ia poziţie de drepţi la cel mai mic gest al său. Se întoarse brusc şi o luă hotărâtă pe cărarea pietruită până la uşa casei. Nu se va lăsa speriată şi nu va fugi scheunând din faţa unui bărbat. Cu atât mai puţin din faţa lui Thomas Bannister!  

  ÎNTOARCEREA LUI MARK SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În dimineaţa aceasta, însă, era numai neliniştită. «Nu, n-ar fi corect!» îşi spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverşunată?». Pentru o clipă, se opri în faţa clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandreţe către acoperişurile din tablă roşie şi către curtea bine întreţinută. Trecuseră deja trei ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puţină vreme, asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simţea că are drepturi de proprietate asupra acestui loc. Deschise uşa laterală şi-şi scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele negre. «Lua-i-ar naiba pe bancherii ăştia afurisiţi! Oare nu văd că Tom are nişte mâini de aur? Şi că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere: muncitor, cinstit, cu simţul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine ştia că această disciplină era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicaţiilor? Un om atât de inteligent, cu atâta imaginaţie ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să rămână la suprafaţă şi să scape de toate mizeriile astea financiare!» Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse şirul gândurilor. Vântul îngheţat de ianuarie îi înroşise faţa plăcută şi făcea să-i strălucească privirea limpede. — Bună ziua, domnişoară Neil! Am întârziat puţin... Cu toată zăpada căzută în dimineaţa asta, autobuzul de-abia se târa! Îşi scoase impermeabilul şi îl aşeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care stătea de obicei. —Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri. —O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă haina roşie a lui Julie,ț    apoi reveni la birou frecându-şi mâinile. —De fapt, ce are aşa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă? —Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv. Pentru moment, era inutil s-o neliniştească pe Lucy spunându-i că de întrevederea cu Mark Preston, bogatul om de afaceri, depindea soarta lor, a tuturor. Dacă avea să-i placă ceea ce va vedea în fabrică, grijile lui Tom aveau mari şanse să ia sfârşit. Dacă nu... Ei bine, puteau să se înscrie cu toţii pe listele de şomaj! Julie îşi aranja pliurile fustei roşii şi se privi o clipă în oglinda cea mare. Cu o mişcare abilă a perlei, dădu o notă de prospeţime pletelor sale grele, negre şi strălucitoare, strânse cu câteva clipe mai devreme într-un coc mare deasupra cefei.Trebuia neapărat să-i ofere acestui Mark Preston imaginea unei societăţi bine condusă şi Julie trebui să admită că avea tot ce i se cerea unei femei de afaceri. Doar că ar fi preferat să nu aibă atât trac! —Vrei să faci nişte cafea, Lucy? Ştiu că e încă devreme, dar asta ne va ţine în formă. —Bineînţeles, domnişoară Neil. Şi tânăra dispăru în mica încăpere ce ţinea loc de bucătărie. Julie împinse uşa biroului pe care-1 împărţea cu Tom. Nu-i văzuse maşina în parcare. În aşteptarea sosirii lui, urma să pună puţină ordine în dosarele pe care le examinaseră în ajun, până seara târziu, pentru a pregăti întrevederea decisivă din dimineaţa aceasta.Dar Tom se afia deja acolo, aşezat la biroul. Îi surâse. —Bună ziua, Julie! —Ia te uită, eşti aici? Unde ţi-e maşina? —Am avut o pană aseară. Am venit cu autobuzul. Julie îşi studie directorul cu nelinişte: ce paloare pe faţa lui trasă! Se feri să facă vreo remarcă: trebuia neapărat să mimeze buna dispoziţie, să nu se lase pradă descurajării. —E o prostie! exclamă ea. Aş fi putut să trec să te iau de acasă! Acasă... O casă mare, goală, glacială, sinistră, în care trăia singur de la divorţ. Îi zâmbi cu recunoştinţă şi-şi trecu mina prin păr. Tom Larck se apropia de patruzeci de ani. Era un bărbat robust, plin de umor... Şi, totuşi, fruntea înaltă îi era brăzdată de riduri adânci, mult prea adânci pentru vârsta lui. —Simţeam nevoia să fac mişcare, răspunse el. Mi-am putut pune la punct expunerea din dimineaţa asta: discursul condamnatului la moarte, adăugă el, chicotind macabru. —Foarte amuzant, domnule Larck! comentă Julie fără un zâmbet. Ţi-ai luat micul dejun? —Păi... Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu doar că era foarte frig în casă, atunci când m-am trezit Probabil că instalaţia de încălzire este încă stricată... Săracul Tom! Fusese lăsat singur chiar în momentele când ar fi avut cea mai mare nevoie de îmbărbătare! Julie îşi deschise geanta şi scoase un pachet învelit cu grijă. —Noroc că sunt aici! Am pregătit nişte sandwichuri, în caz că... La început, nu spuse nimic, ci se mulţumi doar s-o privească cu un aer pe care începea să i-1 cunoască. Apoi scutură încet din cap: —Julie! Julie cea de neînlocuit.. Sorbind din cafeaua adusă de Lucy, se cufundară din nou în analiza subiectului care le stătea pe sufiet: firma Larck. Dincolo de geam, Julie vedea atelierul vast în care se agitau deja vreo douăzeci de muncitori în halate albe. Fiecare asambla la bancul său piesele minuscule din care era format ultimul gadget electronic conceput de Tom. —Uite ce atmosferă minunată de lucru! murmură ea. Niciodată o grevă la domnul Larck! Niciodată un ton ridicat! —Da, e o echipă foarte bună, suspină el. Nu mai adăugă nimic, dar Julie îi ghici gândurile: va putea el să le ofere încă mult timp un loc de muncă? Şi hala asta mare, plină de viaţă şi de lumină, nu va fi în curând abandonată? Tom se răsuci brusc, luă un sandwich şi muşcă din el. —Mmm! Grozav! Dar spune-mi, Julie, nu li se dă oare condamnaţilor la moarte un mic dejun copios înaintea execuţiei? —Tom, termină cu glumele astea sinistre! Totul va fi bine! Acest Mark Preston va fi, cu siguranţă, impresionat de întreprindere şi de ideile tale. Ne va ajuta. —Mi-ar place să fiu la fel de sigur ca tine... Din păcate, îi va fi suficient să arunce o privire asupra situaţiei noastre contabile pentru a-şi pune frâu! Cifrele de afaceri din ultimele două luni sunt elocvente... —Măcar dacă banca s-ar fi arătat mai înţelegătoare! —Sigur, ne-ar fi permis să trecem peste clipele astea dificile... Dar vor mai fi şi altele în curând. Trebuie să fim realişti: nu sunt un bun om de afaceri. —Hai, Tom, nu fi... —Ştiu ce spun, draga mea Julie. Ceea ce mă interesează pe mine e ce se-ntâmplă în atelier, nu în biroul ăsta sau în hârţoage. Sunt un creator, nu un om de afaceri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, atunci când m-am aruncat într-o astfel de aventură de unul singur. Fosta mea soţie avea dreptate: nu fac faţă. Julie preferă să tacă şi să nu evoce amintirea lui Christine. Era atât de confuză în legătură cu fosta nevastă a lui Tom, încât ar fi riscat să fie grosolană. Blonda asta drăguţă îşi părăsise,soţul acum şase luni, chiar în momentul când începuseră pentru Tom problemele profesionale. —Hai mai bine să examinăm partea bună a situaţiei, spuse ea energic. Nu ştim încă ce ne va propune acest Preston...Tom luă ultimul sandwich şi zâmbi cu ironie: —Fără îndoială că, dacă ne va găsi vreo utilitate oarecare, se va ocupa de cazul nostru! Şi ne va integra în imensul său imperiu! Dar va fi oare interesat de ceea ce fabricăm noi? Mă îndoiesc! —Are o mare experienţă, Tom. Nu se poate să-i scape valoarea produselor tale. De fapt, cum arată omul ăsta? Tom îl întâlnise recent la un seminar pe acest magnat al industriei, care venise să-şi prezinte ideile şi să relateze cum ajunsese pe culmile lumii afacerilor. —Un afacerist tipic: succesul întrupat, încredere în sine, puţină înfumurare... Ridică în slăvi hotărârea, autoritatea, plăcerea riscului... —Câţi ani are? —Vreo treizeci şi cinci. —Şi, ca bărbat, cum arată? —Înalt, cu părul negru. Multă prestanţă. Şi, desigur, toată panoplia omului bogat din cale afară: Rolls Royce, ceas de aur, haine pe măsură... —Aha! îmi imaginez: un încrezut insuportabil. Şi tiranic pe deasupra. Ridică spre ea ochii lui mari, căprui, blânzi ca ai unei veveriţe. Ea ar fi vrut să găsească o altă comparaţie. Cea pe care o făcuse nu-1 prea avantaja, după părerea ei. —Ne va fi suficient să-i oferim unul dintre zâmbetele tale cuceritoare pentru a-1 îmblânzi. În dimineaţa asta eşti mai frumoasă ca oricând. Îmi place mult fusta ta. Îşi schimbă direcţia privirii cu un efort vizibil. —Eu sunt cel ce lasă de dorit, suspină el, îndreptându-se spre oglinda atârnată pe perete. Dumnezeule! Arăt sinistru! Tocmai acum, când ar trebui să-i fac o impresie bună eventualului nostru binefăcător! Îşi strânse cu o mână gulerul desfăcut: —Director, auzi! Pfffi N-am nici măcar cravată. Detest chestiile astea... După părerea ta, mi-ar trebui una? —Păi... —Bine, am înţeles. E ora sacrificiilor: mă duc în oraş să-mi cumpăr o cămaşă decentă, o cravată... şi poate că am să trec şi pe la frizer. Preston nu vine înainte de ora 11, nu-i aşa? —Da, ora 11, aşa spunea în scrisoare. Ia maşina mea, vei merge mai repede. El se îndreptă spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, spuse: —Mulţumesc, Julie, mulţumesc pentru tot. Ce m-aş face fără tine? Pentru o clipă, privirile li se întâliră. A lui Julie, puţin surprinsă, a lui Tom, aproape rugătoare. Apoi el ieşi agitat. Imediat, ea începu să facă ordine în birou. La douăzeci şi trei de ani, avusese de mai multe ori ocazia să remarce această privire în ochii bărbaţilor. Fără vanitate, se ştia foarte frumoasă, cu părul negru, pielea de o fineţe minunată şi ochii mari, de culoarea alunei. Nu-i lipseau admiratorii şi asta de multă vreme. Dar cu Tom era altceva, în primul rând, el era mai bătrân, mai matur decât toţi cei pe care îi cunoştea. Oare se va îndrăgosti cu adevărat într-o zi? Tandreţea imensă pe care o simţea pentru el se putea transforma într-un sentiment mai profund? «Tu hotărăşti!» citise ea în privirea lui Tom. Ştia că nu era destul de sigur pe sine ca să-i facă avansuri, dacă ea nu-1 încuraja. Viitorul le rezerva oare acea  Mare Dragoste pe care n-o trăise încă nici unul din ei? Ridică din umeri cu nerăbdare: chiar că nu era momentul să se gândească la genul ăsta de fieacuri. Deocamdată, tot ceea ce conta era soarta micii societăţi. În adâncul sufietului, era, totuşi, optimistă. Mark Preston, cu fierul lui imbatabil şi experienţa lui solidă, va sesiza imediat originea problemelor lui Tom: lipsa de capital. Odată ce va fi ajutată, întreprinderea ar fi obţinut rezultate extraordinare şi va înţelege acest lucru din start. Julie aruncă o ultimă privire prin birou. Totul era bine pus la punct. «Cam vetust locul ăsta...». În sfâr it, Superman va trebui să-i accepte aşa cum sunt!ș Deschizând uşa, se îndreptă spre atelier, se opri de mai multe ori printre bancuri, pentru a afia noutăţi despre copilul unei angajate. Se nelinişti apoi, afiând de gripa alteia şi se informă dacă o altă angajată şi-a găsit, în cele din urmă, un apartament. Toate muncitoarele o salutau cu zâmbetul pe buze. Şi, în ceea ce o privea, se mira încă o dată de agilitatea degetelor lor, de precizia şi rapiditatea cu care aceste femei, de toate vârstele, minuiau aceste minuscule instrumente. Pe drept cuvânt, o echipă bună. Tom ţinea mult să le facă munca pe cât posibil mai interesantă, informându-le, dacă doreau, de starea vânzărilor, de primirea făcută de clientelă produselor lor, de noile pieţe de desfacere... Era secondat în treaba asta de doi angajaţi de mare valoare: Charlie Benson, şeful producţiei, şi Mary MacQuine. Aceasta din urmă tocmai venea pe aleea centrală. Era o tânără cu un aer preocupat, îmbrăcată cu un taior bleumarin sobru. Lucra pentru Tom şi Charlie încă de la înfiinţare, iar cei doi bărbaţi o apreciau foarte mult pentru inteligenţa ei vie şi competenţa ei desăvârşită. Mică, zveltă, cu păru roşu închis, ce-i înconjura obrazul foarte palid, părea, în dimineaţa aceea, aproape bolnavă. Cele două femei se înţelegeau destul de bine, chiar dacă Mary păstra o tăcere absolută în ceea ce privea viaţa ei personală. Julie nu ştia decât că avea grijă de bunica ei, cu care locuia. —Bună, Julie. Trebuie să-i spun ceva lui Tom. E în birou? —Nu, tocmai a ieşit în oraş. Îţi pot fi eu de folos cu ceva? —Mulţumesc, anunţă-mă când se întoarce, dacă vrei. Şi facu stânga-mprejur, gata să intre din nou în biroul în care lucra. —Numai că... în dimineaţa asta va avea o întâlnire importantă. N-o să fie liber. Mary se întoarse. —Julie, ceva nu merge, nu-i aşa? De câtva timp, Tom nu mai este el însuşi. Sper că nu-i bolnav! —Bolnav? A, nu... în sfâr it, cred că nu. Într-adevăr, Tom lua din ce în ce maiș multe pastile pentru stomac. Dar, având în vedere nervozitatea lui, nici nu era de mirare. —Nu crezi?! se răzvrăti Mary, roşind uşor din cauza indignării. Doar intră în atribuţiile tale de asistentă să veghezi asupra sănătăţii lui, Julie! Vocea îi era dură şi agresivă. —Fac tot ce pot, ripostă ea imediat, agasată de tonul pe care-1 folosise Mary. Ştii că Tom nu e genul de bărbat care se... —Serios? Atunci, bănuiesc că ştii şi faptul că, acum două zile, Tom a fost dus cu salvarea la spital. Şi că a fugit de acolo după câteva ore şi nu vrea să se întoarcă...Mary se opri brusc şi-i aruncă o privire ostilă. Ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca să le ascundă. Se răsuci repede pe călcâie, se întoarse cu spatele la Julie şi, înainte de a închide uşa în urma ei, spuse cu multă ostilitate în glas: —N-o să te las să-i faci nici un rău, Julie! —Dar, Mary... Uşa se închise cu zgomot. Julie rămase interzisă. Şocul fusese dublu pentru ea. În primul rând, afiase că Tom era într-adevăr bolnav, iar în al doilea rând, o surprinsese în mod neplăcut purtarea lui Mary. Ce avea să-i reproşeze? De ce o ura? Până atunci, se înţeleseseră destul de bine. O suspecta, oare, de ipocrizie faţă de Tom? Julie îşi aminti deodată că îi surprinsese pe Mary şi pe Tom într-un mic bar din oraş. Oare cei doi...? îşi alungă acest ultim gând, recunoscând, totuşi, în sinea ei, că această a doua supriză o duruse mai mult decât prima. Îşi simţea ameninţată prietenia dintre ea şi Tom. Simţise, ca orice femeie, că Tom ţinea la ea, că o iubea, deşi nu avusese curajul să i-o mărturisească şi nici nu şiar fi dorit ca Tom să o fi făcut. Da, era sigură de asta şi îi făcea plăcere, chiar dacă, pentru ea, Tom era doar patronul firmei la care lucrează şi, totodată, prietenul ei. Chiar dacă Mary se potrivea cu Tom, şi le-ar fi stat bine împreună, şi ea s-ar fi bucurat pentru ei doi, şi... Avea senzaţia că Tom o trădase sau că ea se înşelase. Şi asta o deranja. Poate se înşelase... Poate că Tom o iubea pe Mary. Poate erau împreună şi ea nuşi dăduse seama... Altfel, de unde să fi ştiut Mary că lui Tom i se făcuse rău şi fusese luat cu salvarea? Oricum, recunoscu în sinea ei că trebuia să se arate tolerantă şi înţelegătoare. Hotărî să mediteze la această problemă altădată. Deocamdată, avea altceva de făcut. Scutură din cap cu putere, ca pentru a-şi alunga gândurile neaşteptate şi privi de jur împrejur prin biroul mic. Ce părere îşi va face, oare, un om ca Mark Preston despre locul ăsta? Fără îndoială, îl va găsi desuet. Un birou de fier, cu un singur post telefonic şi un interfon demodat... Bătrâna maşină de scris gri pe un colţ, cele două fotolii pe jumătate lăsate... Astfel mobilat, «biroul directorial» nu era deloc primitor. Dar exact atunci când Tom se hotărâse să modernizeze puţin ambianţa, primise o scrisoare de la avocatul Christinei, care cerea ceva bani în plus de la fostul ei soţ. Cu divorţul ăsta, Tom acceptase, resemnat, toate neajunsurile: separarea îl deprimase prea mult şi comportamentul soţiei îl făcuse prea nefericit ca să mai aibă curajul să se bată. «Fără-ndoială că avea dreptate», îi mărturisise el lui Julie. «în ultimii ani, n-am fost un soţ prea bun. Îmi petreceam şi zilele şi nopţile lucrând.» —Dar pentru ea o făceai, nu? —Mi-e teamă că doar în parte. Întreprinderea conta mai mult decât orice pe lume, Julie. Christine nu-şi avea locul în toate astea. În lunile care urmaseră divorţului, Julie se străduise să fie cât se poate de eficientă, pentru a-1 alina pe Tom. El se debarasase încetul cu încetul de problemele administrative pentru a se consacra în exclusivitate marii lui pasiuni: partea tehnică, creaţia. Din păcate, întreprinderea era prea mică şi funcţiona cu un buget prea limitat. Nemulţumirea furnizorilor, în cazurile de întârziere a plăţilor şi suspendarea livrării materialelor, duceau la încetinirea producţiei, la întârziere în onorarea comenzilor şi la plângerile clienţilor... Şi aşa mai departe, într-o înlănţuire fără sfâr it, din ce în ce mai fragilă. Până când avea să cedeze oș         verigă, cea mai importantă — banca — ce refuzase deja să le acorde un credit suplimentar. Rămâneau doar atâţia bani cât să poată plăti personalul la sfâr itulș lunii. Şi după asta — sfâr itul. Tom va trebui să-şi închidă uzina şi să declareș        falimentul... Doar dacă... Doar dacă nu vor găsi un salvator în persoana acestui Mark Preston. Şi această combinaţie trebuia să funcţioneze! Julie îşi împreună degetele, implorând soarta. Se trânti apoi într-un fotoliu. Întreprinderea asta promitea atât de mult, cu un inventator genial ca Tom! Doar cu o săptămână în urmă, el terminase proiectarea unei componente electronice de concepţie revoluţionară. Julie deschise sertarul cu documentaţia tehnică. «E copilul meu», spusese Tom în ajun, mângâind uşor, aproape afectuos, acele planşe. Apoi, afişând veşnicul lui zâmbet ironic, adăugase: «Tare mi-e frică să nu se nască mort...». Julie privi îndelung desenele care însemnaseră pentru creatorul lor sute de ore de muncă şi le aşeză la vedere, pe birou, în speranţa că Tom le va arăta lui Mark Preston. Apoi, metodic, începu să aranjeze dosarele în ordinea în care ar urma să le consulte vizitatorul. Cu puţin timp înainte de a termina, uşa se deschise brusc şi apăru Lucy, agitată. —E aici, şopti ea.Apoi, cu toual cel mai profesional din lume, spuse cu voce tare:   Domnul Preston, pentru domnul Larck. Îngrozită, Julie înălţă ochii spre pendulă: 9 şi 55! în scrisoare era trecută ora 11, verificase asta de trei ori! Inima îi porni într-un dans nebun: Tom urma să mai întârzie cel puţin o jumătate de oră, ba chiar mai mult, dacă urma să treacă şi pe la frizer... «Dumnezeule, ce-i de făcut?» se întrebă ea, invadată de un val de panică. Hotărî repede: nu era ea asistenta personală a lui Tom, în stare să-1 înlocuiască la nevoie? Da, dar într-o situaţie de importanţa acesteia... De această întrevedere depindea tot viitorul lor! Şi dacă nu va fi la înălţime? Dacă, din greşeala ei... «Hai, Julie, las-o baltă şi treci la atac!». —Să intre, Lucy.Peste multă vreme, îşi va aduce aminte de prima întâlnire cu Mark Preston şi de efectul extraordinar pe care îl avusese asupra ei. Când apăruse în pragul uşii, biroul parcă se micşorase şi se întunecase. Rămăsese câteva secunde nemişcat înainte de a intra. A fost destul pentru ca imaginea lui să se imprime profund în sufietul lui Julie: impunător, purtând cu o remarcabilă dezinvoltură un pardesiu lung, din piele moale, descheiat, pe sub care purta un costum dintr-o ţesătură de lână gri, croit impecabil. «O vestimentaţie sfidător de scumpă şi de elegantă!» gândi Julie, uşor complexată de acea prezenţă atât de mult aşteptată. Nu era numai un bărbat elegant şi bogat, ci şi un bărbat frumos, cu trăsături atrăgătoare. Avea ochii negri, genele lungi şi dese ca ale unui copil. Câţiva fulgi de zăpadă încă mai scânteiau în pletele negre. Avea o privire plictisită, obosită şi indiferentă. Datorită serviciului pe care-1 avea, ea avusese până atunci de multe ori ocazia de a discuta cu bărbaţi necunoscuţi. Dar, de fiecare dată, îşi dădea seama imediat dacă respectivii o plăceau sau nu de la prima vedere. Era o chestie instinctivă, feminină. Şi nu i se întâmplase să întâlnească vreun bărbat care să n-o placă, însă, de acesta dată, Julie nu citi în ochii lui decât indiferenţă. Dezamăgită şi puţin intimidată, Julie reuşi totuşi, datorită obişnuinţei cu situaţiile delicate, să se poarte ca o adevărată gazdă. Se îndreptă spre el cu mâna întinsă şi cu un zâmbet forţat pe faţă: —Bună ziua, domnule Preston. Sunt Julie Neil, asistenta domnului Larck. Din păcate, deocamdată el nu este aici — are probleme cu maşina. Dar trebuie să vină din clipă în clipă. Luaţi loc, vă rog... O cafea, ca să treacă timpul mai repede?El îi strânse scurt mâna: o strângere de mână viguroasă, hotărîtă. Apoi se apropie de birou. —Nu, mulţumesc, fără cafea. Nu pot să aştept, am o întâlnire foarte importantă la Londra şi foarte puţin timp la dispoziţie. Luă apoi de pe birou planşele noii invenţii a lui Tom: —Ce reprezintă astea?Blocată de asprimea vocii lui, Julie răspunse bâlbâinduse, încercând să facă faţă întrebărilor. —Cred... cred că nu sunt suficient de competentă pentru a vă explica subtilităţile tehnice ale acestei invenţii. Ştiu doar că domnul Larck a lucrat la ea mult timp. Cred că-i un fel de comutator... —Mi-am dat seama, replică el, fără a ridica ochii. În curs de fabricaţie?... —A, nu, nu încă.Trebuia să fie amabilă, să-i zâmbească acestui bădăran! Ce i-ar mai fi plăcut să-i răspundă pe acelaşi ton! —Domnul Larck vă va explica totul. —Hmm...Privirea lui făcu turul camerei, înregistrând, dintr-o ochire, tot: sărăcia mobilierului, cenuşiul încăperii... Julie roşi. —Nu vreţi ,să luaţi loc, domnule Preston? sugeră ea în grabă. Poate vreţi să vă uitaţi la dosarele noastre... El se instala în faţa ei fară o vorbă. Julie îi întinse, unul câte unul, registrele deschise: Comenzi, Afaceri curente, Registru de casă, Liste de conturi Le răsfoi rapid, cu un aer aproape distrat, în timp ce Julie îşi arunca din ce în ce mai des privirea spre parcarea ce se vedea pe fereastră. «Tom, ai milă, vino repede!».Deodată, îşi dădu seama că i se vorbea: —Bilanţ? Registru de pierderi şi profituri?Deschise un nou dosar şi i-1 întinse. «Când o să-1 vadă pe ăsta, spusese Tom în ajun, o va şterge, probabil, în mare grabă!».Mark Preston se aplecă asupra dosarului, studiindu-1 cu interes, în timp ce Julie, fascinată, îi analiza figura severă. Câtă autoritate pe trăsăturile lui virile! Doar genele, incredibil de lungi, îi îmblânzeau privirea aspră. În sfâr it, el ridică ochii.ș —Nu-i deloc grozav. Aveţi ceva de spus? Ea înghiţi în sec. —Mă gândeam că, pentru un om cu experienţa dumneavoastră, aceste rezultate vor vorbi de la sine. Marea noastră problemă sunt banii lichizi. După cum puteţi constata şi singur, încercăm să lucrăm cu un capital mult prea restrâns, comparativ cu posibilităţile de extindere ale afacerii. —Bine rezumat, lăsă el să-i scape. Şi banca?... —Ne-a abandonat de câtva timp. —Hm! Din motive temeinice, fără îndoială, spuse el, ridicându-se. «Dumnezeule, îşi spuse Julie. Pleacă! Pleacă şi duce cu el toate speranţele noastre, toate şansele lui Tom!». Sărind în picioare, ajunse la uşă înaintea musafirului mult aşteptat. Domnule Preston, vă rog! Nu plecaţi atât de repede! B... domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă! Cu obrajii în fiăcări, cu privirea arzând, aproape că se bâlbâia în încercarea de a-1 convinge. —Ştiţi, e într-adevăr o întreprindere mică, dar excelentă... Avem mulţi clienţi şi, după cum v-am spus, mari posibilităţi de extindere. Echipa este minunată, iar domnul Larck e plin de idei; oricine vă poate spune asta. Făcu o pauză, după care adăugă, cu voce tremurândă: —Ar trebui să vizitaţi atelierul. V-aţi face o părere... —Ce bun avocat aţi putea fi, domnişoară Neil! observă el, pe un ton uşor amuzat. Foarte bine, să mergem. Cu genunchii tremurând, Julie deschise uşa şi-1 conduse în atelier. Charlie Benson tocmai trecea pe acolo. Îl strigă, uşurată. —Domnule Preston, iată-1 pe şeful nostru de producţie. Charlie, ai putea să-1 conduci pe domnul Preston prin atelier şi să răspunzi la toate întrebările dumnealui? —Desigur. Pe aici, domnule! Julie îi privi cum se îndepărtează. Avea încredere în Charlie: nu puteai găsi un ghid mai bun, mai volubil şi mai entuziasmat de munca lui. Poate că vor fi cu toţii salvaţi de această vizită prin atelier, cine ştie? Reîntoarsă în birou, se instala la fereastră. Zăpada cădea cu fulgi mari, acoperind încetul cu încetul capota impresionantului Rolls Royce, oprit lângă intrare. —Deocamdată, asta-i tot, domnişoară Neil. Vocea profundă a lui Mark Preston, în spatele ei, o facu să tresară. —Nu vreţi să mai aşteptaţi puţin? întrebă ea, aproape rugându-1. Domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă. —Inutil. Am văzut tot ce voiam să văd. Studie din nou proiectele lui Tom cu ochi de cunoscător, după care aşeză foile pe masă şi se îndreptă spre uşă cu pas hotărât. —Vă mulţumesc pentru tot. Mi-aţi fost de un real ajutor. Şi ea, ce urma să-i spună lui Tom la întoarcere? Va trebui să-i dea vreo speranţă sau, dimpotrivă, să-i sfărâme iluziile? Trebuia neapărat să ştie ce gândea omul ăsta. —Care... ce părere aveţi? întrebă ea brusc, cu aerul omului care se aruncă în gol de pe o faleză înaltă. Mark Preston se opri şi se întoarse încet. Hotărât lucru, era un om care degaja dezinvoltură şi bogăţie. Ai fi spus că se născuse cu aceste haine superbe pe el, atât de natural le purta. Privirea lui întunecată cuprinse pentru câteva clipe încăperea, apoi se fixă pe birou, pe registrele care rezumau atât de bine drama micii lor societăţi.Ridică din umeri, conchizând: —E... patetic. Julie ar fi vrut să urle, să se năpustească asupra acestui personaj arogant şi să-1 pălmuiască, apoi să-1 dea afară. Patetic, auzi! Asta-i tot ce găsea de zis! Şi încă, în ce fel! Atât de dispreţuitor! Totuşi, reuşi să-şi păstreze calmul şi expresia amabilă, chiar dacă în adâncul ei, fierbea. Niciodată în viaţă nu simţise atât dezgust pentru cineva!El o privi insistent. —Vă descurcaţi cu stenografia? o întrebă el brusc. —Da, răspunse ea pe acelaşi ton sec. —Exact cum mi-am închipuit. Medită câteva clipe cu ochii în gol, apoi privirea îi reveni spre Julie, incisivă, intensă. —Explicaţi-mi... Ce face o persoană ca dumneavoastră într-o gaură ca asta? Vă pierdeţi timpul aici. Dacă vă hotărâţi vreo-dată să lucraţi la Londra, anunţaţi-mă. Vă pot găsi o slujbă mai interesantă într-una din societăţile mele. Ea îi răspunse glacial: —Mulţumesc, domnule Preston, dar n-am nevoie de protecţia dumneavoastră. —Nu? Păcat...Mark Preston schiţă un zâmbet uşor, măsurând-o din cap până în picioare. Cam ironic, ce-i drept, dar totuşi un zâmbet. Primul său zâmbet... Era pentru prima dată când o privea ca pe o femeie şi nu ca pe o femeie oarecare. Un val de sânge îi coloră obrajii şi nici chiar ea nu-şi putea da seama dacă era din cauza emoţiei sau a indignării. Chiar dacă el o considera o «biată provincială», nu putea accepta să fie privită şi tratată ca un obiect dintr-o vitrină. Şi, totuşi, trebuia să recunoască, acest bărbat atât de sigur pe sine, o tulbura aşa cum nu o făcuse nici un alt bărbat până atunci.Farmecul lui era irezistibil. —Anunţaţi-1 pe domnul Larck că-1 voi suna, auzi, din nou, vocea clară şi autoritară a lui Mark Preston.Se întoarse şi ieşi din birou. După un minut, se auzi torsul motorului Rolls-ului, apoi se aşternu liniştea. Plecase. Julie rămase mult timp nemişcată în mijlocul încăperii, derutată. Când Lucy îşi strecură capul prin uşa întredeschisă, Julie se mulţumi s-o privească cu un aer tâmp. —O-la-la! exclamă tânăra dactilografă, afişând un zâmbet strălucitor. Ce tip! Nu vi se pare? —Poftim? mormăi Julie. Mă duc să vă pregătesc o cafea tare, declară Lucy, uşor compătimitoare. Cred că aveţi nevoie din plin!Într-adevăr, cafeaua o făcu să-şi revină în fire. După zece minute, Tom intră în birou. Ea îl aştepta. —M-am grăbit! A mai rămas o jumătate de oră... Ei, cum arăt? Cu un aer de manechin la o prezentare de modă, zâmbi satisfăcut. Peste o cămaşă albă, impecabilă, îşi pusese o frumoasă cravată cu dungi albastre. Părul spălat şi bine frizat îi dădea un aer mai tineresc şi mai destins. —Nu-i aşa că acum arăt ca un adevărat director?Dumnezeule! gemu Julie. Cum să-i spun?». —Tom..., începu ea. O, Tom! Lacrimile îi înţepau pleoapele şi îşi muşcă violent buzele. Julie, care nu mai plânsese de ani de zile, îşi ascunse dintr-o dată faţa în palme şi izbucni în hohote de plâns.  

Fii binevenit de Sandra Brown   Capitolul 1   Un buchet de trandafiri oranj lumina suprafaţa acaju a biroului Ludovic al XV-lea la care ea scria în tăcere, în spate, se deschidea o fereastră imensă ce dădea spre Pacific şi spre plaja particulară a vilei. Tânăra tresări. Stiloul îi căzu din mână pe paginile risipite ale manuscrisului. Îşi duse mâna dreaptă la piept. — Mi-am permis să intru, răsună o voce gravă, zeflemitoare. — M-aţi speriat, domnule North. — Liniştiţi-vă, astăzi n-aş face rău nici măcar unei muşte. Ryan North aprecie dintr-o singură privire camera imensă, inundată de razele soarelui. Făcea o notă discordantă în interiorul acestei arhitecturi avangardiste, împodobită cu câteva mobile preţioase. Kirsten Rumm îl măsură dispreţuitoare. El îşi aşeză geanta de piele pe scaun şi îşi scoase ochelarii marca Roy-Ban. — Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Cel mai bine ne slujim noi înşine, e un lucru ştiut. — Aţi fi putut suna. Ca toată lumea. Tonul glacial al lui Kirsten arăta clar cât de mult o exaspera lipsa lui de bună-cuviinţă. Iar Ryan se întreba dacă nu cumva aşa va arăta ambianţa ce va domni la vilă în timpul celor câteva zile pe care le va petrece acolo. Ryan North se instală cu nonşalanţă într-un fotoliu. Mesteca insolent gumă, iar culoarea ei rozalie i se întrezărea printre buze. — Nu-mi place să-mi ratez intrările. Dacă doriţi, putem începe, spuse el, aruncându-i unul dintre acele zâmbete care îl făcuseră celebru. — Din păcate, acum nu vă pot acorda nicio clipă în plus. Kirsten se ridică. Era cu picioarele goale, dar nu se scuză. Din contră, expresia ei părea a-i spune: «Da, sunt cu picioarele goale şi mi-e absolut indiferent dacă-ţi convine sau nu.» Ryan îşi dădu seama de asta, dar nu-i trecu prin minte să se formalizeze. Reţinu doar că nu s-a scuzat prosteşte, cum ar fi făcut, în locul ei, majoritatea femeilor. Era îmbrăcată cu un pantalon alb foarte strâmt şi un tricou cu mânecile suflecate, prea mare pentru ea. Desigur, era o bluză bărbătească, dar o făcea mult mai sexy decât dacă ar fi fost mulat pe corp. — Lucraţi? — Exact! — La carte? — Da, la cartea mea. — Sunt dezolat. Ştiu cât poate fi de neplăcut să fii deranjat când lucrezi din plin, rosti el pe un ton afectat şi impersonal. Kirsten îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să se stăpânească să nu-i tragă o palmă. — Alice este la piaţă. Dumneavoastră… începu ea. — Bona dumneavoastră? — Guvernanta mea. În cele din urmă, veţi avea de-a face cu ea. V-aş fi recunoscătoare dacă mă veţi deranja cât mai puţin cu putinţă. Vă voi arăta camera dumneavoastră. Unde vă sunt bagajele? — Aici, răspunse Ryan, arătându-i o geantă de piele ce părea a fi făcut de zeci de ori cursa Paris-Dakar. Kirsten îl privi cu superioritate, aproape cu condescenţă. — Nu mi-am luat valiza Venittor, îi aruncă el pe un ton voit amabil, înţelegător. Ştiţi, m-am gândit că nu-i cazul să îmi pun gențile mici într-una mai mare… — Aţi venit cu motocicleta? — Da. Kirsten privi cu dezgust şi geanta murdară de piele, şi proprietarul ei. — Aţi venit de la Los Angeles cu motocicleta? — Ating 250 la oră cu ea, se făli el. Şi îşi înfundă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor; văzuseră ei altele şi mai şi! — Casa dumneavoastră îmi pare cam pretenţioasă, dar, oricum, are o vedere superbă, declară el, încercând să o pună la punct pe Kirsten. — Este unul dintre motivele pentru care eu şi Charles am cumpărat-o, admise ea. Ryan se răsuci pe tocurile cizmelor de piele. Tânăra femeie suspină disperată la gândul că va trebui să locuiască două săptămâni în preajma unui cowboy. — Un tip a’ntâia şi el! şopti Ryan, ca pentru sine. — Vă amintesc că a fost soţul meu, nu un actor de mâna a treia. Ryan o străpunse din priviri. Frumuseţea ochilor lui întunecaţi era sporită de gene negre şi lungi. Mulţi credeau că ocheadele devastatoare ale lui Ryan North erau rodul unui studiu atent, căruia i-ar datora cea mai mare parte a farmecului său. Dar se înşelau. Era o expresie absolut naturală. Nu încerca deloc să o seducă pe Kirsten Rumm, ci dorea doar să ştie cât de adevărate erau vorbele ei şi de ce se purta atât de urât cu el. — Nu vă cară nimeni astea în camera dumneavoastră, i-o tăie Kirsten, arătându-i bagajele jerpelite. Hotărât să n-o lase să-l trateze ca pe un puşti neascultător, el ignoră cu bună ştiinţă sarcasmele ei. — Îmi place camera asta, reluă el. Camera mea trebuie să fie, şi ea, absolut încântătoare. — Am de lucru, domnule North, şi mă deranjaţi. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta… Fără a-şi lua ochii de la ea, Ryan îşi scoase cizmele şi le azvârli neglijent pe covor. Apoi se dezbrăcă de tricou şi de blugi, fără a lua în seamă privirea ei jignită. Deschise apoi uşa glisantă şi se îndreptă spre terasa care ducea la piscină. — Vedeţi-vă de treabă, îi aruncă el, fără să-ntoarcă capul. Regret că v-am deranjat, doamnă Rumm. Ryan ocoli piscina, coborî cele câteva trepte care duceau spre plajă şi se întinse la soare. Ar fi pariat pe un Oscar că ea îl privea.   ***   Cu o săptămână înainte, îi ceruse impresarului să-i aranjeze o întâlnire cu Kirsten Rumm. Iar ea părea hotărâtă să scape de această constrângere cât mai repede cu putinţă. Cu umerii drepţi, afişa aerul rigid şi indiferent al unei femei de afaceri pe care nimic nu o poate afecta. Doar privirea îi trăda vulnerabilitatea. Era cu ochii în patru. Purta un taior elegant, închis la culoare, demn de cele mai mari eroine ale lui Alfred Hitchock. Ryan se simţi aproape ruşinat văzând-o atât de elegantă. Se culcase târziu; noaptea trecută stătuse mult şi analizase scenariile. Obosit, nervos, trăsese pe el primele haine care-i căzuseră în mână: pantalon de smoking, o vestă de mătase bej şi o cămaşă şifonată, pe jumătate descheiată, îl chinuia o migrenă cumplită. Îşi pusese ochelarii negri pentru a-şi ascunde ochii înroşiţi şi pentru a nu avea aerul că tocmai ieşise dintr-un cabaret. În ciuda a ceea ce-şi închipuia, tânăra femeie fusese punctuală la întâlnire. Strălucea de prospeţime şi răspândea un parfum discret; nu una dintre acele miresme care te izbesc pe stradă, ci un miros delicat care evoca un câmp de flori după o ploaie de vară. Ryan nu fusese atent la bolboroselile de circumstanţă ale impresarului sau, poate, ale avocatului ei. O privea. — Doamna Kirsten Rumm, domnul Ryan North. Tot Hollywood-ul ştia că Ryan îşi bate joc de convenienţe. Sinceritatea lui puţin brutală nu mai surprindea pe nimeni, Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, nici nu s-ar fi ridicat să o salute. Şi totuşi, spre surprinderea tuturor, o făcuse, doar aşa, pentru plăcerea de a o atinge. — Ryan North. — Kirsten Rumm. Cuprinse mâinile tinerei femei într-ale sale, asigurând-o că totul va fi bine. Şi imediat simţi că are nevoie de apărare. Vocea lui Kirsten era ca şi făptura ei: mică, dulce şi sexy. El era foarte emoţionat, dar spera ca acest fapt să nu fie prea vizibil. Şi fu fericit că are ochelarii pe nas. Putea observa liniştit totul, ceea ce şi făcu, de altfel. Când ea se aşeză, Ryan observă rotunjimile plăcute ale sânilor şi pulpele strânse în ciorapi de mătase cenuşiu închis. Erau arse de soare, dar nu avea culoarea aceea maronie şi gălbejită pe care, din păcate, multe femei o credeau minunată. Un şirag simplu de perle cobora între sânii frumos conturaţi. Privind-o cu atenţie, el înţelese că ea se simţea tot atât de bine ca o îngheţată Chantillly într-o baie de aburi. Impresarul lui se pierdea în consideraţii de ordin general. — V-aş fi recunoscătoare dacă aţi reveni la date concrete, i-o tăie tânăra femeie. — Eu am cerut să vă văd, interveni Ryan. Era obişnuit ca femeile să-l asalteze cu priviri rugătoare şi prosteşti. Dimpotrivă, Kirsten îl gratifică cu o privire dispreţuitoare şi aproape dezgustată. — Aşa mi s-a spus. Dar pot să ştiu de ce, domnule North? — Aş dori să stau la dumneavoastră două sau trei săptămâni. Kirsten îl măsură cu o privire inexpresivă, apoi se răsuci înspre impresarul, care, laş, îşi întoarse privirea de la ea. — Ce vrea să spună acest domn? întrebă ea din vârful buzelor, după ce se întoarse înspre avocatul ei. — Nimic altceva decât ceea ce aţi auzit, doamnă Rumm. Ei bine… se pare că domnul North doreşte să locuiască la dumneavoastră câteva zile. Tăcu o clipă, apoi reluă: — Domnul North consideră că este esenţial să respire acelaşi aer pe care l-a respirat soţul dumneavoastră. A trăi în casa în care el şi-a trăit ultima parte a vieţii — iată ceea ce l-ar ajuta foarte mult să interpreteze… — Esenţial? întrebă Kirsten. Domnule, credeam că sunteţi actor. Ce-aţi face dacă vi s-ar cere să interpretaţi rolul lui Napoleon Bonaparte? — Domnul North nu are nevoie de… obiectă impresarul. — Regizorul cere o interpretare veridică, i-o tăie Ryan, şi mi-a spus că aţi fost de acord cu acest lucru. După părerea mea, ar fi fost stupid să pierd timpul închipuind sau reconstituind ceea ce există deja. — Înţeleg că această cerere vi se pare neobişnuită, reluă impresarul, dar aşa lucrează de obicei domnul North. Şi să ştiţi că rezultatele sunt extraordinare, poate aţi văzut deja… — Nimeni nu-i mai potrivit decât mine să vă explice totul, îl întrerupse Ryan. Domnilor, lăsaţi-mă vă rog singur cu doamna Rumm. Odată rămaşi singuri, Kirsten îl ţinu la distanţă din priviri. — Aş dori să locuiesc la dumneavoastră câtva timp, reluă el. De fapt, două săptămâni este un termen minim. Deşi nu făcuse decât două filme, Ryan North se bucura de o mare putere la Hollywood. Pentru a obţine ceva, nu trebuia decât să sugereze, nu trebuia decât să şoptească ce vrea şi douăzeci de persoane se şi grăbeau să-i îndeplinească dorinţa, mutând, la nevoie, şi munţii din locurile lor. Era un actor foarte bun, care aducea mulţi bani. Filmele lui îi aduseseră şi un mare succes la public. Era reprezentantul strălucit al generaţiei sale. Fizicul lui seducător şi comportamentul lipsit de cea mai vagă urmă de prefăcătorie îl aduseseră în fruntea box-office-ului. Kirsten Rumm nu era deloc impresionată de acest tip lipsit de maniere, care se prezenta cu cămaşa şifonată şi cu ochelari negri la ora nouă dimineaţa. — Sunt dezolată, domnule North, dar este absolut imposibil. — De ce? — Sunt pe punctul de a-mi încheia cartea şi de a rescrie o parte din scenariu. — Ei, şi? — Editorul a anunţat deja de două ori data apariţiei. Nu pot să-l fac să mai aştepte. — Dar asta n-are nicio legătură cu discuţia noastră, doamnă Rumm. Ryan se cufundă leneş în fotoliul moale de piele. Înainte de a se întâlni cu ea era sigur că va avea câştig de cauză. Iar refuzul ei nu reuşise decât să-l ambiţioneze şi mai tare să-şi realizeze planul. Ce avea oare de ascuns încât îi refuzase atât de dur propunerea inofensivă? — Nu pot să vă las casa acum, îi explică ea. Aş avea nevoie de un Boeing 747 pentru a căra documentele de care am nevoie. Fără a mai pune la socoteală faptul că aş dori să termin cartea în casa în care am trăit cu Charles. Şi vă asigur că aşa va fi! — Dar cine vorbeşte de mutat, doamnă Rumm? — Să înţeleg că intenţionaţi să locuiţi sub acelaşi acoperiş cu mine? — Sigur că da. Vom trăi împreună, aproape la fel cum trăiaţi cu soţul dumneavoastră. Ryan îşi întinse picioarele, îşi împreună degetele şi îşi puse mâinile pe burtă, cu o figură cât se poate de destinsă. Nimeni n-ar fi bănuit că inima îi bătea mult mai repede decât de obicei. — Nu faceţi figura asta îngrozită, doamnă. Este evident că nu am de gând să împing perfecţionismul până la a împărţi acelaşi pat. Tăcu o clipă, apoi reluă: — S-ar putea ca obiceiurile dumneavoastră şi ale eroului filmului să-mi dea cheia comportamentului lui social. M-am întrebat întotdeauna ce naiba se întâmplă în patul unui cascador şi al unui pilot de vânătoare! conchise cinic Ryan. Kirsten nu-i răspunse imediat. Se ridică, se întoarse cu spatele la el, părând a examina mobilele preţioase din biroul impresarului, la care predomina abanosul şi lemnul de trandafir. Puse mâna pe o brichetă şi încercă zadarnic să o aprindă. Răsuci apoi călimara şi, jucându-se cu cuţitul de tăiat hârtie, îl aruncă în aer, răsucindu-l de trei ori. Şi, spre satisfacţia lui Ryan, îşi luă un aer degajat şi se aşeză, în sfârşit, pe birou, în fond, era şi asta o manieră de a domina situaţia. — Ascultaţi-mă, domnule North. Credeam că oamenii exagerează, iar proasta dumneavoastră reputaţie e opera unor invidioşi lipsiţi de scrupule. Totuşi, dumneata şi impresarul dumitale nu vă daţi în lături de la nimic pentru a vă satisface clientela de puştoaice şi nimfomane de duminică. Sunt dezolată, dar n-o să contribui în niciun fel la următorul dumneavoastră succes. Nu! Şi acesta e ultimul meu cuvânt! — Dacă are cineva nevoie de succes la public, aceea sunteţi dumneavoastră, doamnă Rumm, nicidecum eu, i-o trânti Ryan, cu talentul lui înnăscut de a-i pune la locul lor, cu cruzime, pe cei din jur. Sub aparenţa unui june prim, sub zâmbetul Ultra-Bride, se ascundea un om care ştia să-şi înţeleagă semenii. Copil fiind, asta era chiar ocupaţia lui preferată. Actuala lui reputaţie proastă se datora faptului că nu ezitase să pună la punct celebrităţile momentului. Dar îşi păstra pentru sine concluziile. Şi dacă nu se sfiise să spună unui oarecare ce crede despre el, nu-i stătea totuşi în fire să profite de slăbiciunile altora pentru a-i stăpâni. Această calitate rară era considerată de mulţi drept cel mai mare defect. Puterea întemeiată pe înşelătorie, minciuna şi corupţia, sunt suportabile pentru cei lipsiţi de scrupule. Sunt nişte veşminte frumoase pe un trup măcinat de boală. Nimeni nu-l doreşte prea mult. Invers, dacă aceste veşminte acoperă un trup perfect, mulţi se îndârjesc să-l distrugă, sau măcar să-l molipsească de propria lor mediocritate. Ryan North se îngrijea prea puţin de frumuseţea lui, încercând să treacă cât mai neobservat. Se ascundea sub masca unui play-boy arogant, aproape vulgar, încercând să-şi apere sufletul curat şi fragil. Cum era şi foarte inteligent, mulţi credeau că aroganţa lui este reală. Iar Kirsten se lăsase şi ea amăgită, asemeni multor altora. Tânărul avu dintr-o dată certitudinea că-l minte. O trădau ochii, de un mov rar şi delicat. Era convins că ea nu era atât de ostilă proiectului lui pe cât pretindea. În schimb, era îngrozită. Şi era sigur de asta. Dar de ce? De ce-i era frică? De el? — Nu doriţi să joc rolul soţului dumneavoastră în acest film, nu-i aşa? — Nu. Răspunsul ei îl derută. Era, deci, capabilă de sinceritate, chiar şi în situaţii în care alţii ar fi folosit perifraze pentru a şoca cât mai puţin. — Explicaţi-mi. — Soţul meu era un filantrop. Era generos, foarte comunicativ şi într-o permanentă bună dispoziţie. Stătea ore-n şir de vorbă cu admiratorii, dădea autografe. Poate de aceea şi-a iubit într-adevăr meseria. Kirsten măsura camera în lung şi-n lat ca un leu în cuşcă. — Dar dumneavoastră, domnule North, vă îngrijiţi prea mult de imaginea dumneavoastră publică pentru a-mi putea fi simpatic. Nici măcar nu ştiţi să… zâmbiţi! — Vă opriţi la suprafaţa lucrurilor, doamnă. Poate că soţul dumneavoastră avea mai multe motive decât mine să zâmbească. Cred că dumneavoastră îl făceaţi atât de bine dispus, vreau să spun, în chip natural bine dispus. Tocmai acest zâmbet îmi lipseşte pentru a-mi desăvârşi interpretarea. Vedeţi că ne-am înţeles asupra esenţialului în cele din urmă? — V-aţi dat seama cam târziu, nu credeţi? Acum, filmul e deja terminat. — Aţi văzut probele? — Nu. — Totuşi, producătorul v-a invitat. — Am fost soţia unui pilot de vânătoare şi a unui cascador. Întâmplător, a fost popular, iar popularitatea lui a fost exploatată prin acest film. Am făcut totul pentru a uşura lucrurile. Cartea pe care am scris-o va aduce toate rectificările necesare. N-am de gând să văd filmul. Cinematograful se îndepărtează de realitate, nu-i aşa? Ryan ar fi dorit să ştie mai multe, dar pentru moment consideră că e suficient. — În acest caz, mă văd nevoit să vă comunic că regizorul şi scenaristul sunt mai mult decât mulţumiţi de munca mea. Contrar opiniei dumneavoastră, ei cred că am reuşit să recreez cu succes personajul Charles Rumm, şi mai ales acel zâmbet despre care tocmai vorbeam… — Dar nu spuneaţi că asta vă lipseşte? — Îmi lipseşte pentru „scenele” din viaţa mea. Până acum n-am turnat decât scene mari, de acţiune. Cred că rezultatul este excelent, inclusiv zâmbetul. Dar, din contră, intru greu în pielea personajului de îndată ce mi-l imaginez departe de mulţime şi de camerele de luat vederi. Ryan se ridică şi se aşeză la fereastră, lângă Kirsten. Aveau în faţă panorama strălucitoare a oraşului San Diego. — Am citit şi recitit toate interviurile, dar ceva îmi scapă. E ceva care mi se refuză. Aş vrea să înţeleg ce anume, aş vrea să ştiu care era adevăratul chip al lui Charlie Rumm. — Şi în viaţa intimă era exact acelaşi. — Ceea ce înseamnă că era cam într-o ureche, nu-i aşa? Dumneavoastră trebuie să-l fi cunoscut sub mai multe aspecte… Ryan îşi dădu seama că mersese cam prea departe. Kirsten îl privea cu ostilitate. — Trebuie să mă ajutaţi, doamnă Rumm. — Viaţa lui nu-i un secret pentru nimeni. Treceţi pe la editorul meu şi vă va pune la dispoziţie o copie a manuscrisului. — Dar nu e suficient. Aş vrea să ating lucrurile pe care le-a atins el, să ascult muzica lui preferată, să mănânc mâncărurile care-i plăceau lui, să dorm în patul în care-a dormit… — Sunteţi complet nebun, explodă ea. — Totuşi, nu asta i-aţi spus actriţei care interpretează rolul dumneavoastră! Ryan păstrase în rezervă acest argument irevocabil pentru a-i dovedi lui Kirsten lipsa ei de bunăvoinţă. O privea acum cu aer triumfător. Kirsten acceptase, totuşi, să stea două săptămâni cu interpreta rolului feminin. — Dar asta n-are nimic de-a face cu dumneavoastră, răspunse ea încurcată. — De ce? întrebă el repede, fără a-i lăsa timp de gândire. — Dar este evident de ce! — Pentru că sunt bărbat? — Ca să fiu sinceră, da… Se priviră cu un aer războinic. Şi, dintr-o dată, se auzi o bătaie discretă în uşa biroului. Kirsten profită de ocazie şi deschise. Impresarul lui Ryan zâmbea. — Ei, v-aţi hotărât? mormăi el.   ***   După două săptămâni de lucru la studio, Ryan se aruncă în Pacific ca într-o adevărată baie binefăcătoare. Înota şi făcea plajă după chef. Iar când ieşea din apă, albastrul cerului îl făcea să se gândească la ochii lui Kirsten Rumm. Se întreba cum se va desfăşura sejurul său la vilă. Era hotărât să descopere adevăratul chip al lui Charlie Rumm. Kirsten era singura în măsură să-l ajute, iar această perspectivă nu-i displăcea deloc. Tânăra îl intriga, iar soţul ei mort rămânea pentru el un mister. De ce oare acest bărbat îşi riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta uşurinţă, când soţia lui îl aştepta asemeni unui vis dulce? Actorul era hotărât să nu părăsească vila Rumm până nu va găsi un răspuns satisfăcător. Se întoarse pe plajă. Trupul lui gol şiroia de apă. Ryan îşi trase pe el blugii pe care-i lăsase pe nisipul arzător. Ar fi rămas bucuros dezbrăcat, pentru că în ultima vreme fusese lipsit de mângâierea soarelui. Zâmbi, gândindu-se ce figură ar face Kirsten dacă l-ar vedea întorcându-se în halul ăsta la vilă. Nu dorea s-o şocheze. Deocamdată, vroia doar s-o facă să înţeleagă că trebuie să colaboreze cu el şi nu-i cazul să-l sperie cu replicile ei usturătoare. Nu vroia să-şi încarce contul, şi aşa prea plin! La Hollywood, era încolţit din toate părţile. În ultima vreme, fusese acuzat de abuz de droguri, de apartenenţa la o sectă dintre cele mai extremiste şi de sado-masochism. Reporteri fără scrupule îl fotografiaseră la ieşirea dintr-un centru de dezintoxicare pentru alcoolici. El făcuse, de fapt, o vizită unui prieten. Dar fotografia făcuse vâlvă în presa de scandal. Se spusese că Ryan ieşise de la o cură de dezalcoolizare de şase săptămâni, după câteva nopţi de orgii bahice ce erau să-l coste viaţa. Se lansase şi zvonul că ar fi bolnav de SIDA. Fusese acuzat şi de homosexualitate. Ştirea se răspândise cu viteza fulgerului. Presa afirma că relaţiile lui cu soţia guvernatorului sau cu câteva dintre actriţele la modă nu fac decât să disimuleze adevărata sa viaţă intimă populată de bărbaţi. Aceste acuzaţii repetate erau cea mai bună dovadă a succesului. Mulţi erau siguri că Ryan e prea frumos pentru a fi şi cinstit. Dar se înşelau. Popularitatea lui imensă era uşor de explicat. Era unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei sale. Chiar şi cei mai afurisiţi magnaţi ai Hollywood-ului îi respectau talentul, inteligenţa şi integritatea. Impresarul lui era copleşit de numeroase invitaţii, dar Ryan nu mergea decât la una sau două serate pe lună. Sustrăgându-se recepţiilor, pe cât de inutile, pe atât de plictisitoare, devenise în acest timp personajul cel mai la modă şi mai dorit al Hollywood-ului. După numai două filme, el îşi alegea acum scenariile şi discuta îndelung cu regizorii şi producătorii înainte de a semna un contract. Şi se ştia că nu ezita să rupă contractul, dacă regizorul nu-şi respecta angajamentele. Şi asta cu riscul de a pierde bani buni! Ryan North îşi bătea joc de tot ceea ce publicul ar fi putut gândi despre el. Conta doar realismul jocului său. Restul putea şi trebuia să fie sacrificat. Ryan îşi considera frumuseţea fizică doar un avantaj în plus, nimic mai mult. Când avea de luat hotărâri importante în ceea ce privea cariera sa, nici cei mai buni prieteni nu-l puteau determina să-şi schimbe gândurile. Iar acum, Ryan nu prea înţelegea de ce îl interesa atât de mult părerea lui Kirsten Rumm. Şi îl preocupa şi altceva: de ce dorea să scape de el? De ce ţinea cu orice preţ să-l facă să se simtă nedorit? Ea se apucase din nou de lucru. Dori s-o deranjeze încă o dată. Pe buze îi apăru un zâmbet crud. Era irezistibil cu blugii uzi, mulaţi pe trupul perfect, iar bronzat, arăta foarte bine. Deschise încet uşa de sticlă. — Nu aveţi un prosop? Kirsten tresări şi îşi ridică privirea spre el. Ryan îi analiză tunsoarea băieţească: numai o şuviţă rebelă îi cădea liber pe frunte. Kirsten Rumm nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l privească furioasă, se ridică de la birou şi, peste câteva clipe, reveni cu un prosop în mână. I-l întinse fără nicio vorbă. — Mulţumesc. Kirsten privi o clipă torsul încă umed al bărbatului. Deasupra pectoralilor bine conturaţi, se înălţau sfârcurile, înconjurate de fire cârlionţate şi umede. — Apa a fost foarte bună! spuse voios Ryan. — N-a fost prea rece? întrebă ea, nu tocmai amabilă. — Nu, nu prea. Pot să mă întind lângă piscină? — Vă rog. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, îi replică ea, cu un ton care-l făcu să-şi dea seama că gândea exact contrariul. Ryan o găsea şi mai condescentă decât înainte. Şi încă o dată, avea impresia clară că îi ascunde ceva. Sau, poate, se apăra, pur şi simplu, de farmecul lui irezistibil? Poate refuza să-l accepte, aşa cum era el? Îşi azvârli prosopul pe umăr. Privirea ei se opri încă o dată pe pieptul lui gol. — Aş vrea să stăm puţin de vorbă, propuse Ryan, politicos. — Am de lucru. Acestea fiind spuse, Kirsten închise uşa de sticlă şi se întoarse la birou. Nu era pentru ultima oară când îi trântea uşa-n nas, putea fi sigur de asta. Ryan se stăpâni cu greu. Era furios. Dacă ar fi fost după el, ar fi târât-o până la piscină şi ar fi azvârlit-o în apă îmbrăcată, cu manuscrisul ei cu tot! Dar se mulţumi să se întoarcă şi să păşească aparent calm până la bazin. Sub privirea nesuferitei gazde, îşi scoase pantalonii, îi aruncă neglijent pe dalele de ceramică florentină şi se întinse pe un şezlong pe care aşezase mai întâi prosopul. Ryan North îşi dădu seama cât de ciudat se manifesta furia lui doar în clipa în care se lovi de braţul şezlongului. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi aplecă, încet, capul. Cu pleoapele închise, era pe punctul de a aţipi la soare. După câteva ocheade pe furiş, Kirsten depuse stiloul pe filele manuscrisului şi începu să privească deschis trupul bărbătesc ce se dăruia cu insolenţă soarelui.

Dulce manie de Sandra Brown Capitolul 1   - Avem un incendiu de gradul doi pe Clermont, la sud de Sixth Avenue, localizat probabil în zona 42H pe harta voastră de la Mapsco. Să fiţi acolo cât de repede. Vreau nişte filmări de calitate. Scrumul de câţiva centimetri de la capătul ţigării lui Pinkie Lewis căzu neobservat pe biroul său ponosit, aglomerat şi plin de gunoaie. Stresat, directorul de la ştiri se întrerupse cât să-i arunce un „Bună, scumpo” tinerei care tocmai măturase cu mâna o prăjiturică MoonPie veche de-o zi, o rolă de bandă adezivă de hârtie şi două căni de cafea veche, deja cenuşie, pentru a se cocoţa pe colţul biroului. - Când terminaţi cu incendiul, continuă Pinkie, îndreptându-şi din nou atenţia spre cei doi bărbaţi care stăteau pe lângă biroul lui, treceţi pe la şcoala aia primară unde copiii de clasa a treia le scriu ruşilor scrisori. Dacă ne mai rămâne timp la ediţia de la ora şase, va fi un subiect interesant. A vorbit cineva cu Jack? I-a luat patru ore să filmeze bucăţica aia despre captura de droguri. - Poate se învârte prin zonă, sperând c-o să-l lase şi pe el să guste câte ceva, rânji cameramanul, ridicând aparatul pe umăr. Reporterul, care tocmai îşi îmbrăca jacheta sport, găsi amuzantă sugestia colegului său şi râse. - Îl iau de urechi, mârâi Pinkie. Deci, ce mai aşteptaţi, băieţi? continuă, făcând să le dispară rânjetele, căci în glasul lui se simţea o notă specială, care avea darul să provoace schimbări miraculoase într-un om. Nenorocitul Ala de incendiu va fi stins până ajungeţi voi acolo. Vreau să văd flăcări, fum, tragedie în desfăşurare, ţipă el, fluturând expresiv braţele. Acum, tăiaţi-o! Reporterul şi cameramanul ieşiră în grabă, împiedicându-se. Pinkie aruncă o privire întunecată în urma lor şi-şi trecu o mână prin păr. Sau prin ceea ce rămăsese din el - mai precis, peste chelia ce i se mărea zi cu zi, cuprinzându-i fruntea cărnoasă. Feţei rumene şi părului de un blond deschis le datora această poreclă[1]. - Într-o bună zi o să faci atac de cord, remarcă tânăra, în timp ce, cu o expresie de dezgust întipărită pe faţă, strivea mucurile a trei ţigări rămase în scrumieră. Nu fuseseră stinse complet, şi rotocoale de fum acru se ridicau din ele în atmosfera deja poluată a redacţiei de ştiri a televiziunii. - Nu. Beau prea mult whisky. Nu se apropie boala de mine. Pinkie apucă un pahar de plastic şi luă o înghiţitură, dar se strâmbă simţind gustul cafelei stătute. - Îţi fac cinste cu o cafea, spuse, luând-o de braţ pe femeie şi conducând-o pe hol, spre un colţ în care nume­roase automate erau înghesuite pentru a nu sta în calea angajaţilor. Pinkie începu să-şi pipăie buzunarele în căutare de mărunţiş, dar, ca de obicei, nu găsi nimic. - Dă-mi voie să-ţi fac eu cinste de data asta, îl opri Kari Stewart, zâmbind. Cafeaua era prea tare şi amară, dar măcar era fierbinte, încrucişându-şi picioarele, Kari se sprijini de perete şi bău cu atenţie din pahar. Pinkie îi zâmbi cu afecţiune părintească. - Doamne-Dumnezeule, da' ştiu că-mi place să te privesc. Am o zi dată naibii! Una dintre camerele video e pe ducă. O să mă coste o avere s-o repar, apoi o să fiu luat în şuturi că am depăşit bugetul. Doi dintre reporterii mei serioşi, dar lipsiţi de farmec, sunt la pat, doborâţi de gripă. Râgâi. Trebuie să beau ceva. - Ai nevoie de o masă caldă, echilibrată, de mult mai puţine ţigări, de mult mai puţin whisky... - Da, mami... - ... şi de o femeie de treabă care să aibă grijă de tine. - A, da? întrebă Pinkie pe un ton sfidător. Era un subiect de conversaţie frecvent. Te gândeşti la cineva anume? - La Bonnie. - Stafida aia zbârcită! E prea bătrână pentru mine. Kari râse. Operatoarea panoului de control, care gestio­na toate apelurile telefonice adresate postului de televi­ziune cu o rapiditate şi cu o răbdare de-a dreptul uimitoare, ofta de ani buni după scorţosul director de ştiri. - N-ai să te schimbi niciodată, Pinkie. Eşti fixat într-ale tale, încăpăţânat, morocănos şi previzibil. De-asta te iu­besc, îl împunse ea cu degetul în colacul de grăsime ce-i atârna peste curea. - Cum a decurs interviul? - A fost tot atât de mizerabil pe cât se zvonea. în acea dimineaţă, Kari îi luase un interviu unui fost actor de televiziune cam bătrâior, care juca în pre­zent în piese de „teatru serios”, desfăşurate în cluburi sau în baruri. - Înţeleg de ce s-au dus de râpă diversele lui seriale. A fost grosolan, nesuferit şi dispreţuitor. Dar tot eu voi râde la urmă. Am fost la repetiţia de aseară. Spectacolul e varză. Nu credeam vreodată că ar putea cineva să distrugă o piesă atât de minunată cum e cea a lui Neil Simon. Pinkie mototoli paharul gol şi-l aruncă aproximativ în direcţia coşului de gunoi. Nu-l nimeri, dar el nu băgă de seamă. - Dă-i peste nas moşului, loveşte-l direct în orgoliu! Nu încerca să înfrumuseţezi lucrurile. Vreau chestii cu tupeu la ştiri, chiar şi în timpul segmentului tău de divertisment. Kari îl salută milităreşte. - Am înţeles, şefu'. Faţa de un roşu intens a lui Pinkie se lăţi într-un rânjet, în vreme ce-şi aprindea o ţigară fără filtru. - Iată încă ceva care mă înnebuneşte la tine. Nu-mi răspunzi niciodată obraznic, îi spuse el, pornind cu pas săltat spre redacţia de ştiri. Şi ai nişte picioare grozave, îi mai strigă peste umăr. Kari acceptă complimentul exact aşa cum era, ca pe o tachinare prietenească. Pinkie îi fusese prieten şi aliat încă de când se angajase la WBTV, cu cinci ani în urmă. În vreme ce alţii se intimidau în faţa certăreţului director de ştiri, Kari, aflată la început de practică, dar având mai multă experienţă în jurnalismul de televiziune decât îi conferea diploma de absolvire a facultăţii, îi spusese verde în faţă că nu credea în ameninţările lui, câştigându-şi astfel pentru totdeauna respectul lui. Nimeni n-ar fi în­drăznit să îi vorbească aşa cum o făcea ea, şi de fiecare dată scăpa nepedepsită datorită afecţiunii reciproce dintre ei. Ştia că, de fapt, nu era nici pe departe atât de aprig pe cât se prefăcea. Pinkie o considera un reporter dedicat, conştiincios, plin de iniţiativă. Se putea baza pe ea că n-o „va da în bară”, după cum se exprima el. În acelaşi timp îi plăcea personalitatea ei caldă, feminitatea ei. Bănuise că şi te­lespectatorii aveau să fie la fel de fermecaţi ca el şi se dovedise că avusese dreptate. Când Kari se căsătorise cu Thomas Wynne, cu doi ani în urmă, Pinkie se temuse că avea s-o piardă. Dar ea îl asigurase că voia să lucreze în continuare. - Thomas e de acord. Până când vom hotărî să ne în­temeiem o familie, mă lasă să fac ceea ce-mi doresc. Iar eu vreau să lucrez în continuare pentru tine. - S-ar putea să apară un conflict de interese, Kari, re­marcase Pinkie. Cum poţi realiza reportaje obiective des­pre ceea ce se întâmplă în consiliul de administraţie al oraşului dacă soţul tău face şi el parte din acest consiliu? - M-am gândit deja la asta. Oricât de râu mi-ar părea să renunţ la un asemenea subiect, cred că aşa se cuvine să procedez. - Şi atunci ce ne rămâne de făcut? - Am o idee pentru un segment de divertisment în cadrul programului de ştiri. Sprâncenele albicioase ale şefului se ridicaseră brusc, coborând apoi într-un gest de încruntare meditativă. - Hai să discutăm. Pinkie avusese încredere în judecata şi în capacitatea ei de a-şi transpune cu succes ideea în realitate. Criticile lui Kari Stewart erau un moment de vârf în cadrul fiecărei emisiuni de ştiri. Era spirituală şi incisivă, fără a fi aspră sau rea. Telespectatorii o adorau. Kari intră în sala de editare şi închise uşa după ea. Se aruncă pe scaun şi scoase o rolă de bandă video din geanta ei supradimensionată, pe care o folosea atât ca poşetă, cât şi ca geantă de lucru. Dându-şi la o parte de pe obraz un smoc de păr blond rebel, introduse rola în consola de editare computerizată şi începu să urmărească interviul pe care îl făcuse cu o oră înainte. Luă apoi telefonul şi formă un număr de interior. - Sam, bună! Kari la telefon. Poţi să aduci la sala de editare caseta cu filmul pe care l-ai înregistrat aseară, la repetiţie, te rog? Mulţumesc. Câteva minute mai târziu, uşa se deschise în spatele ei, iar ea spuse, fără să se întoarcă: - Pune-o jos, Sam. Mulţumesc. O s-o folosesc ca ma­terial suplimentar. Mă ocup de ea imediat. Apăsa cu pricepere pe tastatura computerului în vre­me ce urmărea pe unul dintre monitoare înregistrarea needitată, iar pe celălalt, versiunea editată pe care o pre­gătea pe computer. Era atât de prinsă de ceea ce făcea, încât nici nu observă că uşa nu se închisese. - Kari! Auzind vocea lui Pinkie şi tonul nefamiliar din glasul lui, Kari întoarse capul. Îl văzuse în diverse stări de spirit, mergând de la entuziasm, când reuşeau să pună mâna pe o ştire înaintea tuturor concurenţilor, până la melancolia de beţiv provocată de un rating slab, dar nu-l mai văzuse niciodată aşa cum arăta acum: dezumflat, fără vlagă, neno­rocit şi, lucrul cel mai ciudat, palid. Se ridică pe jumătate. - Pinkie? Ce e? El îşi puse o mână pe umărul ei şi o împinse uşor înapoi pe scaun. - Am primit un raport de accident pe frecvenţa radio a poliţiei, acum câteva minute. - Şi? Un val îngheţat de groază îi inundă inima. Ce fel de accident? Pinkie îşi trecu palma peste cap, apoi peste faţă, schimonosindu-şi trăsăturile. - O maşină a lovit un pieton. La doar câteva cvartale de aici, chiar în centru. Am trimis un cameraman acolo. Tocmai m-a sunat. Kari se ridică acum complet, luptându-se cu mâinile care parcă încercau s-o ţină pe loc. - Thomas? I s-a întâmplat ceva lui Thomas? Nu exista nimeni altcineva în viaţa ei. Pinkie nu s-ar fi purtat astfel dacă n-ar fi fost vorba despre Thomas. Dădu să iasă înnebunită pe uşă, dar Pinkie o opri: - Da, despre Thomas e vorba, Kari. - E rănit? Ce s-a întâmplat? Ce? - L-a lovit un camion. - O, Doamne! Pinkie îşi pironi privirea undeva la nivelul pieptului ei, adică până în locul unde ajungea statura lui măruntă. - Accidentul a fost... fatal. A murit pe loc. Îmi pare rău, scumpo. Se scurseră câteva secunde îngheţate. Kari rămăsese nemişcată, mută. Era înlemnită, nu-i venea să creadă. Apoi, aproape şopti: - Adică îmi spui că Thomas e mort? Mâinile ei se agăţară de pieptul cămăşii lui Pinkie, scuturându-l. L-a lovit un camion?! L-a omorât?! ţipă ea. Câţiva dintre angajaţii televiziunii se înghesuiau acum în pragul cabinei de editare. Femeile plângeau. Bărbaţii erau vizibil tulburaţi. - Kari, Kari, croncăni Pinkie, bătând-o uşor pe spate. - E o greşeală. Nu poate fi... - I-am cerut reporterului să-mi confirme de mai multe ori înainte să vin să te anunţ. Ochii ei erau aprinşi pe chipul palid. Buzele i se mişcau, fără să poată scoate vreun sunet. - Haide, spuse Pinkie blând. A fost dus la Denver Ge­neral. Te duc eu cu maşina.   Frigul a fost primul lucru care o izbi. Nu mai intrase niciodată într-o încăpere atât de rece. Uşile batante se închiseră tăcute în spatele ei şi al lui Pinkie când intrară. Se făcu mică, strângându-se lângă el, cuprinsă pe loc de ură împotriva acelui spaţiu de o curăţenie absolu­tă, clinică. Luminile fluorescente îi răneau ochii. Intensitatea lor o insulta. N-ar fi trebuit ca încăperea aceea să fie întunecată şi liniştită, dând morţii oarece demnitate şi respect? Dar aici moartea era considerată doar un fenomen fizic. Locul ăsta era atât de steril! Şi atât de rece! Simţi impulsul să se întoarcă şi să fugă, dar Pinkie o îndemnă să înainteze. Un bărbat în halat alb de laborator îşi înălţă privirea de la birou şi se ridică imediat. - Doamna Wynne? - Da. Îi conduse la o masă mare, acoperită cu un cearşaf alb. Sub cearşaf se afla forma încremenită a unui bărbat. Kari începu să scâncească involuntar şi-şi înfipse pumnul în gură, zdrobindu-şi buzele. Cum ar fi putut suporta să vadă corpul lui Thomas deformat ţi însângerat? Avea să-l facă de râs şi să se facă şi ea de râs? Avea să ţipe? Să leşine? Să se lase cuprinsă de isterie? Legistul dădu cearşaful la o parte. La început se gândi că totul era o glumă de prost gust pe care i-o făcea cineva. Sau vreo greşeală cu totul ieşită din comun. Privirea îi zbură spre bărbatul care ţinea cearşaful. Acesta citi întrebarea mută din ochii ei şi înţelese că nu-i venea să creadă. - A murit în urma impactului, o lămuri el încet. Camionul l-a lovit din spate. Trauma i-a afectat coloana, ajungând până în creier. Are o vânătaie pe spate. În rest... Şi nu mai adăugă nimic. Kari îşi coborî privirea spre cadavrul lui Thomas. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi dormit. Nimic altceva. Faţa îi era relaxată. Părul argintiu, care i se păruse atât de atrăgător când îl întâlnise pentru prima dată, era pieptănat cu grijă. Mâna întinsă pe lângă corp părea doar să se odihnească, pregătită să ridice o rachetă de tenis ori s-o mângâie pe păr. Trupul lui înalt părea la fel de puternic ca în cursul dimineţii, când îl sărutase la plecare. Mergea cu sfinţenie la sala de fitness, ca să-şi menţină tonusul muscular şi să evite îngrăşarea care vine odată cu înaintarea în vârstă. - Thomas, Thomas, iubitule! Şoapta ei răsună tare în încăperea cufundată în tăcere. Aproape se aşteptă ca el să deschidă ochii şi s-o privească, să-i rostească numele, să zâmbească. Avea să vadă din nou strălucirea din ochii lui albaştri şi să audă sunetul plin al râsului său. Crezuse că nu va suporta să-i vadă trupul strivit, însă era chiar mai rău să-l vadă arătând atât de normal. Faptul că era neatins făcea ca întreaga poveste să pară cu atât mai absurdă şi ireală. Parcă nimic nu se întâmplase! Şi totuşi lucrurile stăteau chiar aşa. Thomas rămânea îngrozitor de nemişcat. - Unde doriţi să-l trimitem? - Să-l trimiteţi? repetă ea pierdută. - Am să vă sun eu mai târziu, i se adresă Pinkie bărba­tului. Doamna Wynne nu a apucat încă să facă pregătirile necesare. - Înţeleg. Legistul dădu să acopere la loc cadavrul cu cearşaful. - Stai! strigă ea. Cuvântul răsună cu un ecou sinistru între pereţii acoperiţi cu faianţă. Nu putea să-l părăsească. Nu în acel loc îngrozitor. Nu în acea cameră foarte, foarte rece. Dacă îl lăsa să zacă acolo, cu chipul acoperit de pânza aceea, totul avea să devină aievea. Încă nu putea face faţă gândului. Nu putea să accepte că Thomas, soţul ei, era mort. - Kari, trebuie să pleci. Pinkie îşi puse blând mâinile pe umerii ei. - Thomas! Ochii i se umpleau de lacrimi ce i se rostogoliră grele pe obraji. Întinse nesigură degetele spre soţul ei. Îi atinse părul, fruntea. Apoi, cuprinsă de hohote incontrolabile, se prăbuşi în braţele lui Pinkie, iar el o ajută să iasă.   Era ceva surprinzător, nemaivăzut, bizar. Ziua accidentului fusese senină. Dintr-un motiv inexplicabil, şoferul camionului de livrări pierduse controlul în curbă. Camionul derapase, sărise peste bordură şi îi răpise oraşului Denver pe unul dintre cei mai importanţi cetăţeni ai săi, lăsând-o văduvă pe Kari Stewart Wynne. Soţul ei tocmai se întorcea pe jos, spre tribunal, după o întâlnire pe care o avusese la prânz. Se plimba neştiutor, cuprins de acel fals simţ al siguranţei, specific oamenilor când venea vorba despre propria trecere în eternitate. Omul murise chiar în clipa impactului. Kari se zgâi la sicriul acoperit de flori, întrebându-se cum era posibil ca Thomas, soţul ei plin de viaţă, să fie închis fără viaţă în el. Strânse mâna lui Pinkie. El fusese un adevărat bastion pentru ea în ultimele două zile, ocupându-se de miile de detalii ale înmormântării, în vreme ce ea trăia ca într-o ceaţă densă. Era bucuroasă de acest pustiu mintal în care se cufundase, pentru că o apăra de contactul cu realitatea. Dacă n-ar fi fost aşa, nu ar fi reuşit să reziste. Nu avea părinţi care să o ajute în aceste clipe. Mama ei murise când era mică. Tatăl ei, pe care îl adorase şi îl admirase, murise chiar înainte ca ea să termine Facultatea de Comunicare. Iar acum îi fusese răpit şi Thomas. Trecu prin toate ritualurile de înmormântare fără să simtă nimic, în afara unui gol imens în suflet. De-abia pe drumul de întoarcere acasă, în maşina lui Pinkie, însoţită de el şi de Bonnie, începu să plângă. Bonnie îi întinse, în tăcere, o cutie de şerveţele. - Vă mai amintiţi când ne-am căsătorit? îi întrebă Kari retoric. Oamenii au fost şocaţi. În timp ce vorbea, observă că vocea îi era răguşită. Poate că plânsese mai mult decât îşi amintea. - Oamenii sunt mereu şocaţi când un cuplu nu se înca­drează în standarde. Erau peste treizeci de ani diferenţă de vârstă între voi, spuse Pinkie. - Treizeci şi doi de ani, mai exact. Dar nu am simţit niciodată c-ar fi existat o diferenţă. - Thomas nu-şi arăta vârsta. Cu siguranţă nu trăia ca majoritatea bărbaţilor de şaizeci şi ceva de ani. Kari îi zâmbi lui Bonnie. - Nu, aşa e. Îşi aruncă privirea pe fereastră, mirată să vadă atât de multă mişcare. Pentru majoritatea oamenilor, era doar o zi obişnuită de lucru. Viaţa mergea mai departe. - Am suferit foarte mult după moartea tatălui meu, continuă ea, pe un ton meditativ. Îmi amintesc că am venit să lucrez la WBTV cu singura intenţie de a face din muncă punctul central al vieţii mele. Slujba avea să fie singurul meu motiv de-a trăi. Apoi, l-am cunoscut pe Thomas. El mi-a dat din nou un scop în viaţă. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el. Eram atât de fericiţi, oftă ea. Oare soarta e invidioasă pe fericirea oamenilor? - Uneori aşa îmi vine să cred, răspunse Bonnie cu blândeţe. Eşti frumoasă şi talentată. Thomas Wynne era bogat şi plin de succes. Voi doi păreaţi să aveţi o viaţă perfectă. - Aşa era, confirmă Kari, pe când Pinkie intra cu ma­şina pe aleea ce ducea la casa în care locuise cu Thomas. Intraţi, vă rog! - Eşti sigură? o întrebă Pinkie. Nu vrem să te deranjăm, dar al naibii să fiu dacă nu mi-ar prinde bine un păhărel de ceva. - Am rezerve din băutura ta favorită, spuse Kari, sco­ţând din poşetă cheia de la uşa din faţă. Le dăduse liber în acea zi oamenilor care aveau grijă de casă, pentru a putea participa la înmormântare. Şi ştiuse că, după aceea, nu şi-ar fi dorit să-i aibă în preajmă decât pe prietenii ei cei mai apropiaţi. Nimeni altcineva n-ar bea din poşirca aia care-ţi place ţie. Pe Pinkie îl mişcă încercarea ei de a glumi. Ştia că se prăbuşea pe dinăuntru. Kari îl adorase pe Thomas Wynne. El, personal, nu considerase sănătoasă relaţia lor, dar nu îndrăznise niciodată să-i spună acest lucru prietenei lui. Ea nu putea suferi nici umbra unei critici la adresa soţului ei. Casa era rece şi întunecată, deşi un soare blând îşi strecura razele prin ferestrele cu stinghii de lemn puse în cruce. Kari porni termostatul când intră în sufragerie, îşi dădu jos haina şi pălăria, apoi păru să ezite, neştiind ce să facă mai departe. În cele din urmă, le aruncă pe un fotoliu. - Aduc eu băuturile, se oferi Pinkie, traversând încăpe­rea pentru a ajunge la barul bogat ornat. Tu ce vrei să bei, Bonnie? - Whisky simplu. - Aşa da. Kari? -O... orice. Se lăsă abătută să cadă într-un fotoliu. Bonnie Ştrand se aplecă în faţă din şezlongul pe care era aşezată şi o prinse pe Kari de mână. Pinkie fusese nedrept când o făcuse stafidită. Nu era. Nici pe departe. Şuviţele argintii din părul ei castaniu păreau chiar să-i îndulcească trăsăturile. Chipul avea riduri de personalitate, dar aces­tea îi sporeau expresivitatea, în loc să o reducă. Se ţinea bine pentru cei patruzeci şi ceva de ani ai ei, deşi soţul o părăsise după ce-i făcuse trei băieţi, unul după altul. De la vârsta de douăzeci şi doi de ani făcuse eforturi uriaşe să se întreţină pe ea şi pe cei trei băieţi. Dar acum copiii crescuseră, terminaseră facultatea şi se descurcau bine pe cont propriu. Bonnie era dură, dar bună la suflet. După părerea lui Kari, Bonnie Ştrand era una dintre cele mai „zdravene” persoane pe care le cunoştea. - Va trebui să mă mut din casa asta, spuse Kari, rupând tăcerea. - De ce? întrebă Bonnie, căreia nu-i venea să creadă ce aude. - Scumpo, zise şi Pinkie, apropiindu-se de ele cu două pahare în mâini, nu ai nicidecum dispoziţia să iei o astfel de decizie acum. - Dacă nu mă concentrez, dacă nu mă gândesc, mi-e teamă că o să mi se atrofieze creierul şi am să intru în comă. Era nevoită să se forţeze să trăiască mai departe, nu vedeau şi ei asta? Nu, nu avea chef să facă nimic, cu siguranţă nu să-şi plănuiască viitorul, deşi ştia că trebuia s-o facă. - O să mă mut imediat ce termin de împachetat. - Eşti sigură că vrei să raci asta? întrebă Pinkie, punându-i un pahar în mână. Era brandy. Sorbi din el şi savura elixirul ce-i crea o senzaţie de arsură, alunecându-i pe gât până în stomac. - Da. Asta a fost casa primei familii a lui Thomas. I-aţi cunoscut azi pe fiul şi pe fiica lui. Ar fi putut să nu mă accepte când ne-am căsătorit, dar nu s-a întâmplat asta. Mama lor a făcut din casa asta un cămin. Ei au crescut aici. Nu mi-am dorit niciodată ca ei să simtă că vreau să mă fac stăpână peste ceva ce nu îmi aparţinea, explică ea, după care mai luă o gură din băutură. După ce ne-am căsătorit, iar Thomas şi-a modificat testamentul, am insis­tat ca această casă să rămână copiilor lui. - N-aş zice că a fost o concesie prea mică, remarcă Pinkie. Locuinţa asta valorează pe puţin un milion. Proprietatea, amplasată în cartierul Cherry Hills, cea mai luxoasă zonă din Denver, se întindea pe mai bine de trei acri. O alee străjuită de brazi argintii ducea la conacul cu cincisprezece camere, în stil Tudor, ce se mândrea cu o piscină în spate, cu grajduri, precum şi cu un teren de tenis cu nocturnă. Terenurile erau la fel de spectaculoase ca şi casa. Kari îşi deschise larg braţele, afişând un zâmbet lumi­nos, şi întrebă: - Ce-ar putea o fată muncitoare ca mine să facă cu toa­te astea? Din expresiile lor neîncrezătoare, îşi dădea scama că nu erau convinşi. - Nu voi mai primi oaspeţi, în felul în care o făceam împreună cu Thomas. Majoritatea prietenilor noştri erau, de fapt, prietenii lui. O să-mi iau lucrurile şi o să-mi găsesc o locuinţă mai mică. Îşi coborî privirea spre păhărelul de brandy, uitându-se cum lumina soarelui de după-amiază îşi iriza culoarea în tonuri somptuoase. În plus, nu vreau să mai locuiesc aici fără... Un nou val de lacrimi o copleşi. Când reuşi să se liniştească, i se adresă lui Pinkie: - Încă mai am un loc de muncă, nu? - Nu-ţi face griji pentru slujbă, mormăi acesta, îndreptându-se spre bar ca să-şi umple din nou paharul. - Când Sally Jenkins s-ar face luntre şi punte să prindă un post pe sticlă? Nu, domnule. Mă întorc la lucru peste o săptămână. - Pentru numele lui Dumnezeu, Kari, exclamă Pinkie, răsucindu-se pe călcâie. Stai liniştită cât ai nevoie. Lasă-ţi timp să te vindeci. Uită de Micuţa Domnişoară Ambiţioasă, îţi ţine locul deocamdată, dar când te întorci, postul de la ştiri te aşteaptă. Ştii asta. Iar tipa aia, Jenkins, poate să se facă luntre şi punte cât o vrea. - Ce înseamnă asta? întrebă Bonnie brusc, îndreptându-şi spatele. - Cum adică ce înseamnă? - Felul în care ai zis „luntre”. - Înseamnă că există un termen mult mai sugestiv pentru ceea ce e dispusă să facă pentru a-şi asigura un loc pe sticlă. - De exemplu, să se culce cu cineva care i-ar putea asi­gura locul ăla? Bonnie strânse puternic din dinţi. - Da. - S-a oferit? Pinkie îşi înfipsese bine pumnii cărnoşi în şolduri când se întoarse cu faţa spre ea. - Da. Şi ce-i cu asta? - Şi tu ce-ai făcut? întrebă Bonnie, rece. - Nimic. Nu mă folosesc de pat pentru negocieri. Bonnie zâmbi paşnic şi se lasă înapoi pe spate în şezlong. - Pentru ce-l foloseşti, atunci? Mârâind ca un câine furios, Pinkie se întoarse din nou spre Kari. - Ştii că locul tău de muncă e în siguranţă. Kari urmărise fascinată schimbul de replici dintre cei doi prieteni ai ei: - Îţi mulţumesc, Pinkie, dar nu vreau să-mi iau liber mai mult decât e normal. Imediat după ce mă mut de aici, voi avea nevoie să mă întorc la muncă. Asta şi-ar dori şi Thomas, încheie şoptit, plecându-şi capul. Degetul desena cercuri nesfârşite pe buza paharului de brandy. Bonnie îi aruncă o privire grăitoare lui Pinkie şi se ridică. - Noi ne retragem, Kari, dacă eşti sigură că nu mai pu­tem face nimic pentru tine. Kari se ridică şi ea. - Nu. Vă mulţumesc tare mult. Voi fi bine. Trebuie să rămân singură o vreme. La uşă, Pinkie o prinse de mână. - Întoarce-te la muncă oricând vrei tu, când ai chef, dar nu fi prea dură cu tine! - Nu sunt, sincer. - Asta îmi place la tine. Ai tupeu. Kari îi zâmbi plină de afecţiune. Chiar şi în costumul întunecat şi purtând cravată, tot şifonat şi neîngrijit arăta. - Şi să nu uiţi de picioarele mele grozave, îl tachina blând. Pinkie o sărută pe obraz, apoi se întoarse jenat. Bonnie aştepta de cealaltă parte a maşinii ca el să-i deschidă uşa. - Ei, ce mai stai acolo? o întrebă. Intră! Se strecură la volan, iar lui Bonnie nu-i mai rămase decât să-şi deschidă singură uşa. O trânti zdravăn, apoi maşina plecă. Buzele lui Kari se arcuiră într-un zâmbet, care păli însă imediat ce întoarse spatele uşii, trezindu-se faţă în faţă cu vidul uriaşei case şi cu vidul din viaţa ei.   Berea era rece şi înţepătoare. Nici măcar nu-i simţi gustul, aşa că puse cutia deoparte. Era tolănit în fotoliul lui favorit. Se mula după coloana Iui de parcă ar fi fost anume conceput pentru el. Rămăsese cu degetele îmbinate ca un cort, pe deasupra căruia pri­virea nu i se dezlipea de ecranul televizorului. Sunetul era dat pe mut. Ştia deja pe de rost tot ce se spunea în reportajul de ştiri, dar imaginile îi stârneau, în continuare, curiozitatea. Era, probabil, singurul om din oraş care nu luase parte la acea înmormântare. Prima Biserică Prezbiteriană fusese plină-ochi. O parte dintre cei care veniseră se văzuseră nevoiţi să stea în picioare în curtea bisericii. Aproape toţi cei prezenţi urmaseră cortegiul funerar până la cimitir. În­mormântarea devenise subiect de ştiri la toate posturile de televiziune din Denver. Thomas Wynne, antreprenor în imobiliare şi consilier pentru bunăstarea comunităţii, fusese un om foarte res­pectat. Fusese căsătorit cu o vedetă de televiziune locală, inteligentă şi frumoasă. Împreună, reprezentaseră visul american. Dar visul acesta se încheiase. Iar el, Hunter McKee, era nevoit să-l transforme într-un coşmar pentru văduva lui Wynne. Îi sună telefonul. Îşi ridică pe frunte ochelarii cu ramă din carapace de ţestoasă şi se aplecă să oprească video-casetofonul conectat la televizorul lui. - McKee, rosti aspru în receptor. - Hunter, sunt Silas Barnes. - Bună, Silas! Cum a fost prima săptămână după pensionare? - Agitată. Hunter râse. - Sunt sigur că după ce-ai fost procurorul districtual al Denverului timp de peste douăzeci de ani, o să-ţi la ceva vreme să te obişnuieşti cu prea multă pace şi linişte. - Presupun că ai auzit ştirile. Fostul procuror districtual sări peste discuţiile de curtoazie, trecând direct la motivul pentru care sunase. Hunter era genul de om care aprecia economia de vorbe. - Da, îi răspunse sobru. Mi-ai lăsat o moştenire al naibii de mizerabilă, Silas. - Îmi pare rău. Era de mult mizerabilă, dar acum... - Deh, acum... Hunter oftă din greu, trecându-şi, cu un gest de exasperare, mâna prin părul de un roşcat-închis, ca şi cum ar fi fost din mahon. - Păcatele domnului Wynne se vor răsfrânge asupra văduvei sale. - Pare o tânără femeie de treabă. - Descrierea asta nu e tocmai sugestivă, Silas. Bărbatul mai vârstnic râse. - Încerc doar să te fac să te simţi mai bine. Crezi că va coopera? - Mi-e teamă s-o întreb. - S-ar putea să nu-ţi permiţi luxul de-a o întreba. S-ar putea să fii nevoit s-o obligi. - De asta mă tem şi mai mult. - Ei bine, dacă pot să te-ajut cu ceva... - Puteai să-ţi mai amâni pensionarea cu vreo câteva luni, până se lămurea povestea asta. - N-am putut din cauza bolii. Urăsc faptul că am fost nevoit să arunc treaba asta pe umerii tăi. Mă tem că, în scurt timp, o să fii îngropat până la gât în belele, Hunter. - Ei bine, asta e ceva inevitabil, nu-i aşa? - Mă tem că da. Şi dacă n-aş fi crezut că poţi face faţă belelelor ăstora, nu te-aş fi propus pe tine cu titlu provizoriu pentru funcţia asta. Foarte probabil vei primi aprobarea oficială prin vot, pentru a-ţi păstra postul, când se vor organiza alegerile speciale. - Apreciez votul de încredere. Mulţumesc pentru telefon. - O zi bună! Hunter închise telefonul şi mai luă o gură de bere. Aşteptând să se deruleze caseta din videocasetofon, îşi puse din nou ochelarii. Pomi caseta din nou, deşi o urmărise deja de vreo zece ori de când fusese transmisă iniţial la ştirile de la ora şase, de mai devreme. Iat-o coborând din limuzină. Îmbrăcată într-o rochie de culoare neagră, părea al naibii de fragilă, ca o păpuşă care s-ar fi putut strica. Postura şi mersul ei erau sigure şi drep­te, chiar dacă îşi ferea capul de mulţime şi de camere. Era, probabil, dificil să fii o celebritate când treceai printr-o tragedie. Din cauza poziţiei sale, toată lumea o urmărea, martoră la durerea ei. Nu avea parte de nici un moment de intimitate. Cu toate acestea, reuşea să-şi păstreze perfect demnitatea şi ţinuta. Acolo. Camera surprinse un prim-plan cu chipul ei. Chipul acela! Deşi era ascunsă parţial de un voal negru drapat în jurul pălăriei, avea o faţă încântătoare. Cu certitudine, nu era chipul unui duşman. Unghiurile şi planurile erau clar definite, acesta fiind şi unul dintre mo­tivele pentru care era atât de fotogenică, presupunea el. Nu era prea machiată, dar asta nu-i ştirbea cu nimic din farmec, făcând-o doar să pară mai moale, mai tânără şi mai vulnerabilă. Trase o înjurătură în şoaptă. De ce nu arăta dură şi călită? De ce nu părea vicleană şi trecută prin lume, istovită şi şireată, subtilă şi înşelătoare? Sarcina lui ar fi fost mai uşoară dacă ea n-ar fi afişat aerul ăla afurisit de eroină tragică, de prinţesă năpăstuită dintr-o poveste de fraţii Grimm. Linia bărbiei îi era delicată, dar fermă. Nasul era fin croit. Gura îi era moale şi... la naiba!... să-i spunem doar feminină. Nu exista nici un cadru direct cu ochii ei şi era mai bine aşa. Probabil era mai bine pentru el să nu-i vadă ochii. Nici forma, nici culoarea lor. Părul ei blond era pieptănat cu grijă într-un coc strâns la ceafă. Acum urma partea care îl emoţiona de flecare dată. Ori de câte ori urmărea caseta, ca un masochist, în momentul în care ea lua acel trandafir alb, inima lui începea să bată nejustificat de repede, iar în gât i se forma un nod sus­pect. Prin voal, buzele ei sărutau bobocul alb perfect. Apoi îl aşeza plină de dragoste pe sicriu. Degetele, mici şi delicate ca ale unui copil, păreau să ezite să se desprindă de floare. Pierzându-şi răbdarea, Hunter se întinse spre butonul care închidea videocasetofonul şi îl apăsă brusc. Destul. Nu avea să mai urmărească acea casetă. Îşi aruncă oche­larii pe măsuţă şi se îndreptă spre bucătărie, ca să-şi mai la o bere. Îşi făcea griji din nimic. Poate că nici nu va fi nevoie vreodată s-o interogheze pe doamna Thomas Wynne. Dar dacă se ajungea la asta, avea s-o facă şi se va pregăti temei­nic pentru întâlnire. Avea o sarcină de îndeplinit, şi nimic, absolut nimic nu avea să-l împiedice s-o îndeplinească pe cât de bine putea. Era procurorul districtual al oraşului şi al districtului Denver până se puteau organiza alegerile speciale pentru a-l înlocui pe Silas Barnes. Iar dacă voia să obţină postul pentru totdeauna trebuia să se remarce, fiindcă avea să fie urmărit îndeaproape de contribuabili. Pe lângă ambiţia lui personală, trebuia să se facă întotdeauna dreptate. Nu-i aşa? Aşa era. Atunci de ce se simţea ca naiba? De ce nu era însufleţit de zelul războinicului legii, pornit în căutarea adevărului? Unde era nerăbdarea de a sfâşia secretele şi de a scoate la lumină viaţa soţilor Wynne? De ce simţea, în schimb, un impuls feroce de-a o proteja pe Kari Stewart Wynne de toată lumea? Chiar şi de el însuşi? Se duse la fereastra apartamentului şi ridică jaluzelele, îşi aruncă privirea în depărtare, spre orizontul nocturn al oraşului Denver. Ce făcea ea în noaptea aceea? Oare mai purta rochia neagră? Părul îi era tot prins în acel coc strâns? Avea pe cineva cu ea în noaptea aceea? Să o consoleze, s-o ţină în braţe? Se simţea otrăvit de un sentiment la fel de amar ca berea. Era gelozie.   Prima zi după întoarcere avea să fie cea mai grea. O ştia prea bine, aşa că n-avea decât să strângă din dinţi, să intre pe uşă şi să termine odată. Numai de n-ar privi-o cu milă. Numai de n-ar privi-o deloc. Putea suporta camerele video şi cele din studio. Erau nişte ochi impersonali. Dar nu suporta să fie privită pe furiş de ochii oamenilor. Bonnie îi făcu semn din cabina ei, fluturându-şi dege­tele într-un semn de încurajare. Kari străbătu holurile, îndreptându-se spre partea din spate a clădirii, lăsându-se pătrunsă şi alinată de aerul familiar al locului. Nimic nu se schimbase în redacţia de ştiri, cu excepţia personalului. Monitoarele montate aproape de tavan, pentru a putea fi urmărite cu uşurinţă din orice punct al încăperii, prezentau o varietate de programe de tele­viziune. Cele trei televiziuni naţionale importante nu lipseau. În acel moment, una dintre ele prezenta un cuplu strâns îmbrăţişat, dintr-o telenovelă, o alta, un câştigător al unei emisiuni-concurs, iar cealaltă, o gospodină plângându-se de petele rămase pe rufe. Două televiziuni lo­cale private transmiteau sitcomuri vechi de treizeci de ani. Alt monitor afişa raportul de la bursă, iar un altul urmărea interiorul propriului lor studio, gol şi întunecat în acel moment. O perdea de fum de ţigară plutea peste şirurile de bi­rouri, într-un colţ se desfăşura un concurs de aruncat ghemotoace de hârtie la coş. Participanţii erau câţiva editori video care n-aveau nimic de făcut, în aşteptarea întoarcerii reporterilor de pe teren, cu scenarii şi casete. Producătorul ştirilor de la ora şase îşi înjura de mama focului fosta soţie în faţa unui ascultător binevoitor. Tele­foanele sunau neîncetat. Reţelele agenţiilor de presă transmiteau într-un ritm rapid ştiri din lumea întreagă. Biroul lui Pinkie era gol. Kari se îndreptă agale spre biroul ei, separat de celelalte prin panouri portabile de circa doi metri înălţime. Masa ei era înecată în cores­pondenţă. O sortă, scoţând plicurile despre care ştia că reprezintă corespondenţă profesională şi punându-le deoparte pe cele pe care le recunoştea drept scrisori de consolare. Peste o oră, avea deja crampe la mâna dreaptă după nenumăratele mulţumiri scrise drept răspuns la scrisorile de consolare. Tocmai terminase, când în aer se revărsă vocabularul plin de obscenităţi al lui Pinkie, pe care oricine l-ar fi recunoscut dintr-o mie. Kari se ridică în picioare şi-l văzu chiar când dădea colţul biroului său, strigând insulte la adresa lui Sally Jenkins şi a directorului de studio, care veneau în urma lui. Din ţigara arsă îi mai rămăsese doar un muc, dar el nici măcar nu observase, plimbând-o dintr-o parte a buzelor în cealaltă. Părul îi era ridicat şi destul de zbârlit. Apoi o observă pe Kari. Tirada lui încetă şi-i împinse pe ceilalţi la o parte, năpustindu-se spre ea. - Slavă Domnului că te-ai întors! îmi pierd minţile. O îmbrăţişa, apoi se întoarse spre ceilalţi, răcnind. Ei bine, voi n-aveţi nimic de făcut? Treceţi la treabă! Sally Jenkins puse o mână consolatoare pe braţul lui Kari, în timp ce trecea pe lângă ea cu mişcări legănate. - Te-ai întors atât de repede? Pe chipul roşcatei ochii erau mari şi inocenţi, dar Kari ştia că era doar prefăcătorie. Un cameraman de film îi împărtăşise amănunte mai teribile decât ar fi vrut să audă despre întâlnirea lui cu Sally. Pieptul ei avea dimensiunile ridicole ale unei păpuşi Bărbie. Îi fusese dăruit nu de Dumnezeu, ci de unul dintre chirurgii plasticieni din oraş. Şi îşi scosese pârleala cu sânii ăia. Kari nu o putea suferi fiindcă se folosea de fizicul ei pentru a avansa într-o industrie ce-ţi impunea să munceşti din greu. - Eşti atât de curajoasă, ciripi duios Sally, înainte de-a se strecura afară din redacţia de ştiri. - Proasta naibii, bombăni Pinkie aprinzându-şi o nouă ţigară. A dat-o în bară la partea de introducere aseară, iar cameramanul a început s-o înregistreze prea repede. Nu a reuşit să-şi acopere gafa şi... - Am văzut, îl întrerupse Kari. - Atunci ai văzut ce dezastru a fost. Doamne, mă bucur că te-ai întors. Încă o zi cu ea şi... Are o pereche de ţâţe grozave, trebuie să recunosc. Dar cred că tot acolo îşi ţine şi neuronii, fiindcă sigur nu are nimic în cap. Kari râse şi brusc se simţi mai bine. Pinkie o privi atent. - Nu arăţi prea grozav, dar se putea şi mai rău. -Mulţumesc, cred. - Te-ai mutat? - Într-un apartament dintr-un complex rezidenţial de lângă lacul de acumulare. E mic, dar nou-nouţ şi complet utilat. Acces la piscină şi la terenul de tenis. Pază douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. - S-ar spune că intenţionezi să hibernezi. - Cum aş putea să hibernez, când sunt urmărită de mii de oameni în fiecare noapte? Pinkie nu se lăsă convins. Îşi îndesă arătătorul scurt sub nasul ei. - N-am să te las s-o faci, aşa că nici să nu încerci. Tho­mas a murit, dar tu nu, şi n-am să stau cu mâinile în sân şi să te las să te prefaci c-ai fi cu mâinile pe piept. Şi cu asta, am terminat cu predica, adăugă el, înfigându-şi ţigara între buze şi pocnind din palme. Vino-ţi în fire şi pregăteşte o intervenţie de calitate pentru ediţia din seara asta, că dacă nu, te înlocuiesc definitiv cu Creieraş în Ţâţe. Kari se întoarse la biroul ei. Da, fusese o decizie bună să se cufunde iar în muncă. De asta avea nevoie, de gro­solăniile lui Pinkie, de termenele limită ce trebuiau întot­deauna respectate, de zarvă şi de agitaţie. Şi-ar fi dorit doar să le poată lua acasă cu ea, pentru a nu fi nevoită să-şi petreacă nopţile singură.          

CAPITOLUL 1 Părul lins. Fața ovală. Scout Ritland își memora primele impresii despre femeia pe care o zărea, din când în când, de partea cealaltă a sălii de bal. Arăta uluitor, era cu totul aparte. Cei doi erau despărțiți de o mulțime de musafiri puși la ștaif, amețiți de bolul cu punci din fructe tropicale, datorită căruia chiar și cel mai încercat băutor își pierde controlul într-atât încât să se arunce gol în valurile Pacificului. Scout nu era chiar atât de amețit, doar că îi răsuna în urechi un zumzet foarte plăcut. Era tot atât de intens ca și strigătele păsărilor de noapte din jungla care străjuia Coral Reef, splendida stațiune care, în seara asta, își deschidea oficial porțile. Miraculosul punci făcea parcă să dispară inhibițiile, să înăbușe moravurile, să învingă ideile preconcepute referitoare la egalitatea sexelor. Scout o fixa pe femeia cu rochie albă, colantă, cu o privire lacomă și scrutătoare, care de altfel nu-i era caracteristică. Fără cea mai mică urmă de reținere, o evalua, pur și simplu, ca pe un obiect ce-ți oferă plăcere sexuală. Parrish Island produce un asemenea efect asupra vizitatorilor. Locul acesta, un simplu punct dintr-o înșiruire de puncte pe o hartă a Pacificului de Sud, era pur și simplu amețitor. Abundau flori parfumate, copaci și cocotieri. Fastul american nu se făcea simțit. Doar cu câteva ore în urmă, Scout căzuse pradă farmecului insulei. Pentru prima oară de când venise acolo cu câteva luni în urmă, își aruncase privirea peste zidurile hotelului, placate în marmură de un roz sidefiu. Până acum își consumase atât de mult din timpul, energia și gândurile lui, încât nu avusese prilejul să admire insula aceasta neîntinată și locuitorii ei prietenoși. În special pe unul dintre ei, pe femeia în alb. Doamne, era superbă. De la distanță, afișa chiar o aroganță ironică. Ea îi observase privirea insistentă și îi răspunsese cu o uitătură rece, cântărindu-l la rândul ei. Apoi, îl ignorase în mod voit, ca și cum nimic în legătură cu persoana lui nu ar fi putut s-o intereseze vreodată. Scout era intrigat. Nu o văzuse niciodată prin stațiune, cât timp se construise aceasta, așa că nu putea fi o angajată a hotelului. Să fie soția vreunui funcționar? Gândul acesta era al naibii de deprimant. Căuta să scape de el, odată cu paharul de curând golit. Dacă era măritată, unde îi era soțul? Ce om întreg la minte ar lăsa o femeie frumoasă ca ea să se vânture singură într-o încăpere plină de bărbați, care de luni de zile se aflau departe de căminul lor? Nu, Scout nu credea că este măritată sau că ar avea vreo legătură serioasă. Nu arăta a femeie îndrăgostită. Atunci, cine era, se întrebă el, supraveghind dezinteresat aranjamentul de mâncăruri exotice de pe una dintre mese și nepierzând-o din ochi? — Bună treabă, domnule Ritland, comentă cineva în trecere. — Mulțumesc. O mare parte din hotelul stațiunii era construit peste apele unei lagune liniștite. Scout proiectase această minune, lucrând împreună cu arhitectul. El primea astfel partea lui de glorie, grație eforturilor sale ingenioase. I se strânsese mâna de atât de multe ori, încât îl durea de-a binelea. Îl durea și umărul, acolo unde toată lumea îl bătuse cu însuflețire, felicitându-l pentru reușita lui. Amețit mai mult de beția succesului decât de cea dată de punciul de fructe, își croi drum prin mulțime. Vroia să ajungă acolo unde femeia stătea în picioare, în apropierea uneia dintre ieșirile înalte și boltite ale clădirii. În momentul în care ajunse destul de aproape de ea ca să poată fi auzit, ea se întoarse dintr-odată și îl privi drept în ochi. Scout rămase înmărmurit. Respirația îi deveni precipitată. Ochii ei migdalați, ușor lăsați în jos, nu erau de un căprui închis așa cum se așteptase, ci albaștri. Niște ochi electrizanți, uluitori. — Încotro, Scout? Mă bucur că te-am prins înainte de a pleca. Cineva din spate îl apucă de umăr și îl întoarse din drum. Continuând, pe cât posibil, să nu-și desprindă privirea de cea a femeii, capul lui urmă totuși, firesc, mișcarea de rotație a trupului. — Ah, domnul Reynolds, zise el strângând mâna care-i fusese întinsă. — Corey, îl corectă magnatul hotelului. Ai făcut o treabă grozavă. N-ai obosit deja să tot auzi același lucru? Scout dădu din cap și râse autoironie. — Niciodată. — E inutil să spun cât de mulțumiți suntem. Vorbesc în numele tuturor membrilor corporației. — Mulțumesc, domnule. Scout nu-și putea permite să nu fie politicos cu omul care-i semnase niște cecuri grase, dar aruncă rapid o privire peste umăr. Femeia dispăruse. Drace! — N-a fost o sarcină ușoară, spuse Corey Reynolds. Mai ales când iei în considerare toate dificultățile pe care le-ai avut de înfruntat în timpul construcției. Scout întrebă: — Va referiți la atitudinea insularilor față de muncă? Celălalt bărbat dădu din cap. — Ei nu înțeleg absolut deloc importanța termenelor limită sau a zilei de lucru de opt ore, spuse Scout cu tristețe. Niciodată, perspectiva unui salariu mai mare pentru ore suplimentare nu i-a împiedicat să meargă la o petrecere și au cam zece în fiecare lună. Dar asta, totuși, nu m-a deranjat atât de tare ca hoțiile. Îmi cer scuze din nou că am făcut cheltuieli suplimentare de la buget, pentru a reface stocurile. — N-a fost vina ta că dispăreau tot timpul. Eu știu că ai făcut tot posibilul ca să prinzi hoții. — Jigodii nenorocite, spuse Scout, respirând cu greutate. Am stat la pândă timp de patru nopți cu multă atenție. Dar chiar în noaptea în care am hotărât că totul era inutil și m-am dus la culcare, am fost prădați din nou. Având impresia că vede cu coada ochiului o licărire de alb, Scout își întoarse capul spre terasă. Nu era nimic altceva decât lumina lunii în aerul înăbușitor și înmiresmat. Mai era ea oare încă acolo, ascunzându-se în umbrele grădinilor tropicale? — … personal? Oare ce îl întrebase domnul Reynolds? Ah, da! — Nu, nu am văzut nimic din insulă, în afara locuitorilor din imediata apropiere. M-am gândit să-mi iau o săptămână de concediu sau ceva în genul acesta, înainte de a pleca acasă. — Bună idee. Fă-ți timp să lichidezi totul înainte de nuntă. Bănuiesc că mai este încă de actualitate. — La sfârșitul lunii viitoare. Domnul Reynolds zâmbi și întrebă: — Ce mai face domnișoara Colfax? Corey Reynolds îi fusese prezentat lui Jennifer Colfax la un dineu la Boston, unde era sediul central al Grupului Reynolds. Stațiunea Coral Reef era pe atunci doar un proiect arhitectural. Pe Scout îl bucura faptul că el amintise numele logodnicii sale. Întotdeauna putuse conta pe Jennifer ca ea să producă o impresie bună. — Din scrisori reiese că e bine, răspunse el. — E tot așa de frumoasă? Scout zâmbi larg. — Foarte. Bătrânul chicoti: — Ai mare încredere în ea, de o lași singură atâta timp! — Înainte de a pleca, am căzut la o învoială. Nu mă puteam aștepta să stea singură acasă în fiecare seară, cât timp eu sunt plecat. E liberă să se întâlnească cu cine vrea, atâta vreme cât totul rămâne platonic! — Nu numai că ai încredere, dar mai ești și generos. De altfel, cred că abia așteaptă să-și revadă logodnicul acasă, în Statele Unite. Scout ridică din umeri. — A stat în Europa mai multe săptămâni, în timpul verii. S-a ocupat de magazinul de antichități al mătușii ei. — Da? întrebă Reynolds politicos. Dar ce face acolo? — Se află în treabă, asta e! Jennifer se tot face că se ocupă ba de antichități, ba de muzică, ba de modă. — Și soției mele îi place să se afle în treabă. Când nu face cumpărături, adăugă Corey Reynolds, într-un hohot de râs. Și, sorbind din paharul cu punci, întrebă: — Sunt adorabile, nu-i așa? Scout urmări privirea domnului Reynolds. El se uita la una dintre fetele de pe insulă, angajate pentru a servi sandviciuri în timpul serii. Era îmbrăcată într-un sarong scurt cu model floral, care îi înfășura cu eleganță trupul mlădios. Ca majoritatea femeilor de pe insulă, era măruntă și foarte drăguță, avea părul negru, lucios, ochii întunecați și ademenitori și un zâmbet gata fabricat. — Chiar dacă sunt logodit, spuse Scout, nu pot să nu observ că minunata populație feminină este una dintre bogățiile naturale din Parrish Island. Reynolds își întoarse privirea către Scout. — Ce-ai de gând să faci aici, pe insulă, în timpul care ți-a mai rămas? — Să uit de toate. Să scap de termene, de muncitori care de-abia se mișcă, de telefon. Să mă duc la pescuit. Poate să și vânez puțin. Să fac surfing. Să zac pe plajă și să nu fac absolut nimic. Se aplecă puțin și adăugă: — Dacă mă prinde o băștinașă frumoasă cu sânii goi, nu veni prea repede să mă cauți. Corey Reynolds chicoti din nou și-i trase una pe spate. — Mare păcătos mai ești. Îmi place că ai simt umorului. Și-au strâns mâinile, iar Corey Reynolds l-a lăudat din nou pe Scout pentru reușita sa. — Ne vedem la Boston. Vreau să discut cu tine niște proiecte de viitor. Promite-mi că vom lua masa în curând, împreună cu adorabila Jennifer. — Ne-ar face mare plăcere, domnule. Mulțumesc. În momentul în care bătrânul se îndepărtă, Scout simți că se înăbușă de bucurie. El nu voia să facă parte din Grupul Reynolds. Sistemul de corporație nu se potrivea personalității lui. Găsea că astfel i se limitează puterea de creație. Dar, în mod cert, dorea un alt contract cu Grupul și părea că exact la asta se gândea și Corey Reynolds. Proiectul stațiunii Coral Reef fusese pentru Scout prima lui mare lovitură. Și-a dat seama că trebuia să profite de acest succes, atâta timp cât se afla încă în atenția factorilor de decizie. După discuția avută cu Corey Reynolds, simți și mai tare nevoia să sărbătorească ceva. Luând un alt pahar de punci de pe tava de argint a unei chelnerițe, trecu pe sub o arcadă, înspre terasa de alături. Zidurile exterioare ale stațiunii erau împodobite cu vrejuri de Bougainvillea, pline de mănunchiuri de flori fremătătoare. Nu se făcuse niciun fel de economie pentru a decora hotelul în interior și pe dinafară. Vaze orientale imense, neprețuite, purtau ferigi luxuriante și palmieri ornamentali. Lumini, asemeni unor licurici uriași, pâlpâiau, încrustate în zid, puse strategic de-a lungul aleilor șerpuitoare din grădini. Trepte largi și joase coborau de pe terasa principală către un alt nivel. Una din alei o lua la stânga, către piscina cu trei nivele, cu cascadele ei artificiale și artezienele sale frumos decorate. O altă alee ducea jos, spre plajă, unde nisipul părea o panglică gălbuie între pajiștea îngrijită și valurile ce se spărgeau liniștite. Chefliii ce căutau un loc mai izolat părăsiseră sala de bal. Un grup de asiatici discutau afaceri la un pahar, în jurul unei mese, pe terasa de mai jos. Uitând de toate și de toți, în afară de ei înșiși, doi tineri se sărutau lângă unul din palmierii de pe pajiște. Un alt cuplu se plimba mână în mână prin valuri, purtând încă hainele de seară și legănându-și pantofii în mâini. În mijlocul peisajului, luminat de lună, apăru o siluetă solitară. Ca hipnotizat, Scout coborî treptele spre ea. Lumina lunii cădea pe rochia ei albă, făcând-o să strălucească în întuneric ca lumina unui far. Ea stătea nemișcată, cu fața spre ocean, cu privirile pierdute peste apă, de parcă ar fi comunicat cu ea printr-un limbaj tăcut și sacru. Grozavă rochie, se gândi Scout, când ajunse mai aproape. Jennifer n-ar fi purtat așa ceva. Puține femei din Noua Anglie ar fi făcut-o, de altfel. Rochia era uluitor de simplă, dar izbitor de sexy. Era adânc despicată pe coapsă. Veșmântul colant lăsa un umăr complet gol. Adierea parfumată i-l lipea ușor de trup, scoțându-i în evidență sânii și V-ul dintre coapse. El simți o urmă de vinovăție, gândindu-se la Jennifer. Dar ea se afla în cealaltă parte a lumii Această insulă i se părea atât de departe de Jennifer și de Boston, de parcă s-ar fi aflat pe o altă planetă. Regulile de comportament care se aplicau acolo erau aici la fel de inutile ca și o jachetă de lână. Muncise luni de zile, fără oprire. Merita o noapte de plăcere, nu-i așa? Trăise într-unul din locurile cele mai exotice de pe pământ și nu avusese nici cea mai mică șansă să-i guste plăcerile. Tentativele de a se justifica i se adunau în minte, dar ar fi reacționat chiar și fără ele. Luni de abstinență sexuală, licoarea tare pe care o băuse, peisajul tropical, femeia frumoasă, formau o combinație afrodisiacă teribil de puternică, în fața căreia nu putea să reziste. Auzindu-i pașii, ea întoarse capul și îl străpunse din nou cu privirea ei albastră care îți tăia răsuflarea. Părul ei, mai negru decât noaptea, era strâns într-un coc la ceafă și împodobit cu două flori de ibiscus. Singurele bijuterii pe care le purta erau doi cercei cu câte o perlă de mărimea unei pietricele. Oricât de perfecți apăreau, suprafața lor nu se putea compara cu pielea femeii. Netedă și incredibil de perfectă. De altfel, așa era peste tot. La gât, la piept, la curba unui sân, la picioare. Nu purta ciorapi în sandalele cu tocuri înalte. Avea picioare frumoase. Și mâinile, de asemenea. Într-una din ele, ținea o poșetă mică, de seară, din satin. Atâta frumusețe, atâta distincție, atâta perfecțiune. Trupul lui Scout zvâcnea de dorință. Ea stătea lângă o statuie care reprezenta un zeu păgân ce afișa o mimică șugubeață și avea un falus enorm. Scout își aduse aminte de ziua când puseseră acolo statuia. Fusese punctul de atracție al șantierului. Se făcuseră o groază de glume pe seama ei, care mai de care mai deochiate. Ar fi putut să jure acum că rânjetul insolent al statuii îl viza chiar pe el. Era ca și cum micul drăcușor i-ar fi cunoscut starea fizică și s-ar fi bucurat cu malițiozitate. Salută din cap idolul și începu să-i vorbească femeii. — E un prieten al dumitale? Spera ca totul să meargă bine, dar se aștepta și la posibilitatea ca ea să-l respingă. Îi crescu inima când buzele ei lucioase și vopsite se deschiseră într-un zâmbet care descoperi niște dinți tot atât de fără cusur ca tot restul. — El este prieten cu toată lumea. Este zeul erotismului. A, merge bine. Limba nu avea să fie un impediment, căci vorbea engleza. O engleză cu accent, dar frumoasă tocmai prin aceasta. În șoapta valurilor, vocea ei era joasă și răgușită. Scout zâmbi cu tâlc. — Bănuiam eu. Cum îl cheamă? Ea îi spuse. El se încruntă. — Numele ăsta are cel puțin douăsprezece silabe și toate literele sunt vocale. De când venise aici, reușise să rețină câteva cuvinte din dialectul localnicilor, dar toate erau legate de domeniul construcțiilor. „Înapoi la lucru”, cam asta era expresia pe care ar fi putut el să i-o spună femeii. Dar chiar dacă ar fi știut cuvintele corecte, nu ar fi putut să exprime exact ce avea în minte: Cât privește starea mea de excitație, n-am nevoie să-mi dea lecții omulețul ăsta. Sunt tare ca stânca: și, păpușo, tu ești de vină! Mergem la tine sau la mine? Aceste cuvinte nu păreau însă potrivite pentru a începe o conversație. — Numele meu este Scout Ritland. El îi întinse mâna. Ea, la rândul ei, îi dădu mâna. Era rece, mică și moale. — Chantal Du Pont. Retrăgându-și mâna, adăugă: — Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Ritland, zise ea și se întoarse să plece. Lui Scout îi trebuiră câteva secunde ca să iasă de sub vraja zâmbetului ei amețitor și a senzației provocate de prezența mâinii ei în mâna lui. Când își reveni, se trezi că pășește pe lângă ea, pe una din aleile acoperite cu pietriș, care ducea spre interiorul stațiunii. — Lucrați la hotel? întrebă el, încercând să prelungească scurta lor discuție. Ea îi aruncă o privire amuzată. — Oarecum, domnule Ritland. — Atunci, ce căutați la petrecere? — Am fost invitată. Fu obligat s-o prindă de braț ca s-o rețină. Ajunseseră față în față. Printre vârfurile copacilor, luna arunca umbre ciudate pe fața ei. — N-am vrut să fiu grosolan, explică el. Bineînțeles că ai fost invitată, numai că eu nu te-am mai văzut pe aici și mă întrebam ce… — Nu m-am supărat, spuse ea domol. El o fixă cu privirea, captivat de figura ei minunată, de ochii ei, de gura ei. Degetele lui o strângeau încă de partea de sus a brațului. Nu mai simțise niciodată o asemenea piele catifelată. Ea își coborî privirea și îi atrase astfel atenția că mâna lui o atingea încă. Din păcate, fu nevoit să-i dea drumul. Abia când mâna îi reveni de-a lungul trupului, el își dădu seama că mai avea încă paharul de punci în mâna cealaltă. — Vrei să bei ceva? întrebă el, simțindu-se un pic ridicol. — Nu, mulțumesc. — Poate că ai dreptate. E teribil de tare. De abia zâmbindu-i, ea luă paharul și-l duse la buze. Privind peste marginea paharului, îl goli de tot, apoi se linse pe buze, adunând fiecare strop. Îi înapoie paharul gol și părăsi aleea, intrând în junglă. Scout, înnebunit, se uită lung după ea. Atâta băutură înghițită dintr-odată ar fi dat gata pe mulți bărbați. O sorbise de parcă ar fi fost laptele mamei și se mai ținea încă pe picioare. Mai mult decât atât, mergea pe cărarea din jungla întunecată cu abilitatea unui animal nocturn de pradă. În urma ei, frunzele abia foșneau. El nici nu apucase să se gândească bine la toate astea, că ea și dispăru printr-o perdea de viță. El își aruncă paharul pe alee și se luă după ea tăindu-și drum prin frunzișul des și uitând complet de smoking-ul lui elegant. O insectă îi trecu bâzâind pe la ureche, ca un proiectil. O plesni fără să-i dea nici cea mai mică atente. — Chantal! — Oui? El se întoarse brusc. Ea se afla acolo, în picioare, ca și cum ar fi ieșit dintr-unul din copaci. Simțindu-se caraghios, el își lărgi stângaci nodul de la cravată. — Ce ești tu, nimfă sau ce altceva? Ea râse într-un hohot tulburător. — Sunt o ființă omenească, din carne și oase, exact ca și tine. El își pierdu nasturele de la gulerul cămășii, iar apoi degetele îi încremeniră neputincioase. Era din nou cucerit de farmecul ei unic. Începu să o măsoare din vârful capului cu părul lins, coborî apoi spre față, de-a lungul gâtului ei grațios, printre sânii plini și apoi în jos, pătrunzându-i parcă trupul ademenitor. — Ființă omenească, da. Din carne și oase, desigur. El înaintă cât să stea chiar față în față cu ea. — Exact ca mine, zici? Nu, în niciun caz. Tu nu. Semeni cu absolut nimeni. El o mai atinse o dată, pentru a se convinge din nou că există într-adevăr. Întâi îi atinse linia sânilor, acele dulci proeminențe ce răsăreau deasupra marginii de sus a rochiei, aproape la fel de sus ca și scobitura umărului Era tot atât de plăcut să o atingi ca și să o privești. El își plimbă ușor degetul arătător pe sânul ei. Apoi, cu vârful degetelor, o mângâie de-a lungul gâtului, urmându-i linia, până întâlni maxilarul minunat cizelat. Când mâna lui îi prinse ceafa, ea se relaxă și își lăsă capul ușor pe spate, oferindu-și buzele spre a primi o moale mângâiere. Din răsuflarea ei, parfumul alcoolului răzbătea dulce. El simțea cum i se întuneca mintea, cum îi sporește dorința și înflăcărarea pasiunii. Îi atinse ușor buzele cu limba, îi murmură numele, un nume tot atât de încântător ca și ea. În schimb, ea își strecură mâna pe sub haina lui și și-o odihni pe pieptul lui puternic. Buzele lui se deschiseră împreunându-se cu ale ei, apoi o sărută apăsat, în timp ce, cu celălalt braț, îi înlănțuia mijlocul. Era unduitoare ca nisipul umed, mulându-și linia trupului după a lui. Scout îi simți împunsătura fermă a sânilor, minunata moliciune a feminității ei, suplețea coapselor. Dorința explodă în el. Își mută o mână pe sânul ei și o mângâie prin rochie. Simți prin haină cum i se întărea sfârcul, sub mișcarea circulară a degetului lui mare. Limba lui înfometată îi pătrunse în gură. Îi încerca gustul iar și iar, retrăgându-și limba pentru a mai savura delicatețea buzelor, și din nou cufundându-se în tainica ascunzătoare a gurii ei. Inima bătea să-i sară din piept. Sexul lui dur tresărea la fiecare bătaie de inimă. Și-l ascunse între picioarele ei. Maria lui îi cuprinse fesele și o făcu să se frece de el, întrebându-se în același timp ce gândea ea oare despre reacția lui masculină firească și nutrind speranța că îi va răspunde favorabil. Gemu de mulțumire când îi simți mâna strecurându-se între trupurile lor la nivelul taliei, căutându-i, fără îndoială, fermoarul. Tocmai de aceea fu surprins să simtă ceva tare și rece împungându-l în plex. Până să-și dea seama ce se întâmplase, ea se și strecură din brațele lui și se îndepărtă cât să nu o poată prinde. — Dar ce dracu’ se… Întrebarea îi încremeni pe buze, când își coborî privirea și văzu pistolul cu țeava îndreptată spre nasturele de pe burtă. Scout o întrebă uimit: — Ce dracu’ ai de gând? — Am un pistol ațintit asupra dumitale, domnule Ritland, spuse ea calm, în engleza ei cu accent. Iar dacă nu faci tot ce-ți spun, sunt gata să te omor. Chiar dacă fața ei părea extrem de serioasă, lui Scout îi venea greu să-și creadă ochilor. Ar fi putut să o descrie în fel și chip, dar adjectivul „amenințătoare” nu i se potrivea deloc. — Să mă împuști? De ce? râse el în hohote. Pentru că te-am sărutat? — Pentru ideea greșită că am dorit să fiu sărutată și pipăită ca ultima târfă. El își puse mâinile în șolduri. — Dar ce puteam să cred, când tu m-ai ademenit până aici? — Nu te-am ademenit! — Nu m-ai ademenit, pe dracu’, spuse el mânios. — Tu m-ai urmărit. Eu nu te-am încurajat. Toată povestea asta nu-l mai amuza deloc. — Hai, prințeso, nu-mi spune mie cât de cinstită ești. Tu ai vrut să te urmez. Mă chemai chiar prin felul tău de a mă respinge. Ți-a plăcut să mă săruți și tot restul… spuse el, coborând ochii spre sânii ei și spre sfârcurile lor pronunțate. Nu prea poți să-mi dovedești contrariul, când eu văd bine cu totul altceva. Ochii ei devenită periculos de strălucitori și trupul i se încordă din cale-afară. — Aici nu e vorba de sărutările tale. — Atunci, de ce? — Ai să afli curând. Întoarce-te și dă-i drumul! El râse scurt și scruta cu privirea zidul de verdeață care-i împrejmuia. — Las-o baltă, suntem chiar în junglă. — Dă-i drumul, domnule Ritland. — La dracu’. — Trebuie oare să-ți amintesc că am un pistol în mână și că ar fi mai bine să mă asculți? Ochii lui deveniră mici, iar buzele se strânseră într-un zâmbet prefăcut: — Vai, mor de frică, șopti el zeflemitor. O femeie care arată ca o zână și sărută ca o târfă de lux este într-adevăr periculoasă. Dar arma ei preferată nu este pistolul. Jignită, ea urlă: — Cum îndrăznești? El se repezi la pistol. Încercă să i-l smulgă. În momentul în care arma i se descarcă în mână, Chantal țipă scurt, surprinsă. Rămaseră amândoi împietriți, holbându-se nelămuriți unul la altul. Apoi, Scout se dădu cu un pas înapoi și-și privi coapsa. Sângele țâșnea deja. — M-ai împușcat! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Și apoi furios: — M-ai împușcat de-adevăratelea! De data asta simți o durere care îi zdrobea ceafa. Se prăbuși pe covorul moale al junglei. Deasupra, printre copaci, zări fulgere colorate, mișcându-se ca un caleidoscop electric. În cele din urmă, durerea îl pătrunse. Lumina parcă exploda în jurul lui. Mai privi o dată cu ochii mari la rană, apoi la femeie, apoi scoase un răget de fiară turbată și se repezi spre ea. Apoi, întunericul îl învălui și nu mai văzu nimic.  

Capitolul unu.     În ciuda siguranţei calme pe care o afişa, Erin O'Shea fierbea de nervozitate în timp ce apăsa pe butonul soneriei. Auzea sunetul clopoţelului din interiorul casei. Era o casă atrăgătoare, situată într-unul din cartierele din San Francisco locuit de oameni aparţinînd păturii mijlocii a societăţii. Aruncînd o privire fugară spre celelalte case care se înşiruiau pe stradă, Erin se gîndi cît de bine erau întreţinute împrejurimile. Peluzele erau perfect îngrijite; casele imaculate şi aranjate cu gust, dar fără ostentaţie. Casa în faţa căreia se afla era pictată gri-albăstrui şi decorată cu alb. Ca toate celelalte case de pe stradă, era tipică pentru arhitectura oraşului San Francisco, avînd garajele aşezate la acelaşi nivel cu cel al străzii şi al casei. Trepte din beton abrupte duceau la uşa din faţă, care avea o fereastră de sticlă mată. Ea încercă să privească prin sticla opacă şi să prindă vreo urmă de mişcare sau de paşi care să se apropie, dar nu putu să vadă nimic şi nu auzi nici un sunet din interiorul casei. Şi dacă nu era nimeni acasă? Erin nu luase în calcul şi o asemenea posibilitate. Într-adevăr, de cînd coborîse din avionul care o adusese de la Houston, nu se gîndise la nimic altceva decît să găsească această casă. în timp ce străbătea străzile pitoreşti din San Francisco, nu avea decît un singur gînd. Ziua de astăzi reprezenta apogeul a trei ani de căutări. Terminase victorioasă lupta cu agendele de telefoane vechi, cu uşile trîntite, cu apelurile telefonice la sute de kilometri distanţă şi cu pistele false dezamăgitoare. Şi iat-o în sfîrşit ajunsă acum acolo. Astăzi urma să-şi vadă fratele pentru prima dată în viaţă. Astăzi urma să se afle faţă-n faţă, cu singura ei rudă de sînge. Inima-i tresări cînd auzi paşi apropiindu-se de uşă. Să fie soţia lui? Femeia din casă? Sau poate chiar fratele ei. Respiră adînc. Uşa se deschise încet. El stătea în faţa ei. ― Domnul Kenneth Lyman? întrebă ea. în loc de răspuns, acesta o scrută cu privirea din cap pînă-n picioare. Nu i-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, dar ea simţi că lui nu-i scapă nimic. ― Sînteţi domnul Kenneth Lyman? Repetă ea. El făcu un semn scurt, aprobator din cap. Starea ei de nervozitate se risipi, făcînd loc unei neţărmurite bucurii, în momentul în care omul confirmă că era fratele ei. Era atît de chipeş! Era surprinsă că în trăsăturile lui nu găsea nimic care să-i semene. De cîte ori încercase să şi-l imagineze, se gîndise la o figură care ar reprezenta versiunea masculină a persoanei ei, dar acest om nu avea nimic din ceea ce aştepta ea. Părul lui era şaten deschis, dar cînd alunecă pe el o rază din lumina palidă de februarie, deveni I auriu. Deasupra părului răvăşit, stăteau nişte ochelari de vedere cu rame subţiri din baga. Sprîncenele care-i delimitau fruntea înaltă erau dese şi aurii, ca şi părul. Ochii albaştri care o scrutau îndeaproape erau tiviţi cu gene scurte şi dese de culoare închisă la bază şi aurii la vîrf. Nasul său era drept şi îngust. Gura îi era fermă, mare, aproape severă. în bărbia lui puternică era o despicătură verticală care sugera o voinţă încăpăţînată. ― Te rog să mă ierţi că te privesc aşa, fix, se scuză ea, continuînd să-l privească. Va obosi ea vreodată să privească această faţă pe care o căutase atît de mult? El tot nu spunea nimic. Ochii lui priveau în spatele ei ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva care o însoţea. Privirea lui se opri puţin asupra Mercedesului alb pe care ea îl închiriase la aeroport, la casa de peste drum, la toate împrejurimile, ca să revină în cele din urmă asupra ei. Deocamdată, nu ştia cine este. ― Am venit de departe ca să te văd, începu ea. Pot să intru şi să-ţi vorbesc un minut? ― Despre ce să vorbim? Inima-i fu străbătută de o durere plăcută la auzul primului sunet al acestei voci adînci şi pline. Dar plăcerea se schimbă în timiditate, din respect pentru vocea lui severă. Probabil că el îşi închipuia că ea venise să-i vîndă ceva. ― Păi... eu, e ceva personal. Nu vroia să i se prezinte în pragul uşii. ― E-n regulă. Intră mai bine în casă. Se dădu la o parte, iar ea încercă să mai urce o treaptă către uşă. El mai aruncă o privire prin curte înainte de a închide uşa şi a rămîne faţă în faţă cu ea. Stînd aşa de aproape de el, îşi dădu seama pentru prima dată cît de înalt era. Ea era considerată o femeie înaltă, şi totuşi el părea să o domine în înălţime. Sau poate că de vină era atitudinea lui de superioritate. Fratele ei părea să emane putere şi o tendinţă puternică de dominaţie. Nu era musculos, dar radia o forţă care te intimida. Erin îi privi fibrele puternice ale gîtului, prin nodul slăbit al cravatei. Mînecile cămăşii, care erau suflecate pînă la coate, dezveleau nişte braţe bronzate, puternice. Cămaşa din bumbac alb era întinsă peste pieptul puternic şi se mula pe abdomenul plat, iar pantalonii din bumbac gri cădeau perfect pe picioarele lungi şi subţiri. Poate că juca baschet. Sau poate tenis? Desigur că acest fizic atletic nu putea fi întreţinut decît făcînd : sport. Ştia că are treizeci şi trei de ani. El continuă să păstreze o tăcere calmă privind-o cu aceiaşi curaj cu care şi ea îl privea. Cînd ea îşi mută poşeta de pe umăr sub braţ, fiecare muşchi al corpului lui se încordă, deşi în realitate nu se mişcase deloc. Era ca o pisică gata să prindă ceva în gheare.. Nu-mi uşurează situaţia, se gîndi Erin. Poate că nu vroia să afle ce se întîmplase cu sora lui mai mică de care fusese despărţit cu treizeci de ani în urmă. Sau poate că nici nu ştia că are o soră. ― Numele meu este Erin O'Shea, se prezentă ea. ― Domnişoara O'Shea, îi rosti el numele, cu aceeaşi voce emoţionată. Ochii lui albaştri nu conteneau să o privească insistent. Ea îşi umezi buzele uscate cu vîrful limbii. ― Pot să mă aşez undeva? întrebă ea. El îi arătă cu mîna o cameră la stînga holului de la intrare şi ea se îndreptă într-acolo. Remarcă mobilierul confortabil din casă. Camera era decorată cu gust, deşi nu cu bani foarte mulţi, într-un fel, întunericul casei nu coincidea cu primele ei impresii despre fratele ei. Se gîndea că ar fi putut alege un decor mai sobru care să se potrivească cu personalitatea lui taciturnă. Dar ce se petrecea? îl cunoscuse doar de cîteva minute, şi îi şi analiza psihicul! Totuşi, casa, această cameră şi canapeaua pe care stătea nu păreau să se potrivească cu caracterul acestui om. Mai mult ca sigur că soţia fusese aceea care îi decorase casa. ― Melanie este acasă? a întrebat ea politicos. Răspunsul lui a venit cu greutate, cu prudenţă. ― Nu. A trebuit să plece. Elin zîmbi şi se simţi oarecum relaxată. Era bucuroasă că vor rămîne singuri un timp. Prezenţa altcuiva în acele momente cînd se regăsea pe sine, i-ar fi putut stînjeni pe amîndoi. ― Acum, cînd mă gîndesc mai bine, sînt surprinsă să te găsesc acasă în plină zi de lucru. Credeam că eşti la bancă, zise ea ştiind că fratele ei era bancher. Acesta îşi mută privirea de la ea la poşeta din catifea maron, pe care o pusese lîngă ea pe canapea. Făcea pe oricine să simtă că nu-i scapă nici o mişcare. ― Azi am venit acasă mai devreme, răspunse el scurt. ― Kenneth pot să-ţi spun Kenneth? Întrucît el aprobă, ea continuă. Sosise momentul potrivit: ― Kenneth, ceea ce-ţi voi spune acum te va surprinde. Rîse nervos. ― Poate chiar te va şoca, mai bine spus. Îşi privi mîinile pe care şi le ţinea strîns în poală, apoi îşi înălţă capul şi-i întîlni privirea. ― Ştiai că am fost adoptaţi? Din nou ochii lui albaştri se micşorară în timp ce o studia. O imperceptibilă coborîre a bărbiei lui despicate, lăsă să se ghicească uri răspuns afirmativ. ― Te-am căutat ani de zile, Kenneth. Sînt sora ta. Faţa lui rămase imobilă. Ea stătea încordată, pîndind o reacţie din partea lui. Erin se aşteptase ca el să fugă spre ea şi s-o îmbrăţişeze, să rîdă, să plîngă, să înjure, să-şi arate disperarea, orice, dar nu să stea acolo şi să o privească fix, de parcă ar fi avut o mască pe faţă. În cele din urmă, îşi căută ochelarii ce se aflau pe cap, îi coborî, şi, în timp ce le răsucea braţul în mînă, spuse: ― Eşti sora mea? ― Da! Ea dădu afirmativ din cap, cu entuziasm, făcînd să-i sară buclele scurte. Ştiu că este incredibil, dar asta-i adevărul! Pot să-ţi spun ce ştiu? ― Te rog. El continua să nu manifeste nici o emoţie faţă de revelaţia ei, dar cel puţin reacţiona într-un fel. Mai mult ca orice, ea vroia să-i înlăture precauţiile pe care şi le lua faţă de ea. ― Am fost adoptaţi de la un mic orfelinat catolic, din Los Angeles. Ştiai acest lucru? ― Cred că da, răspunse el detaşat. ― Eşti cu trei ani mai mare decît mine. Mama ne-a dat spre adoptare cînd nu aveam decît cîteva luni. Am fost adoptată de uri cupiu care se numea O'Shea. Curînd după ce m-au luat, s-au mutat Sa Houston, în Texas, unde am şi crescut. Abia cînd am ajuns la liceu am început să mă întreb cine sînt şi ele unde vin. Cred că acest lucru este valabil pentru toţi adolescenţii, dar întrucît eu fusesem adoptată, pentru mine era şi mai important să-mi găsesc originea, ca să spun aşa. Sînt sigură că poţi să înţelegi acest sentiment. ― Da, răspunse el. Se înfundă în scaunul neîncăpător cu braţele încrucişate. Era o poziţie relaxantă, dar Erin simţi că detaşarea lui o dezamăgea. Părea că fratele ei nu se putea relaxa niciodată pe deplin. ― Mulţi ani mai tîrziu, am reuşit în sfîrşit, din punct de vedere financiar, şi din toate celelalte puncte de vedere, să pornesc în căutarea serioasă a adevăratei mele identităţi. Astăzi sînt diverse organizaţii care-i ajută pe copiii adoptaţi să-i găsească pe părinţii lor naturali sau rudele lor pierdute. Crede-mă, le ştiu pe toate, pînă acum. Nici o piatră n-a rămas neîntoarsă. Cam acum patru ani... Se întrerupse, cînd sună telefonul roşu de pe birou. Cu iuţeala unui şarpe gata de atac, el se răsuci de pe scaun şi sări spre telefon. Smuci aparatul la cel de-al doilea apel şi răspunse cu un scurt „Da”. Ascultă un moment, nedezlipindu-şi privirea de pe faţa uimită a lui Erin. ― Da. Nu, totul e-n ordine. Mai ţinem legătura, închise telefonul şi se întoarse la scaunul pe care stătuse. ― Continuă, spuse el calm. Erin nu era surprinsă de mişcările lui bruşte, economicoase. De obicei nu se spune „Scuză-mă” atunci cînd telefonul sună şi eşti deja angajat într-o discuţie cu altcineva? Şi de ce se repezise la telefon, în loc să răspundă ca de obicei? Aştepta oare un telefon important? ― Păi, eu... se bîlbîi ea. Dar ce spusese? Se temu că îşi pierduse firul gîndurilor. ― Tocmai spuneai că, cu aproape patru ani în urmă... ― Ah, da, zise ea cu nervozitate. Cu aproape patru ani în urmă, am început să întreprind căutări intense pentru găsirea părinţilor noştri naturali. Mama mea adoptivă mi-a înţeles această pornire şi mi-a furnizat numele orfelinatului din Los Angeles; Am fost dezamăgită să descopăr că, la vremea cînd fuseserăm adoptaţi, acesta luase foc şi odată cu el, arseseră şi toate registrele de evidenţă. Acest fapt mi-a întîrziat cercetările cu luni de zile. în cele din urmă, am reuşit să identific o călugăriţă care se afla la orfelinat atunci cînd am fost aduşi noi. Atunci am aflat de tine pentru prima dată. De amărăciune, vocea începu să-i tremure, iar ochii întunecaţi şi umezi, i se umplură de lacrimi. ― Poţi să înţelegi cît de fericită am fost în acea zi? Aveam un frate! Cineva cu care să împart moştenirea. începeam să examinez figuri din mulţime. Studiam fiecare om de vîrsta ta, întrebîndu-mă dacă nu cumva eşti tu. Nu te voi plictisi acum cu toate aceste amănunte obositoare, dar am dat de urma părinţilor tăi adoptivi. Acest lucru s-a dovedit a fi relativ simplu, întrucît ei rămăseseră în Los Angeles. îmi pare rău că au murit. Mi se pare că au fost omorîţi acum cîtiva ani, nu-i aşa? ― Da. ― Eu l-am pierdut pe tata, domnul O'Shea, pe cînd eram la facultate. Sper că ai avut tot atîta noroc ca şi mine, în ce priveşte familia care te-a adoptat. Familia O'Shea m-a iubit ca şi cum aş fi fost propriul lor copil. Şi eu îi iubesc. ― Da, părinţii mei, adică familia Lyman, au fost formidabili. ― Ah, sînt atît de bucuroasă! se entuziasmă ea. Una din agenţiile despre care ţi-am vorbit m-a ajutat să-ţi dau de urmă, aici. Ştiu totul despre tine, dar nu atît de mult cît aş dori. Vreau să, ştiu totul despre tine, despre viaţa ta. El abia că-şi mai ţinea ochelarii pe nas, privind-o peste ramele acestora. îi scoase şi îi aşeză pe masă, lîngă cot. ― Este o întreagă poveste, spuse el. Nu prea semănăm unul cu altul. Cine ar crede că sîntem frate şi soră? Ea rîse, fericită că purtau o conversaţie normală. Liniile aspre din jurul gurii lui se atenuară. Trebuia să aibă răbdare cu el. La urma urmei, ziua aceea fusese o zi grea pentru el. ― Şi eu m-am gîndit la asta cînd ai deschis uşa. Nu ne asemănăm deloc. Ochii lui scrutară, fiecare trăsătură a feţei ei iar ea stătea nemişcată, în timp ce el o studia, lăsîndu-l să beneficieze de acelaşi privilegiu pe care şi l-a permis ea atunci cînd l-a văzut prima dată. El îi privi cu atenţie buclele aurii care-i împodobeau capul şi se întoarse. Sprîncenele netede de culoare închisă se arcuiau drepte deasupra ochilor ― ochi ca ai Nathaliei Wood, cum îi botezase una din bunele ei prietene de la liceu. Erau rotunzi, mari şi negri ca ebonită. Pe cînd locuia la New York, consultase un specialist în machiaj, care a învăţat-o cum să-i pună în evidenţă, folosind retuşul şi umbrele de creion adecvate. Pentru cineva care o vedea pentru prima dată, impresia era covîrşitoare. Ochii ei exprimau mai mult decît simţea şi gîndea Erin şi mai mult decît o puteau face vreodată cuvintele. Faptul că fratele ei o examina cu atîta interes o enerva. Ochii lui se opriră pentru un timp asupra buzelor ei moi, umede şi obişnuite să zîmbească. În timp ce ochii lui se plimbau de la bărbie la gîtul graţios, el păru să remarce că tenul ei neted, de un alb delicat, care contrasta cu părul şi ochii ei negri, era la fel şi în regiunea gîtului şi sub ei. Erin smulgea scame imaginare de pe fusta costumului ei alb de lînă, în timp ce el continua să o analizeze. Bluza de mătase de culoare verde-smarald pe care o purta sub jachetă păru dintr-odată prea strîmtă, mai ales atunci cînd ochii lui zăboviră pe şiragul de corali care îi atîrna pe piept. în mod conştient, ea îşi strînse picioarele cînd privirea ochilor lui 1 se plimba atentă de la genunchi către pantofii uşori din velur cafeniu. Ochii lui îi priviră iarăşi chipul, iar el se ridică din nou în picioare, străbătînd camera pentru a ajunge în faţa ei. ― Nu orice om este destul de norocos ca să aibă o soră, spuse el calm, în timp ce-şi coborî privirea asupra ei, A afla despre existenţa ei la jumătatea vieţii este o adevărată minune. Şi să fie atît de drăguţă cum eşti tu este într-adevăr o plăcere rară. Ea se îmbujoră de fericire. ― Mulţumesc, Kenneth. Ei era mîndru de ea! Poate că cu trecerea timpului, ea şi acest străin ar putea să ajungă să se cunoască şi poate chiar să se iubească unul pe celălalt. ― Ai vrea să bei ceva? El îi întinse mîna şi ea acceptă fără să ezite să o ajute să se ridice de pe canapea. Cu mîna lui caldă îi atinse uşor degetele. ― Da, mulţumesc. Avionul era aglomerat şi am fost prea emoţionată şi prea grăbită pentru a mă mai opri undeva înainte de a ajunge aici. Sper că nu mă crezi lipsită de maniere pentru faptul că am picat astfel aici. M-am gîndit că este mai bine să te cunosc personal, nu să încerc să mă prezint la telefon. ― Ai avut dreptate. Sînt bucuros că ai venit direct aici. O conduse prin casă - străbătură holul principal de jos, apoi sufrageria şi ajunseră într-o bucătărie însorită. Privi imaginea care se deschidea prin fereastră. Casa lui Kenneth era aşezată pe un deal, dar din păcate nu se puteau vedea din ea nici golful, nici podul Golden Gate sau orice altă urmă distinctivă a acestui oraş fabulos. În schimb, priveliştea cuprindea acoperişurile caselor ce se aflau pe pantele mai joase ale dealului. Kenneth îi oferi un scaun la masa mică, rotundă, ce se afla în mijlocul bucătăriei. ― Ce vrei? Coca? Bere? Vin? ― Coca, te rog, spuse ea. Sînt nerăbdătoare să o cunosc pe soţia ta. Ştie că ai fost adoptat? El nu-i răspunse la întrebare şi deschise o cutie de băutură răcoritoare, în timp ce luă două pahare din raftul de pe bufet. Pe cînd adăuga cuburi de gheaţă în pahare, spuse: ― Melanie trebuie să se întoarcă curînd. A ieşit să facă nişte mici comisioane. ― De cîtă vreme eşti însurat? Făcu o pauză, în timp ce el îi întinse paharul cu Coca. ― De mai mulţi ani, răspunse uşor. Zîmbi minunat, şi pentru prima dată Erin văzu două şiruri de dinţi albi, strălucitori, ce se îmbinau perfect. Era într-adevăr frumos atunci cînd nu avea expresia aceea morocănoasă şi neîncrezătoare. Văd că şi tu eşti căsătorită, comentă el cu indiferenţă, în timp ce-şi trase un scaun la masă. Ea urmări privirea lui îndreptată spre inelul de diamant de pe degetul inelar al mîinii ei stîngi. ― Nu, rosti ea. Sînt doar logodită. Avea motivele ei pentru care nu voia să-i povestească chiar atunci despre Bart. Bart reprezenta un mijloc de a polariza o conversaţie şi ea nu vroia ca simpla pomenire a numelui lui să stînjenească intimitatea aparte, deosebită, a primei întîlniri cu fratele ei. ― Povesteşte-mi despre munca ta, zise ea pentru a schimba subiectul. ― Ce să-ţi povestesc? întrebă el, cu aceeaşi voce calmă. Erin se îngrijoră văzînd că el se uită din nou la ea cu insistenţă, avînd felul acela de a privi cu ochii micşoraţi, ceea ce o făcea să se simtă-ca un animal de laborator aflat într-o cuşcă de sticlă. ― Cu ce te ocupi, de fapt? Ştiu că lucrezi la o bancă. ― Da, dădu ei din umeri. Cred că fac cîte ceva din toate. ― Înţeleg, spuse ea, deşi nu prea înţelegea. ― Dar tu? întrebă ei. Tu cu ce te ocupi? ― Mă ocup singură de afaceri în Houston. El îşi ridică cu mirare sprîncenele aurii stufoase. ― Ce fel de afaceri? Se sprijini cu coatele pe masă şi-şi propti bărbia în pumni. Fire de păr blond, creţ, se găseau pe partea de deasupra palmelor şi la încheieturile degetelor. Avea degete lungi şi subţiri, nu groase şi scurte ca ale iui Bart. Unghiile lui, erau îngrijite, remarcă ea cu obiectivitate. Erin îşi ridică ochii spre el. Aproape că nu distingea irisul bleu al ochilor lui prin genele dese care-i mărgineau. Faptul că arăta atît de bine o punea într-o situaţie stînjenitoare. Era ca şi cum frumuseţea lui ar fi fost o barieră care o împiedica să-1 cunoască mai bine. Din anumite considerente, apropierea dintre ei părea periculoasă. ― Păi... eu... mă ocup cu organizarea şi punerea în scenă a paradelor de modă, răspunse ea. ― N-am mai auzit de aşa ceva, zise el. Ea rîse. ― Iată ce ne face unici! spuse ea cu o voce cristalină, şi îi atinse mîna jucăuş. Cu aceeaşi repeziciune la care asistase mai înainte, el îi prinse mîna şi o strînse puternic. Se priviră peste masă clipe fără de sfîrşit. Cînd vorbi, vocea lui era joasă şi plină de vibraţii. ― Acum cîteva minute ai spus că vrei să ajungi să mă cunoşti. Şi eu vreau să te cunosc. Cred că ar trebui să începem acum, nu crezi? Ea înghiţi în sec şi dori ca el să-i dea drumul la mînă. Era inutil să încerce să şi-o tragă. Degetele iui păreau din oţel. Se reflecta în pupila ochilor lui şi expresia care i se relevă o sperie. Şopti tremurînd: ― Ce să începem? ― Să începem să ne cunoaştem reciproc. Nici nu apucă să clipească, că el se şi ridicase în picioare, venind lîngă masă. Nici nu apucă să respire, că el o trase spre el şi o prinse în braţe. Îi vîrî o mînă în buclele bogate, în timp ce-i lăsă capul pe spate şi o privi în faţă. ― Ce alt mod mai bun ar putea exista pentru a ne cunoaşte decît un sărut de afecţiune frăţească reciprocă? Figura care coborîse spre ea nu avea nimic din ceea ce înseamnă iubirea de frate. Acesta a fost ultimul gînd conştient al lui Erin, înainte de a simţi gura lui invadînd-o pe a ei. Degetele lui erau înfipte atît de strîns în părul ei, încît lacrimile de durere se amestecau cu lacrimile de umilinţă care-i invadaseră deja ochii. Celălalt braţ al său îi înconjura cu putere mijlocul, imobilizîndu-i braţele pe lîngă corp şi împingînd-o spre trupul iui inflexibil. Se apără de el, dar mişcările ei nu făceau decît să-i sporească strînsoarea. Ţipă cu toată gura, dar gura lui îi înghiţi şi-i absorbi ţipetele. Buzele ei tremurau sub apăsarea dureroasă a buzelor lui şi nu puteau să-i împiedice limba de a-i pătrunde în gură. Niciodată nu o mai sărutase cineva astfel. Era dezgustător. Era un păcat îngrozitor. Cunoscînd relaţia dintre ei, modul în care-i explora gura era josnic şi revoltător. Dar totodată o înfiora. Se luptă să se controleze - un control fizic. Membrele îi deveniseră neputincioase şi, spre ruşinea ei, se sprijini de el pentru a se ajuta. Se lupta într-o bătălie a voinţei pierdute deja. Lupta împotriva senzaţiilor care îi dansau în sus şi-n jos pe şira spinării. Ele o făceau să simtă în stomac căldura aceea tremurătoare, mistuitoare, pe care se forţa să nu o bage în seamă. Ochii ei larg deschişi, de surprindere şi indignare, se închideau acum de bună voie nesupunîndu-se comenzilor minţii de a rămîne deschişi şi de a-l dispreţui pe acest om odios. Zgomotul unei chei ce era introdusă în yala uşii din spate o salvă pe Erin de la umilinţa absolută a supunerii. Reîncepu lupta, pînă ce reuşi să se desprindă de el, acesta ridicînd capul şi slăbindu-şi îmbrăţişarea. Se întoarse cu faţa spre uşă, ţinînd-o şi pe Erin cu fermitate de partea superioară a braţului.  

Capitolul 1 — Ești sigur că vine astăzi? întrebă Andy Malone, nerăbdătoare, apoi se așeză într-o poziție mai confortabilă. Scaunul înalt, de bar, îmbrăcat în vinilin roșu, era destul de incomod. — Nu, bineînțeles că nu sunt, zise Gabe Sanders, proprietar și bucătar-șef al localului Gabe’s Chili Parlor, în timp ce ștergea cu un prosop tejgheaua curată, dar crăpată, a barului. N-a spus decât că s-ar putea să vină azi. Deci nu e neapărată nevoie să fie aici, nu-i așa? Face ce vrea el. Bărbatul grizonat chicoti. Instinctele antrenate ale lui Andy îi dădură un semnal; ea uită de senzația de inconfort produsă de tăblia tare a scaunului. Știa prea bine cum să atragă atenția celorlalți consumatori. Dar în orice clipă, lui Gable Sanders putea să i se pară că era prea curioasă, și să nu-i mai răspundă la întrebări. — Oh? sorbi nonșalantă din ceaiul cu gheață. Îi fusese servit într-un pahar roșu, din plastic, având lingurița înăuntru. Domnul Ratliff ți-a lăsat cumva impresia unui om impulsiv? Din clipa în care a rostit întrebarea, a știut că Gabe era deja în gardă. Prosopul nu mai ștergea tejgheaua sau ibricul. Sprâncenele stufoase ale lui Gabe coborâră aproape imperceptibil, deasupra unor ochi mari, puțin prietenoși. — De ce pui atât de multe întrebări despre Lyon Ratliff? Hm? Andy încercă să inventeze rapid o poveste. Se aplecă spre Gabe, cu ceea ce dorea să fie o poză care să inspire încredere, și spuse  conspirativ: — Am avut o colegă de clasă, la SMU, de pe-aici. Ea mi-a povestit despre acest bărbat care trăia la o fermă imensă și conducea un El Dorado argintiu. Mi s-a părut un personaj coborât dintr-un film. Gabe o privi întrebător, încercând să pătrundă dincolo de fațadă. Încrederea de sine a lui Andy păru să se risipească. Privirea lui îi spunea clar c-o consideră prea bătrână ca să fie studentă. — Cum o chema? Complet descumpănită, mai întâi de intuiția lui Gabe, și apoi de întrebare, ea murmură: — Cum o... pe cine? — Pe colega ta. Trebuie s-o cunosc, mai mult ca sigur. Servesc chili și burger aici din ’47. Cunosc majoritatea familiilor din Kerrville. — Oh, înseamnă că o știi pe... Carla. De fapt locuia în San Antonio și venea aici doar vara, în vizită la verii ei. Andy întinse mâna după paharul cu ceai și sorbi cu nesaț, de parcă lichidul ar fi conținut un tonic. De când venise aici, în Texas, în urmă cu câteva zile, ea se simțise nelalocul ei. Întrebările politicoase, puse cu grijă, care prin alte locuri ar fi deschis orice ușă, nu o duseseră nicăieri. De parcă cetățenii orășelului Kerville se hotărâseră să-l apere pe Lyon Ratliff, și pe tatăl acestuia, un bărbat foarte retras, care era de fapt scopul venirii ei. Generalul Michael Ratliff era ultimul supraviețuitor dintre generalii din cel de-al doilea război mondial. Andy își jurase să-i ia un interviu în cadrul programului ei TV. Și dacă veștile privind sănătatea lui șubredă erau adevărate, trebuia s-o facă repede. Până acum, călătoria ei nu-i dăduse nici o speranță că dorința i se va împlini. Gabe Sanders devenise, la rândul lui, la fel de reținut ca și ceilalți cărora le ceruse informații. Hotărâtă, își înălță bărbia, iar colțurile gurii conturară un zâmbet dulce. Ochii îi străluceau. — Domnule Sanders, n-ai din întâmplare o felie de lămâie pentru ceaiul meu? Încrederea în sine îi reveni, văzându-l pe Gabe uluit, pentru moment, de surâsul ei radios. — Imediat. — Oh, minunat! Îți mulțumesc. Își îndepărtă de pe față o șuviță ce păr auriu. Își folosea chipul atrăgător doar atunci când era obligată să obțină vreo informație prețioasă, și acest lucru o întrista de fiecare dată. Ar fi vrut ca oamenii să nu se comporte diferit atunci când aveau în fața lor un reporter-bărbat Dar atunci când era absolut necesar, se folosea de orice avantaj, iar dacă cineva o găsea provocatoare, nu vedea nici un rău în asta. Tatăl ei, care avusese inspirația unui poet, o comparase odată cu un parfait din înghețată de vanilie, cu Amaretto și sos caramel. — Mulțumesc, îi spuse ea lui Gabe, care îi adusese două felii de lămâie pe o farfuriuță. Stoarse una din felii în paharul cu ceai, care i se păruse ca un sirop, de vreme ce ea nu obișnuia să bea nimic îndulcit. — Nu ești de pe-aici, nu-i așa? Era tentată să inventeze o minciună care să răspundă la întrebarea lui Gabe, ar nu mai avea nici un haz. — Nu, nu sunt. Locuiesc acum în Nashville, dar am crescut în Indiana. — Nashville, hm? De unde e Marea Opy? Lucrezi pentru ea? Ea clătina din cap, râzând. — Nu. Ci pentru o companie independentă. Prin cablu. — Cablu? Sprâncenele lui Gabe se înălțară. Categoric, erau cele mai expresive din câte văzuse. — Vrei să spui, televiziune prin cablu? — Da. — Apari la TV? — Câteodată. Am un program al meu, în care iau interviuri, și care e preluat și difuzat în toată țara. — Interviuri? Se uită peste umărul ei, la ceilalți clienți din încăpere, ca și cum ar fi căutat pe cineva care să merite să i se ia un interviu. Privirea îi reveni apoi spre ea, înțelegătoare. — Doar nu te gândeai să-i ceri lui Lyon să-ți dea voie să-i iei un interviu tatălui lui, nu-i așa? — Ba da. O studie câteva clipe. — Colega ta, de la SMU, nu există, nu? Ea îi susținu privirea. — Nu. — … — Așa că domnul Ratliff n-o să-mi dea voie să-i iau un interviu tatălui lui? — Ba bine că nu! Dar mai bine afli singură, fiin’că uite-l. Andy își coborî privirea, la cercul ud lăsat pe tejghea de paharul ei. Se auzi sunetul puternic al clopoțelului de deasupra ușii. Simți că o părăsește curajul. — Bună, Lyon, spuse cineva, dintr-un colț al încăperii. — Hei, Lyon, se auzi o altă voce. — Jim, Pete... Vocea îi era profundă și aspră. Auzindu-l, Andy se simți cuprinsă de fiori. Sperase ca el să se așeze pe unul din scaunele înalte de lângă ea, ca să poată lega ușor o conversație. Dar din zgomotul pașilor lui înțelese că se îndrepta spre capătul barului, o prelungire perpendiculară pe tejgheaua la care stătea ea. Cu coada ochiului observă o cămașă albastră. Gabe se îndreptă într-acolo. — Bună, Lyon. Ce bei? Chili? — Azi nu. E prea cald. Nu știu cum l-a pregătit Gracie aseară, dar a trebuit să iau două doze din porcăria aia roz că să mă dreg la stomac. — Nu crezi că durerea de burtă avea o legătură și cu paharele de mărgărita pe care le-ai băut pe lângă chili? Un râs puternic izbucni din pieptul care era, cu siguranță, foarte lat. — S-ar putea, s-ar putea. Vocea aceea. Ce fel de bărbat putea să aibă o voce ca a lui? Andy nu credea că-și va mai putea stăpâni prea mult curiozitatea. Într-un sfârșit, întoarse capul spre Lyon, în timp ce el spunea: — Dă-mi un cheeseburger. — Vine! Andy nici nu mai auzi răspunsul lui Gabe la comanda făcută de Lyon Ratliff. Era captivată de înfățișarea acestuia. Nu arăta deloc așa cum se așteptase ea. Și-l imaginase mai bătrân, de vârstă mijlocie, din cauză că generalul Ratliff se apropia de optzeci de ani. Se părea însă că fiul lui se născuse după război. Lyon Ratliff n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Părul des și întunecat părea sculptat în jurul capului. Era grizonat, la tâmple. Sprâncenele groase se arcuiau deasupra ochilor adânci, a căror culoare nu reuși s-o distingă de la distanța aceea. Ochii ei urmăriră conturul nasului roman, care-i amintea de actorii care jucau în filme de inspirație biblică, apoi gura senzuală, care-i amintea tot de actori, dar dintr-un alt gen de filme. — Carnea provine cumva de la un vițel de la ferma Ratliff? îl întrebă el pe Gabe. Andy era intrigată de vocea lui. Avea rezonanță, deși nu vorbea prea tare, ca și cum, dacă nu ascultai cu atenție, puteai să pierzi ceva foarte important. Tonul ușor răgușit avea inflexiuni foarte sexy. Categoric, făcea parte din cea de-a doua categorie de actori. — Bineînțeles. Cea mai bună carne, zise Gabe. Lyon își dădu ușor capul pe spate și râse. Tocmai se pregătea să ia paharul cu apă rece pe care i-l adusese Gabe, când o observă, din întâmplare. Ochii lui trecură mai departe, apoi se întoarseră spre ea, studiind-o cu încetineală. Andy simțea privirea ochilor lui gri alunecând pe fața ei. Începu cu ochii ei, iar Andy citi în privirea lui surpriza la care se așteptase. Era reacția obișnuită a celor care se uitau pentru prima oară în ochii ei. Aveau o nuanță neobișnuită, și erau încadrați de gene lungi și dese. Ochii lui gri se fixară apoi asupra părului ei. Oare coada de cal, prinsă cu o agrafă în formă de scoică, o făcea să arate prea tânără? Sau - Doamne ferește - arăta ca o femeie de treizeci de ani care se străduiește să pară tânără? Nu deveni paranoică, Andy, își spuse. Știa cât de atrăgător era părul ei caramel, cu șuvițe aurii. Dar nu cumva îi observase broboanele de transpirație de pe frunte? Cu toate că de ușa localului era atârnat un semn vechi de douăzeci de ani, pe care scria că înăuntru era aer condiționat, Andy își simțea întreg trupul acoperit de o peliculă de transpirație. Devenise brusc conștientă de fiecare por al corpului ei, de fiecare nerv. Ca și cum ar fi fost deschisă, pentru a fi disecată, iar Lyon Ratliff era omul de știință care examina cu multă răbdare un specimen neobișnuit. Când ochii lui se opriră pe buzele ei, Andy își feri privirea. Întinse mâna după pahar, care aproape că-i alunecă printre degete. Se temu că, în loc să-i distragă o să-l intrige și mai tare. Ce se întâmplase cu ea? Venise cu o misiune. Îl pândea de trei zile pe acest bărbat, punea pretutindeni întrebări despre el și tatăl lui, aduna crâmpeie de informații, suferea când era alungată sau repezită. Stătuse ore întregi în salonul de coafură, ascultând bârfele, sperând ca numele lui să fie pomenit, și refuzând din când în când, ferm, dar cu blândețe, să i se tapeze părul „ca să-i dea volum”. Singurul lucru pe care-l aflase fusese că Lyon nu luase parte la ultimul bal, pentru că tatăl lui se simțise rău, că-și comandase alte plante pentru casa de la fermă, și că manichiurista fusese pregătită de marchizul de Sade. Acum era acolo, la câțiva pași de ea, iar ea parcă-și înghițise limba, pentru prima oară în viață. Unde era stăpânirea ei de sine? Încrederea, încăpățânarea de a nu accepta vreun refuz? Toate o părăsiseră. Obiectivitatea care-o caracterizase până atunci pălise în fața unui bărbat ce emană sexualitate. Se întâlnise cu regi și prim-miniștri, cu președinți, inclusiv cu doi dintre președinții Americii, și nu se simțise intimidată... Și acum acest... acest cowboy intră într-un bar, și eu mă topesc toată. Încercă cu încăpățânare să-și recapete controlul. Își înălță bărbia și-l privi provocator. Ochii lui o ardeau, topindu-i orice încercare de a părea curajoasă. Poziția maxilarului lui inspira aroganță. Mesajul pe care i-l transmitea n-ar fi fost mai clar nici dacă i l-ar fi spus cu voce tare. „Da, am auzit de egalitatea sexelor, și consider că nu e un lucru rău, în principiu. Dar acum te privesc și mă gândesc la tine ca al un obiect sexual, și n-ai cum să te împotrivești, orice-ai face.” Ei bine, putea să facă ceva. Putea să-l determine să nu mai gândească astfel. Avea să-l informeze, cu un stil calm, dar profesional, cine era și de ce venise acolo... dar numai după ce el avea să-și termine cheeseburger-ul, se hotărî ea, văzându-l pe Gabe care-i așeza o farfurie aburindă în față. Andy studie meniul prăfuit, plin de urme de grăsime, ale cărui prețuri fuseseră șterse și rescrise de nenumărate ori. Nu mai putea să bea încă un pahar de ceai supra îndulcit. Se uită la celelalte mese. O mamă își ștergea copilul la gură, apoi îi îndesă în ea un cartof prăjit. Într-un final, se uită în celălalt capăt al barului și văzu că Lyon aproape terminase de mâncat. Acum își bea cafeaua. Degetele lungi, puternice, înlănțuiseră posesiv ceașca. O privi. Andy îi zâmbi, dorindu-și să nu arate ca o fetișcană în căutarea unui flirt. — Bună, zise ea, reușind cu greu să se îndrepte spre el, pentru că-i tremurau genunchii. Se uită la ea lung, stăruitor, cu un amuzament abia reținut și un aer de evaluare sexuală pe care nu se străduia deloc să și-l reprime. Era chiar într-atât de obișnuit ca femeile să-l abordeze în localuri? — Bună. Deci nu avea de gând să-i ușureze situația. O.K., domnule Ratliff. Inspiră adânc și spuse: — Mă numesc Andrea Malone. Andy n-ar fi crezut niciodată că expresia lui se putea schimba atât de brusc, de drastic, sau că privirea îi putea îngheța pe loc. O privi cu răceală timp de câteva secunde, apoi se întoarse cu spatele la ea. De parcă nici n-ar fi existat, continuă să soarbă din cafea, cu nonșalanță. Ea se uită la Gabe, care se concentrase ostentativ asupra unui shaker, dar ale cărui urechi erau ciulite, mai mult ca sigur. Își umezi ușor buzele. — Am spus că mă num... — Știu cine ești, domnișoară Malone, zise el, condescendent. Ești din Nashville, de la Telex Cable Television Company. — Deci te-ai uitat cel puțin pe plicurile scrisorilor mele, deși nu te-ai obosit să le deschizi. Așa să fie? îl întrebă ea, sperând că astfel să-l provoace. — Da, așa este. Bău din nou din ceașcă. Indiferența lui o irita. Simți o dorință puternică de a-i smulge ceașca din mână - dacă era un gest posibil din punct de vedere fizic - și s-o arunce cât colo, doar ca să-i atragă atenția. Totuși, se temperă, pentru că prevedea că putea să iasă cu bătaie. El emana forță și voință din toți porii, și nu era prea dornică să se confrunte cu el. Era încăpățânată, dar nu și proastă. — Domnule Ratliff, să știi că... — Știu ce vrei. Iar răspunsul este nu. Cred că ți-am mai spus-o, atunci când am răspuns primei tale scrisori, cu câteva luni în urmă. Aceleia i-am răspuns. Se pare însă că nu-ți amintești conținutul ei. Spuneam, în esență, că ar trebui să-ți cruți forțele, timpul, banii și - o studie cu ochi cinici - hainele cele noi. N-o să consimt niciodată ca tatăl meu să dea un interviu acelui post de televiziune. Iar sentimentele mele de azi sunt aceleași cu cele de atunci. Îi întoarse din nou spatele. Andy crezuse că blugii ei cei noi și cizmele western aveau să se potrivească cu ambianța. Se îmbrăcase prea studiat? Bine. Făcuse o greșeală. Poate că târcoalele pe care le dăduse în ultimele zile nu fuseseră tocmai „profesionale”, dar n-avea de gând să renunțe tocmai acum. Își îndreptă umerii, punându-și în evidență, fără să vrea, linia dulce a sânilor. — Nici nu mi-ai ascultat propunerea, domnule Ratliff. Eu... — Nici nu vreau s-o aud. Întorsese capul spre ea, iar ochii îi coborâră fără să vrea pe sânii ei. Ea rămase nemișcată, ca și cum, dacă ar fi făcut un singur gest, ar fi recunoscut că situația era pe cale să devină de nesuportat. După un timp, el ridică privirea, iar Andy încercă să-și recapete ritmul respirației. — Tatăl meu nu dă interviuri, spuse el, încordat. E un om în vârstă. Nu se simte prea bine. Au mai venit și alții, domnișoară Malone, mai importanți decât tine. Răspunsul a fost același, nu, irevocabil. Se ridică de pe scaun, iar ea se trezi deodată privindu-i gulerul cămășii, din cauză că era foarte înalt. Făcu un pas înapoi, privind fascinată cum mâna lui pătrundea în buzunarul blugilor foarte strâmți, pentru a extrage o bancnotă de cinci dolari. Gestul lui făcu ca obrajii lui Andy să devină ca focul. El puse banii lângă farfurie. Era cel puțin dublu față de cât costă un cheesburger. — Mulțumesc, Gabe. Pe curând. — La revedere, Lyon. Lui Andy nu-i venea să creadă că era ignorată astfel. În timp ce el se îndrepta spre ușă, ea spuse: — Domnule Ratliff! Se opri și se întoarse cu mișcări încete, mai amenințătoare decât gesturile bruște. O studie din cap până în picioare, de la părul strâns în coadă la cizmele strălucitoare. — Nu-mi plac puștoaicele obraznice, domnișoară Malone. Iar tu așa-mi pari. Nu permit ca tatălui meu să i se ia interviuri. Cu atât mai puțin aș fi de acord să fii tu aceea. Așa că, ce-ar fi dacă ți-ai face bagajele și ți-ai deplasa fundulețul drăgălaș înapoi, în Nashville?   *   Își aruncă geantă pe pat și se prăbuși pe scaunul incomod din camera minusculă de motel. Își apăsa fruntea cu opt degete, în timp ce celelalte două, cele mari, i se roteau în jurul tâmplelor. Nu știa dacă durerea de cap se datora căldurii, climei aride sau acelui bărbat. Ba știa. Totul era din cauza lui. Ridicându-se, după câteva minute de repaus, își scoase cizmele și le aruncă cât-colo. Intră în baie și înghiți două aspirine, cu apă călduță de la robinet. De ce nu i-ai tras una în fața aceea obraznică? își întrebă propria imagine din oglindă. De ce-ai stat ca o prostănacă, și l-ai lăsat să-și bată joc de tine? Își desprinse părul din agrafă și clătină din cap să și-l aranjeze. Gestul îi accentuă durerea de cap. Pentru că îți dorești acest interviu, de-aia. Se temea să-l sune pe Les. Ce să-i spună? Nu era omul care să accepte prea ușor o dezamăgire - și asta într-o exprimare blândă. În timp ce forma numărul, începu să enumere în minte lucrurile pe care i le-ar putea spune. După ce i se făcu legătura, auzi mormăitul familiar. — Mda? — Bună, eu sunt. — Ia te uită! Începusem să cred că ai fost luată ostatecă de hoții de vite, sau așa ceva. Ce drăguț din partea ta că ți-ai făcut timp să mă suni! Sarcasm. Acesta era motivul zilei. Andy oftă resemnată. Așa accepta, întotdeauna, stările de spirit ale lui Les. — Îmi pare rău, Les, dar n-am avut nimic interesant de comunicat, așa că n-am sunat. Îți mai aduci aminte de ședința de luna trecută, în care s-a discutat despre convorbirile interurbane inutile? — Nu era vorba de tine, Andy, draga mea, zise el, mai cordial. Cum îți merge, acolo, în ținutul cowboy-lor? — Nu prea bine. N-am ajuns la niciun rezultat, după primele zile. N-am aflat decât că s-au făcut niște lucrări la casa de la fermă. Și am descoperit localul la care obișnuiește să vină Lyon Ratliff, să ia masa, atunci când e în oraș. Azi chiar am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman. Se holba la picioarele ei, amintindu-și, dar nu privirea lui încărcată de ură, de dinainte de a ieși pe ușă, ci felul în care o privise atunci când ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Nu se mai simțise astfel în preajma unui bărbat de când... nu se mai simțise niciodată astfel în prezența unui bărbat. — Și? o întrebă Les, nerăbdător. — Oh... uh... cred că o să fie greu, Les. E încăpățânat ca un catâr. Pur și simplu nu se poate discuta cu el. E necioplit și tare de cap. — La prima vedere pare un tip foarte drăguț, râse Les. — S-a purtat înfiorător. În timp ce vorbea, se juca cu ciucurii cuverturii. — Nu mă mai tentează, Les. Poate că n-ar trebui să forțăm lucrurile. Dacă bătrânul se simte într-adevăr prea rău ca să mai poată acorda un interviu? Poate că nici nu mai e în stare să vorbească. Ce-ar fi dac-aș renunța și m-aș întoarce acasă? — Andy, drăguțo, ce-ai pățit pe-acolo? Te-a bătut soarele în cap? Și-l imagină deja pe Les. Probabil că își coborâse picioarele de pe birou, își trăsese scaunul mai aproape și-și proptise coatele pe masă. Ochelarii cu ramă subțire erau fie în creștetul capului, pe părul roșu ca focul, fie pe birou, undeva, printre scrumierele pline de dădeau pe din afară și hârtiile vechi de cel puțin o săptămână. Dacă Andy s-ar fi aflat acolo în biroul lui, și nu la o distanță de două mii de kilometri, ar fi căzut cu siguranță victimă ochilor lui albaștri pătrunzători. — Doar n-o să-l lași pe un cowboy încăpățânat să-ți stea în cale? I-ai dovedit tu pe alții mai răi. Cu mult mai răi. Îți amintești de tipii aceia din pichetele de grevă? Îl amenințaseră cu moartea pe fotograful nostru. La zece minute după venirea ta, îți mâncau din palmă. Bineînțeles că se dădeau în vânt după trupul tău. Dar orice bărbat cu... — Les, zise ea, obosită. Te rog. — Te rog? Ce anume mă rogi? Oh, cât mi-ar mai plăcea să te aud spunând: Les, te rog... Andy, Les Trapper și cu Robert Malone își începuseră carierele împreună, la un post neînsemnat de televiziune. Andy prezenta știrile, alături de un idiot miop, care lucra acolo încă de la început, și pe care cei din conducere nu se îndurau să-l concedieze. Prietenia dintre ei a rămas aceeași, chiar și după ce Andy și Robert s-au căsătorit. Cum Robert era mai mereu trimis drept corespondent, departe de casă, Les îi ținuse adesea de urât, dar numai ca prieten. Își amintea cu acuitatea de noaptea în care Les venise la ea acasă și-i spusese că Robert fusese ucis în Guatemala, unde plecase pentru a filma un reportaj. A fost surprins de un cutremur. Les o ocrotise săptămâni întregi, își asumase responsabilități cărora ea nu le putea face față. Luni la rând, se folosise de Les ca de un scut care o apăra de lumea exterioară. De atunci continuaseră să fie prieteni. Lucrau acum împreună, la Telex. Știa că nu trebuia să ia în serios glumele lui. Les nu dusese niciodată, absolut niciodată, lipsă de femei. Dar singura lui iubire adevărată era munca. Fusese și va fi mereu. Era foarte ambițios. Ar fi făcut orice pentru a obține material pentru un reportaj. Era foarte abil și adesea îi lipsea sensibilitatea - chiar dacă Andy nu voia s-o recunoască. Limbajul îi era foarte liber, iar stările de spirit schimbătoare. Dar era prietenul ei. Și șeful ei. Trebuia să găsească repede o soluție. — Dacă l-aș convinge pe Lyon Ratliff să-mi acorde un interviu. Ar fi... — Anost ca naiba. Nu ne-ar spune nimic. Și cui naiba îi pasă de el? Avem nevoie de bătrân, Andy. Repede, până nu dă colțul. Cred că încă mai vrei să promovezi, nu? — Da, bineînțeles. Mai mult ca orice. — O.K. Atunci nu mai pierde vremea. Tonul i se îndulcise considerabil. — Știi bine că ești mai bună decât oricare dintre tipii de la rețea. Ai talent. Ești cel mai bun reporter de interviuri din ținut. Ai făcut și un ucigaș în serie să plângă. Te-am văzut, și nici măcar n-aveam ochelarii la mine. Erai mai tânără, și arătai al naibii de sexy cu ochii ăia de aur ai tăi și cu trupul provocator. Pune-te pe treabă. Sedu-l pe cowboy-ul ăla și... — Les! — Oh, mda, am uitat. Vorbeam cu cea mai frigidă femeie din lume. Ascultă, Andy, pentru cine te păstrezi? Știu al naibii de sigur că nu pentru mine, și asta nu pentru că n-aș fi încercat. De când a murit Robert, duci viața unei virgine. Au trecut trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Relaxează-te. Flutură-i puțin din gene cowboy-ului, și o să vezi cum o să-ți mănânce din palmă. Îi venea să râdă, din cauza absurdității gândului ca pe Lyon Ratliff să-l poată îmblânzi cineva. Oftă adânc. Până la un punct, Les avea dreptate. Nu știa nimic în afara muncii ei. Poate din cauză că Robert fusese ucis în timpul unei misiuni. Poate pentru că tatăl ei fusese un ziarist renumit. Andy Malone părea predestinată unei cariere reușite în mass-media. Munca la Telex nu era chiar idealul ei, cu toate că se bucura de recepție pe plan național. Voia însă să lucreze la o rețea. Pentru a obține o slujbă acolo, trebuia însă să dea o lovitură. Un interviu cu generalul Michael Ratliff constituia o garanție în a atrage atenția directorilor rețelelor. — Bine, Les. Nu sunt de acord cu mijloacele pe care le folosești tu, dar urmărim amândoi același scop. Îți promit că o să mai încerc. — Așa te vreau. Ce-i cu lucrările de la fermă? N-ai putea să pătrunzi acolo, dându-te drept pituitar? — Aia e o glandă, idiotule, nu un arbust. Cred că te-ai gândit la o pyracantha sau la un pittosporum. — Ei, la dracu’! Niciodată n-am stat prea bine cu glandele. Nu știu decât ce să fac cu ele, atâta tot. — La revedere, Les. — La revedere. Te iubesc. — Și eu. Pa. Își petrecu restul după-amiezii pe un șezlong lângă piscină, de parcă și-ar fi luat liber. Trupul ei armonios iscă fluierături admirative din partea a trei adolescenți. Dar flirtul lor era inofensiv. Nu însă și Lyon Ratliff. Trecuseră ore întregi de când corpul ei fusese supus privirilor lui cercetătoare, dar acesta mai răspundea și acum acelor impulsuri. Sânii îi tresăltau, din cauza unor senzații pe care le crezuse demult uitate. O greutate imensă i se așezase parcă pe partea de jos a abdomenului, și-i pulsa, la intervale regulate, amintindu-i că ea nu murise nicidecum odată cu Robert. Se urcă în mașina închiriată și o porni spre un restaurant, de unde-și cumpără un sandviș cu mult sos, pe care să-l mănânce în cameră. Mai târziu, încercă să se uite la televizor, dar se plictisi repede de reclamele interminabile și de emisiunile anoste de varietăți. Încercă să citească ultimul bestseller. Cu toate că eroul era blond cu ochi verzi, prin față i se derulau imagini cu un bărbat brunet, cu păr răvășit și ochi gri. Cu o gură senzuală, insolentă, care putea deveni brusc aspră de furie, dar care promitea sărutări de neuitat. Un trup înalt și suplu, căruia îi stătea bine în orice fel de haine, o față cu trăsături cioplite în piatră ce inspirau virilitate. Eroul cărții nu putea decât să pălească, în comparație. — E cel mai nesuferit bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, își spuse, lăsând cartea deoparte. Se ridică să verifice dacă pusese lanțul la ușă. Înainte de a stinge veioza, aruncă o privire peste umăr spre imaginea-i reflectată în oglindă. Era îmbrăcată într-un tricou și bikini. Dar n-a văzut încă totul! își spuse încrezătoare.   *   Nu-i venea să creadă că fusese atât de ușor! Își adusese aminte că auzise la coafor, că Lyon Ratliff comandase niște plante de la o pepinieră. Nevasta proprietarului se lăudase că soțul ei avea să le livreze și să le planteze joi dimineață. Andy se trezise în dimineața aceea cu planul gata conturat în minte. Îi mulțumi în gând lui Les pentru idee. Se îmbrăcase cât putuse de profesional, cu un costum de vară din mătase naturală și o bluză fără mâneci, oranj. Își răsucise părul într-un coc ce inspira competență. Conduse până la un kilometru depărtare de fermă, apoi scoase mașina de pe șosea, sperând din tot sufletul să nu fi întârziat. Stătuse deja pe marginea drumului vreo douăzeci de minute, când văzu furgoneta plină de răsaduri apropiindu-se, coborî repede din mașină, ridică repede capota și încercă să pară cât mai neajutorată și mai necăjită. Așa cum se așteptase, furgoneta opri în dreptul ei. — Mulțumesc, zise ea. — Bună dimineața. Ce s-a întâmplat, micuță doamnă? — Nu știu, se văită ea. Tocmai mă îndreptam spre ferma Ratliff. Întârziasem deja la întâlnire, și acum asta! Mă așteaptă Gracie. Cred că se întreabă ce s-o fi întâmplat. M-ați putea duce până la cel mai apropiat telefon? N-avea nici cea mai mică idee cine putea fi Gracie. Îl auzise pe Lyon pomenindu-i numele în localul lui Gabe. Putea fi o rudă, bucătăreasa, menajera... sau soția lui? Citise cumva, undeva, că era căsătorit? De ce-o deranja atât gândul că s-ar fi putut să fie? Oricum trucul ei ținuse, pentru că bărbatul îi zâmbi larg. — Pot să fac mai mult decât atât. Și eu merg la ferma lui Ratliff. Ce-ai zice dacă te-aș duce chiar până la ușă? Inima îi bătea cu putere. — Oh, serios? Ești salvatorul meu! Sigur nu te deranjez? îl întrebă, adresându-i unul din cele mai luminoase zâmbete ale ei. — Deloc. — Doar o clipă, să-mi iau geanta și să încui mașina. Se întoarse grăbită la mașină, mulțumind stelelor că omul se lăsase atât de ușor păcălit, că n-o întrebase ce căuta acolo. Cabina camionetei era zgomotoasă și prăfuită, mirosea a pământ și a îngrășăminte. Andy trăncăni aparent lipsită de griji cu domnul Houghton, până când ajunseră la poarta securizată, acționată electric. Frânele scrâșniră. Se părea însă că Lyon anunțase paznicii de sosirea furgonetei. Porțile se deschiseră larg. Un cowboy fără dinți, cu o pălărie imensă pe cap, le făcu semn să intre. Chiar dacă o văzu pe Andy, sau chiar dacă observă că nu prea arăta a grădinăreasă, nu reacționă în vreun fel. Andy oftă ușurată, văzând în oglinda retrovizoare cum porțile se închideau în urma lor. — Te las la intrare. Eu mă întâlnesc cu domnul Ratliff în spatele aripii vestice. — Minunat, zise ea, zâmbind. Era chiar mai bine decât se așteptase. Se părea că Lyon avea să fie ocupat, un timp. Lyon? Se gândea la el ca la Lyon, pur și simplu? Casa era grandioasă, și părea mai potrivită Californiei de Sud decât Texas-ului. Adăpostită de un mănunchi de pecani și stejari, avea două etaje, și lăsa impresia că s-ar întinde pe mai mulți acri, din cauza diferitelor aripi ce-i erau anexate. Toate clădirile erau din cărămidă nearsă, iar acoperișul din țiglă roșie. În fața casei, patru arcade susțineau veranda largă, unde atârnau numeroase coșuri cu ferigă, petunii și begonii viu colorate. În umbra deasă, pereți albi făceau un contrast puternic. — Vă mulțumesc mult încă o dată domnule Houghton, spuse ea, când mașina se opri. — Cu plăcere, micuță doamnă. Sper ca mașina dumneavoastră să nu aibă o defecțiune prea gravă. — Da, și eu. Sări din cabină, strângând din dinți. Închise încet portiera, încercând să nu atragă atenția. Cu pași ușori, măsurați se îndreptă spre ușă, oprindu-se să admire un coș cu flori. Când camioneta se îndepărtă, intră pe verandă. Fiecărei arcade îi corespundea o fereastră foarte mare. Simțindu-se ca o infractoare, ea încercă să privească înăuntru, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Încăperile erau înalte, bine mobilate și extrem de curate. Văzu camera de zi, cu un șemineu enorm, canapele și fotolii confortabile, biroul, cu etajere ticsite de cărți pe toți pereții și o masă de lemn masiv plină de hârtii, și sufrageria. Ultima cameră era pardosită cu gresie, iar mobila era împletită din răchită. Prin fereastră, Andy văzu doar că unul din pereți era dintr-un geam gros. Încăperea era înțesată de plante tropicale. Deasupra, atârnată de tavan, se învârtea elicea unui ventilator. Un bărbat în vârstă stătea într-un scaun cu rotile. Citea - sau dormea, poate? Se îndreptă spre colțul casei și privi prin ușa glisantă din sticlă. Bătrânul citea. Ținea în poală o carte. Mâna pătată de vreme întorcea din când în când paginile. Pe nasul descărnat se sprijinea o pereche de ochelari cu rame metalice. Andy tresări când îl auzi spunând: — Intră, doamnă Malone.  

Prolog   Kowloon — mai 1949   — Trebuie să pară un accident. Crezi că te descurci? Era o insultă. Simţea cum îi creşte furia. Aceasta era o întrebare pe care o puneai unui amator cules de pe stradă. Era tentat să-i răspundă cu sarcasm: Oh, cred că mă descurc. Aţi prefera un accident în casă? Pot aranja ca ea să-şi rupă gâtul căzând de pe scări. Ca şi dansatoarea din Marsilia. Sau se poate îmbăta şi îneca în baie. Ca şi moştenitoarea din Gstaad. Sau ar punea lua o supradoză de heroină. Scăpase de trei în felul acesta. Sau ar putea adormi în pat cu o ţigară aprinsă. Ca şi detectivul suedez la L’Hôtel, pe malul stâng al Senei. Sau poate că aţi prefera un accident în afara casei? Pot aranja un accident de circulaţie sau prăbuşirea unui avion sau dispariţia pe mare. Dar nu a spus nimic din toate aceste lucruri, pentru că, de fapt, se temea de bărbatul din faţa lui. A auzit despre el prea multe poveşti care te îngheţau şi avea toate motivele să le creadă. Nu spuse decât: — Da, domnule, pot aranja un accident. Nu va şti nimeni. Chiar în momentul în care a rostit cuvintele, i-a trecut prin minte gândul: El ştie că eu ştiu, însă a aşteptat reacţia bărbatului. Erau la etajul al doilea al unei clădiri din oraşul cetate Kowloon, construit în 1840 de un grup de chinezi pentru a se apăra de barbarii britanici. Zidurile cetăţii au fost bombardate în al doilea război mondial, dar mai erau şi alte ziduri care-i ţineau departe pe intruşi: bande de cuţitari, drogaţi şi perverşi mişunau ca iepurii pe străzile întortocheate şi prin gangurile clădirilor promiscue. Turiştii erau avertizaţi să ocolească aceste locuri; nici chiar poliţia nu se aventura pe strada Tung Tau Tsuen sau la periferiile oraşului. Dincolo de fereastră se auzeau zgomotul străzii şi strigătele în amalgamul de limbi ale locuitorilor oraşului cetate. Bărbatul îl studia cu ochii îngheţaţi şi tăioşi. Vorbi într-un târziu: — Foarte bine. Te voi lăsa să alegi singur metoda. — Da, domnule. Este persoana aici, în Kowloon? — La Londra. Se numeşte Catherine. Catherine Alexander.   O limuzină urmată de o a doua maşină în care se aflau două gărzi de corp înarmate l-au dus pe străin la Casa Albastră din Lascar Row, în cartierul Tsim Sha Tsui. Casa Albastră era frecventată numai de anumiţi oameni, persoane foarte importante. Şefi de state, stele de cinema şi preşedinţi de corporaţii erau clienţii acestui lăcaş. Directorul se mândrea cu discreţia pentru care era cunoscut stabilimentul pe care-l conduce. Cu zece ani în urmă, una dintre tinerele care lucrau aici a discutat cu un reporter despre unii clienţi, iar în dimineaţa următoare a fost găsită în portul Aberdeen, cu limba tăiată. La Casa Albastră se vindea orice: virgine, băieţi, lesbiene, animale, bărbaţi. Era singurul loc cunoscut de străin, unde se mai practica arta Ishinpo, care data din secolul al zecelea. Casa Albastră era un Corn al Abundenţei pentru plăcerile interzise. De data aceasta bărbatul a comandat gemenii. Erau doi tineri cu trăsături plăcute, trupuri incredibil de frumoase şi lipsiţi total de inhibiţii. Îşi aminti ultima oară când a fost aici, mâinile cu mângâieri blânde, gurile fierbinţi care i-au încălzit trupul. Simţea deja începutul unei erecţii. — Am ajuns, domnule.   După trei ore, mulţumit şi satisfăcut, străinul a comandat şoferului să pornească spre Mody Road. Privea prin parbriz luminile strălucitoare ale oraşului care nu dormea niciodată. Chinezii îi spuneau Gau-Iung — Nouă Dragoni — iar străinul îşi imagina acum cei nouă dragoni înlănţuind oraşul cu cele nouă capete, devorându-i pe cei slabi şi netrebnici. Dar el nu ea nici slab, nici netrebnic.   Au ajuns la Mody Road. Preotul taoist care-l aştepta aici părea decupat dintr-un pergament antic, îmbrăcat în roba orientală, cu barba albă, scurtă şi ţepoasă. — Jou Sahn. — Jou Sahn. — Gei do chin? — Yat-chihn. — Jou. Preotul a închis ochii într-o rugă tăcută, mişcând între degete un fel de mătănii. Cana de lemn din faţa lui s-a umplut cu beţişoare care tremurau. Un beţişor a căzut şi celelalte au încetat să mai tremure. La fel de tăcut, preotul taoist şi-a consultat cărţile, apoi s-a întors spre vizitatorul său. Vorbea într-o engleză poticnită: — Zeii spun că în curând vei scăpa de un duşman periculos. Bărbatul tresări încântat. Era prea inteligent să nu ştie că antica artă Chim era o superstiţie, dar tot pentru că era inteligent, nu o ignora. Pe urmă, astăzi era o zi de bun augur — era Sfântul Constantin, ziua lui. — Zeii te-au binecuvântat cu Gunf Shui. — Do Jeh. — Hou Wah. După alte cinci minute, străinul era din nou în limuzină, în drum spre Kai Tak, aeroportul din Hong Kong, unde avionul său personal aştepta să îl ducă la Atena.     Ioannina. GRECIA — iulie 1948   Capitolul unu   Se trezea ţipând în fiecare noapte, de fiecare dată din pricina aceluiaşi vis. Era în mijlocul unui lac, pe o furtună îngrozitoare, iar un bărbat şi o femeie se străduiau să o scufunde în apa îngheţată a lacului, să o înece. De fiecare dată se trezea înspăimântată, sufocată şi udă de transpiraţie. Nu ştia cine este ea acum, nu avea nici o amintire din trecut. Vorbea englezeşte — dar nu ştia din ce ţară vine, cum a ajuns în Grecia, dar mai ales nu ştia cum a ajuns în micul lăcaş al Carmelitelor care o adăposteau. Pe măsură ce trecea timpul, avea flashuri de memorie, scurte şi efemere imagini care veneau şi dispăreau în fracţiuni de secundă prea repede pentru a le înţelege, pentru a le analiza. Veneau în cele mai neaşteptate momente, o luau pe nepregătite şi o lăsau în cea mai disperată confuzie. La început a pus întrebări. Călugăriţele Carmelite erau bune şi înţelegătoare, dar făceau parte dintr-un ordin al tăcerii şi singura căreia i se permitea să vorbească era Maica Theresa, bătrâna şi fragila Maică superioară. — Ştiţi cine sunt eu? — Nu, copila mea, spunea Maica Theresa. — Cum am ajuns aici? — La poalele acestui munte este un sat, numit Ioannina. Anul trecut, în timpul unei furtuni, tu erai pe lac, într-o barcă. Barca s-a scufundat, dar din mila Domnului, două dintre surorile noastre te-au văzut şi te-au salvat. Te-au adus aici, în mănăstirea noastră. — Dar… de unde veneam eu înainte de această întâmplare? — Îmi pare rău, copila mea, nu am de unde să ştiu. Nu s-a mulţumit numai cu atât. A continuat să întrebe: — Nu a întrebat nimeni de mine? Nu a încercat nimeni să mă găsească? Maica Theresa clătina neputincioasă din cap. Nimeni. Ar fi vrut să urle de disperare. A continuat să pună întrebări. — Ziarele… ziarele trebuie să fi scris despre dispariţia mea? — După cum ştii, nouă nu ni se permite nici o formă de comunicare cu lumea exterioară. Trebuie să acceptăm voinţa Domnului, copila mea. Trebuie să-i mulţumim pentru mila Lui. Eşti în viaţă. Atât a reuşit să obţină de la călugăriţă. La început a fost prea bolnavă pentru a se preocupa de astfel de lucruri, dar încet, pe măsură ce treceau lunile, şi-a recăpătat puterea şi sănătatea. Când a fost în stare să se ridice şi să meargă, îşi petrecea zilele îngrijind grădina plină de flori a mănăstirii — un curcubeu de culori în lumina incandescentă care scălda coasta Greciei, lumină celestă şi translucidă, tulburată uşor de briza blândă, care aducea aroma de lămâi şi viţă de vie. Atmosfera era senină şi calmă şi totuşi ea nu-şi găsea liniştea. Sunt pierdută, gândea ea, şi nimănui nu-i pasă de mine. De ce? Am făcut ceva îngrozitor? Cine sunt eu? Cine sunt? Cine sunt? Frânturile de imagini continuau să vină pe nepregătite, fără nici un înţeles. Într-o dimineaţă s-a trezit brusc — era într-o cameră, cu un bărbat dezbrăcat lângă ea. A fost un vis? A fost ceva ce i s-a întâmplat în trecut? Cine era bărbatul acela? Cineva cu care s-a căsătorit ea? A avut un soţ? Nu avea verighetă. De fapt nu avea nimic, decât veşmântul negru al Ordinului Carmelitelor, pe care i l-a dat Maica Theresa şi o broşă, o pasăre minusculă din aur, cu ochi de rubin şi aripile întinse în zbor. Era o anonimă, o străină care trăia printre străini. Nu avea pe nimeni să o ajute, nu avea un medic psihiatru care să-i spună că mintea ei a fost atât de traumatizată, încât putea rămâne integră numai dacă uita pentru totdeauna trecutul îngrozitor. Dar imaginile continuau să vină, din ce în ce mai iuţi. I se părea că mintea ei s-a transformat dintr-o dată într-un uriaş joc de cuburi dezordonat, din care lipsea mereu câte o imagine. Bucăţile existente nu aveau nici un înţeles. A văzut în minte un studio enorm de filmare, plin cu bărbaţi în uniforme. Parcă se turna un film. Am fost actriţă? Nu, ea părea să supravegheze. Ce să supravegheze? Un soldat i-a dat un buchet de flori. Trebuie să le plăteşti tu, râdea omul. După două nopţi a avut un vis cu acelaşi bărbat. Parcă îşi lua rămas bun de la el, pe un aeroport şi s-a trezit din somn plângând pentru că îl pierdea pe bărbatul acela. După acest vis nu şi-a mai găsit liniştea. Nu, acestea nu era doar vise, erau crâmpeie din viaţa ei, din trecutul ei. Trebuie să aflu cine am fost. Cine sunt. Şi, pe neaşteptate, într-un miez de noapte, un nume a ieşit din abisurile subconştientului său. Catherine. Mă numesc Catherine Alexander.     Atena, GRECIA   Capitolul doi   Imperiul lui Constantin Demiris nu se putea localiza pe o hartă şi totuşi el conducea un imperiu de cinci ori mai mare şi mai puternic decât multe ţări ale lumii. Era unul din cei doi sau trei cei mai bogaţi oameni din lume şi avea o putere incalculabilă. Nu avea un titlu sau poziţie oficială, dar în mod curent vindea şi cumpăra prim-miniştri, cardinali, ambasadori şi regi. Tentaculele lui Demiris erau pretutindeni, se ţeseau în zeci de ţări. Era un bărbat misterios, cu o minte strălucită şi incisivă, cu un fizic izbitor — puţin peste înălţimea medie, piept rotund şi umeri laţi. Avea tenul închis, nasul drept, grecesc şi ochii negri de culoarea măslinei. Avea faţa unei păsări de pradă, un vultur. Când îşi dădea osteneala, Demiris putea fi extrem de plăcut. Vorbea opt limbi străine şi era un povestitor renumit. Avea una dintre cele mai impresionante colecţii de artă din lume, o flotilă de avioane personale, zeci de apartamente, castele şi vile răspândite în întreaga lume. Aprecia frumosul, iar femeile frumoase i se păreau irezistibile. Avea reputaţia unui amant de clasă, iar escapadele lui romantice erau la fel de pitoreşti, ca şi aventurile lui financiare. Constantin Demiris se mândrea cu faptul că este patriot — steagul grec, alb-albastru, se ridica pe vila de la Kolonaki sau la Psara, insula lui privată — dar Demiris nu-şi plătea taxele. Nu se simţea obligat să se conformeze regulilor aplicate oamenilor de rând. În venele lui curgea Ichor — sângele zeilor.   Aproape orice persoană venea la Demiris, dorea ceva de la el: finanţarea unui proiect de afaceri; o donaţie pentru o operă de caritate; sau pur şi simplu puterea pe care i-o dădeau prieteniile lui. Lui Demiris îi plăcea să descifreze scopurile ascunse ale oamenilor, pentru că rareori erau făţişe. Mintea lui analitică era sceptică la adevărul de suprafaţă şi prin urmare el nu credea nimic din ceea ce i se spunea, nu avea încredere în nimeni. Motto-ul său era: „Ţine-ţi prietenii aproape, dar duşmanii şi mai aproape”. Reporterilor care i-au relatat viaţa, le-a permis să vadă numai farmecul şi geniul omului sofisticat, al omului de lume. Nimeni nu avea nici un motiv să suspecteze că sub această faţadă plăcută se ascundea un criminal, un răzbunător până la sânge, un om al cărui instinct se repezea direct la vena jugulară. Era neiertător şi nu uita niciodată nimic. Pentru anticii greci dikaiosini, justiţie, era adesea sinonim cu ekdikisis, răzbunare, iar pe Demiris îl obsedau amândouă. Îşi amintea fiecare jignire şi aceia care au fost destul de neinspiraţi să-i fie duşmani, au fost răsplătiţi cu vârf şi îndesat. Nu au ştiut niciodată acest lucru, pentru că mintea matematică a lui Demiris născocea scheme exacte pentru a-i răsplăti, elaborând cu răbdare capcane, ţesând pânza de păianjen în care erau prinşi şi distruşi duşmanii lui. Petrecea ore întregi săpând abisurile în care cădeau duşmanii săi. Îşi studia cu atenţie victimele, le analiza personalităţile, le cântărea puterea şi slăbiciunile. Într-o seară, la un dineu, Demiris a auzit un producător de film referindu-se la persoana lui cu cuvintele „Grecul acela alunecos”. Demiris nu s-a grăbit să-i răspundă. Doi ani mai târziu, producătorul a semnat un contract cu participare internaţională pentru un film, iar rolul principal l-a primit o actriţă de renume. În această producţie producătorul a învestit toţi banii săi. Demiris a aşteptat până când s-a filmat jumătate de film şi apoi a convins-o pe actriţa principală să-l abandoneze pe producător pentru o plimbare pe yahtul lui. — Va fi ca în luna de miere, i-a spus Demiris actriţei. Şi a fost ca în luna de miere, atâta doar că nu a existat şi o căsătorie. Filmul a fost abandonat, iar producătorul a dat faliment.   Puţini erau aceia cu care Demiris nu şi-a încheiat conturile prin jocurile sale periculoase, dar el nu se grăbea, îi plăcea să anticipeze, să plănuiască şi apoi să execute. În ultimul timp nu mai avea duşmani, pentru că nimeni nu-şi permitea să-i fie duşman; de aceea schemele lui se reduceau la cei din trecut. Dar conceptul de dikaiosini pe care-l avea Demiris era ca un cuţit cu două tăişuri. Aşa cum nu uita niciodată ofensele, el nu uita nici favorurile. Un pescar sărac, care i-a dat adăpost pe când era tânăr şi fără bani, era acum proprietarul unei flote de vapoare de pescuit. O prostituată, care l-a hrănit şi l-a îmbrăcat când era tânăr şi nu avea cu ce plăti, a moştenit în mod misterios un imobil cu apartamente de închiriat, iar femeia nu a ştiut niciodată cine este binefăcătorul ei.   Demiris era fiul unui hamal din portul Pireu. Avea paisprezece fraţi şi surori, iar în casa lor nu a fost niciodată suficientă mâncare pe masă. De mic copil, Demiris a arătat înclinaţii deosebite pentru afaceri. Câştiga bani făcând tot felul de lucruri după orele de şcoală, iar la şaisprezece ani avea destui bani să deschidă o tavernă cu hrană caldă pentru hamalii din port. Şi-a găsit un partener mai în vârstă decât el. Afacerea era rentabilă, iar partenerul l-a trişat şi l-a alungat pe Demiris. I-au trebuit zece ani pentru a-l distruge pe omul acela, dar a făcut-o. Tânărul ardea de o ambiţie nestăpânită. Nopţile stătea treaz, cu ochii strălucind în întuneric şi se gândea, voi fi bogat. Voi fi cunoscut, într-o zi veţi şti cu toţii cine sunt eu! Era singurul gând cu care adormea. Habar nu avea cum o va face, ştia doar că într-o zi acest lucru se va întâmpla.   În ziua în care Demiris a împlinit şaptesprezece ani, a citit din întâmplare un articol despre câmpurile petrolifere din Arabia Saudită şi în acel moment s-a deschis pentru el o uşă magică. S-a dus direct la tatăl său. — Plec în Arabia Saudită. Vreau să muncesc în câmpurile petrolifere. — Too-sou! Dar ce ştii tu despre câmpurile petrolifere? — Nimic, tată, dar voi învăţa. După încă o lună, Constantin Demiris pleca de acasă.   Trans-Continental Oil Corporation îi obliga pe angajaţii săi de pretutindeni să semneze un contract de angajare pe doi ani, dar pentru Demiris acest lucru nu avea nici o importanţă. Plănuise să stea în Arabia Saudită atâta timp cât îşi va face o avere. Îşi imaginase o aventură strălucită şi misterioasă, pe un pământ exotic, cu femei exotice şi cu aur negru ţâşnind de pretutindeni din pământ. Realitatea a fost un adevărat şoc. Într-o dimineaţă de vară, Demiris sosea la Fadili, un câmp petrolifer din mijlocul, deşertului, unde nu se găseau decât câteva clădiri sumbre din piatră, înconjurate de barastis, colibe acoperite cu vreascuri. Erau peste o mie de lucrători necalificaţi, cei mai mulţi dintre ei fiind saudiţi. Femeile care apăreau ocazional pe potecile întortocheate şi prăfuite erau îmbrăcate din cap până-n picioare în negru.   Demiris a intrat în clădirea unde-şi avea biroul J.J.McIntyre, directorul de personal. McIntyre l-a privit curios pe tânărul care a intrat în biroul său. — Vasăzică, ai fost angajat, eh? — Da, domnule. — Ai mai făcut vreodată astfel de munci, fiule? Pentru o fracţiune de secundă Demiris a fost tentat să mintă. — Nu, domnule. McIntyre îi zâmbi ironic. — O să-ţi placă la nebunie aici. Eşti la un milion de mile de nicăieri, mâncarea este proastă, nu te poţi atinge de nicio femeie, dacă nu vrei să fii castrat şi nu ai nimic de făcut noaptea. Dar se plăteşte bine, aşa-i? — Am venit să învăţ, spuse Demiris cu entuziasm. — Mda? Atunci să-ţi spun ce ar trebui să înveţi mai întâi, şi încă foarte repede. Te afli într-o ţară musulmană. Asta înseamnă viaţă fără alcool. Oricine este prins că fură îşi pierde mâna dreaptă. Dacă este prins a doua oară i se taie şi mâna stângă. A treia oară i se taie un picior. Dacă omori pe cineva, eşti decapitat. — Nu am de gând să omor pe nimeni, domnule. — Aşteaptă numai, mârâi McIntyre, abia ai ajuns.   Locul de muncă erau un adevărat Turn Babel. Erau oameni din zeci de ţări, care vorbeau fiecare în limba lui maternă, Demiris avea ureche bună şi învăţa repede limbile străine. Oamenii munceau să construiască drumuri în deşertul neprietenos, construiau case, instalau echipamente electrice, linii de comunicaţii telefonice, făceau magazine, aduceau provizii de hrană şi apă, proiectau sisteme de drenaj, organizau sistemul de asistenţă medicală şi tânărului Demiris i se părea că fac o mie de alte lucruri foarte importante. Munceau la temperaturi de peste o mie de grade Fahrenheit, sufereau din cauza insectelor şi ţânţarilor, se îmbolnăveau de dizenterie şi friguri. Dar chiar şi aici, în inima deşertului, exista o ierarhie socială. În vârful scalei erau oamenii pe care muncitorii îi numeau „scrobiţii”, iar funcţionarii erau numiţi „coate lustruite”. Aproape toţi cei ce se ocupau de forările propriu-zise, geologi, supraveghetori de sonde, ingineri şi chimişti, erau americani, pentru că sonda de petrol a fost descoperită în Statele Unite şi americanii ştiau să o folosească. Tânărul Demiris şi-a pus în gând să se împrietenească cu toţi. Petrecea aproape tot timpul pe lângă forori şi punea mereu multe întrebări. Stoca informaţiile, le absorbea aşa cum nisipul însetat absorbea apa. A observat că se foloseau două metode de forare. S-a apropiat de un muncitor care muncea lângă o sondă de 130 de picioare. — Mă tot întreb de ce sunt două metode de forare. Omul i-a explicat. — Ei bine, fiule, una este pe cablu, cealaltă pe rotativă. În ultima vreme folosim mai mult rotativele. Sunt identice toate. — Da? — Da. Pentru fiecare trebuie să ridici o schelă, ca aceasta, pentru a ridica echipamentul care va fi coborât în puţ. Privi chipul dornic de cunoaştere al tânărului. Nu ştii de ce se numeşte derrick-schelă, nu? — Nu, domnule. — Derrick este numele unui renumit călău din secolul al XVII-lea. — Înţeleg! — Forarea cu cablu se foloseşte de multe secole. Acum multe sute de ani, chinezii o foloseau pentru a săpa fântâni. Făceau o gaură în pământ, ridicând o greutate de un cablu şi lăsând-o să lovească în pământ. Aşa se dislocau straturile de pământ. Dar acum, optzeci şi cinci la sută din puţuri se sapă cu rotativa. Omul îşi văzu mai departe de muncă. — Vă rog să mă iertaţi, cum funcţionează metoda forării cu rotativa? Omul se opri din nou. — În loc să disloci straturile de pământ, le sapi, adică le forezi. Vezi aici? În mijlocul sondei este un burghiu mobil, care este rotit de motor. Pe măsură ce înaintează, trage după sine şi o ţeava. — Pare simplu, nu? — Este mai complicat decât pare. Trebuie să găseşti un mijloc de a îndepărta pământul rămas după excavare. Trebuie să separi apa şi gazele din puţ. — Dacă sapă atât de mult, nu se toceşte cuţitul rotativei? — Ba da. Atunci trebuie să scoţi tot echipamentul şi să laşi numai conducta în puţ. Vrei să fi foror? — Nu, domnule, dar am de gând să cumpăr câteva sonde. — Felicitări. Acum mă laşi să muncesc?   Într-o dimineaţă Demiris a urmărit instalarea unei sonde la un puţ. A văzut că, în loc să sape adânc în pământ, cuţitul muşca din pereţii laterali şi scotea la suprafaţă pietrele. — De ce face asta? întrebă Demiris un muncitor. Bărbatul se opri din muncă şi ridică o sprânceană. — Face fortificarea pereţilor laterali. Pietrele scoase se trimit la analiză să vedem dacă au petrol în compoziţie. — Înţeleg.   Când totul mergea bine, Demiris auzea petroliştii strigând: — Mă mut la dreapta, ceea ce însemna că mai sapă un puţ. Demiris a observat că în pământ sunt săpate zeci de gropi mai mici. — De ce le săpaţi? a întrebat tânărul curios. — Acestea sunt puţuri de prospectare. Ele ne spun ce se află dedesubt. Compania economiseşte o mulţime de timp, dar mai ales bani cu ele. — Înţeleg. Tânărul era fascinat, iar întrebările nu mai conteneau. — Vă rog să mă iertaţi, de unde ştiţi unde să foraţi? — Avem o mulţime de geologi, care măsoară grosimea straturilor şi studiază probele de pământ. Mai avem şi sondele cu frânghie… — Vă rog să mă iertaţi, ce sunt sondele cu frânghie? — Un fel de burghie. Când…   Constantin Demiris muncea de dimineaţa până la apusul soarelui, cărând echipamente în arşiţa deşertului, curăţând echipamentul, conducând camioane prin fumul gros al puţurilor care ardeau. Ardeau zi şi noapte, intoxicând aerul şi făcându-l de nerespirat. J.J.McIntyre îi spusese adevărul. Mâncarea era proastă, condiţiile de viaţă erau oribile, iar noaptea nu aveai nimic de făcut. Mai rău decât atât, Demiris simţea că fiecare por îi este plin de fire de nisip. Deşertul era viu şi nu puteai scăpa în niciun fel de el. Nisipul intra în baraca lui, îi intra prin haine, îi intra în pori, simţea că înnebuneşte. Şi apoi a fost şi mai rău. A început shamalul. Furtunile de nisip răvăşeau totul în fiecare zi, luni de zile, un vânt cumplit urla, bătea cu o asemenea intensitate încât oamenii nu se mai puteau ţine pe picioare, îi înnebunea. Demiris privea pe fereastra barăcii lui nisipurile răscolite de vânt. — Şi noi muncim pe vremea asta? — Cred şi eu, Charlie. Nu suntem în staţiune de odihnă. Se descoperea petrol peste tot în jurul lor. A fost descoperit un nou câmp petrolifer la Abu Hadriya şi altul la Qatif şi altul la Harad, iar muncitorii erau mai ocupaţi ca niciodată.   Au sosit doi străini. Un geolog englez cu soţia sa. Henry Potter era un bărbat de vreo şaizeci de ani, iar soţia lui, Sybil avea cam treizeci de ani. Într-un alt decor, pe Sybil, ai fi descris-o ca pe o femeie obeză, cu o voce ascuţită, extrem de neplăcută. În Fadili, Sybil era o frumuseţe răpitoare. Pentru că Henry Potter era mai tot timpul plecat în prospecţiuni, soţia lui stătea foarte mult timp singură. Tânărului Demiris i-a revenit sarcina să o ajute să se mute în noua lor locuinţă. — Este cel mai mizerabil loc pe care l-am văzut în viaţa mea, se plângea Sybil Potter. Henry mă târăşte mereu după el prin cele mai nenorocite locuri. Nu ştiu de ce accept aşa ceva. — Soţul dumneavoastră face o muncă extrem de importantă, o asigură Demiris. Femeia îi aruncă tânărului atrăgător o privire şireată. — Soţul meu nu face toate muncile pe care ar trebuie să le facă, înţelegi ce vreau să spun? Demiris înţelegea foarte bine ce dorea ea să spună. — Nu, doamnă. — Cum te cheamă? — Demiris, doamnă. Constantin Demiris. — Cum te strigă prietenii? — Costa. — Ei bine, Costa, cred că noi doi vom deveni foarte prieteni. Se vede cât de colo că nu avem nimic în un cu nenorociţii de aici, nu? — Nenorociţi? — Ştii tu, străinii ăştia de aici. — Trebuie să mă întorc la muncă, se grăbi Demiris să scape de ea. În următoarele câteva săptămâni, Sybil Potter a găsit tot felul de pretexte să trimită după tânărul cel chipeş. — Henry a plecat din nou azi dimineaţă, i-a spus ea într-o zi. A plecat să-şi facă păcătoasele de inspecţiuni, adăugă frustrată. Ar trebui să sape mai mult pe-acasă. Demiris nu i-a răspuns. Geologul era un om foarte important în companie şi Demiris nu avea de gând să se încurce cu nevastă-sa şi să-şi pună în pericol slujba. Nu era sigur de ce, dar ştia că într-un fel sau altul această slujbă va fi paşaportul spre tot ce a visat până acum. Petrolul era viitorul omenirii, iar el era hotărât să îşi ia partea lui.   Într-un miez de noapte, Sybil Potter a trimis după el. Demiris a venit la baraca lor şi a ciocănit în uşă. — Intră, o auzi pe Sybil, care era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte prin care se vedeau toate formele. — Eu… aţi vrut să mă vedeţi, doamnă? — Da, intră Costa. Uite, veioza asta nu funcţionează. Demiris îşi feri privirea şi se îndreptă spre lampa cu pricina, începând să o studieze. — Nu are bec… dar simţind trupul care se freca de el, continuă… doamnă Potter… Buzele ei erau pe buzele lui şi trupul femeii îl împingea spre pat. După aceea Demiris nu s-a mai putut controla. Nu ştia când s-a dezbrăcat, ştia doar că o auzea strigând fericită: — Aşa! Ah, da, aşa! Dumnezeule, de când…! Oh, dragule, cât te iubesc! Într-un târziu l-a cuprins frica. Ce naiba am făcut? Dacă află Potter sunt un om terminat. Citindu-i parcă gândurile, Sybil îi spuse: — Acesta va fi micul nostru secret, dragule, nu?   Micul lor secret a durat şi în următoarele câteva luni. Demiris nu putea sub nici o formă să o evite şi pentru că soţul ei era mai tot timpul plecat, Demiris nu găsea nici o scuză să nu se culce cu ea. Lucrurile s-au încâlcit şi mai tare după ce Sybil Potter s-a îndrăgostit la nebunie de ei. — Eşti prea bun să munceşti într-un asemenea loc, dragule. Noi doi vom pleca înapoi în Anglia. — Casa mea este în Grecia. — Nu mai este, spuse femeia, mângâind trupul zvelt. Tu vii cu mine. Am să divorţez de Henry şi o să ne căsătorim. Demiris intră în panică. — Sybil eu… eu nu am nici un ban… eu… Femeia îl săruta cu pasiune. — Asta nu este o problemă. Ştiu eu cum vom face bani, iubitule. — Ştii? — Noaptea trecută Henry mi-a spus că tocmai a descoperit un nou zăcământ. Ştii, este foarte priceput la asta. Oricum, părea foarte bucuros. Înainte de a pleca a scris un raport şi m-a rugat pe mine să-l trimit. Îl am aici. Vrei să-l vezi? Inima lui Demiris începu să bată iute. — Da, aş… aş vrea să-l văd. O văzu ieşind din pat, îndreptându-se spre masa din colţul camerei şi întorcându-se înapoi în pat cu un plic mare. — Deschide-l. Demiris ezită o clipă, apoi îl deschise şi luă hârtiile. Erau cinci pagini de raport. Le răsfoi repede, apoi începu să le citească cu foarte mare atenţie. — Informaţiile astea merită ceva? Auzi, informaţiile aste merită ceva? Era un raport despre un zăcământ care părea a fi cel mai mare din istoria petrolului. Demiris înghiţi în sec: — Da. S-ar putea… — Ei, ai văzut? exclamă Sybil fericită. Acum avem şi bani. Demiris oftă. — Nu-i chiar aşa de simplu. — De ce? — Informaţiile sunt valoroase pentru cineva care îşi poate permite să cumpere parcele de teren în această zonă. Dar costă foarte mult. El nu avea decât trei sute de dolari în contul de la bancă. — Oh, nu-ţi face griji. Henry are bani. Am să scriu un cec. Cinci mii de dolari ajung? Lui Demiris nu-i venea să-şi creadă urechilor. — Da. Nu… nu ştiu ce să mai spun.. — Este pentru noi, dragule. Pentru viitorul nostru. Tânărul se ridică într-un cot, gândind cu intensitate. — Sybil, crezi că ai mai putea ţine raportul pentru o zi sau două? — Bineînţeles, îl ţin până vineri. Vei avea destul timp, dragule? El dădu încet din cap. — Suficient.   Cu cei cinci mii de dolari pe care i-a dat Sybil — Nu, nu sunt cadou, sunt împrumut, îşi spunea el întruna — Constantin Demiris a cumpărat parcele din terenul petrolifer, în jurul zăcământului potenţial. Câteva luni mai târziu, când au început forările, Constantin Demiris s-a trezit milionar peste noapte. Lui Sybil Potter i-a dat înapoi cei cinci mii de dolari, i-a cumpărat o cămaşă de noapte şi el a plecat în Grecia. Sybil nu l-a mai văzut niciodată.     Capitolul trei   Există o teorie conform căreia nimic în natură nu se pierde — fiecare sunet scos vreodată, fiecare cuvânt rostit rămân undeva suspendate în spaţiu şi timp, până vine vremea să ţi-l aminteşti. Înainte de a se fi inventat radioul, cine ar fi crezut că spaţiul poate fi plin de sunete, ştiri şi voci din întreaga lume? Va veni o zi când ne vom putea întoarce în timp şi vom putea reasculta discursul lui Lincoln de la Gettysburg, vocea lui Shakespeare, Jurământul de pe Muntele…   Catherine Alexander auzea voci din trecut, dar erau doar fragmente disparate şi o umpleau de confuzie… „Ştii că eşti o fată deosebită, Cathy? Am simţit-o de prima dată când ne-am întâlnit…” „S-a terminat. Vreau să divorţez… Iubesc pe altcineva…” „Ştiu cât de urât m-am purtat… vreau să-mi răscumpăr greşelile…” „El a încercat să mă omoare.” „Cine a încercat să vă omoare?” „Soţul meu.” Şi vocile continuau. Erau ca un torent învolburat. Trecutul ei a devenit un caleidoscop de imagini în mişcare, care îi alergau în permanenţă prin minte. Mănăstirea ar fi trebuit să fie paradisul paşnic şi minunat, dar a devenit deodată ca o închisoare. Locul meu nu este aici. Dar unde este locul meu? În mănăstire nu erau oglinzi, dar lângă grădină era un bazin cu apă limpede şi lină. Catherine l-a evitat cu foarte multă grijă, temându-se de ce i-ar putea dezvălui oglinda apei. Dar în dimineaţa aceea, a pornit hotărâtă spre lac, a îngenuncheat şi a privit. Oglinda apei reflecta imaginea unei femei frumoase, îmbrăcată în robă de călugăriţă, cu părul negru şi ochii mari, verzi, trişti, plini de durere… dar poate că era doar fantezia apei. A văzut o gură pregătită să zâmbească şi un nas cu vârful uşor întors în sus — da, o femeie frumoasă, în prag de treizeci de ani. Dar o femeie fără trecut şi fără viitor. O femeie pierdută. Am nevoie de ajutor, se gândi Catherine cu disperare, de cineva cu care să vorbesc. Plecă spre chilia Maicii Theresa. — Soră… — Da, copila mea? — Cred… cred că vreau să consult un doctor. Cineva care să mă ajute să aflu cine sunt. Maica Theresa o privi îndelung. — Stai jos, copila mea. Catherine se aşeză pe un scaun de lemn, în faţa unei mese lustruite de timp. Sora Theresa îi vorbi cu blândeţe: — Copila mea, Dumnezeu este doctorul tău. Când va veni vremea, El te va lăsa să afli ceea ce doreşte El ca tu să ştii. Nici unui străin nu i se permite să treacă de zidurile lăcaşului nostru. În acel moment Catherine a avut un flash de memorie… imaginea tulbure a unui bărbat care îi vorbea în grădina mănăstirii… dar a dispărut fulgerător. — Locul meu nu este aici. — Dar unde este locul tău? Aceasta era problema. — Nici eu nu sunt sigură. Caut ceva. Iartă-mă Soră, dar eu ştiu că acel ceva nu se află aici. Maica Theresa îi studia atent chipul. — Înţeleg. Dacă ai pleca de aici, unde ai merge? — Nu ştiu. — Am să mă gândesc la asta, copila mea. Vom mai vorbi, foarte curând. — Mulţumesc, Soră.   După ce a plecat Catherine, Maica Theresa a rămas mult timp gânditoare, la masa lustruită de timp. Trebuia să ia o hotărâre grea. În cele din urmă, luă o foaie de hârtie şi începu să scrie. „Dragă domnule, s-a întâmplat ceva şi simt că trebuie să vă înştiinţez. Prietena noastră comună m-a informat că doreşte să părăsească mănăstirea. Vă rog sfătuiţi-mă ce să fac.”   Bărbatul citi biletul, apoi se rezemă de spătarul fotoliului şi începu să analizeze consecinţele mesajului. Aşa deci! Catherine Alexander vrea să se întoarcă din morţi. Foarte rău. Va trebui să mă descotorosesc de ea. Cu grijă. Cu foarte multă grijă. Primul pas era să o scoată din mănăstire. Demiris hotărî că trebuie să-i facă o vizită Maicii Theresa.   În dimineaţa următoare, Demiris i-a spus şoferului să-l ducă la Ioannina. Străbătând câmpurile Greciei Constantin Demiris se gândea la Catherine Alexander. Îşi aminti ce frumoasă era atunci când a văzut-o prima dată. Era inteligentă, nostimă şi spirituală, era încântată că se află în Grecia. Avea tot ce îşi dorea, gândi Demiris. Apoi, zeii s-au răzbunat. Catherine era căsătorită cu unul din piloţii săi şi căsnicia lor devenise un iad. Aproape peste noapte ea îmbătrânise cu zece ani, devenind o alcoolică grasă şi umflată. Demiris oftă. Ce pierdere.   Demiris se afla în biroul Maicii Theresa. — Îmi pare rău că v-am deranjat pentru acest lucru, se scuză Maica Theresa, dar copila nu are unde merge… — Ai făcut ceea ce trebuia, Soră. Îşi aminteşte ceva din trecut? Maica Theresa clătină cu tristeţe din cap. — Nu, biata de ea… se apropie de fereastră… este acolo, în grădină. Constantin Demiris se apropie de ea şi privi pe fereastră. În grădină erau mai multe călugăriţe, cu spatele la el. Aşteptă. Una dintre ele se întoarse şi el îi văzu faţa. I se tăie respiraţia. Era frumoasă. Ce s-a întâmplat cu femeia aceea grasă şi dezgustătoare? — Este cea din mijloc, spuse Maica Theresa. — Da. — Ce să fac cu ea? Atenţie! — Am să mă gândesc, spuse Demiris. Voi lua legătura cu dumneavoastră.   Constantin Demiris trebuia să ia o hotărâre. Înfăţişarea Catherinei Alexander l-a luat prin surprindere. Se schimbase radical. Nimeni nu va şti că este aceeaşi femeie, se gândi el. Şi ideea care-i trecu prin minte fu atât de diabolic de simplă, încât Demiris începu să râdă. În aceeaşi seară, Demiris a scris o scrisoare Sorei Theresa.   Este un miracol, se gândea Catherine. Un vis devenit realitate. Maica Theresa venise în chilia ei, după masa de dimineaţă. — Am veşti pentru tine, copila mea. — Da? Maica Theresa alegea cu multă grijă cuvintele. — Veşti foarte bune. Am scris unui prieten al mănăstirii despre tine şi el doreşte să te ajute. Catherine simţea cum inima îi bate să-i spargă pieptul. — Să mă ajute… Cum? — Acest lucru ţi-l va spune el. Dar să ştii că este un om foarte bun şi generos. Vei pleca de la noi. Deodată, aceste cuvinte i-au trimis un fior de gheaţă pe şira spinării. Va intra într-o lume ciudată şi necunoscută, despre care nu îşi amintea nimic. Şi cine era acest binefăcător al ei? Maica Theresa nu i-a spus decât: — Este un om foarte atent. Ar trebui să-i fii recunoscătoare. Va trimite maşina să te ia, luni dimineaţa.   În următoarele două nopţi, Catherine nu a putut dormi. Ideea că va părăsi mănăstirea şi va pleca în lume i se părea deodată înspăimântătoare. Se simţea pierdută şi lipsită de apărare. Poate că ar fi mai bine pentru mine, dacă nu aş afla cine sunt. Te rog, Doamne, ai grijă de mine. Luni dimineaţa, la ora şapte, limuzina era în faţa mănăstirii. Catherine a stat trează toată noaptea, gândindu-se la viitorul ei nesigur şi necunoscut. Maica Theresa a condus-o la poarta care ducea spre lumea din afară. — Ne vom ruga pentru tine. Ţine minte, dacă te hotărăşti să te întorci la noi, vei avea întotdeauna un loc al tău. — Mulţumesc, Soră, îmi voi aminti. Dar în sufletul ei, Catherine era convinsă că nu se va mai întoarce niciodată aici.   Lunga călătorie de la Ioannina la Atena a umplut sufletul Catherinei de emoţii conflictuale. Era extraordinar de palpitant să te afli dincolo de zidurile mănăstirii şi totuşi exista ceva ameninţător în această lume de dincolo. Va afla oare ce lucruri îngrozitoare a trăit în viaţa ei trecută? Aveau oare aceste lucruri vreo legătură cu visul ei repetat, în care cineva încerca să o înece?   Spre după-amiază au ajuns în nişte sate, apoi, în sfârşit, la Atena, în inima unui oraş care pulsa de viaţă. Catherinei i se părea ciudat de ireal, şi totuşi, ciudat de familiar. Am mai fost şi altă dată aici, se gândi Catherine emoţionată. Şoferul mergea spre est şi după cincisprezece minute erau la o reşedinţă imensă, ridicată pe vârful unui deal. Au trecut prin porţile masive de metal şi s-au oprit în faţa casei, în capătul unei alei străjuite de chiparoşi maiestuoşi. Era o vilă de tip mediteranean, înconjurată de statuete. Şoferul i-a deschis portiera şi Catherine a ieşit din maşină. În faţa uşii aştepta un bărbat. — Kalimehra. Cuvintele de salut au ieşit pe nepregătite de pe buzele Catherinei. Dumneavoastră… Dumneavoastră sunteţi persoana pe care am venit să o văd? — Oh, nu, domnul Demiris vă aşteaptă în bibliotecă. Demiris. Era un nume pe care nu-l mai auzise niciodată. De ce dorea să o ajute? Catherine îl urmă pe bărbat într-un hol cu tavanul jos şi pardoseala din dale de marmură italiană. Camera de zi era spaţioasă, cu tavanul înalt, cu multe fotolii şi canapele. Un întreg perete era acoperit de un tablou imens de Goya. Când au ajuns în faţa bibliotecii, bărbatul se opri. — Domnul Demiris este înăuntru, vă aşteaptă. Pereţii camerei erau albi, cu intarsii aurii. De sus până jos erau rafturi, pline de cărţi legate în piele, încrustate cu aur. În spatele unui birou enorm, stătea un bărbat. Când o văzu intrând, o privi, apoi se ridică. Căută pe faţa ei un semn de recunoaştere, dar nu îl găsi. — Bine ai venit. Eu sunt Constantin Demiris. Tu cine eşti? Întrebarea suna formal. Oare ea îşi amintea numele? — Catherine Alexander. Bărbatul nu avu nici o reacţie. — Bine ai venit, Catherine Alexander. Te rog să iei loc. El se aşeză pe un scaun chiar în faţa ei. De aproape era şi mai frumoasă. Este minunată, se gândi Demiris. Chiar aşa, îmbrăcată în veşminte de călugăriţă. Este o ruşine să distrugi un lucru atât de frumos. Cel puţin va muri fericită. — Este… este foarte drăguţ din partea dumneavoastră că mă primiţi, spuse Catherine. Nu înţeleg de ce dumneavoastră… Demiris zâmbi cu multă bunăvoinţă. — Este foarte simplu. Din când în când o ajut pe Maica Theresa. Mănăstirea are foarte puţini bani şi fac din când în când câte ceva pentru călugăriţe. Când mi-a scris despre dumneata şi m-a întrebat dacă nu te pot ajuta, i-am scris că aş fi fericit să încerc. — Este foarte… Se opri neştiind cum să continue. V-a spus Maica Theresa că… că mi-am pierdut memoria? — Da, mi-a spus ceva. Demiris întrebă cu nepăsare: Cât de multe îţi aminteşti? — Ştiu cum mă cheamă, dar nu ştiu de unde vin sau cine sunt. Adăugă plină de speranţe: Poate că voi găsi pe cineva la Atena, care mă cunoaşte. Constantin Demiris simţi un frison de alarmă. Era ultimul lucru din lume pe care şi-l dorea. — Sigur, sigur, este posibil, spuse foarte atent. Dar, ce-ar fi să discutăm aceste lucruri mâine dimineaţă? Din nefericire, acum trebuie să plec la o întrunire. Am dat dispoziţie să ţi se pregătească un apartament aici. Cred că te vei simţi bine. — Eu… nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Demiris dădu din mână pentru a alunga scuzele. — Nu este nevoie. Vom avea grijă de tine aici. Te rog să te simţi ca acasă. — Mulţumesc, domnule… — Prietenii îmi spun Costa.   O cameristă a condus-o pe Catherine într-un dormitor fantastic, vopsit în nuanţe de alb blând, cu un pat imens acoperit cu mătase, canapele şi fotolii albe, mese şi lămpi antice şi tablouri impresioniste pe pereţi. Draperiile într-o nuanţă blândă de verde marin opreau soarele să inunde camera. Prin fereastră Catherine văzu în depărtare turcoazul mării. Camerista o informă: — Domnul Demiris a dispus să vi se trimită o colecţie de îmbrăcăminte aici. Puteţi alege tot ce doriţi. Pentru prima dată Catherine deveni conştientă că era îmbrăcată în roba de călugăriţă. — Mulţumesc, spuse ea. Se cufundă în patul moale, simţind că trăieşte un vis frumos. Cine era acest străin şi de ce era atât de generos cu ea?   După o oră, un camion plin cu haine, parcă în faţa intrării. O modistă fu condusă în camera Catherinei. — Sunt madame Dimas. Ia să vedem ce avem de făcut! Vreţi vă rog să vă dezbrăcaţi? — Nu… poftim? — Vreţi vă rog să vă dezbrăcaţi? Nu prea pot vedea multe la dumneavoastră sub hainele acestea. Cât timp trecuse de când nu a mai stat goală în faţa altei persoane? Începu să-şi scoată stânjenită roba. Când a rămas goală în faţa doamnei Dimas, femeia a început să o studieze cu ochi de profesionistă. Era impresionată. — Aveţi o siluetă foarte plăcută. Cred că vom reuşi să vă facem pe plac. Două asistente intrară cu cutii de rochii şi lenjerie, bluze, fuste şi pantofi. — Eu… eu nu-mi pot permite toate aceste lucruri, începu Catherine să protesteze, eu nu am bani. Modista începu să râdă. — Nu cred că banii vor fi o problemă. Are grijă domnul Demiris de asta. Dar de ce? Materialele mătăsoase îi provocau amintiri tactile ale hainelor pe care le-a purtat altădată. Era înconjurată de mătăsuri, materiale din bumbac şi tweed, într-o efuziune de culori.   Cele trei femei erau iuţi şi eficiente, iar după două ore, Catherine avea jumătate de duzină de costume extrem de frumoase. Era copleşită. Stătea în mijlocul camerei şi nu ştia ce să facă cu persoana ei. Îmbrăcată din cap până-n picioare şi nu am încotro s-o iau. Dar există un loc unde trebuia să meargă — în oraş. Cheia a tot ce i s-a întâmplat în viaţa ei trecută, era Atena. Era convinsă de asta. Se ridică în picioare. Hai, străinule. Plecăm să descoperim cine eşti. Catherine mergea la întâmplare prin casă. Majordomul se apropie de ea. — Vă pot fi de folos? — Da. Aş… aş vrea să merg în oraş. Mi-aţi putea chema un taxi? — Sunt sigur că acest lucru nu va fi necesar, domnişoară. Avem o maşină la dispoziţia dumneavoastră. Voi discuta cu şoferul. Catherine ezită. — Mulţumesc. Oare se va supăra domnul Demiris dacă ea va pleca în oraş? Dar nu i-a spus să nu meargă! Câteva minute mai târziu era aşezată comod în maşina care o ducea la Atena.   Catherine era ameţită de zgomotul clocotitor al oraşului şi de succesiunea impresionantă de ruine şi monumente care erau pretutindeni în jurul ei. Şoferul arătă în jurul său şi spuse cu mândrie: — Acesta este Parthenonul, domnişoară, acolo sus, în vârful Acropolisului. Catherine privi gânditoare monumentul alb. — Dedicat zeiţei Atena, zeiţa înţelepciunii, se trezi vorbind cu voce tare. — Studiaţi istoria greacă, domnişoară? Lacrimi de neputinţă începură să-i ude obrajii. — Nu ştiu, şopti ea. Nu ştiu. Treceau acum pe lângă alte ruine. — Acela este teatrul lui Herodes Atticus. După cum vedeţi o parte din ziduri mai stau încă în picioare. Avea o capacitate de mai mult de cinci mii de locuri. — Şase mii două sute cincizeci şi şapte, spuse Catherine. Printre aceste ruine atemporale se ridicau peste tot clădiri moderne. Era un amestec exotic de trecut şi prezent. Maşina trecu pe lângă un parc din centrul oraşului, cu zeci de fântâni arteziene, care dansau vesel în soare. Pe toate aleile parcului se aflau mese acoperite cu feţe de masă verzi şi portocalii, umbrite de copertine albastre ca şi cerul de vară. Am mai văzut acest loc, se gândi Catherine simţind cum îi îngheaţă mâinile. Şi am fost fericită atunci! Aproape în faţa fiecărei clădiri, pe trotuar, erau cafenele. Peste tot erau flori proaspete, o explozie de culori violente. Maşina intra în Piaţa Syntagma. Trecând pe lângă un hotel, Catherine strigă agitată: — Opreşte, te rog! Şoferul opri într-o curbă, Catherine respira agitat. Recunosc acest hotel. Am locuit aici. Vorbi cu voce tremurândă: — Aş vrea să cobor aici. Ai putea să vii să mă iei peste… două ore? — Desigur, domnişoară. Şoferul coborî şi îi deschise portiera, iar Catherine ieşi în aerul înăbuşitor. Îi tremurau picioarele. — Nu vă simţiţi bine, domnişoară? Nu reuşi să-i răspundă. Parcă se afla pe marginea unei prăpăstii, gata să cadă în necunoscutul, înspăimântătorul abis.   Se pierdu în mulţimea trecătorilor, care mergeau grăbiţi pe străzile aglomerate şi zgomotoase. După liniştea şi singurătatea de la mănăstire, totul părea ireal acum. Catherine se îndrepta spre Plaka, cartierul antic al Atenei, chiar în inima oraşului. Străzi înguste şi sinuoase, trepte de piatră tocite, duceau spre case mărunte, cafenele, magazine şi ruine albe, spălate de vreme. Mergea călăuzită de un instinct, pe care nu încerca să-l controleze. Trecu pe lângă o tavernă din vârful unei ruine, de unde se vedea oraşul. Se opri şi privi în jurul său. Am stat la masa aceea. Mi-au dat o listă de menu în limba greacă. Eram trei. „Ce ai dori să mănânci?” m-au întrebat. „Nu ai vrea să comanzi în locul meu? Mi-e teamă că l-aş putea mânca pe proprietar.” Au râs toţi trei. Dar cine erau ei? Un chelner s-a apropiat de Catherine: — Boro na sas voithiso? — Ochi efharisto. Vă servesc cu ceva? Nu, mulţumesc. De unde am ştiut să vorbesc aşa? Sunt grecoaică? Se îndepărtă grăbită, de parcă o dirija cineva. Părea să ştie exact unde merge. Totul îi părea cunoscut. Dar nimic. Dumnezeule, se gândi ea, înnebunesc. Halucinez. Trecu pe lângă o cafenea unde citi „Treflinkas”. O amintire începu să o sâcâie în adâncurile memoriei. Aici i s-a întâmplat ceva, ceva important. Nu-şi amintea ce. Plecă mai departe pe străzile înguste şi aglomerate, iar la Voukourestiou o luă la dreapta. De-a lungul străzii erau magazine. Obişnuiam să vin aici la cumpărături. Începu traversarea străzii, când de după colţul străzii apăru un Sedan albastru şi trecu la câţiva centimetri de ea. Îşi aminti o voce care-i spunea: grecii nu au făcut tranziţia la automobile, în sufletul lor, ei încă mai călăresc asini. Dacă vrei să cunoşti sufletul grecilor, nu citi cărţi turistice; citeşte tragediile antice. Suntem plini de pasiune, cunoaştem profunzimea bucuriilor şi a durerilor şi încă nu am învăţat să le acoperim cu valul civilizaţiei. Cine i-a spus aceste cuvinte?   Un bărbat se apropia în grabă, privind-o fix. Se opri, de parcă ar fi cunoscut-o. Ea înalt, brunet şi Catherine era sigură că nu l-a văzut niciodată. Şi totuşi… — Bună ziua, spuse, parcă încântat că o întâlneşte. — Bună ziua. Catherine inspiră adânc. — Mă cunoaşteţi? Bărbatul începu să râdă. — Sigur că te cunosc! Catherine tresări. În sfârşit va afla ceva din trecutul ei. Dar cum să întrebi un străin, „Cine sunt eu?” — Am… am putea vorbi? întrebă Catherine. — Cred că ar fi bine să vorbim. Era în pragul panicii. Misterul identităţii sale era pe punctul de a se dezlega. Şi totuşi, simţea o spaimă îngrozitoare. Dar dacă nu vreau să ştiu? Dacă am făcut ceva îngrozitor? Bărbatul o ducea spre o tavernă în aer liber. — Mă bucur că am dat peste tine, spuse el. Catherine înghiţi cu greu. — Şi eu. Un chelner le oferi o masă. — Vrei să bei ceva? o întrebă bărbatul. — Nu, nimic. Avea atâtea întrebări. De unde să încep? — Eşti foarte frumoasă, începu bărbatul. Asta se numeşte soartă, nu crezi? — Da, acceptă Catherine începutul, tremurând de emoţie. Inspiră adânc. Eu… unde ne-am mai întâlnit? Omul zâmbi. — Este important, koritsimon? La Paris sau Roma, la curse, la un dineu. Îi luă mâna şi o strânse. Eşti cea mai drăguţă din zona asta. Ce tarif ai? Catherine îl privi, neînţelegând un moment, apoi sări în picioare îngrozită. — Hei! Ce s-a întâmplat? Îţi dau cât vrei… Catherine se întoarse şi o luă la fugă. După primul colţ de stradă încetini; plângea umilită. În faţa ei era o tavernă pe geamurile căreia scria: Madame Piris — ghicitoare. Catherine încetini şi se opri. O cunosc pe Madame Piris. Am mai fost aici. Inima început să-i bată cu putere. Simţea că aici, dacă intra pe uşa întunecată, aici va începe sfârşitul misterului. Deschise uşa şi intră. Îi trebuiră câteva secunde să se obişnuiască cu întunericul încăperii. Într-un colţ era un bar, care i se părea familiar. Un chelner se apropie şi îi vorbi în greceşte: — Kalimehra. — Kalimehra. Pou ineh Madame Piris? — Madame Piris? Chelnerul îi făcu semn să se aşeze la o masă dintr-un colţ al încăperii. Totul era exact cum îşi amintea. O femeie incredibil de bătrână, îmbrăcată în negru, cu o faţă brăzdată de riduri adânci, se apropie de masă. — Ce pot face…? se opri, privind îngrozită chipul Catherinei. Deschise ochii larg. Te-am mai văzut odată, dar chipul tău… Strigă speriată: Te-ai întors! — Ştii cine sunt? întrebă Catherine nerăbdătoare. Dar femeia continua să o privească fix, îngrozită. — Nu! Tu eşti moartă! Pleacă! Pleacă! Catherine gemu, simţind cum i se ridică părul în vârful capului. — Vă rog… eu nu vreau decât… — Pleacă, doamnă Douglas! — Ar trebuie să ştiu… Bătrâna îşi făcu semnul crucii, se întoarse şi fugi. Catherine rămase nemişcată, tremura; apoi fugi în stradă. Auzea vocea bătrânei, ca un ecou — Doamna Douglas! Şi atunci, parcă s-au deschis zăgazurile şi o mulţime de scene vii începură să-i inunde mintea, un caleidoscop care scăpase de sub control. Sunt doamna Larry Douglas. Vedea chipul frumos al soţului său. A fost îndrăgostită, la nebunie de el, dar s-a întâmplat ceva, ceva nu a mers. Ceva… Următoarea imagine era a ei, încercând să se sinucidă şi apoi trezindu-se într-un spital. Catherine stătea în mijlocul străzii, temându-se că nu o vor mai ţine picioarele. Lăsa imaginile să o invadeze. A băut foarte, mult, pentru că l-a pierdut pe Larry. Dar după aceea el s-a întors. Erau în apartamentul lor şi Larry îi spunea: „Ştiu cât de urât m-am purtat. Vreau să-mi repar greşelile, Cathy. Te iubesc. Nu am iubit niciodată cu-adevărat pe nimeni altcineva. Vreau să-mi mai dai o şansă. Ce-ai zice să plecăm într-o a doua lună de miere? Ştiu un loc minunat unde putem merge. Se numeşte Ioannina.” Şi apoi a început coşmarul. Imaginile care-i veneau acum în minte erau cutremurătoare. Se afla pe vârful unui munte, împreună cu Larry, pierdută într-un nor, iar el venea spre ea cu mâinile întinse, gata să-o împingă în prăpastie. În ultimul moment au venit nişte turişti şi acest lucru a salvat-o. Şi apoi peştera, grotele. „Recepţionerul mi-a spus că sunt nişte peşteri aici. Spune că toţi tinerii veniţi în luna de miere merg să le viziteze.” Şi au plecat la peşteri şi Larry a dus-o adânc, în pântecul lor şi a lăsat-o acolo, să moară. Catherine îşi acoperi urechile cu mâinile, pentru a opri gândurile care o copleşeau. A fost salvată şi dusă înapoi la hotel şi doctorul i-a dat un sedativ. Dar în toiul nopţii ea s-a trezit şi l-a auzit pe Larry vorbind cu amanta lui în bucătărie, plănuiau să o omoare şi vântul le acoperea cuvintele. „Nimeni nu va şti niciodată.” „Ţi-am spus să ai grijă de…” „… Ceva nu a mers. Ei nu pot…” „… Acum, cât doarme”. Îşi amintea cum a fugit în ploaie, pe o furtună teribilă, cum a fost urmărită de ei, cum a urcat într-o barcă, vântul a împins barca în mijlocul lacului. Barca a început să se scufunde, iar ea şi-a pierdut cunoştinţa.   Catherine se prăbuşi pe o bancă de pe trotuar, prea epuizată pentru a se mişca. Coşmarurile ei au fost reale. Soţul ei şi amanta lui au încercat să o omoare. Se gândi din nou la străinul care a vizitat-o la mănăstire, la scurt timp după ce a fost salvată. I-a dat o pasăre din aur, cu ochii de rubin şi aripile întinse. „Nimeni nu-ţi va mai face rău. Oamenii cei răi au murit”. Încă nu reuşea să-şi amintească bine chipul acelui om. Tâmplele îi zvâcneau. Într-un târziu, se ridică încet de pe bancă şi se îndreptă spre locul de întâlnire cu şoferul, şoferul care o va duce la Constantin Demiris, unde va fi în siguranţă.  

Inimă răstignită de Sandra Brown Capitolul 1   Vocea joasă şi sonoră a cântăreţului răsuna din căştile audio pe care Fanny şi le puse de la începutul călătoriei cu avionul: «Bésame, bésame mucho...» Ea închise ochii şi schiţă o grimasă vizibilă. Ah! aceste cântece de dragoste, mai ales cele care sunt în spaniolă! I-au adus aminte de Giuseppe. de ochii lui negri şi expresivi, ce trădau o rugăminte. Ascultă-mă, comoara mea, vreau să mă însor cu tine. Cum ar putea să fie tatăl tău împotrivă? Ştii, am destui bani, aşa că obiecţia lui nu-şi are sensul. Ne vom putea stabili unde ţi-ar plăcea mai mult... Nu, Giuseppe pentru nimic în lume! Săracul! Trebuia să fie sinceră cu el în loc să se ascundă după nişte pretexte inventate: tatăl, necesitatea încheierii studiilor... Dar cum să-i spună bărbatului că pur şi simplu îi este silă când o atinge cu mâinile sale veşnic transpirate? Tulburând melodicitatea cântecului, vocea, comandantului le aminti pasagerilor că peste 15 minute avionul va ateriza pe aeroportul Kennedy. Cine doreşte să asculte convorbirea pilotului cu dispecerul poate comuta pe al doilea canal. Fanny renunţă la căşti şi îşi aranja repede părul cu degetele. Apoi îşi scoase din poşetă pudriera ce avea şi-o oglindă micuţă şi se apucă să-şi analizeze cu atenţie expresia feţei, însă iarăşi nu-şi putu reţine o nouă grimasă. Urât obicei, trebuie să renunţe la el. «Puişor, e timpul să încetezi cu schimonoselile. Doar nu vrei, ca înainte de vreme, să-ţi apară primele riduri? Uită-te la mine!» Nimic de zis, întotdeauna îţi făcea plăcere să te uiţi la mama Eliza, Nu degeaba toată lumea o adoră pe Eliza Machen. După părerea multora, Fanny semăna neobişnuit de mult cu maică-sa, în special la ten şi la culoarea feţei. Cu toate acestea, pe ea n-o cunoşteau oamenii pe stradă. Oglinda îi arăta o faţă serioasă, ba chiar,severă, care părea deosebit de palidă dacă nu ar fi fost petele roz de pe pomeţi. Părul închis, cu şuviţe roşcate, îi cădea pe umeri. Ca şi la Eliza, genele lungi şi negre îi accentuau blândeţea ochilor verzi. Cu atât mai mult, nimănui nu-i venea în cap să se intereseze: nu este oare ea, cunoscuta Eliza Machen? Mama Eliza era înzestrată cu un bust splendid, trecând drept irezistibilă, în ciuda celor patru bărbaţi şi a celor cinci progenituri. - Iar mie, îşi spuse supărată Fanny închizând pudriera, îmi sunt hărăzite, la aproape 22 de ani, aceleaşi riduri de care îmi spusese şi mă avertizase Eliza. Mulţumită ostenelilor tatălui, Fanny a rămas toată viaţa în umbră, într-un timp Eliza era soţia lui sir Patrik Fuller. Era una din perioadele sedentare ale ei, când s-a jurat în public că se va jertfi pe altarul dragostei şi a rangului aristocratic. Când l-a părăsit pe sir Patrik pentru un actor al teatrului shakespearian, mlădiţa ei, adică Fanny a rămas în grija tatălui, a doicii Marilyn şi a afganei Uriah. Totuşi aceasta nu însemna deloc că Eliza nu-şi iubea fiica. Periodic ea îi făcea nişte „vizite” măreţe, cu îmbrăţişări tandre, cu plimbări Ia grădina zoologică şi cu jucării costisitoare. Fetiţa trăia ca şi cum ar fi fost în două lumi paralele care nu se intersectau niciodată, până când tatăl i-a pretins să urmeze şcoala medie. Aceasta s-a întâmplat după ce a făcut cunoştinţă cu sora ei vitregă Lucille, care era cu un an şi jumătate mai mică decât Fanny, dar după câteva vacanţe şcolare petrecute împreună, Fanny se simţea ea ca fiind mezina. Lucille reuşea întotdeauna să fie peste tot, să facă cunoştinţă cu toţi, să cunoască tot. Îi erau specifice interesele lumeşti, atunci când Fanny visa Ia. doctorat şi se delecta cu Wagner. Lumea Lucillei era plină de evenimente şi impresii, sir Patrik se supăra şi protesta. Dar iată că Fanny a împlinit 21 de ani şi era liberă să facă tot ce-i trece prin cap. Dincolo de geamul hubloului licăreau luminiţele pistei de aterizare, iar Fanny, suspinând adânc, se rezemă de speteaza scaunului. O săptămână întreagă la „New York în societatea extravagantei Lucille. După aceea doctoratul nu i se va părea atât de obositor. - Fanny, scumpa mea! Nu şi-a recunoscut sora decât atunci când aceasta a început să fluture cu disperare mâna şi s-o strige. Lucille era coafată în stil „afro”, cu părul scurt şi cârlionţat ca al negreselor. Ochelarii, negri şi mari, îi acopereau nu numai ochii, ci şi o bună jumătate a feţei. În timpul ultimei lor întâlniri, Lucille avea un păr drept şi lung până la brâu şi aproape că nu apela la cosmetică, dar astăzi se rujase strident şi se fardase. - Hello, surioară! Fetele se îmbrăţişară strâns şi aproape că au început să vorbească simultan, recuperând despărţirea care durase 3 ani. - Nu te-aş fi recunoscut dacă nu m-ai fi strigat! - Nu ţi-ar strica să te bronzezi Ia soare. De obicei joci tenis? - În general pe terenuri acoperite. Dar tu? - Aşteaptă, lasă-mă să răsuflu. Oh! Am primit un rol episodic într-un film, de data aceasta întru totul cuviincios. Soră-sa chicoti, aducându-i aminte lui Fanny că acum câţiva ani, spre groaza de nedescris a Elizei, Lucille a apărut dintr-o dată pe ecran într-o ipostază nu prea cuviincioasă. «Una este când se petrece în doi, dar să te afişezi în faţa lumii întregi de una singură!...» - Ai multe bagaje? Pentru Dumnezeu, hai să ieşim mai repede din această îmbulzeală! Trecătorii se uitau cu curiozitate la cele două fetişcane ce apăreau într-un contrast evident. Fanny Machen, într-un costum sobru şi Lucille Lanier, în nişte blugi „Levis” băgaţi în cizmuliţe, prea strâmţi pentru a ascunde de privirile indiscrete deliciile tânărului ei corp. Îţi venea greu să le numeşti surori, dar când se îmbrăcau şi se pieptănau la fel, mulţi înclinau să le creadă gemene. - Îţi aduci aminte de câte confuzii amuzante am avut parte? în special cu sărmanul Gaston la care am ţinut întotdeauna mai mult ca la ceilalţi soţi ai mamei; în el se simţea bunătatea şi se vedea că-i plac copiii. - Oh, da, îl adoram pe Gaston şi nu-l puteam suferi pe Tolbert! Avea un păr respingător pe dosul palmelor şi fuma nişte ţigări puturoase! Nici în ruptul capului nu puteam înţelege cum îl lasă mama Eliza s-o atingă. - În schimb era inimitabil în pat! O punea să facă lucruri inimaginabile şi pe deasupra o mai şi obliga să se declare satisfăcută! Lucille chicoti remarcând expresia lui Fanny. Îi urmăream ascunzându-mă în toaletă. Nu ţi-am povestit? M-am temut să nu mă trădezi. Iar apoi, mi-a plăcut să am micul meu secret. De atunci am învăţat multe. -  Nu mă îndoiesc, îi răspunse sec Fanny, străduindu-se să-şi ascundă zăpăceala. Cu siguranţă că Lucille se amuza, dacă va afla că sora mai mare nu a avut încă treabă cu bărbaţii!         Capitolul 2       Fecioară la 21 de ani! Trebuie să găsească iute pe cineva şi să termine cu asta. Fanny jurase de multe ori că o va face, dar se limitase numai la jurăminte. Puţini bărbaţi o impresionaseră cât de cât. În orice caz, nici unul nu reuşise să treacă de „proba nr. 2”, care consta în capacitatea de a-i rezista inegalabilei Eliza. Peste o oră şedeau pe canapea, în micul atelier al Lucillei. Fanny admira faţa frumoasă a surorii ei, mâinile ei delicate şi-şi punea întrebarea: cum s-ar simţi ea în locul Lucillei, care a trecut prin toate, sau aproape prin toate experienţele sexuale cu mult înainte de a fi împlinit 18 ani? - Mai vrei vin? o întrebă Lucille şi umplu paharele, fără să mai aştepte răspunsul. Trebuie să te relaxezi puţin, scumpa mea surioară. Se aşeză la loc. strângându-şi picioarele sub ea. Apoi ridică paharul: Pentru mine şi pentru singurul lucru pe care încă nu l-am făcut: pentru căsătoria mea! Fraza fu o adevărată bombă pentru Fanny. Exclamă uimită: - Căsătorie?! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Cine-i? Sau pur şi simplu mă păcăleşti? Lucille clătină atât de energic din cap încât începură să se zguduie clipsurile mari de aur; în ochi îi licăriră scântei ştrengăreşti. - Ba nu! Nici vorbă să te păcălesc. Doar ştii că îmi plac surprizele. Trăim de mult împreună, dar acum a trebuit să plece în California să se întâlnească cu fratele lui care vine de la Roma. Este italian şi - Lucille îşi schimbă timbral vocii, iar apoi cu un gest specific italienilor îşi sărută vârful degetelor - un amant fantastic! în afară de asta, e nemaipomenit de frumos. Aşteaptă puţin, ai să te convingi singură. În plus, este într-atât de demodat încât tânjeşte să aibă copii. Poţi să-ţi închipui acest lucru? Vrem să ne petrecem luna de miere în India, întotdeauna am visat să admir Tadji-Majal la lumina lunii. Ce zici de asta? Trebuie să recunosc că mi-ai servit cu adevărat o surpriză! Ultima oară când ne-am văzut, mi se pare că-mi spuneai că nu te vei căsători niciodată pentru că... Lucille dădu cu necaz din mână încât îi zornăiră brăţările. - Ah! Îmi aduc aminte! Spuneam că tind spre varietate, că vreau să încerc totul, lată că am încercat aproape totul şi nu-i nimic de făcut! Dar vezi, e plicticos să-ţi urmezi cu încăpăţânare propriile tale principii. Uită-te la tine. Cine şi-ar fi putut închipui acum 3 ani, că vei fugi pur şi simplu de-acasă şi vei veni repede în State în loc să dai examen la un colegiu de tipul Cambridge sau Oxford? Pariez că tatăl tău s-ar fi bucurat tare mult. Ca răspuns, pe faţa palidă tipic englezească a lui Fanny apăru o slabă roşeaţă. Lucille se grăbi să adauge cu părere de rău în glas: - Iubito, n-am vrut să te necăjesc. Vreau doar să spun că... Înţelegi tu. Acum trei ani şi eu eram cu totul alta, o adevărată sălbatică. Poate că a mai rămas ceva în mine din această sălbăticie. Mi-a plăcut să experimentez şi mă desfătăm cu fiecare clipă a vieţii. Mai adaug-o şi pe mama Eliza: pe oricine ar putea opri de la căsătorie. Îţi aduci aminte că amândouă i-am dat cuvântul că nu ne vom căsători niciodată? Nici n-am crezut în dragoste: pur şi simplu făceam dragoste sau o jonglam, în funcţie de împrejurări şi mai ales de partener. Apoi l-am întâlnit pe Felix şi deodată... Singură nu ştiu cum a ieşit asta şi când a început, dar m-am îndrăgostit lulea şi ceea ce-i mai surprinzător, şi el ! Oh, Fanny! N-ai iubit pe nimeni? Nu te-a atras nici un bărbat? - De multe ori m-am simţit atrasă, dar... mulţumesc, mai bine fără asta. - Ai văzut şi tu de câte ori s-a îndrăgostit mama Eliza şi de câte ori i s-a urât după aceea! Fanny se străduia să vorbească cu un ton nepăsător în speranţa că ochii nu-i vor trăda neliniştea. Lucille radia de bucurie, în timp ce Fanny se bucura din tot sufletul pentru ea. Dar e greu de crezut că o fiinţă atât de nestatornică ca ea s-a liniştit pentru totdeauna. Fanny spuse cum nu se putea mai delicat: - Mai povesteşte-mi despre Felix. Se poartă frumos cu tine? Cât câştigă? Şi ce aveţi de gând să faceţi după nopţile cu lună de la Tadji-Majal? Lucille se încruntă puţin, pentru prima oară în această seară, întorcându-se, bâigui: - Ai ceva împotrivă dacă îmi aprind mai întâi o ţigară? Este o istorie lungă, iar dacă nu-ţi voi explica totul cum trebuie, n-o să înţelegi, dragă Fanny! Eşti atât de echilibrată! Oh. ţin minte din câte situaţii m-ai ajutat să ies. Apoi se întoarse către sora sa şi îi întinse havana groasă. Fanny clătinase din cap şi Lucille surâse. Nu-mi spune că n-ai încercat. Păi, acum prin asta trec până şi copiii. Nu trebuie decât să... Trăgând adânc fumul aromat de ţigară, Lucille îl ţinu în plămâni câteva secunde, tăcută, cu ochii închişi. Părea că, cu toţi porii, cu fiecare celulă absoarbe fumul, aşa că pentru ieşire acestuia nu-i mai rămânea nici o portiţă. Şi mai interesant era că narcoticul nu-şi făcea practic efectul, iar Fanny se aşteptase să-şi vadă sora prăbuşită. - Hai încearcă şi tu! Numai un fum! Îţi garantez că te relaxează. Mai bine faci practică sub directa mea îndrumare, decât s-o faci la Los Angeles. De asta n-o să scapi, scumpa mea surioară. Altfel toţi vor spune că eşti anormală sau că faci pe grozava. - Dar dacă aş motiva că am alergie? - Îţi vor oferi la alegere altceva, cocaină, de exemplu. Ai prizat vreodată cocaină? - Nu. Şi nici nu mă gândesc. - Doamne Dumnezeule, Fanny nu mai fi aşa... peste măsură de corectă. De ce n-ai învăţa să te înfrupţi din plăcerile vieţii? Nu în totalitate ca mine, dar ai de gând să rămâi veşnic deoparte şi să te uiţi cum se distrează alţii? Trebuie să experimentezi, să rişti, să trăieşti, înţelegi? Lui Fanny îi veniră în minte cuvintele: «Este o fetiţă atât de simpatică miss Fanny! Cu ea nu avem nici un fel de probleme, se comportă excelent». Doica Marilyn este o bătrânică simpatică! Şi tata... După una din vizitele lui Lucille a lăudat-o pe Fanny: «Mă bucur că eşti un copil cuminte şi ascultător, Fanny! Rămâi întotdeauna aşa, să nu te schimbi sub nici o influenţă». Dar acum uitându-se în urmă, Fanny înţelese că a obţinut chiar ce-a vrut, ca ea, ferească Dumnezeu, nu cumva să se abată de la legile şi convenţiile cu care el i-a înconjurat sufletul, clădind din acestea un gard înalt care o desparte de viaţă. Doica îi vroia şi ea numai binele, dar, la naiba, e destul de matură să trăiască în armonie cu propria ei fiinţă şi cu restul lumii. Nu, nu va mai sta departe privind cu tristeţe cum frece viaţa fără s-o simtă! - Uite ce-i, mai uită-te o dată cum trag eu şi ai grijă să nu ţi se oprească în gât. Nu-i atât de greu, crede-mă, nu vei avea senzaţii neplăcute. Pur şi simplu te vei deconecta şi vei simţi o ameţeală plăcută. «Puţin probabil», se gândi Fanny şi se decise totuşi să încerce. La urma urmei, a citit destul ca să ştie: marijuana în doze mici nu este periculoasă, e chiar mai inofensivă decât o ţigară, nemaivorbind de alcool. După primul fum începu să tuşească, după al doilea reuşi să se obişnuiască. Şi nu i s-a părut ceva de speriat. Lucille umplu din nou paharele, iar Fanny începu să guste vinul rece vrând să clarifice dacă este dezamăgită sau dacă se simte chiar uşurată. Apoi mai trase un fum de ţigară, înainte ca Lucille s-o strivească în scrumieră. - Ei, ţi s-a tulburat mintea? Te-a ameţit ţigara? Imediat îţi vei veni în fire. Acum pun puţină muzică, e întotdeauna tip-top după iarbă. «Va trebui să-mi însuşesc şi eu vocabularul ăsta» îşi spuse Fanny cuibărindu-se mai lejer pe canapea. Şi, în sfârşit, Lucille îşi începu povestirea despre Felix: cum s-au cunoscut şi cât de dezgustător este fratele lui mai mare. În pahare vinul sclipea ademenitor, muzica era minunată, ba creştea în intensitate, ba se stingea; în acelaşi timp te liniştea şi te alarma. Niciodată Fanny nu se simţea atât de mulţumită, ca atunci când îl asculta pe Wagner. Niciodată nu se mai simţise atât de împăcată cu sine. - Cum îl cheamă? întrebă pe neaşteptate, vrând să-i arate Lucillei că-i urmăreşte atent povestirea. - Pe cine? - Pe fratele lui mai mare. - Ah, acest tiran, acest neobrăzat! Luigi. Răutăciosul Luigi. Lucille chicoti. Numai să nu mă trădezi lui Felix că îi spun aşa, Felix îl priveşte de jos în sus, bănuiesc că-i e cam frică. Luigi Antonio Augustus Laziani - un nume frumos. Şi Felix mai are încă două nume, cred că la ei este un obicei. Dar toţi îl strigă Felix, îl prinde de minune, e un nume frumos ca un zeu. Iar frăţiorul, un adevărat monstru, le impune tuturor voinţa sa, pe baza faptului că el e primul ce a apărut pe lume. Ba-i conte, ba-i duce, într-un cuvânt: ceva idiot. Cine acordă atenţie titlului în ziua de azi? Cu atât mai mult celor italiene, toţi le cunosc valoarea. Unde am rămas? - La faptul că acest bandit, care-i Antonio, trebuie să-i dea permisiunea lui Felix să se căsătorească. Fanny îşi îndreptă poziţia dându-şi părul pe spate. Dar de ce Felix trebuie să-i ceară permisiunea? Câţi ani are? Oare nu-i atât de matur ca să obţină tot ceea ce vrea? - Doar ţi-am spus deja: ei sunt italieni, iar Luigi Antonio, (apropos, în cercul familial este strigat Antonio, cum de ţi-ai dat seama?), în calitate de cap al familiei îi întoarce pe toţi cum îi trăsneşte prin cap. Înţelegi, lui îi aparţine cea mai mare parte a capitalului familiei şi ţine sub control afacerile ei. Se ocupă de automobile, vapoare şi în general e bun la toate şi e bogat ca şi Cresus. Felix lucrează pentru el. Nu are deloc inimă. Lucille îşi scutură umerii sensibili la frig şi coborî vocea în care se simţeau nuanţe dramatice. - Nu m-aş fi mirat dacă aş fi aflat că este legat... Înţelegi tu... de o bandă de infractori. - Ai în vedere mafia? Oh, nu, Lucille, nu-i asta! - Nu sunt convinsă. Se înţelege ... niciodată nu a vorbit ceva asemănător, iar eu nu l-am întrebat. Dar vezi, el a recunoscut odată că pentru realizarea scopului propriu nu se va da în lături de la nimic. Acum îţi este clar ce fel de obstacol s-a ridicat şi de ce am nevoie de ajutorul tău Fanny. Mi-e frică, va încerca să ne despartă în mod sigur. Pentru mine asta înseamnă moartea, pentru Felix de asemenea. Ochii mari şi verzi ai Lucillei se umplură de lacrimi. - De ce să vă despartă? - …Pentru că... este un făţarnic incorigibil. Lucille izbucni în plâns. Toţi sunt nişte catolici sârguincioşi, iar Luigi este unul din aceia pentru care există numai muncă şi iar muncă. Apoi va veni timpul, el singur îl va stabili, ca Felix să se însoare cu vreo tipă aleasă de fratele lui: dintr-o familie binecrescută, cu bani şi fără... - în glasul Lucillei se auziră bocete - fără un trecut ruşinos ca al meu. Toate aceste publicaţii ale presei de scandal, filmele... Ah, Fanny, ştii, că am început de dragul emoţiilor puternice şi pentru a căpăta experienţă(î) Felix înţelege totul şi nu prea acordă atenţie, dar fratelui... Acum vezi cât de mult am nevoie de ajutorul tău? - Zău că nu văd, recunoscu cinstit Fanny. Clipi intens pentru a-şi concentra privirea asupra surorii sale. Lucille stătea, frecându-şi picioarele; două lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Sărmana Lucille! Ce să mai spunem, se comporta într-un mod uşuratic şi nu rareori se abătea de la diurnul său, dar acest lucru era o parte din individualismul său, din farmecul său. Proceda în aşa fel încât nu se gândea la consecinţe, dar acest lucru nu-i dădea dreptul fiecărui neobrăzat să se uite la ea ca la o târfă. Cufundându-se în gândurile sale, Fanny încetă să-şi mai audă sora până ce aceasta nu-i repetă cu insistenţă: - Acum te-ai convins că mie şi Iui Felix nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne căsătorim în secret? Dacă, bineînţeles, vei fi de acord să ne acoperi. «Într-adevăr mă simt ciudat, se gândea cu un aer absent Fanny. Nu chiar rău, dar ciudat. Parcă aş pluti...» Pronunţă cu voce tare, străduindu-se să nu-şi înghită cuvintele: - Bineînţeles, te poţi baza pe mine. Voi avea grijă de Excelenţa Sa Antonio sau cum i-o mai fi zicând. Numai să aibă îndrăzneala să te vorbească de rău, că nu ştiu ce-o să fac cu el. Nu se abţinu şi izbucni în râs pentru că «nu ştiu ce-o să fac cu el» era expresia preferată a doicii Marilyn că în special atunci când Lucille venea în vizită. «Daţi-vă jos din copac, miss, altfel nu ştiu ce voi face cu dumneavoastră!». - Ah, Fanny, te iubesc atât de mult! De altfel i-am spus şi lui Felix că nu ne vei lăsa Ia ananghie. Lucille o îmbrăţişă puternic. Aceasta îi spuse: - Iar acum, când ne-am înţeles, poate mă vei conduce în dormitor? Mi s-a făcut deodată somn...

I   Era nervoasă. - Eşti ridicolă, murmură ea ca pentru sine. Încetează odată. Din păcate, faptul că ştia că o asemenea stare de nervozitate era ridicolă nu făcea ca aceasta să dispară ca prin minune, iar când cineva începe să vorbească singur, lucrurile nu merg deloc bine. Mâinile umede îi tremurară când încuie portiera şi îşi vârî sub braţ poşeta din piele de ţipar. Apoi îşi trecu prin părul auriu o mână umedă şi tremurătoare. Îl strânsese într-un coc şic pe ceafă. Cât de mult ar fi vrut să-şi poată controla tulburarea la fel de bine ca părul! Mai trase o dată aer în piept, după care porni spre Elks Lodge, dinspre care se auzeau răzbătând acorduri vechi de un deceniu, intră pe uşa care fusese proptită să stea deschisă pentru a nu fi îngrămădeală. Acordurile basului o izbiră asemeni unei lovituri uşoare primite în piept. Raze strălucitoare de lumină îi atinseră ochii în timp ce globul îmbrăcat în oglinzi se rotea deasupra capetelor. Râsetele şi conversaţiile zgomotoase se abătură asupra ei ca nişte valuri palpabile. Simţurile îi erau stimulate de vitalitatea petrecerii, dar, cu toate acestea, rămase nesigură chiar lângă intrare.  - Dani! Dumnezeule, e chiar Dani! Dani Quinn! Femeia care se afla dincolo de masa ce servea drept birou de primire sări imediat de la locul ei şi înconjură masa venind spre ea cu braţele larg deschise. Dani fu repede capturată într-o îmbrăţişare viguroasă şi fu lipită de nişte sâni care erau chiar mai moi decât cu zece ani în urmă. Pe atunci, sânii aceia erau invidiaţi de toate fetele din clasă; ba chiar din şcoală. Purtătoarea acestui piept de invidiat o împinse uşor pe Dani şi îi aruncă o privire amănunţită. Pe chipul ei animat apăru imediat o expresie de dezgust. - Jur că te urăsc. În zece ani n-ai pus pe tine nici un afurisit de gram! Arăţi superb. Superb! Dani începu să râdă. - Bună, Spud... vreau să spun, Rebecca. - La naiba, tot Spud mi se spune! strigă femeia râzând zgomotos. - Adică, tot îţi mai plac cartofii prăjiţi? Spud se bătu peste şolduri care în cele din urmă atinseseră proporţiile pieptului, poate chiar depăşindu-i. - Nu-ţi dai seama? începură să râdă amândouă şi se îmbrăţişară din nou. - N-o să te schimbi niciodată, Spud. Mă bucur atât de mult că te văd. - Şi eu la fel, deşi te vedeam tot timpul în ziarele din Dallas. Speram că, de aproape, o să descopăr ceva semne ale vârstei sau, cel puţin, nişte cicatrici care să te dea de gol. Cercetă cu atenţie linia de îmbinare a frunţii cu părul. - Nici un lifting. Doar frumoasă natural şi fără vârstă, fir-ar să fie. Ţine-te departe de Jerry, mormăi ea. - Tu şi Jerry sunteţi tot împreună? - La naiba, da. Care altul ar sta cu mine? Jerry şi Spud erau împreună din anul doi de liceu. Dani îi invidia pentru viaţa lor lipsită de complicaţii. - Aveţi copii? - Patru. Nişte drăcuşori toţi, dar acum au rămas cu o femeie, aşa că voi uita de ei timp de câteva ore binecuvântate în care mi-am pus în gând să mă îmbăt turtă, spuse ea, după care se întoarse la masă. Uite, ăsta e cartonaşul cu numele tău, oricum nu te-ar fi putut uita cineva. Cea mai frumoasă fată din clasă. - Îţi mulţumesc. Spud îi lipi atunci, cu un aer matern, hârtia cu numele pe rochia de mătase. - Ne faci să ne fie ruşine, Dani. Uită-te la rochia asta, spuse ea plimbându-şi privirea prietenoasă asupra siluetei zvelte a lui Dani, trecând peste centura lată cu cataramă foarte mare din aramă şi peste pantofii din piele de ţipar care se asortau cu poşeta. De la Neimsrt-Marcus? În fond, întotdeauna ne-ai făcut pe toate celelalte să arătăm ca şi cum ar fi trebuit să ne ducem acasă şi să o luăm de la capăt. - Ar fi trebuit să vin în blugi? Spud o bătu uşor pe braţ. - Scumpo, clasa n-are nici o legătură cu hainele. Ai arăta splendid şi într-un sac, zise ea, după care o întrebă şoptit: L-ai mai văzut? Dani îşi umezi buzele şi se uită în sită parte. - Pe cine? - Eh, la naiba, Dani. Ştii foarte bine pe cine. Pe Logan. Gata. Trecuse. Acum nu mai avea de ce să-i fie groază. De săptămâni întregi, de când primise scrisoarea de la Spud, în care aceasta o înştiinţa în legătură cu întâlnirea după zece ani cu colegii de clasă, îi fusese groază de momentul când îi va auzi numele rostit întâla oară. Ei bine, supravieţuise. Organele ei vitale se tulburară puţin înainte să-şi regăsească locul, dar ea mai stătea încă în picioare, mai respira. Ce-i drept, cam agitat, dar respira. - Logan? Nu, nu l-am văzut de... Păi, stai să mă gândesc... să tot fie vreo zece ani. Vine şi el? - Preşedintele clasei? Starul nostru? Bineînţeles că vine. El se ocupă de tot ce se întâmplă în Hardwick. Un adevărat stâlp al comunităţii. M-a ajutat să înştiinţez pe toată lumea. Mâna tremurătoare a lui Dani îşi găsi drum spre medalionul din aur de la gât. - Ce mai face? întrebă ea, dar nu credea că aerul ei de indiferenţă o păcălea pe Spud. - Vrei să spui cum arată, nu? zise aceasta râzând cu subânţeles. Hai să zicem aşa. L-am prevenit pe Jerry că nu există decât trei bărbaţi în lume cu care aş petrece o noapte, riscând astfel zece ani de căsnicie fericită. Robert Redford şi Richard Gere sunt doi dintre ei. - Aha. - Din păcate, Logan m-a considerat totdeauna o foarte bună amică, spuse Spud după care o luă de braţ pe Dani și o împinse uşor spre mulţime. Dar de ce te-oi ţine eu aici? Du-te! Plimbă-te, vorbeşte cu lumea, bea ceva. Sunt o mulţime care abia aşteaptă să te vadă. O să vorbim mai târziu. Dani fu timidă la început, dar, apoi, pe măsură ce îşi recunoscu foştii colegi de clasă, deveni mai plină de entuziasm. Reînnoi cunoştinţe, întâlni cunoscuţi, soţi și soţii şi ascultă versiuni prescurtate ale ultimilor zece ani. Don Juan-ul clasei, care totdeauna umblase după aventuri amoroase şi care făcea acelaşi lucru şi acum, dupa trei căsătorii fără succes şi şase copii, o luă pe Dani sub aripa sa. - Dani, iubito, ţi-e sete? Spune-mi otrava pe care o vrei. - Coca, te rog. El făcu ochii mari, plăcut surprins. - Dani a noastră s-a dat, în sfârşit, pe brazdă! Am auzit că în zona Greenville Avenue din Dallas oamenii ştiu să trăiască. N-ai vrea să-ţi înveţi şi vechii prieteni nişte trucuri? Coca de la Coca-Cola. Al, cu gheaţă, te rog. - Ah, făcu el bosumflat. Bine, sigur, aşteaptă aici. Râzând în sinea ei se uită în jos la biletul de vot pe care i-l strecurase cineva în mână. Mai târziu, în cursul acelei seri, după ce aveau să se revadă cu toţii, aveau să se acorde premii pentru cel mai chei, cel mai schimbat, cel care avea cei mai mulţi copii, cei care venise cel mai de departe pentru reuniune şi alte asemenea lucruri. - Cu cine votezi? Trecuseră zece ani, dar, cu toate acestea, ea îi recunoscu vocea imediat. Era mai groasă şi mai plăcută. Dar, datorită faptului că era cu doi ani mai mare decât toţi ceilalţi, din perioada aceea, vocea lui se maturizase deja şi căpătase acel timbru scăzut. Era dureros de cunoscută şi venea direct din visele ei. Îşi ridică privirea şi se uită la el. Totul înăuntrul ei rămase nemişcat. Era mai frumos şi mai atrăgător decât ţinea ea minte. Fără să aibă mai multă putere decât o frunză purtată de curent, se trezi furată de aura magică ce-l înconjura, făcându-l plăcut atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Coborând, parcă, direct dintr-un poster reprezentând turismul scandinav, chipul lui suportase foarte bine trecerea celor zece ani. Într-adevăr, ridurile din colţurile ochiior abia se vedeau, iar cele aflate de fiecare parte a gurii îi ofereau un plus de atractâvitate. Părul, de culoarea grâului, la fel de răvăşit ca întotdeauna şi sfidând ordinea, îi cădea pe fruntea lată. Sprâncenele groase, puţin mai închise la culoare decât părui, îi adumbreau ochii de un albastru cristalin precum cerul Texas-ului vara. Nasul subţire domina uşor o gură care trăda sensibilitate şi putere. Gropiţa verticală din bărbie părea şi mai adâncă decât şi-o amintea ea, în schimb, maxilarul era la fel de pătrat şi de hotărât. - Deci, cu cine votezi? o întrebă el din nou. Ea simţi o căldură în stomac şi simţurile îi păreau ameţite, de parcă ar fi sorbit o înghiţitură din cel mai tare coniac. O ceaţă stranie părea să-l acopere vederea periferică, astfel încât totul în jurul ei se şterse şi se tulbură. Numai pe Logan îl vedea surprinzător de limpede. - Cu cine votez? La ce categorie? - Cea a celui mai surprins individ că te vede aia.  Nu zâmbea, iar ochii îi erau ocupaţi cu explorarea fiecărei trăsături de pe chipul ei. - Nu credeai că o să vin? - Nu ştiam. - De ce? - Nu credeam că o să ai curajul. Acum zâmbi. Şi acel rânjet leneş fu ca o palmă peste faţa ei după cuvintele pe care tocmai le spusese. Dani era ofensată şi rănită. Înainte să poată spune ceva, Ai îi puse în mână un pahar cu Cola cu atâta exuberanţă, încât lichidul se vărsă puţin. - Ah, iartă-mă, Dani. Salut, Logan. - Ai un şerveţel? întrebă Dani scuturându-şi mâna pe care se vărsase Cola. - Un şerveţel? repetă Al prosteşte.  Nu. Logan izbuti într-un fel să-şi bage mâna în buzunarul blugilor de unde scoase o batistă alba ca neaua. O despături şi io oferi ceremonios. - Mulţumesc, zise ea rigidă dorindu-şi să fi avut curajul de a i-o azvârli în faţă. După ce îşi tampona mâna cu ea, i-o înapoia. - Cu plăcere, zise el şi privirea îi rămase aţintită asupra ei când întrebă: Cu care nevastă ai venit în seara asta, Al? - Eşti foarte amuzant, Logan, spuse Al sorbind plictisit din paharul de whisky. Faţa lui roşie arăta că acela nu era primul. - Dumnezeule, omule, mă storc de bani. Toţi banii se duc pe pensii alimentare şi întreţinerea copiilor, care tot timpul au nevoie de aparate dentare, ds lecţii de dans şi de tot felul de chestii din astea. Compătimirea lui Logan era vizibil nesinceră. - Asta obţii dacă încerci să populezi estul Texas-ului. - Aşa e, eh, tu eşti cel care gândeşte bine. Iubeşte-le şi lasă-le... Ah, fir-ar să fie, iartă-mă, Dani. În clipa aceea, ea ar fi vrut să fi fost în cu totul altă parte. De ce venise, oare? Avea să fie mai rău decât îşi închipuise. - Nu-i nimic, Al, spuse ea zâmbind, ceea ce o făcu să aibă impresia că avea să-i crape faţa din cauza presiunii. - Eh, continuă Al, ideea ta de a nu te însura a fost foarte bună. Căsătoria e o pacoste. - Căsătoria sau divorţul? întrebă Logan. - În cazul meu, e totuna. Până şi Dani râse împreună cu Logan de expresia chinuită a lui Al. - Iubitule, mor de sete, zise o roşcovană care veni lângă Logan cuprinzându-i mijlocul şi aşezându-şi cealaltă mână pe pieptul lui. Dani se simţi imediat jignită. Femeia avea o masă de bucle roşcate care îi înconjurau chipul bosumflat, căzânduţ. În valuri pe umeri. Costumul alb şi strâmt din satin era nepotrivit pentru o asemenea petrecere, iar partea de sus abia îi cuprindea pieptul voluptuos. Sfârcurile îi erau trandafirii şi tari şi extrem de vizibile prin materialul subţire, fapt care părea să-i facă mare plăcere, după felul cum îi privea pe bărbaţi printre gene. Emana invitaţii sexuale cu tot atâta subtilitate ca  şuieratul unui marfar. Dani se întrebă cum de reuşeau ochii lui Al să rămână la locul lor în orbite. Logan o luă posesiv pe după umerii gol. - Lana, ea este Dani Quinn. Pe Al îl cunoşti. - Bună, zise ea bosumflată, după care îşi întoarse ochii mari spre însoţitorul ei. Iubitule, ard de nerăbdare să beau ceva. - Bine, zise Logan, după care spuse peste umăr: Vorbim mai târziu. Şi se îndreptară spre bar. - La naiba. Webster totdeauna a avut noroc la femei, mormăi Al. Dani privi în urma perechii care se pierdea în mulţime. Era atrasă de spatele lui Logan, care era masculinitatea întruchipată.  Cămaşa din bumbac croită în stil vestic se întindea peste umerii laţi. Torsul lui se îngusta spre mijloc, şi, în timp ce ea privea, Lana îşi strecură mina neastâmpărată în jos pe spatele lui şi şi-o vârî sub centură, în scobitura spatelui. Dani nu-i putea reproşa nimic fetei. Ea însăşi ardea de dorinţa de a atinge acea scobitură. Logan avea mersul, propriu texanilor, lăsat moştenire de generaţii întregi de cowboys. Era sexy fără să încerce măcar să fie astfel. Unduirea inconştientă a şoldurilor, mersul leneş şi ţanţoş, genunchii flexibili, lenea înşelătoare care ascundea o agresivitate latentă erau extrem de sexuale. Blugii, pe care oricine avea mersul acesâa îi purta foarte strimţi, cădeau perfect atât pe partea din faţă cât şi pe cea din spate a anatomiei lui, scoţându-l în evidenţă sexul. Blugii lui Logan veneau mai bine decât ai multora. Aveau pe ce să se potrivească. Se lipeau de fesele lui tari şi de pulpele lungi şi zvelte în aşa fel, încât ţi se tăia răsuflarea. - De aceea n-am putut să-nţeleg niciodată. Dani fu scoasă din transă de tonul perplex ai lui Al. - Ce să înţelegi? - Cum de ţi-a dat drumul? Îi venea să-şi muşte buzele până la sânge, în schimb zise veselă: - Pur şi simplu, n-a fost să fie. - Eh, spuse Al aruncându-şi privirile în jur, vrei să dansezi cu mine, Dani? Pentru că el avea douăzeci şi opt de ani şi părea cu douăzeci mai bătrân, pentru că era demn de milă şi pentru că ştia că singurul mod în care avea să supravieţuiască weekend-ului era bravând, ea spuse zâmbind voioasă: - Sigur. De ce nu? Directorul liceului din Hardwick, care fusese în funcţie în anul în care absolvise clasa lor, vorbea la microfon. - Aveţi norocul... Se opri brusc, căci se auzi un piuit puternic în microfon. Se apropie din nou încet, dezamăgindu-i pe toţi cei care sperau că nu mai avea nimic de spus. - Aveţi norocul ca, în seara aceasta, să-i aveţi alături de voi pe favoriţii clasei, Logan Webster şi Dani Quinn. În încheierea discursului meu îi voi ruga să vină şi să deschidă dansul următor. Clasa voastră a fost mândria liceului. Petrecere frumoasă şi să ştiţi că sunteţi oricând bineveniţi la liceul din Hardwick. Urmară câteva aplauze politicoase care răsunară printre clinchetele paharelor de cocktail şi discuţiile şoptite. Jumătate din cei aflaţi acolo se uitau la Logan, cealaltă jumătate, la Dani. Toată lumea aştepta. Se râsese de premiile acordate. Se băuse prea mult. Regimurile fuseseră lăsate deoparte în faţa mesei, cu delicatese. Se răspândiseră bârfe vechi. Altele noi se lansaseră. Se simţeau cu toţii foarte bine. Dar acela era cel dirttâi moment dramatic, ai serii. Toţi îşi aminteau cum Logan şi Dani nu dansau cu nimeni altcineva ia nicio petrecere.  Dani ar fi vrut să se evapore şi să nu fie nevoită să suporte ceie două minute cât avea să dureze melodia. Se uită în partea cealaltă a ringului de dans la Logan care încă îşi mai ţinea braţul pe după umerii celei cu care venise. Între degetele celeilalte mâini se afla o sticlă de bere cu gât lung. Ridicând palma, o duse la gură, luă o înghiţitură, după care, privind-o arzător pe Dani, îi dădu sticla Lanei, care stătea bosumfată. Ca un animal de pradă care se pregăteşte să-şi devoreze cina, traversă ringul de dans oprindu-se la câţiva centimetri în faţa ei. - Dansezi, Dani? - Cred că nu am de ales. - Exact. N-ai de ales. Toată lumea ne priveşte. N-ai putea s-o ştergi nici dacă ai vrea. Era o provocare obraznică, pe care nu o putea refuza. Îşi ridică bărbia  puţin şi hotărârea îi aduse scântei în ochii aurii. Logan observă transformarea şi un zâmbet satisfăcut îi ridică uşor colţul gurii. Desfăcu braţele şi ea păşi între ele. Toţi izbucniră în aplauze. - Aşa, Dani! Aşa, Logan! auzi ea vocea pătrunzătoare a lui Spud. Au fost supuşi fluierăturilor, şuierăturilor şi chiuiturilor când Logan o trase mai aproape strângând-o în braţe cu fermitate. O ţinea ca pe vremuri, cu ambele braţe strânse în jurul mijlocului ei. Ea nu putea decât să-şi aşeze mâiniie pe umerii lui. - Lana ne priveşte. - Cui îi pasă? - Ei îi va păsa. Mă ţii prea strâns. - Este un dans lent. Ea îi simţea răsuflarea în păr. Simţea totul. De parcă ar fi fost adormite ani de zile, simţurile ei se treziră acum cu o dorinţă intensă de a trăi tot ce pierduseră. Se simţea delicios de nesăbuită şi ştia că privirea îi era provocatoare când se uită la el - Tu ai vrut să fie un dans lent? - Da. - De. ce? - Ce întrebare, Dani. Nu se putu apropia şi mai mult fiindcă se atingeau deja peste tot. El, totuşi, se lipi de ea şi mai tare. - Ca să te pot ţine în braţe. Să văd dacă te-ai schimbat. - Îţi aminteşti? - Îmi amintesc. - Şi? - Sunt unele schimbări ici şi colo. - Unde şi unde? întrebă ea zâmbind cu subânţeles. - Aici şi aici, spuse el şi privirea îi alunecă de la un sân la altul. Modestia îi alungă zâmbetul. - Ah. Un chicotit gros răzbătu din pieptul lui. - Stânjenită? - Niciodată nu mi-ai vorbit astfel. - Ah, pe atunci eram un puşti cu palmele asudate. Acum, însă, sunt bărbat în toată firea şi pot să spun exact ceea ce-mi trece prin cap, spuse el strângând-o în joacă. Sunt impresionat de felul cum te-ai maturizat. - N-o s-o ajung niciodată pe Spud. El începu să râdă. - Bietul Jerry. O să trăiască toată viaţa ştiind că toţi băieţii din clasă au făcut pe dracu-n patru ca s-o atingă pe nevastă-sa. Şi tu ai vrut? - Ce anume? - S-o atingi. - Cred că am încercat o dată, dar ea mi-a dat una în cap, aşa încât am văzut, stele verzi o săptămână întreagă şi pe urmă n-am mai avut curajul să mai încerc. Mai veniseră și alte perechi pe ringul de dans, aşa că ei nu mai atrăgeau atât de mult atenţia. Îşi zâmbiră, dar zâmbetul lui Logan se stinse când o privi cu ochii săi fierbinţi.. - Arăţi bine, Dani. - Mulţumesc. - Nu mai spune asta, şopti el furios. Nu-ţi fac nişte complimente formale. Ştii foarte bine că eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna. Ba chiar mai frumoasă. Şi mai ştii, de asemenea, că această frumuseţe deosebită mă atrage extrem de mult. Ca pentru a-i arăta cât de mult, braţele lui o strânseră încă puţin. Pulpele li se uniră, abdomenele li se lipiră unul de altul, iar şoldurile li se atinseră. Sinii ei se striviră de pieptul lui tare. Muzica încetă. Ea încercă să se desprindă din îmbrăţişarea lui, dar el nu o lăsă. - Logan, muzica, spuse ea cu răsuflarea tăiată, evitându-i privirea de teamă să nu o pârjoieaşcă. - O să înceapă din nou. - Bine, dar fata cu care ai venit, îi reaminti ea cu un glas stins în timp ce acordurile unei. alte melodii lente umplură încăperea. - O să aştepte. - Eşti sigur? - Nu. Numai că puţin îmi pasă dacă n-o face. - Nu-i ceva foarte măgulitor din partea ta. El pufni batjocoritor. - Dacă Lana consideră că se distrează bine, poate fi închiriată pentru noapte. - În astfel de relaţii eşti cu femeile acum? - Bineînţeles. Drăguţe şi fără complicaţii. Ce am de pierdut? - Respectul de sine. El râse cu asprime, dar în ochii care o priveau pătrunzător nu era nici un pic de umor. - Mi-am pierdut demult respectul de sine, Dani. De când tu... - Te rog, Logan, nu. Felul în care ea îi rosti numele îi risipi furia. Acest lucru, împreună cu modul în care îşi lipi fruntea de pieptul lui, îl înmuiară complet. Furia lăsă locul dorinţei de a o ţine strâns, de a o avea numai pentru ei, de a o proteja şi iubi aşa cum voise dintotdeauna. O ţinea la fel de ferm, dar acum în îmbrăţişarea lui se simţea o anumită tandreţe. Privi în jos ia creştetul capului ei dorind să îi sărute acea parte a părului. Acesta era tot deschis la culoare şi lucios, lumina lunii şi miere la un loc. Trupul ei era delicat şi compact şi, totuşi, extrem de feminin. În timp ce se legănau încet în ritmul muzicii, auzea foşnetul hainelor ei care se frecau de ale lui. Tânjea să i ie scoată una după alta, pentru a-i vedea calitatea şi culoarea pielii, pentru a o compara cu a lui, Parfumul ei conţinea o dulceaţă ameţitoare şi era ia fel de vag ca mirosul florilor de citrice.. Ardea de dorinţa de a-i adulmeca urechea, de a-i atinge cu buzele diamantul din lobul urechii, de a-i simţi pe limbă puful ca de piersică. Voia să o guste. Peste tot. Ridică mâna şi le coborî pe ale ei din jurul gâtului său. Mâiniie li se împletiră strâns. Degetele lui Dani se relaxară şi se desfăcură, întinse între ale lui, şi îi pipăiră bătăturile din palmă. - Încă muncesc din greu pentru, a-mi câştiga existenţa, Dani. - La ferma aceea pe care o aveau ai tăi? - Nu chiar. Are ceva pământ, dar... Ei bine, o să vezi mâine. Acolo va avea loc picnicul. Acasă la mine. - Părinţii tăi locuiesc cu tine? El scutură din cap. - S-au mutat în oraş. Sunt bătrâni acum şi au o căsuţă mică. - Ştiu că ai reuşit în viaţă. Am citit despre tine în Texas Monthly. - O adevărată poveste despre un sărăntoc care a izbutit să facă avere, nu? - Nu m-am îndoit niciodată că vei reuşi. - Dar alţii s-au îndoit. De exemplu, părinţii tăi, adăugă ei cu amărăciune. Ea îşi feri privirea, ceea ce îl înfurie. - Spune-mi, Dani, ce-ar zice, oare, dacă ne-ar vedea dansând acum? Mâinile astea de fermier sunt tot prea murdare pentru a te atinge? - Asta a fost demult, Logan. - Nu chiar atât de demult ca să pot uita. Sunt destul de curat, destul de bun, destul de bogat ca să te pot atinge acum, Dani? - Pentru mine n-a contat niciodată! strigă ea şoptit. - Ah, ba da, zise el uşor aplecându-se peste ea. Când a fost vorba de prezentare a contat al naibii de mult! - Dă-mi drumul, spuse ea împingându-l şi forţându-l să o lase. Întorcându-se ameţită, se lovi de Al. - Ce-ai zice de un alt partener, Dani? o întrebă ei beat. - Nu acum, Al. Mă duc puţin la toaletă. Fugi de pe ringul de dans şi găsi toaleta tot acolo unde ţinea minte că se află. Ea şi celelalte fete se adunau acolo la fiecare petrecere pentru a-şi da una alteia perii, rujuri și pentru a mai bârfi. Acum căută un colţ liniştit nevrând să dea ochii cu nimeni până nu-şi revenea. Logan o ţinuse în braţe şi fusese o plăcere şi o durere, în acelaşi timp. La fel. Totuşi, nu chiar la fel. Nu mai erau nişte copii orbiţi de dragoste. Amândoi îşi pierduseră inocenţa odată cu zdrobirea inimilor. Ea nu mai era o fată care vedea poveşti de dragoste peste tot, crezând că sfârşitul povestirii avea să fie la fel de minunat ca ultimele pagini ale unul basm. Acum era o femeie în toată firea. Dorinţele ei se maturizaseră şi se rafinaseră. Unde altădată fusese, naivă în privinţa dorinţei faţă de Logan, unde altădată îndemnurile trupului ei constituiseră un mister, acum ştia exact ce voia. Pe el. Puternic şi adânc înăuntrul ei. Numai că situaţia ei era aceeaşi. Nu-l putea avea. Era şi mai imposibil acum decât atunci. Liniştindu-se, ieşi şi străbătu holul pustiu îndreptându-se spre sala de bal. Trecând pe lângă o uşă, o deschise sub imboldul momentului. Era o încăpere în care se depozitau tot felul de lucruri, la fel de intimă cum şi-o amintea. - Camera combinaţiilor. Răsucindu-se, rămase uimită când îi văzu pe Logan în spatele ei. Acesta înaintă hotărât şi o făcu să intre cu spatele în încăperea respectivă, după care închise uşa. - Ce-ai spus? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. - Aşa-i spuneam noi, băieţii. Camera combinaţiilor. Ne aduceam partenerele pe rând în camera asta în timpul petrecerilor. Mă întreb dacă familia Eik ştie cât de legendară a devenit magazia lor. Ea zâmbi uşor. Inima îi bătea cu putere, iar gâtlejul i se uscase, dar încercă să nu arate. - Noi, fetele, ştiam ce faceţi. - Zău? Bănuiam că ştiţi. Dar asta făcea ca jocul să fie şi mai atrăgător. Făcu încă un pas spre ea. Peretele din spate îi bloca orice retragere. Nu voia ca el să ştie cât de neputincioasă se simţea. - A fost o adevărată plăcere să te revăd, Logan, dar eu tocmai mă pregăteam să plec, aşa că... - Mai ţii minte ultima oară când am fost aici împreună? - Ce-o să spună Lana? - Ce-o să spună? făcu ei nerăbdător. - O să te caute. - Ba n-o să mă caute, l-am dat-o lui Al, zise el şi veni mai aproape. Uită de Lana, uită de tot în afară de uitima oară când am fost împreună în camera asta. Mai ţii minte? - Nu. Adică, da. Nu sunt sigură. Acum trebuie să plec, Logan. Noapte bună. El o apucă de braţ când încercă să treacă şi o lipi de perete. - Ţii minte. Şi eu la fel. Purtai o rochie roz. Era fără un umăr şi avea un volănaş aici. Mâna lui trasă o linie fierbinte care pornea de pe un umăr, trecea peste sâni şi se oprea sub celălalt braţ. Ea gemu încet. Fiecare celula erogenă din trupul ei declanşa semnale de alarmă. - Aveai perle mici în urechi şi un şirag aici. Degetul lui se plimbă peste baza gâtului încet şi rămase acolo pentru a mângâia. - Aveai părul strâns, dar câteva bucle îţi atingeau obrajii, aici. Îi trase uşor câteva şuviţe din coafură lăsându-le să-i mângâie obrajii. Amintirea era foarte vie, dar ea o nega, atât în faţa lui cât şi într-a ei. - Nu-mi amintesc. - Ba da, spuse el cu o voce la fel de apropiată ca trupul său, la fel de captivantă şi de tulburată. Ea se întoarse cu faţa la perete. Acest lucru, însă, nu îl făcu să renunţe. Veni destul de aproape pentru ca ea să-i simtă răsuflarea în  ceafă, pulpele lipite de dosul alor ei şi tăria apăsată pe şezutul ei. - Dansam atât de apropiaţi, frecându-ne unul de celălalt până când eram gata să ne topim. Am venit aici şi ne-am sărutat până la sânge. Eral delicioasă şi dulce şi nu mă mai săturam de gura ta. Când te-am implorat să mă atingi, mi-ai scos cămaşa din pantaloni şi mi-ai pus mâinile pe piept. - Încetează, Logan. - Aşa ai spus şi atunci. Când ţi-am atins sânii, ai spus nu. Dar nu voiai să încetez. Nu cu adevărat. Am continuat să te ating, să te mângâi, până când nici unui din noi nu mai putea. Mă doreai la fel de mult ca mine. - Nu face asta, îl rugă ea cu un glas răguşit. Capul îi-căzu în faţă, dar asta îi permise lui să-i atingă ceafa cu buzele. - De ce nu? Vreau să-ţi aminteşti. Să-ţi aminteşti cit de îndrăgostiţi eram. - Îmi amintesc. - Da? Atunci de ce nu le-ai spus părinţilor tăi ce simţeam unul pentru altui? Se întoarse să-l privească. - Le-am spus! - Este evident că n-au fost convinşi, mormăi el. Poţi să-ţi închipui ce-am simţit când i-ai ales pe ei în locul meu? - N-am avut de ales. - Aveai opts-prezece ani.. Legal erai independentă. Aveai de ales. - Nu aveam! strigă ea şi, timp de câteva clipe, cuvintele acelea au răsunat în jurul lor. - Ei, ai ales să te întorci acum, spuse el cu precizie, după care se apiecă spre ea până când ajunseră să se atingă complet, de la sâni până la genunchi. Ai plecat cu ei atunci, dar acum eşti cu mine. Strălucirea fierbinte din ochii lui albaştri o înfricoşa, dar încercă să braveze. - Lasă-mă să plec, Logan. Nu mai suntem copii ca să ne îmbrăţişăm într-o magazie. - Ai perfectă dreptate, nu mai suntem. Vreau mult mai mult decât câteva minute de îmbrăţişări de la tine. Ea încercă să se îndepărteze de el, dar trupul lui o ţintui şi mai mult de perete. - N-ar fi trebuit să te întorci, Dani. Doar dacă nu voiai să-mi iau datoria. Gâtiejul i se strânse de teamă şi de pasiune. - Ce datorie? Ce vrei de la mine? - Cred că glumeşti. Ştii foarte bine ce vreau, spuse el coborându-şi faţa până când buzele lor se aflau doar la câţiva centimetri distanţă. Îmi datorezi o noapte a nunţii. O clipă ea îl privi paralizată, incapabilă să se mişte, să gândească, să respire. Şocul o susţinu un moment, după care semnificaţia spuselor lui începu să-şi facă loc în mintea ei. - Doar nu vorbeşti serios, şopti ea. - Cât se poate de serios. - Nu în adevăratul sens al cuvântului. - Ba chiar în adevăratul sens al cuvântului, spuse el accentuând uşor. Ea îşi umezi buzele rugându-se ca el să se îndepărteze, dar el stătea în continuare atât de aproape, încât ea îi cunoştea perfect fiecare părticică rigidă a trupului. Fermoarul blugilor era imprimat în rochia ei de mătase. Din acel punct de contact, căldura se răspândea prin tot corpul. Sânii o dureau de dorinţa de a fi atinşi. Tânjea după mângâieri despre care spunea că nu-şi mai aminteşte. Asemenea dorinţe nu puteau fi admise. Cum să-l facă să vadă motivele când fiecare aspect al lui îi spunea că e cât se poate de serios? Era un bărbat care fusese respins sexual. Dezamăgirea şi frustrarea mocniseră în el timp de zece ani. - Logan, eram nişte copii, se rugă ea. - Eram tineri, aşa e. Dar nu copii. Copiii nu ştiu ce fac. Noi ştiam, Dani. Ştiam perfect ce facem. Ştiam ce vrem. Unul pe altul. Ea căută cu disperare o replică. Era o discuţie cunoscută, pe care o purtase cu sine timp de zece. ani, dar totdeauna pierduse. Cum se putea aştepta să câştige în faţa lui? - Să zicem că ne doream fizic, dar nu ne dădeam seama... - Dacă aş fi vrut numai asta, nu m-aş fi abţinut doi ani cât am fost împreună, spuse el zâmbind dureros şi autoironic. Ieşeam cu cea mai frumoasă fată din clasă, cea pentru care orice tip şi-ar fi dat un ochi pentru a o întâini măcar o dată. Dar erai și cea mai simpatică, una care nu supăra niciodată. - Aştepţi scuze? - Nu. - Mu mi-am dat seama ce sacrificiu imens făceai, spuse ea sarcastic. - Un mare sacrificiu, aşa e. Dar nu imens. Voiam să fiu cu tins neapărat. - Atunci de ce ai spus aşa ceva? Îşi stăpânise nervii ia maximum. - Pentru că vreau să înţelegi că nu m-am însurat cu tine numai ca să mă culc cu fine. Te iubeam, fir-ar să fie O apucă strâns de umeri. - Nu mă gândeam numai la noaptea nunţii când am fugit amândoi să căutăm un judecător de pace, ci la restul vieţii noastre împreună. Am suportat ceremonia aceea cu un respect naiv pentru ceea ce ne promiteam unui altuia. Pentru mine nu însemna doar să imit nişte cuvinte care să legalizeze actul de a mă culca   cu tine, ci cu totul altceva. Răsufla greu, iar degetele i se îngropară în braţul ei. - Ştii cât de umilitor a fost să ies de la Judecătorul de pace ca mire şi să fiu arestat? Pentru Dumnezeu, Dani, pune-te în locul meu. Încearcă să-ţi închipui ce aş simţi. Se luptase să rămână rigidă, dar acum, când îşi aminti luminile acelea albastre şi roşii care pâlpâiau, zgomotul, agitaţia, vina de pe chipurile părinţilor ei, mânia de pe urmă, se prăbuşi la pieptul lui. - Şi eu m-am simţit la fel. Dacă-ţi aminteşti totul atât de bine, atunci ţii minte şi clipa când te-au târât în maşina şerifului, eu tipând. Îl imploram să nu-ţi facă nici un rău. - N-am văzut decât că erai consolată de mama şi de tatăl tău, de parcă te-aş fi răpit sau ceva - genul ăsta. - Erau îngrijoraţi, pe bună dreptate. Fugind aş făcut un lucru absolut necugetat. - Deci, eşti de acord cu faptul că tatăl tău a pus să fiu arestat pentru că ţi-aş fi cerut mâna? - Nu, nu, spuse ea cu tristeţe: A fost un lucru îngrozitor din partea lui. Da, nu ştia cum să ne oprească altfel. - Ei bine, a găsit o modalitate foarte eficace. A dat rezultate. Îşi luă mâinile de pe braţele el. - Şi-a retras acuzaţiile, dar abia după ce mi-am petrecut câteva nopţi în puşcărie în tâmp ce ei te-au scos din Dailas şi au anulat căsătoria. Toată durerea acelor zile o copleşi în valuri fierbinţi. Plânsese, implorase, ameninţase cu fuga şi cu sinuciderea dacă nu o lăsau să-l vadă pe Logan, dar părinţii ei rămăseseră neînduplecaţi. Nu era de ea, îi spuseseră ei. Ar fi făcut-o îngrozitor de nefericită. Nu-i putea oferi standardul de viaţă pe care ei îi doreau pentru ea, cu care era obişnuită. Nu era genul lor. După ce îşi irosise întreaga energie, fusese ameţită luni de zile. - Am fost la Dallas şi, în cele din urmă, am reuşit să vorbesc cu tatăl tău, zise Logan. Dar, tu şi mama ta eraţi deja în Europa. Mi-a spus că regretai ce făcuseşi şi că nu voiai să mă mai vezi vreodată. - N-am spus niciodată aşa ceva, zise ea cu aceeaşi durere pe care o simţise atunci. Am fost silită să fac călătoria aceea. Am stat acolo şase luni. Când ne-am întors, mi-am dat seama că totul era inutil. El o strânse din nou și o scutură uşor.  - Nu era inutil: Ai cedat. Ar fi trebuit să lupţi mai mult. - Dar nu puteam. Erau părinţii mei. - Şi eu eram soţul tău. Cuvintele erau aspre și conţineau o finalitate care o făcu să se cutremure, fie de teamă, fie de speranţă, nu-şi putea da seama. - Am avut o mireasă, Dani, niciodată o soţie. Am de gând să iau ce mi se cuvine. Ea încercă să se elibereze din strânsoare şi fu uşor dezamăgită când el îi dădu drumul. - E imposibil. El râse încet şi îşi lăsă degetul arătător să alunece peste buza ei de jos.  - Departe de a fi imposibil. Suntem amândoi nişte adulţi sănătoşi, care consimt. Ea îi îndepărtă mâna. - Eu nu consimt. - O s-o faci, spuse el cu o siguranţă care o înfurie. N-aş fi venit niciodată la Dallas după tine, dar acum eşti pe teritoriul meu. Şi, oricine se aventurează pe teritoriul meu, pretind că-mi aparţine. - Sună a ameninţare. - Asta şi este. Sau o promisiune, depinde cum o iei. - Este o ameninţare fără valoare, Logan. Plec spre Dallas chiar în seara asta. Ei îi apucă medalionul şi o trase până când capul ei ajunse să fie înclinat într-un mod foarte straniu. Buzele îl erau apropiate de ale ei şi ea le simţi mişcându-se înainte să audă şoapteie. - Să-mi arăţi încă o dată ce laşă eşti? Nu cred, Dani. Parcă simţi sărutul care nu se materializă şi fu din nou dezamăgită. El îi dădu drumul. - Pe mâine. Făcu câţiva paşi cu spatele, aruncându-i un zâmbet insolent, după care ieşi închizând uşa în urma lui.  

PROLOG       — Stacey... Acest mod de a face dragoste... Totul... e atât de nou pentru mine! — Sunt fericită! Încetul cu încetul, Stacey pierdea contactul cu realitatea. Jett era tandru şi ezitant, şi atât de atrăgător, că nu mai reuşi să-i reziste. Poate că, în final, aceste clipe de dragoste nu vor însemna prea mult pentru Jett, dar atât timp cât ea era fericita, totul era perfect. Că voise sau nu, lucrul de care se temea cel mai mult se întâmplase; Stacey îi dăruise inima ei. Cu gesturi tandre, dar sigure, Jett o ajută să îşi scoată puloverul, care rămase o clipă deasupra capului ei ca un nor. Palmele lui îi mângâiară pielea fină şi fierbinte, desenând cu degetele conturul umerilor şi linia sânilor ce fremătau în dantela sutienului. Cu gesturi ezitante, Stacey îi descheie nasturii de la cămaşă şi amândoi rămaseră pe jumătate goi. Când îi atinse cu degetele sânii, sfârcurile ei se întăriră şi se simţi invadată de un val de dorinţă, închise ochii şi gemu de plăcere. Apoi, cuprinsă de o îndrăzneală de care nu se credea în stare, Stacey se ridică deasupra lui şi îl sărută, încântată de posibilităţile pe care i le oferea această poziţie. Limba ei se strecură abilă printre dinţii lui, căutând, explorând, adâncindu-se în gura lui, până când respiraţiile lor se accelerară. Părul i se revărsă în jurul chipului, ca o perdea catifelată. Degetele lui Jett alunecau pe spatele ei, de parcă ar fi vrut să descifreze cine ştie ce mesaj înscris acolo. Apoi îi despărţi cu genunchii coapsele şi mâinile lui alunecară mai jos, spre talie. Stacey gemu de plăcere şi îi murmură gâfâit numele. Strecurându-se între pulpele ei, Jett o aşeză deasupra şoldurilor lui şi îi cuprinse gura mai lacom, mai nerăbdător Se grăbi să-şi desfacă blugii, fără a remarca măcar că Stacey îl ajuta să se dezbrace. Într-o clipă, pielea ei fierbinte se lipi de corpul lui excitat şi ea se simţi fulgerată de un val de foc devorant. Nu spuse nici unul nimic. Dar, descoperindu-şi cu bucurie secretele corpurilor, fiecare realiză că e jumătatea perfectă a celuilalt. Stacey îi simţi respiraţia arzătoare înainte ca buzele lui săi atingă sânii şi să-i mângâie cu vârful limbii. Trupul ei se arcui şi pulpele i se depărtară în aşteptarea bărbatului. Apoi respiraţia i se acceleră tot mai mult, simţindu-i greutatea şi trupul complet lipit de al ei Era tare şi plin de dorinţă. — Stacey, murmură el cu o voce întretăiată... Vreau să te am... Stacey... Timpul se opri o clipă în loc. Ochii lui Jett, de un albastru atât de clar, erau tulburaţi de dorinţă. Stacey îi cuprinse umerii cu mâini tremurătoare şi îşi ridică picioarele peste trupul lui... închise ochii aşteptând... Jett o cuprinse în braţe încet, provocator şi ea îi auzi ca prin vis geamătul. În timp ce o flacără pustiitoare o pătrunse pe neaşteptate. Îşi înnodă braţele în jurul gâtului lui pentru a se uni şi mai tare cu el. Îmbătată de plăcere, îşi apropie buzele de urechea lui şi-l mângâie cu vârful limbii. Trupul lui Jett se mişca regulat peste al ei, până când fiecare apăsare deveni lungă, lăsându-i ei timp să se bucure de prezenţa lui. Stacey îi mângâia cu degetele spatele, după un desen numai de ea ştiut. Cu fiecare clipă, dorinţa lor creştea, dar încercau să prelungească cât mai mult aceste momente. Apoi mâinile ei se încleştară pe umerii lui încordaţi. — Acum, Jett. Şi, muşcându-l de umăr, îşi înfipse unghiile în spatele lui. Apoi se încordă ca un arc şi trupul ei se înălţă spre al lui. Jett scăpă un hohot de râs scurt şi spart, apoi îşi ascunse chipul în părul ei negru, pentru că nu mai rezista în faţa privirii ei fericite. Dorinţa creştea tot mai mult, cuprinzându-i pe amândoi. Mişcările lui Jett deveniseră sacadate. Spuse ceva, dar Stacey nu auzi nici un cuvânt. Sângele îi bubuia pur şi simplu în tâmple. Îşi dădu seama că aceasta e clipa abandonului total că plăcerea care o cuprinsese e supremă. În aceeaşi clipă cu ea. Jett descoperi cea mai adâncă sursă de fericire pe care un bărbat putea să o descopere lângă o femeie.             CAPITOLUL 1       — Eşti pregătită pentru clipa adevărului, miss Kiroff? — Cred că e puţin cam mult spus... în orice caz, sunt pregătită pentru raportul pe care va trebui să vi-l prezint, domnule Stewart. — Bănuiesc că acum e rândul meu să-ţi spun câteva cuvinte de încurajare. Dar, până la urmă, Jack Stewart renunţă şi îi întinse un dosar tocmai în momentul în care limuzina se oprea lângă trotuar.                   — Inutil, domnule Stewart, răspunse Stacey, aruncând la întâmplare dosarul în diplomat, fără să-i dea nici o atenţie. Avea tot timpul să-l studieze după această întrevedere, — Mi-am format deja o părere generală despre Forajele Stewart. Iar în timpul pe care îl voi petrece aici, la Direcţie, vreau doar să pun la punct câteva mici detalii. — Bun. Sper că fratele meu nu-ţi va întrerupe lucrul înainte de a-l termina. Oricât de tensionate ar fi relaţiile dintre noi, preferă să nu mă retrag din societate. Jack Stewart privea cum plouă prin geamul fumuriu al maşinii, supărat parcă pe această ploaie care îi dădea peste cap planurile pe care şi le făcuse. Se aştepta la o primire fastuoasă, căci, la urma urmei, era încă posesorul unei treimi din această societate familială şi, în această calitate, ar fi avut dreptul la o primire pe măsura rangului pe care îl avea. Dar lui Stacey nu-i trebuise prea mult timp ca să bănuiască faptul că ceilalţi membri ai familiei nu aveau nici un motiv ca să se bucure de venirea lui. Cu trei săptămâni înainte, Jack Stewart intrase în biroul ei din Philadelphia. Voia să se retragă din compania Forajele Stewart Avea nevoie de bani pentru propriile lui afaceri şi voia să-şi ia partea care i se cuvenea din societate. Dar ce suma ar fi putut pretinde? De fapt cât valora compania? Astfel, o angajase pe Stacey pentru a face în locul lui această evaluare financiară. Jack Stewart era foarte mândru de puterea şi de bogăţia lui. Era un bărbat înalt, brunet şi elegant, plăcut la vedere, chiar dacă în ochii lui lucea mereu o lumină sălbatică. Costumele sale ascundeau cu destul de multă abilitate tendinţa de a se îngraşă. În timpul întâlnirilor de lucru, fusese foarte curtenitor cu Stacey, nu fără a-şi ascunde totuşi rezervele faţă de capacitatea ei de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse. Numai aparent ignorase faptul că era tânără şi atât de frumoasă ca o ţarină rusă. Căci Stacey înţelesese că lui Jack îi făcea o deosebită plăcere când toţi bărbaţii întorceau capul s-o privească, atunci când intra la braţul lui într-un restaurant. Dar atât şi nimic mai mult. Relaţiile lor erau strict profesionale, spre fericirea lui Stacey care, de obicei, la un moment dat, trebuia să amintească tuturor clienţilor ei că frumuseţea şi inteligenţa erau două calităţi care nu aveau nimic în comun una cu cealaltă. Prin faptul că Jack nu făcuse niciodată nici cea mai mică aluzie la frumuseţea ei, îi recunoscuse astfel capacitatea de a îndeplini misiunea importantă care îi fusese încredinţată. Stacey îşi ridică privirea spre clădirea care se înălţa lângă ei. Era o construcţie destul de recentă, cu două etaje, care semăna mai degrabă cu o locuinţă decât cu un sediu comercial. Ferestrele aveau jaluzele şi, de o parte şi de alta a intrării, erau două fântâni arteziene miniaturale. O placă foarte discretă, de culoare închisă, indica faptul că respectiva clădire era sediul Forajelor Stewart. Călătoria din Philadelphia urma deci să se încheie aici. Şoferul, un angajat al companiei care venise să-i întâmpine la aeroport, îşi ridică gulerul impermeabilului si coborî să le deschidă portiera. Strada nu era foarte aglomerată. Poate că, la urma urmei, pentru cei care trăiau în acest orăşel din Virginia Occidentală erau destule avantaje, care îi făceau să nu tânjească după viaţa marilor oraşe. Stacey îşi strecură în grabă sub pălărie câteva şuviţe rebele. Era îmbrăcată într-un taior negru, culoare care îi accentua frumuseţea obrazului şi culoarea deschisă a tenului. Contrastând discret cu nuanţele întunecate ale hainelor, ochii căpătau parcă luciri gri, ca de cristal. Primul nasture al bluzei de mătase era descheiat şi lăsa să se zărească o perlă perfect şlefuită, agăţată de un lănţişor de aur. Era imaginea însăşi a simplităţii. Stacey nu-şi putea permite nici o abatere de la bunul simţ. Erau prea multe interese aruncate în joc. Dar gata cu reflecţiile! îşi spuse în gând. Jack Stewart coborâse din maşina şi, aplecându-se spre ea, îi întinse mâna, ajutând-o să iasă. Aruncă întâi o privire afară, spunându-şi că ultimul lucru pe care s-ar fi gândit să-l ia ar fi fost o umbrelă. Apoi coborî din maşină şi se opri o clipă lângă el, pe trotuar. Jack o luă de braţ, fără să acorde prea multă atenţie gestului şi îi spuse cu voce puternică, încercând să acopere răpăitul sacadat al ploii: — Ar fi trebuit să te pregătesc pentru întâlnirea cu fratele meu. Îmi pare rău. Ploaia de primăvară cădea fără încetare, deasă, aşa încât în scurt timp, amândoi fură udaţi până la piele, în timp ce se îndreptau în grabă spre uşa de la intrare, Jack continuă; — Fratele meu este un excelent om de afaceri. După ce a murit tatăl nostru, el a preluat conducerea companiei şi nu poate nimeni să-i reproşeze nimic. Dare la fel de adevărat că, în trecut, a avut o viaţă foarte... agitată şi, chiar imprudentă... Dar, ce a fost a fost! Azi vom avea de-a face cu un om de afaceri respectabil cu capul pe umeri şi care e foarte priceput în meseria lui. Se va purta cu dumneata aşa cum o cere rangul pe care îl are acum... Sunt sigur. În mintea lui Stacey se aprinse un beculeţ de alarmă. — Fratele meu nu mai e cel care a fost, se grăbi Jack să o liniştească. Oricare ar fi zvonurile pe care ai putea să le auzi cu privire la acest subiect, sunt - cu siguranţă - false. S-a maturizat şi e perfect conştient de responsabilităţile pe care le are în prezent. Dar Stacey avusese destul de mult de-a face cu bărbaţii pentru a se lăsa astfel înşelată. Dacă fratele lui Jack Stewart fusese în tinereţe un cuceritor ar fi putut să bage mâna în foc că nu se schimbase prea mult. Avertizată, Stacey se gândi că era mai bine să rămână în gardă. Ajunseseră la uşă şi Jack apăsa fără nici un rezultat pe clanţă. Încuietoarea nu ceda de parcă ar fi fost înţepenită. — Oh, nu! exclamă Jack exasperat, încercând ultima dată să deschidă uşa. Întotdeauna e închis la ora asta! Ce obicei tâmpit! Stacey încercă să se adăpostească de ploaie sub cupola de la intrare, dar în zadar. Ploaia nu ţinea cont de acoperişuri sau impermeabile. — Atunci? Încruntat, Jack privi de jur împrejur — Dumnezeule! Pe toţi... începu el iritat. Se întrerupse şi se întoarse spre ea. — Pe aici, miss Kiroff. Mai este o intrare prin spate, pentru angajaţi. Mai poţi suporta ploaia asta imposibilă câteva minute? În stare să facă orice numai pentru a scăpa de ploaie, Stacey traversă peluza umedă, încercând să ţină pasul cu Jack. Tocurile subţiri se afundau în iarba moale, dar ea nu îşi abandonă drumul Ce debut dezastruos! — Cunoscându-l pe Jett, mă întreb dacă n-a făcut-o intenţionat! bodogăni Jack, grăbindu-se să urce treptele. Împinse uşa şi-i făcu loc lui Stacey să treacă. — Ce ploaie! oftă ea, scuturându-şi părul şi scoţându-şi haina udă. În spatele ei, Jack îşi privea dezamăgit ţinuta. Costumul i se lăsase la umeri şi cravata îşi pierduse aerul impecabil. Dar îşi recăpătă imediat sângele rece şi, în timp ce o lua cu paşi mari şi apăsaţi înaintea lui Stacey, strigă cu voce ameninţătoare: — Ar face bine să fie acolo, sus! Doar ştiau exact ora la care sosim. Ţinând cu aceeaşi mână haina şi diplomatul. Stacey începu să urce scările. Şi ea, care îşi spusese că va fi afacerea vieţii sale! Dacă ar putea măcar să se strecoare un minut la toaletă... Avea atât de multă nevoie de o oglindă! Ajunseră la etaj într-o sală imensă în care se aliniau unul după altul, mai multe birouri, toate goale la această oră. Doar la capătul unui culoar, o secretară ridică spre ei o privire mirată. — Blestemata aia de uşă de la intrare e încuiată! strigă Jack îndreptându-se direct către ea. Cine e la poartă astăzi? Secretara se ridică în picioare şi îi surâse cu calm. Era o femeie blondă, care părea să aibă vreo patruzeci de ani şi, mai ales, părea să fie obişnuită cu bărbaţii foarte nervoşi. — Bună ziua, domnule Stewart! Îmi pare rău pentru acest incident Voi trimite pe cineva la uşă şi... — Pentru ce? E inutil acum. Las-o baltă! Jett nu e aici? — Ba da, domnule. E în biroul lui. — Foarte bine. Trebuie să-i vorbesc, aruncă Jack, fără să-şi încetinească deloc ritmul de mers, Miss Kiroff, nu te îndepărta. Te voi chema imediat. În câteva clipe, dispăru în spatele unei uşi de stejar. Stacey îl urmări din priviri şi oftă. Într-adevăr, bărbatul acesta avea nişte idei cam ciudate în ceea ce priveşte politeţea. Secretara scosese din sertarul biroului mai multe chei şi se pregătea să coboare să descuie uşa. Trecând pe lângă Stacey, îi zâmbi cu simpatie. — O zi cam ploioasă, nu-i aşa? — Într-adevăr, confirmă Stacey privindu-şi cu tristeţe fusta udă, stropită la spate de noroi. Unde aş putea să mă aranjez puţin? — La parter... Dar poate ar trebui să mai aşteptaţi puţin. Dacă nu veţi fi aici când Jack va ieşi să vă caute, va face o adevărată criză de nervi. Spunându-i aceste cuvinte, dispăru. Rămăsese singură în cameră. Cu un nou oftat îşi lăsă diplomatul pe scaunul cel mai apropiat şi îşi aranjă haina pe spate. Bluza de mătase gri era aproape udă şi se mula pe linia îndrăzneaţă a sânilor. Ce ciudat! De obicei, tenul ei strălucitor şi lucirile ochilor gri, buzele cărnoase atrăgeau atenţia tuturor bărbaţilor în momentele decisive ale unei afaceri. Iar astăzi, când îşi imaginase că va fi victorioasă, arăta ca o pisică pe jumătate plouată. Era destul de răcoare şi Stacey începu să tremure, îşi trecu degetele prin păr şi privi în jurul ei. I se părea că nici măcar nu e demnă de eleganţa şi frumuseţea acestor birouri. Societatea Stewart prospera. Timp de cinci ani de zile, Stacey lucrase într-o bancă, înainte de a-şi deschide propriul birou, cu câteva luni în urmă. Ştia să recunoască acum companiile care încercau să-şi ascundă reuşita sub discreţia unor birouri mobilate cu gust. De abia aştepta să facă evaluarea Forajelor Stewart, căci întreprinderile familiale o atrăgeau cel mai mult. Familia Stewart care, până acum, trecuse peste toate greutăţile, putea să aibă probleme dacă Jack îşi retrăgea partea lui de bani. Pe hârtie, terenurile şi rezervele de gaz erau estimate la şapte milioane de dolari. Dar era o evaluare în mare. Preţul petrolului nu scăzuse. Şi, în funcţie de acest preţ, sumele pe care societatea le vărsa proprietarilor terenurilor pe care forau, variau şi ele. Uneori, cel mai bine era ca forajele să fie oprite, pentru a aştepta condiţii mai bune. Dar puţurile reprezentau o investiţie serioasă şi capitalul astfel imobilizat era destul de important Jack, în ceea ce-l privea, pretindea că întreaga companie valorează cam douăzeci şi unu de milioane de dolari şi, în acest caz, se aştepta să primească şapte milioane. În ciuda nemulţumirii fratelui său, era pregătit să dovedească faptul că are dreptate. De aceea o şi angajase pe Stacey Kiroff. Stacey ştia că nu va fi o afacere simpla, dar era pregătită să facă totul pentru a o duce la bun sfârşit. Era poate singura ocazie pe care o avea ca să dovedească de ce era în stare şi ca să dea o şansă afacerii pe care o pornise pe cont propriu. Trebuia să-şi învingă trecutul. Era cel mai bun stimulent în lupta cu ea însăşi. Scoase un şerveţel din diplomat şi îşi curăţă petele de noroi de pe pantofi. Haina era pierdută pentru totdeauna, doar dacă mai exista un croitor capabil să facă minuni. Ciorapii i se udaseră şi, din această cauză, se lăsaseră şi făceau pliuri în jurul gleznei subţiri. Se aplecă să-i ridice plimbându-şi degetele de-a lungul piciorului până deasupra genunchilor. După o călătorie atât de lungă, simţea nevoia să-şi odihnească trupul încordat. Îşi ridică mâinile deasupra capului şi se întinse ca o pisică leneşă după un somn bun. Numai că, făcând această mişcare, fusta - croită într-o manieră clasică, cu un şliţ destul de îndrăzneţ - se ridicase provocator, dezgolindu-i coapsele frumoase. În acel moment, auzi în spatele ei pe cineva mormăind şi se întoarse. Uşa biroului era deschisă şi, din interiorul lui, un grup de bărbaţi o analizau din cap până în picioare, uimiţi, dar plini de admiraţie. Stacey inspiră profund că să-şi ascundă umilinţa şi îşi lua cu gesturi sigure şi calme diplomatul. Cu capul sus înaintă spre birou. Jack Stewart îşi recăpătase controlul sau - poate - el fusese mai puţin sensibil la spectacolul care i se oferise. Făcu rapid prezentările. — Miss Kiroff, ţi-1 prezint pe Ken Ingersoll, contabil-şef, domnul Viselli, consilier bancar, vărul meu Tom Stewart, avocat şi domnul Price, geolog. — Bună ziua! spuse Stacey tuturor cu o înclinare scurtă a capului. — În sfârşit, fratele meu, Jett. Stacey surâdea şi strângea dezinvoltă - rând pe rând - mâinile bărbaţilor care îi fuseseră prezentaţi... până când ajunse în dreptul lui Jett Stewart. Se ridicase ultimul, cu mişcările suple ale unei feline care stă la pândă. Stacey nu fusese pregătită pentru această întâlnire. Mai înalt de un metru şi optzeci de centimetri, bine făcut, elegant, Jett Stewart avea înfăţişarea cea mai virilă şi cea mai insolentă pe care Stacey o văzuse vreodată: ochii albaştri şi părul brunet decolorat puţin de soare, buzele senzuale deschise într-un surâs larg. Păstră mâna lui Stacey într-a sa mai mult timp decât s-ar fi cuvenit, o privi în ochi, apoi o analiză din cap până în picioare, surâzând. În acea clipă, Stacey îşi dădu seama că bărbatul din faţa ei era copia - destul de infidelă-a clientului ei Jack Stewart. Sau Jack era copia acestui bărbat. Asemănarea era evidentă. Dar, la o privire atentă, era ceva care strica armonia acestui chip cu sprâncene întunecate - chiar mai întunecate decât ale fratelui său - cu o gură senzuală şi fruntea înaltă. Da, s-ar fi putut spune că cineva îi spărsese nasul. Chipul lui căpăta astfel un aer sălbatic, care îl deosebea complet de fratele său. În plus, avea o mustaţă deasă şi părul îi era dezordonat. Era mai subţire ca Jack, dar, bănui Stacey, era mai puternic şi mult mai hotărât decât fratele lui. Stacey se simţi irezistibil atrasă de acest chip şi - de ce să nu recunoască? - de acest corp. Jett Stewart purta pantaloni de catifea raiată care se mulau pe coapsele sale puternice. Cămaşa în carouri, în nuanţe pastelate putea să pară provocatoare pentru oricine ar fi considerat că nu acestea sunt tonurile cele mai potrivite pentru un bărbat. Cravata - cu nodul desfăcut - era de un bleu clar. accentuând strălucirea neobişnuită a ochilor lui. În faţa acestei priviri arzătoare, Stacey nu se tulbură. Poate pentru că era prea obişnuită cu acest gen de situaţie. Dar, spre uimirea ei îşi simţi corpul vibrând. răspunzând parcă mesajului care îi fusese transmis prin aceasta atingere - mesaj de natură sexuală, fără nici o îndoială. Sânii i se înfiorară sub bluză încă umedă. Reacţia aceasta spontană nu-i scăpă lui Jett Stewart. Continuând să o privească, buzele lui se deschiseră cu senzualitate, dezgolind un şirag de dinţi albi şi strălucitori. Stacey respiră adânc, încercând în zadar să se împiedice să roşească. Risca să îşi piardă sângele rece Mâna lui Jett era caldă şi insistentă şi Stacey se gândi că, dacă el va continua să o analizeze astfel, privirile lui arzătoare vor răscoli şi cele mai adânci secrete ale feminităţii sale. — Miss Kiroff... Vocea lui era joasă, aproape intimă. Stacey îşi înclină capul cu o mişcare scurtă. — Bună ziua. domnule! Continuă să îi ţină mâna într-a sa şi să o privească cu intensitate, de parcă ar fi fost singuri în acel birou. — Semnaţi AS. Kiroff, nu-i aşa? — Într-adevăr, răspunse ea cu un surâs. — De la ce vine A. S. ? Stacey ezită un moment, de parcă ar fi părăsit-o tot curajul. Una era ca Jett Stewart să-i reţină mâna mai mult decât s-ar fi cuvenit, în faţa unui grup de bărbaţi uimiţi, şi cu totul altceva să discute cu el tocmai în acel moment despre nişte lucruri cu totul personale. Văzând-o că ezită, Jett deveni şi mai curios. — Anastasia Sophia, răspunse ea după o lungă tăcere. Jett surâse, apoi ochii lui se umbriră brusc. — Anastasia Sophia, repetă el, savurând parcă aroma acestor silabe cu sonoritate rusească. Apoi, după ce o mai privi o dată, adăugă: — Foarte frumos... Dar privirea lui spunea că acest calificativ nu se referă numai la numele ei. — Bun! strigă Jack. Acum, că toată lumea se cunoaşte, putem trece la lucru, nu? Ce ziceţi? Jett o invită pe Stacey să ia loc pe scaunul cel mai apropiat de al lui. Stacey se aşeză şi îşi scoase din poşetă ochelarii. Nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de ei, dar simţea nevoia să se ascundă o clipă după lentilele fumurii. Din locul acela, avea o privire de ansamblu asupra întregii săli. Jett nu îi alesese scaunul la întâmplare. Impresia pe care o lăsa era că în tot şi în toate, locul ei era lângă Jett şi nu lângă Jack. Aşezat în capătul biroului, el deschise dosarul gros pe care îl avea în faţă. Era atât de în largul lui, încât te aşteptai în orice moment să-şi ridice picioarele şi sa le aşeze pe birou. — Dă-i drumul, Jack! aruncă el. Preia comanda şedinţei! Jack rămăsese în picioare. Cu mâinile la spate, începu: — Foarte bine, ştii cum stau lucrurile. Am hotărât să mă retrag din afaceri. Ai fost de acord. Deci ceea ce mai rămâne de făcut e să stabilim o cifră. — Ţi-am făcut deja o ofertă, replică Jett calm. În momentul de faţă, sunt dispus să-ţi plătesc trei milioane jumătate bani gheaţă, restul în ziua în care tu te vei retrage legal din companie şi compania se va dizolva. Jack se înfierbântă. — Nici nu se pune problema să se dizolve compania! Lucrurile vor merge foarte bine şi fără mine. Pur şi simplu, e timpul să mă retrag. Din moment ce au trecut cinci ani de la moartea tatălui nostru, am dreptul să o fac, fără a-i încălca ultimele dorinţe. — Oricum, n-am respectat întotdeauna literă cu literă acest testament, îl întrerupse Jett. Jack îi făcu semn să tacă. — N-am nimic împotrivă să-i asigurăm o rentă permanentă surorii noastre, cu toate că, după vrerea mea, tata avea dreptul să o dezmoştenească. Nici unul dintre noi nu a fost de acord să se căsătorească cu acest ratat. Aşa că, renta o vei stabili tu, iar eu voi fi de acord. — E mai bine aşa, pentru că până acum nu ai pierdut nici un prilej să obiectezi. — Bineînţeles! Tu şi mama aveţi majoritatea! Ei bine, vi se oferă ocazia să aveţi societatea şi să faceţi ce vreţi cu ea! Jett schiţă un surâs batjocoritor. — Ne vei lipsi, Jack! Ceilalţi zâmbiră şi ei, iar Jack se îmbujora. — Nu am pretenţia să primesc decât ceea ce mi se cuvine, bodogăni el. Nu vreau să vă aduc în pragul falimentului. — Într-adevăr? Atunci de ce ai avut nevoie de părerea atât de costisitoare a unui expert? Sunt sigur că miss Kiroff îşi merită banii pe care îi câştigă... — Aş fi făcut eu însumi această evaluare, dacă aş fi avut timpul necesar! strigă furios Jack, strângându-şi pumnii. Sper că ştii că miss Kiroff se bucură de o reputaţie foarte bună. Nu am adus-o cu mine ca să fure ceva de la cineva. Aşa că poartă-te cu ea aşa cum se cuvine, Jett! Jett surâse cu inocenţă. — Bineînţeles, Jack. Stacey îl privea pe ascuns. Dădea impresia de putere şi era la fel de inteligent ca şi fratele său. Era sigură că făcuse şi el studii superioare, dar tot nu reuşea să-şi explice cum de un bărbat cu asemenea calităţi se îngropase într-un astfel de orăşel pentru a conduce o întreprindere familială. Ceea ce nu însemna că avea de gând să cedeze o centimă în plus fratelui său. Hotărât lucru, nu putea fi înşelat. În cursul întrevederii, în ciuda aerului nepăsător pe care îl avea, se gândea... Ceva îl preocupa şi se părea că trebuie să găsească rapid o soluţie. — Deci, vei pune un birou la dispoziţia domnişoarei Kiroff? îl întrebă Jack aspru. — Bineînţeles, răspunse Jett, privind de jur împrejur. Dacă doreşte, se poate instala chiar aici. — Şi vei avea grijă să nu i se ascundă nimic? Jett ridică din umeri. — I se va oferi tot sprijinul de care va avea nevoie. Nu te nelinişti! — Ba da, sunt chiar foarte neliniştit! protestă Jack, fulgerându-l din priviri pe fratele său. Sunt interese mari la mijloc şi nu am timp să rămân aici ca să supraveghez desfăşurarea lucrurilor. Mâine trebuie să mă întorc în Philadelphia. — Miss Kiroff e pe mâini bune! îl asigură Jett cu o voce prefăcută. Bun, aprobă Jack fără convingere, măsurând cu paşi mari lungimea încăperii. Miss Kiroff va rămâne la Holiday Inn pe cheltuiala mea. Patru săptămâni aţi spus, miss Kiroff nu? — Da aşa cred, se grăbi Stacey să răspundă. Poate chiar mai puţin. — Vom avea grijă să nu omită nimic, promise Jeff fratelui său. Noi dorim să petreacă aici cât mai mult timp. Stacey îi aruncă o privire scurtă. Jett nu se uita la ea. Prea politicos pentru a fi şi cinstit! hotărî ea în gând. — Foarte bine, aprobă Jack, prea preocupat pentru a mai fi atent la subînţelesuri. Apoi se întoarse brusc spre ceilalţi membri ai grupului: — În cursul următoarelor patru săptămâni, miss Kiroff va ţine legătura cu dumneavoastră. Sper că pot conta pe o cooperare serioasă. Tom, ne vom vedea după ce negocierile vor lua sfârșit. Stabilim atunci ultimele detalii, de acord? Avocatul aprobă cu un gest şi Jack începu să discute cu contabilul său. În acel moment, Stacey îşi dădu seama că Jett o privea cu atenţie, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât un singur semn de slăbiciune din partea ei pentru a o ataca. Cu un gest automat, îşi scoase ochelarii şi începu să se joace cu ei. Jett se apropie şi îi atinse cu degetele braţul. Tresărind, scăpă ochelarii, care se loviră de parchet cu un zgomot uşor. Jett se scuză şi se aplecă grăbit să-i ridice. Ridicându-se, rămase cu ochelarii în mână, de parcă nu ar fi ştiut cui să-i înapoieze. — Eşti din Philadelphia, miss Kiroff? întrebă el cu un aer degajat. — Acolo am biroul, dar până de curând am lucrat la New York, într-o bancă din Manhattan. — Cu alte cuvinte, eşti omul marilor oraşe. — Ceea ce nu mă împiedică să înţeleg ce se petrece aici. Jett se aşeză în fotoliul lui şi lăsă ochelarii pe birou, deoparte, ca pentru a nu-i distrage atenţia de la stăpâna lor. Nu era chiar atât de distrat pe cât voia să lase impresia. — Sunt sigur că eşti destul de calificată pentru a face ceea ce ţi se cere. Eu mă întrebam ce părere poate să-ţi facă un astfel de orăşel de provincie. Va trebui să renunţi la viaţa nocturnă cu care erai obişnuită. — Dar sunt sigură că şi în aceste condiţii tot nu voi avea timp să mă plictisesc, îi răspunse susţinându-i privirea. — Sper, îi răspunse el politicos. Şi, dacă îţi pot fi de vreun ajutor... Mulţumesc pentru ofertă. N-o voi uita, îi răspunse Stacey la fel de politicoasă. Brusc, vocea lui Jack se auzi mai clară şi mai puternică, ca a unui profesor supărat că în fundul clasei câţiva elevi şuşotesc. — Deci, suntem de acord, da? Gata? Trecem la lucru? Domnilor, mulţumesc pentru colaborare. Reuniunea se apropia de sfârşit. Toţi se întoarseră spre Jett, aşteptând să dea semnalul de plecare. El era patronul, deci el trebuia să hotărască, Jett se ridică, strânse ochelarii lui Stacey, ocoli biroul şi se îndreptă spre ieşire. — Mulţumesc că aţi venit. Ken, să stabilim o oră pentru cealaltă întrevedere despre care am vorbit. Să nu uiţi! Contabilul începu să râdă. — Pentru golf? Bineînţeles. Miercuri după-amiază, la două? — Perfect! Eu cumpăr berea. Întrevederea se sfârşi într-o notă amicală. Bărbaţii ieşiră pe rând din birou. Stacey îi urmă, încă destul de contrariată că Jett nu-i mai înapoiase ochelarii. Ce avea de gând? Când ieşi din birou, cealaltă sală era plină. Secretarele şi ceilalţi funcţionari îşi reluaseră lucrul. Era acea atmosferă entuziastă specifică întreprinderilor familiale de dimensiuni medii. Stacey privea încântată în jur, fără să observe că, în apropierea ei, cei doi fraţi şi geologul discutau destul de aprins. Planurile lor îi atraseră la un moment dat atenţia. — Biroul de lângă mine e liber, spunea geologul Sunt în el doar câteva cutii cu dosare care trebuie arhivate. Geologul avea aproape treizeci de ani şi încerca să-şi ascundă începutul de chelie cu câteva şuviţe subţiri de pe părţi. Privirea îi alunecă de-a lungul corpului lui Stacey şi, după câteva momente, adăugă entuziasmat: — Daţi-mi treizeci de secunde şi o veţi vedea instalată în birou. — Orville, tu ai alte lucruri de făcut! Protestă Jett râzând. — Aş prefera ca miss Kiroff să fie instalată la acest etaj, interveni Jack. Totul se petrece aici. Nu vreau să fie îngropată la parter, printre dosare vechi. — Ei, ei! N-aş fi fost niciodată de acord cu aşa ceva! se apără Jett. Şi, cu un gest cât se poate de firesc, vârî ochelarii lui Stacey în buzunarul cămăşii. În timp ce Jett înainta spre ea, se auzi vocea tăioasă a lui Jack: — Jett, i-am promis domnişoarei Kiroff că în timpul pe care şi-l va petrece aici, va fi tratată cu respect! De aceea vă sfătuiesc şi pe tine, şi pe Orville să nu încercaţi să vă apropiaţi de ea! — Eu?! strigă geologul Dar eu sunt bărbat însurat! — Din câte îmi aduc eu aminte, chestia asta nu înseamnă prea mare lucru pentru tine... Şi altădată... . insinua Jack examinând cu o privire de gheaţă hainele stângaci croite ale geologului. Ai grijă cum te porţi, Orville, altfel vei avea de-a face cu mine! Şi eu nu sunt ca fratele meu! Bănuiesc că mai ai încă toate fotografiile acelea pe pereţii biroului, nu? — Anul trecut de Crăciun a avut loc festivitatea de sacrificare, explică Jett râzând, în timp ce geologul clătină din cap. Dar o bună parte a colecţiei a rămas intactă, nu-i aşa, Orville? — O colecţie? se miră Stacey, amestecându-se în conversaţia lor Destul de jenat, Jack mormăi: — Orville are un număr imens de reviste... mai deosebite... — După părerea mea, e o colecţie fără pereche, completă Jett. Orville e expert în fotografii erotice, miss Kiroff. Stacey simţi că i se strânge stomacul. — Oricum le-ai spune, nu sunt decât nişte porcării, spuse Jack, vizibil dezgustat. Hai, miss Kiroff, e timpul să te instalezi. Şoferul îţi va duce bagajul la motel şi îţi va reţine o cameră, Jett, ai grijă ca miss Kiroff să aibă în permanenţă la dispoziţie o maşină. — Bineînţeles, Jack. Voi avea eu grija de ea atât timp cât rămâne printre noi. Acest ton dezinvolt nu prea îi plăcea lui Jack. — Bine, miss Kiroff, îl întrerupse el. Mai vrei să ne întrebi ceva, pe mine sau pe fratele meu, înainte de a începe lucrul? — Nu, mulţumesc, răspunse Stacey, evitând să întâlnească privirea lui Jett. Sunt anumite dosare pe care trebuie să le revăd. Şi am nevoie de o secretară, în eventualitatea în care dau peste probleme care necesită lămuriri suplimentare. Ne întâlnim toţi trei mâine dimineaţă. Surprins de tonul hotărât cu care fusese făcută această convocare, Jack începu să clipească mai des. — Foarte bine. Jett nu răspunse imediat. Stacey nu-şi dădea seama dacă această convocare îl amuza sau nu. Nu părea genul de bărbat care ascultă un ordin, mai ales dacă vine din partea unei femei frumoase. În adâncul privirii sale, se aprinsese o scânteie, dar Stacey nu ştia exact dacă e un semn de respect sau de mânie. — Perfect! declară el într-un sfârşit, surâzând. Mâine voi avea grijă să fiu într-o formă perfectă:Cuvintele acestea ascundeau, fără nici o îndoială, un subînţeles şi, fără să ştie exact de ce, Stacey se gândi la întâlnirea de a doua zi ca la un rendez-vous cu final erotic.  

TORNADA de SANDRA BROWN   CAPITOLUL 1   Myron,mă asculţi?Carl Herbold se uită furios la camaradul lui de puşcărie, clătină nerăbdător din cap şi bombăni: Idiotule,idiotule.Insensibil la insultă, Myron Hutts continuă să zâmbească absent. -Nu mai rânji,Myron,ai înţeles? Chestia la care mă refer este serioasă.Ţi-a intrat ceva în grămada aia de rumeguş pe care o porţi pe umeri? Ai auzit vreun cuvânt din ce-am spus până acum?Myron clefăi bucata de ciocolată muşcată din batonul pe care îl ţinea în mână. -Evident,Carl,te-am auzit.Doar mi-ai zis să ciulesc urechile. -Bine.Carl se mai relaxa puţin,deşi nu era convins că mintea lui Myron va reuşi să înregistreze măcar o parte din tot ce-i spusese.Myron nu era ceea ce se numeşte un cerebral.Poseda în schimb o forţă fizică deosebită şi era dornic să le facă altora pe plac; înapoierea lui mintală reprezenta însă un rise pentru planurile lui Carl,bine puse la punct.Un complice limitat precum Myron putea constitui un dezavantaj.Pe de altă parte însă,Carl avea nevoie de Myron Hutts. Îi trebuia un om fară scrupule,care să nu gândească,ci să facă ceea ce i se cerea, exact atunci când i se spunea,fară întrebări şi rezerve.Din acest punct de vedere Myron putea fi considerat alegerea perfectă.El prezenta un mare avantaj: îi lipsea conştiinţa.Conştiinţa este un „dialog intern”.Ce afirmaţie interesantă,nu? Carl o culesese dintr-un articol care apăruse într-o revistă,o memorase,apoi o scosese la lumină folosind-o în faţa comisiei care aproba eliberările condiţionate,când apăruse în faţa ei pentru a i se analiza comportamentul.Atunci se dezlănţuise într-o peroraţie care durase cinci minute,despre nenumăratele dialoguri interioare,privitoare la delictele lui trecute şi la dezastrul în care transformase nu numai viaţa proprie,ci şi vieţile altora.Aceste dialoguri îi relevaseră greşelile făcute şi-1 îndrumaseră spre tărâmul luminos al autodescoperirii şi responsabilităţii.Se dovedise plin de căinţă,dornic să-şi ceară scuze pentru tot ce făcuse.Membrii comisiei nu fuseseră impresionaţi de cuvintele lui bombastice.Consideraseră discursul lui un şir întreg de prostii,motiv pentru care îi respinseseră cererea de eliberare condiţionată. Dacă accepta conştiinţa ca un dialog intern,atunci,în mintea celui care avea conştiinţă trebuiau să existe idei abstracte şi concepte,pe care Myron,fiind prea prost,nu le putea înţelege.De fapt,pe Carl nu-1 interesa dacă Myron avea conştiinţă sau nu.Important era ca acesta să acţioneze sub impulsul momentului. Lucru pe care îl şi făcea.De aceea îl alesese Carl.Dacă evenimentele căpătau o turnură urâtă,Myron nu se va revolta împotriva lui din cauza scrupulelor. Apropo de lucrurile urâte,Myron era extrem de urât.Pielea îi era aproape complet depigmentată.În schimb,buzele mari erau nenatural de roşii.În contrast cu ele,irisurile îi erau decolorate.Pe deasupra,genele şi sprâncenele palide şi răzleţe îi făceau ochii să pară şi mai goi.Părul rar,aproape alb,dar aspru,îi strălucea pe cap ca nişte sârme încâlcite. În clipa aceea,când nugaua pe jumătate mestecată,din mijlocul batonului de ciocolată,i se prelingea pe marginile buzelor cărnoase,Myron era mai neatrăgător ca oricând.Când îşi scoase limba pentru a şterge saliva scursă din gură,Carl se uită în altă direcţie.Mulţi s-ar fi putut întreba de ce era prieten cu Myron,diferenţele dintre ei fiind izbitoare.Carl era înalt,brunet,arătos.Când avea chef,lucra cu halterele,iar la flotări nu renunţa niciodată,facându-le cu conştiinciozitate în celula lui,pentru a se păstra în formă.Zâmbetul lui era ucigător,şi amintea de cel a lui Warren Beatty.Cel puţin,aşa i se spusese.Din punctul lui de vedere,arăta mai bine decât Beatty,pe care îl considerase întotdeauna un fel de copil nedezvoltat.În schimb,Beatty avea o soţie foarte frumoasă.Da,doamna Beatty era,cu adevărat,o bucăţică pe cinste. În ce priveşte inteligenţa,Carl îi era net superior lui Myron Hutts.Cantitatea de materie cenuşie care îi lipsea lui Myron se regăsea la Carl.El era un excepţional creator de planuri.Ideile strălucite păreau că-i vin în minte uşor,de la sine.De asemenea,avea talentul de a prelua de la alţii câte o idee aruncată întâmplător,pe care o prelucra până când aceasta se transforma într-un plan magnific. Dacă ar fi lucrat în armată,ar fi ajuns general.Dar chiar şi militarii cu grad superior aveau nevoie de soldaţi care să le pună în aplicare strategiile.De aici,necesitatea prezenţei lui Myron.Carl şi-ar fi putut alege orice alt om din anturaj.Majoritatea camarazilor se temeau de Myron,chiar şi criminalii înrăiţi. To i se ţineau la distan ă de el.Pe de altă parte,calităţile de lider ale lui Carl îiț ț   făceau pe oameni să se simtă atraşi de el ca de un magnet.Dată fiind „vechimea” în închisoare,el avea multă influenţă asupra deţinuţilor.Ca atare,şi-ar fi putut alege orice alt partener,mai inteligent şi mai rău,pentru că Myron,în ciuda înclinării lui spre violenţă,avea un suflet bun.Carl nu avea nevoie de un om mai inteligent care i-ar fi putut provoca neplăceri,şi nici unul obraznic,cu care să ajungă la divergenţe de opinii.Lipsa de armonie ducea la enervare,iar enervarea la dezastru,în cazul de faţă,la recapturarea lui.Pentru planul de evadare pe care îl concepuse,nu dorea decât o pereche de ochi şi de urechi,de cineva care să poată apăsa pe trăgaci în caz de nevoie,fară să-i fie teamă.Ori Myron Hutts corespundea acestei necesităţi.Nu-i trebuia nici un fel de alte însuşiri.Carl avea suficiente talente,pentru amândoi. În afară de asta,avea să se aleagă cu destule obrăznicii din partea lui Cecil.Cecil gândea prea mult.Analiza şi reanaliza orice prostie.Punând în balanţă toate avantajele şi dezavantajele,rata ocaziile favorabile.Cecil nu sesiza esenţialul.Dar Carl nu voia să se gândească acum la fratele lui mai mare.O va face mai târziu,când va rămâne singur.Sprijinindu-se cu spatele de gardul din plasă al terenului de sport,îşi lăsă privirile să hoinărească în jur.Vigilenţa era a doua lui calitate.Cei douăzeci de ani de puşcărie îl învăţaseră să fie permanent în alertă, pentru a sesiza primul semn de ostilitate din partea oricărui duşman,declarat sau nedeclarat.Avea foarte multă influenţă şi se bucura de un cerc mare de prieteni,deşi nu era agreat chiar de toată lumea.Pe partea opusă a terenului,un grup de negri îşi omorau timpul ridicând greutăţi.Ei îşi încordau muşchii braţelor bine unse cu ulei,aruncându-i lui Carl priviri pline de ură care se datora doar faptului că acesta nu făcea parte din banda lor.Afară,bandele duceau lupte stradale şi organizau vendete.Mai mare râsul.Până când nu ajungeai aici,între zidurile închisorii,habar n-aveai de existenţa lor.Înăuntru societatea era cea mai demarcată,cea mai segregată din lume.Carl avusese diferende de opinii cu deţinuţii negri,care se soldaseră cu insulte reciproce,bătăi şi,implicit,cu măsuri disciplinare din partea gardienilor.Astăzi,ca şi în viitorul apropiat,el nu avea de gând să declanşeze nici o dispută.Mai exact,va fi un deţinut exemplar până în ziua în care va putea pleca împreună cu Myron la muncă,cu echipa care se ocupa de amenajarea unui drum.Această activitate făcea parte dintr-un program proaspăt introdus,de reformare a închisorii; „pensionarii” trebuiau să se obişnuiască cu ideea că se pot reintegra în societate.În ce-1 privea,Carl nu dădea doi bani pe implicaţiile acestui program.Îl interesau doar consecinţele directe pe care acesta le avea asupra lui.Când îi va veni rândul să muncească afară,dincolo de zidurile închisorii,se va grăbi să ajungă primul în autobuz. Deocamdată,încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă,nefăcând nici un gest care să atragă atenţia „presărilor” asupra lui.Nu încălca regulamentul,nu se bătea,nici măcar nu se purta urât.Dacă auzea vreo insultă bombănită pe sub mustaţă,o ignora.Dacă nu-i convenea ceva,se prefăcea că nu vede.În urmă cu câteva seri înainte fusese nevoit să stea cu mâinile în sân şi să-l privească pe Myron cum îl satisface sexual pe un alt tip.Respectivul deţinut,un ticălos alb condamnat pe viaţă pentru că îşi ucisese soţia cu doi ani în urmă,îl plătise pe Myron pentru a-1 satisface; Myron,acceptând banii,fusese nevoit să-1 „servească” cu un sex oral. Se întâmpla frecvent ca deţinuţii mai agresivi să profite de incapacitatea mintală a lui Myron.De obicei,Carl intervenea.De data aceea,aflându-se prea aproape de momentul evadării,considerase că nu merită să rişte o confruntare. Oricum,Myron nu fusese prea deranjat de cererea celuilalt deţinut.În schimbul serviciului făcut,primise un şoricel viu,pe care ulterior îl spintecase cu unghia lungă de la degetul mic. -Myron,ţine minte ce-ţi spun,îi zise Carl,conştient că pauza era pe sfârşite şi că pe parcursul zilei nu vor avea prea multe ocazii să rămână singuri.Când ne vine rândul să muncim la drum,să nu te arăţi prea entuziasmat. -Bine,spuse Myron,după care îşi concentra întreaga atenţie la degetul mare al mâinii,a cărui unghie înconjurată de pieliţe groase,pe jumătate desprinse, sângera. -Poate că ar fi chiar bine să lăsăm impresia că suntem nemulţumiţi că am fost selectaţi în echipă.Crezi că ai să reuşeşti? Să pari supărat,adică. -Sigur,Carl.Myron îşi rodea pieliţele rupte cu pofta cu care mâncase batonul de ciocolată PayDay. -Ştii,dacă vor crede că suntem nerăbdători să plecăm,atunci... Carl nu observă pumnul care se îndreptă spre ei.Lovitura îl doborî de pe locul de la peluză pe care îl ocupase până atunci.În secunda aceea privi fălcile înguste ale lui Myron şi rânjetul schiţat de buzele lui mânjite de ciocolată; în clipa următoare se trezise zăcând într-o rână în praf,cu urechile ţiuind,ochii înceţoşaţi şi stomacul transformat,parcă,într-un bolovan.Brusc,uită complet de hotărârea pe care o luase,de a nu provoca şi de a nu întreţine nici un conflict.Instinctul de supravieţuire ieşi la iveală.Rostogolindu-se pe spate,îl lovi pe agresor între picioare,cu vârful pantofului.Halterofilul de culoare,care se baza în mod evident numai pe muşchii săi,nu anticipase contraatacul.Urlând,acesta căzu în genunchi şi îşi duse mâinile la testicule.Ceilalţi negri trecură la represalii,tăbărând asupra lui Carl cu pumnii.Gardienii veniră în fugă,agitându-şi bastoanele.Restul deţinuţilor se împărţi în două tabere,unii încercând să oprească bătaia,alţii s-o susţină,în funcţie de simpatii.Cu toate acestea,lupta fu rapid reprimată.Când se restabili ordinea şi se evaluară pagubele,se constată că acestea erau minime.Doar doi deţinuţi fură trimişi la infirmerie din cauza rănilor.Unul dintre ei era Carl Herbold.   cartea o descarcati de aici....

JOCURILE IUBIRII SANDRA BROWN Partea I   CAPITOLUL 1   Gus Halley,cel mai mare dintre fraţii manageri „binecunoscuţi în show bussines se mândrea întotdeauna cu faptul că nasul lui lung e în stare să simtă din timp neplăcerile.Această presimţire ciudată îi apăruse de dimineaţă.Şi,păşind grăbit spre locuinţa Annei Peck,adulmeca cu nările încercând să cuprindă mirosul primejdiei,Eliza Thayer,secretara actriţei,îl întâmpină în camera spaţioasă care reprezenta o parte a excelentului apartament în care locuia domnişoara Peck,la ultimul etaj al unei clădiri bogate ale cărei ferestre dădeau spre Hyde Park. Într-o clipă,Eliza,văzând expresia feţei domnului Halley,îşi dădu seama de starea de spirit a acestuia.Trăsături greoaie,bărbie dublă,ochi cu pleoapele umflate şi nasul acela de coşmar care şoca pe oricine cu excepţia proprietarului lui.Întradevăr,se gândi d-ra Thayer,bătrânul Halley nu e nici pe departe un bărbat frumos.La cei nici 40 ani ai lui are prea multe kilograme,se sufocă şi seamănă cu un delfin uriaş mai ales pe stradă,când înoată prin mulţime.Şi totuşi Gus îi place.Prietenii îl iubesc pe Gus.Mărinimia şi farmecul plac mai mult decât înfăţişarea exterioară.Soţia lui,o blondă minusculă şi frumoasă,pur şi simplu îşi divinizează soţul.Tot New York-ul ştie că inima lui Hui Gus îi aparţine Annei,care este clienta lui numărul unu.Liz,soţia lui Gus,înţelege şi ea acest lucru,aşa că nu este geloasă.Domnişoara Peck îi este şi ei foarte simpatică. Eliza Thayer,o femeie înaltă,slabă şi energică,de vârstă mijlocie,cu tâmplele deja cărunte,îşi aţinti asupra lui Gus privirea tristă.Ştia că pe acesta îl îngrijorează acelaşi lucru ca şi pe ea.De fapt toţi angajaţii firmei se simţeau foarte neliniştiţi.După părerea tuturor,aceasta era pe cale să-şi distrugă viaţa. Fără amabilităţi deosebite,Gus trecu la subiect.Cu accentul lui caracteristic de evreu,care părea a fi cuprins în sine toate amărăciunile poporului său,Gus spuse: —O! Ce catastrofa! Fetiţa şi-a ieşit din minţi! —Înnebunim cu toţii dacă nu ne păstrăm calmul spuse Eliza cu vocea întretăiată,care îi trăda proasta dispoziţie.Deşi d-ra Thayer lăsa impresia unei persoane capricioase,în realitate era o fiinţă blândă şi practică.Încerca să o ferească pe Anna de emoţiile şi problemele care apar mereu în viaţa unui star de cinema Ea răspundea la telefoanele insistente,încuia uşile,nelăsându-i să intre pe fotografi,reporteri,pe vânătorii de bani sau pe simplii cerşetori. Succesul grandios al Annei Peck apăruse de puţin timp.Cucerise inimile spectatorilor americani prin ultimul ei film „O fată săracă, mică,bogată”.De la Hollywood veneau mereu oferte foarte avantajoase. Anna ajunse în primul rând celebră ca actriţă,nu ca fotomodel care se dezbracă,deşi fata era într-adevăr de o frumuseţe deosebită.Se bucura şi de admiraţia intelectualilor şi de cea a publicului mai simplu.Chiar şi Gus,care nu era prea darnic cu complimentele,declarase,după acest film,că Anna este capabilă să devină o a doua Ingrid Bergman. —O! exclamă îngrijorat Gus i î i întinse spre Eliza mâinile grăsulii.Pe degetulș  mic de la mâna stângă străluci un briliant.Dacă avem în vedere că Gus era îmbrăcat cu pantaloni de pânză și cu o cămașă albastră,fără cravată,era clar căș ș această piatră pre ioasă nu se potrivea deloc cu îmbrăcămintea. Era o ziț        înăbuşitoare de iulie.Vara cea mai călduroasă de după anul 1947.New Yorkul se sufoca.Dar în apartament aerul era răcoros pentru că  funcţiona instalaţia de aer condiţionat.Storurile acopereau priveliştea micii grădini de pe terasă.Aceasta era plină de flori.Şezlongul cu perne roşii putea seduce chiar şi un om ca Gus care prefera să lucreze 18 ore din 24. —Unde-i? o întrebă el pe d-ra Thayer. —A făcut un duş şi vine imediat să vorbească cu dumneavoastră. Gus umbla încoace şi încolo prin camera pe care storurile veneţiene o protejeau de arşiţa soarelui.Căzut pe gânduri,se uită împrejur şi pentru a suta oară de când primise scrisoarea Annei,se gândi că aceasta este o tragedie,o crimă,deoarece fata se pregătea să pună cruce carierei ei strălucitoare,care abia începuse.Se gândea că ea printr-o simplă trăsătură de condei,işi semna condamnarea la moarte ca actriţă,semnându-i i lui condamnarea ca manager.Cu o zi în urmă îiș     oferise un contract,care ar fi scos din min i pe oricare fată de 22 ani.Cândț pregătise hârtiile regretase că nu se semnase acceptul mai devreme,ca s-o lege în acest fel pe această prostu ă.Dar voiseră să afle mai întâi opiniile despre”O fatăț săracă,mică bogată”.Chiar că e o fată săracă,mică bogată!Se gândi el cu ciudă.Cu acest film nu prea a făcut avere,însă refuză să câ tige sume omense înș viitor. i de ce?Ș Muşcând capătul havanei,Gus umbla nerăbdător prin cameră.”Seamănă întradevăr cu un delfin sau cu o focă.,se gândi d-ra Thayer intrând în cameră.Păcat de el.Şi de mine.Mi-am terminat cariera după cel mai norocos an din viaţa mea.Nu era uşor să fii secretara personală a unui star de cinema.Dar rolul ei îi plăcea.Şi în plus o iubea pe Anna.Era o fată atât de fermecătoare! Simplă,blândă,nu seamănă deloc cu o celebritate.Era modestă şi timidă ca Garbo.Poate că toate se întâmplaseră tocmai din pricina acestui lucru. Anna putea să devină o a doua Greta Garbo.În viaţa personală încerca să evite luminile strălucitoare,recepţiile şi banchetele.Nici măcar nu voise să închirieze acest apartament scump.Gus o obligase.Anna se pierdea prin această casă care semăna cu un palat.Era fericită în micul ei apartament cu două camere din New Jersey.Dar Gus o convinsese să se mute aici după ce spectatorii şi criticii întâmpinaseră filmul cu entuziasm.Gus avea de gând să facă din Anna Peck un adevărat star.Ea nu trebuia decât să-şi lase destinul pe mâna lui. Nenorocirea e,se gândea Eliza Thayer,că Anna este extraordinar de îndărătnică şi nu o poate controla nimeni.Acum Gus venise să o facă să-şi schimbe hotărârea.Dar îşi pierde timpul degeaba. —O! Exclamă pentru a treia oară Gus,trântindu-se pe o canapea joasă,tapiţată cu mătase.Luând o fotografie de pe masa de sticlă de lângă canapea,se apucă să o studieze cu atenţie Respira din ce în ce mai greu. —Tu! spuse el spre fotografie.Tu eşti vinovat de toate.Dacă te-aş putea ucide mental,ai fi un cadavru zăcând la picioarele mele! Mă auzi,cadavrule?.. —Asta e prea de tot,domnule Halley,protestă d-ra Thayer. Gus îi aruncă o privire distrugătoare. —Cum,nu eşti de acord cu mine? Dacă ar fi fost mort, Anna şi-ar putea continua zborul spre glorie —Îmi pare foarte rău,domnule Halley,dar s-a întâmplat că domnişoara precis s-a îndrăgostit —O! S-a îndrăgostit! Şi de cine mă rog? De acest manechin,de acest tip frumuşel şi prostuţ! —Mie mi se pare că domnul North este foarte atrăgător,spuse Eliza Thayer.Şi ea îl divinizează.Pur şi simplu,e înnebunită după el.În fiecare zi îi scrie în fiecare zi! De multe ori mi-a spus că preferă să fie o simplă soţie,nu celebra Anna Peck care are toată lumea la picioarele ei. Ochii mici ai lui Gus se ascunseră îndărătul pleoapelor grele.Trânti fotografia lui Alvin North pe masa de sticlă,făcând-o pe d-ra Thayer să tresară. —Îţi spun că e îngrozitor.E o greşeală monstruoasă! North este un tânăr obişnuit,cu chipul frumos.Există mii de tineri frumoşi în lume.Îşi distruge viaţa,ne distruge şi nouă destinele,numai ca să plece la Londra şi să se mărite cu un...Păi va avea curând atâţia bărbaţi în preajmă,încât ar putea alege pe oricare şi oricine ar putea fi mai bun decât North.Sunt sigur de asta.Ei,cine e North!...D-ra Thayer îşi strânse buzele supărată. —Pur şi simplu,e bărbatul care îi place Annei Peck E suficient. —Nu cred în asta! continua Gus să se scandalizeze.Mi-a povestit totul despre Alvin şi nu cred că e singura iubire din viata ei.E pur şi simplu omul cu care e logodită de la 20 ani şi,întrucât Anna e o fată cinstită,crede că e obligată să se ţină de cuvânt. —E bine când oamenii se ţin de cuvânt,spuse Eliza cu răceală Şi eu am fost logodită o dată.O,cu un milion de an în urmă,în tinereţe.Numai că fermecătorul meu logodnic nu s-a ţinut de cuvânt i de atunci nu mi-a mai plăcut nimeni.Nuș          vreau să se întâmple la fel i cu logodnicul domnişoarei Peck,deşi asta nuș înseamnă nimic pentru mine.Aproape ameninţător Gus pufăi din ţigară, Slobozind fumul spre domnişoara Thayer. —Deci,pe Anna o doare în cot că mă poate îmbolnăvi de nervi şi că se va dovedi o idioată renunţând la bani şi carieră de dragul unei căsătorii ce o va transforma într-un nimeni. La Londra va deveni una dintre milioanele de soţii,care nu dăruiesc nimic lumii şi nu primesc nimic în schimb. —O! Dumnezeule! Domnule Halley,v-aţi enervat prea tare astăzi,spuse d-ra Thayer,clătinând din cap.Gus întinse mâinile a rugă.Dar domnişoarei Thayer i se părea doar un delfin care cerşeşte un peşte. —N-o poţi face să se răzgândească? Fă-o pe Anne să asculte vocea raţiunii! Cheamă-i părinţii,avocatul,managerul,cheamă-1 pe oricare om de care ar asculta!Din prag se făcu auzită o voce feminină cu un timbru extraordinar de plăcut,care într-adevăr era capabil să farmece săli de cinema supraaglomerate. —Gus,dragul meu,e prea cald astăzi ca să te frămânţi atâta.Te rog,calmează-te şi nu trimite după nimeni.Hotărârea mea e definitivă. —Dar de ce? Gus sări în picioare,ştergându-şi obrajii şi gâtul cu o batistă uriaşă.De ce faci asta? Anna,draga mea,nu eşti normală! Scrisoarea ta m-a cutremurat.Era să-mi tai beregata! Anna Peck zâmbi şi veni mai aproape.Domnişoara Thayer o privea pe fată cu un ataşament de câine. Gus Halley o urmărea pe Anna,conştientizând tot mai mult tragismul situaţiei.În faţa lui stătea o mare actriţă pe care o aştepta întreaga lume Era disperat la modul ce mai sincer O din pricina hotărârii luate de Anna şi cu siguranţă ar fi renunţat la toată partea lui din beneficiu numai ca să o vadă pe culmile gloriei.Se gândea că Anna avusese parte de un avânt nu de ridicare.Poate că astfel putea fi explicat ghinionul Gloria venise la Anna prea devreme.Fata nu avusese timp să se desfete cu ea,să înţeleagă ce pierde . — Gus,te rog stai jos şi relaxează-te,îi spuse cu blândeţe Anna.El se lăsă să cadă pe canapea.Respectuoasă,Eliza ieşi,iar camerista Annei,o austriacă devotată,îi aduse lui Gus cafe-glace-ul preferat. El sorbi o înghiţitură din paharul înalt,apoi îşi deschise larg ochii,studiind-o cu atenţie pe Anna îşi zise în gând că fata arăta ca o zeiţă şi înfloreşte pe zi ce trece.Arăta nemaipomenit de bine în halatul alb,flauşat,strâns pe talia subţire cu un cordon lat.Părul lung,roşcat,îi era strâns într-un coc pe ceafa.Câţiva zulufi moi,încă uzi,îi cădeau pe frunte Tenul ei extraordinar de alb,curat şi proaspăt,se armoniza splendid cu părul.Pe ovalul feţei avea întipărită o expresie de concentrare copilărească.Ochii cenuşii erau plini de farmec de sub umbra genelor lungi.De pe faţa Annei lipsea senzualitatea şi numai buzele frumoase îi trădau natura pasională.Însă,după părerea lui Gus Halley,şi cu el erau de acord mulţi prieteni şi critici - frumuseţea Annei trebuia să înflorească şi mai mult,pe măsura evoluţiei talentului ei de actriţă.Câteva poveşti de iubire uşoare,o porţie rezonabilă de suferinţă şi iubire vor accelera acest proces.Expresia din ochii Annei era aproape nevinovată.Gus avusese dreptate spunându-i Elizei că d-ra Peck era o fată cinstită născută într-o familie de oameni simpli şi buni. Filmul care o făcuse celebră pretinsese tocmai această frumuseţe puţin severă,angelică.Era încă lipsită de sentimentele veritabile pe care trebuia să le posede o actriţa adevărată.Fireşte,promisiunea furtunii de emoţii existase în film.Acest lucru devenise evident în ultima scenă cu amantul. Ducându-şi mâinile la cap,Gus gemu: —O,draga mea! De ce? De ce faci pasul acesta? Anna se lăsă pe spătarul fotoliului.Cu degetele ei lungi şi subţiri ţinea ţigările şi bricheta,dar nu desfăcea pachetul.Lucrând ca manager al ei timp de un an,Gus înţelegea ce înseamnă această expresie şi se temea de ea.Când Gus voia ca ea să facă ceva util după părerea lui,dar ei nu-i plăcea acest lucru,faţa Annei părea că se ascunde îndărătul unor obloane.O,era într-adevăr îndărătnică şi extraordinar de reţinută pentru vârsta ei însă,de fapt,cine este el,ca să-i ştie gândurile? Niciodată nu se destăinuia complet şi poate î i dezvăluia întreg sufletul doar pe platoul deș filmare în lumea iluziilor cinematografice. —Anna,ştii că nu-ţi sunt numai manager,ci şi prieten adevărat,începu Gus cu o voce de mare actor tragic.Te rog,draga mea,micuţa mea Anna,vorbeşte cu mine şi explică-mi de ce ai luat această hotărâre teribilă? Toată lumea... —E la picioarele tale,îl întrerupse Anna şi zâmbi.Ştiu, tiu tot ce vrei să-miș spui.Îmi pare rău că te-am dezamăgit şi i-am înşelat pe cei care au avut încredere în mine —Da,dar te înşeli în primul rând pe tine,protestă Gus,agitându-şi ţigara. Gândeşte-te la opiniile criticii Uită-te la toate acestea,spuse el arătând cu mâna grăsulie prin camera plină de flori,cutii de bomboane de ciocolată şi la cutia cu scrisori primite de la admiratori,pe care Eliza o adusese din biroul Annei —Am încercat să mă explic în scrisoare,Gus,oftă Anna. —În scrisoare nu era nici o explicaţie Pur şi simplu m-ai pus în faţa faptului împlinit,luând hotărârea idioată de a părăsi cinematograful i de a pleca înș Anglia ca să te mări i.ț —Oare e o hotărâre chiar atât de idioată'? —Nebunească.Cine e acest domn North?Ce îţi poate el oferi? —Foarte pu in, dacă în viaţă numai banii şi situaţia au importanţă .ț —Înţelege că tocmai acestea au importanţă.Acum nimeni nu mai crede în aiureala de modă veche că poţi să te simţi ca în rai şi într-un grajd,dacă iubitul îţi e alături. N-o să fii sătulă doar cu sandwich-uri cu brânză şi cu săruturi. Splendizii ochi cenuşii ai Annei licăriră de râs —Cred că Alvin va putea să-mi ofere mai mult decât un sandwich cu brânză.Sunt sigură că va adăuga nişte unt,icre şi chiar,uneori,şi câte un pahar de şampanie.Alvin este managerul unei companii uriaşe din Londra. —Dar tu? Dar viaţa ta? Te aşteaptă gloria,banii,succesul.Iar Alvin North va face din tine o gospodină,care îşi va petrece timpul liber cu un pahar la club,care va juca tenis,golf şi poate chiar bridge. —Va trebui să-mi educ copiii,adăugă Anna cu blândeţe. —Excelent! Naşte copii,îngraşă-te şi transformă-te într-o baborniţă! —Ai rămas în urma vremurilor,Gus Mameie din ziua de astăzi au grijă de silueta lor.Chiar şi Marlene Dietrich este bunică. —Însă a devenit bunică doar după ce şi-a făcut un nume De ce nu amâni căsătoria până când vei deveni adevărata Anna Peck? Un film norocos te-a ridicat pe culmile gloriei dar nu ai cum să rămai mult timp acolo.Trebuie să continui..sau...te transformi într-un simplu meteorit,care străluceşte pe cer şi apoi se loveşte de pământ,spărgându-se ca să nu-1 mai vadă nimeni.    — Gus,nu cred că vreau să devin o stea de cinema şi să rămân pe cer. —Atunci ce rost a mai avut să începi? De ce trebuia să te chinuieşti atât de mult doi ani ca să ajungi sus,pentru ca dintr-o dată să renunţi la toate? întrebă Gus cu încăpăţânare.Anna îşi muşcă buzele.Apoi îşi scoase încet o ţigară din pachet şi scapără cu bricheta. —Aşa a ieşit.N-am prevăzut că o să am acest succes.Nici în visele mele cele mai nebuneşti,nu-mi puteam imagina că voi ajunge la glorie într-un timp atât de scurt.Pur şi simplu nu vrei să mă înţelegi,Gus.Îi aparţin lui Alvin şi vreau să mă căsătoresc cu el. —N-ai remarcat că e un egoist?...Un egoist extraordinar! Să ştie că eşti o stea şi să încerce să te arunce într-o mare plină de peştişori neînsemnaţi,numai pentru ca să fii gospodină la Londra,să te culci cu el şi să-i faci copii? Nu ţi se pare că e o formă extremă de egoism?Anna se ridică. —Mergi prea departe,Gus.În plus Alvin îmi ştie părerea.Nu-mi cere nici un sacrificiu pe care ar trebui să-l fac fără plăcere. Gus sări în picioare,ştergându-şi de transpiraţie faţa şi grumazul.Se enervase vizibil. Şi îl durea acum în cot de cuvintele pe care urma să le rostească. —De ce te deranjează cuvântul „pat”.Oare Anna Peck e atât de puritană,încât nu se poate imagina în braţele unui soţ sau ale unui amant? întotdeauna te-ai ferit de cuvântul „sex”,deşi în film ai jucat splendid şi orice spectator din sală a plecat plin de pasiune.Spectatorii vedeau cum ceda,şi acest lucru îi excita.Eşti plină de senzualitate.Şi să nu încerci să negi.Anna se facu palidă la faţă. —Cearta noastră e absurdă.Nu am avut niciodată aceeaşi părere despre sex,Gus.Nu sunt nici proastă nici pedantă. Dar nu vreau să devin o pisică sexy sau o tipă frumoasă de pe coperta unei reviste. Sexul nu e specialitatea mea.Oricât ar părea de ciudat,am hotărât să plec în Anglia şi să mă căsătoresc.Iar în căsătorie sexul nu poate fi evitat,nu-i aşa? Asta înseamnă că am nevoie de un so .Gus o privi cu tristeţe.Faţa lui grasă se strâmbă de parcă ar fiț  fost gata să plângă. —O,draga mea! Nu trebuie să ne urâm reciproc Te divinizez.Am plâns de bucurie când am aflat de succesul tău.N-am avut până acum nimic mai important în viaţă Poţi deveni cea mai intelectuală actriţă dm lume Ştiu că în viaţa ta,în afără de Alvin,nu a mai existat nimeni.Şi totuşi,sper că îţi vei găsi un amant şi vei afla ce este plăcerea Şi nu te vei mai transforma într-o simplă gospodină şi mamă în orice caz,pentru aceasta nu a venit timpul.O,draga mea,e prea devreme!Ochii Annei,de obicei calmi,iar astăzi îndărătnici,se mai îmbunară puţin.Fata se apropie de Gus şi ,punându- i mâinile pe umeri,îl sărută uşor pe unș obraz. —Scuză-mă,Gus.Ştiu că te-am dezamăgit.Dar voi trăi aşa cum vreau.I-am promis solemn lui Alvin acum doi ani şi port inelul lui..A muncit mult ca să-mi asigure o casă Acum trebuie să merg la el. —Dar după ce te vei căsători,de ce nu te-ai întoarce să mai faci un film? —Pentru că aşa se distrug familiile.Ştiu că lumea cinematografului e plină de divorţuri şi de despărţiri.Iar eu vreau să am o căsătorie fericită şi îi voi oferi lui Alvin totul.Gus începu să geamă. —Şi acest tânăr e în stare să accepte un asemenea sacrificiu? —Presupun că Alvin nu consideră că mă sacrific.E în stare să-mi ofere foarte mult.De aceea e o jignire să-mi spui că mă sacrific căsătorindu-mă cu el.E posibil ca la Londra să nu-şi dea seama ce mare zgomot s-a făcut aici,la New York.I-am trimis câteva articole.Alvin a pomenit de ele în scrisori,numind ştirile interesante.Dar are nevoie de mine.Vrea să renunţ la filmări şi să mă căsătoresc cu el. —E nebun.Şi tu.Amândoi sunteţi nişte nebuni! au fost singurele cuvinte pe care le-a mai putut rosti Gus. Anna se întoarse şi se duse la fereastră.Dând perdeaua la o parte,se uită mult timp la grădiniţa de pe terasă,la cerul torid de deasupra New York-ului.În curând,se gândi ea,deasupra capului voi avea cerul noros al Londrei şi un soare mult mai blând.Casa ei va fi vila albă din Londra.Alvin i-o descria adesea şi chiar îi trimisese o fotografie.Viaţa zgomotoasă de la New York va fi înlocuită de viaţa mai calmă a doamnei North.Nu va ajunge niciodată la Hollywood. Niciodată nu va mai auzi bâzâitul camerelor,nu va mai vedea lumina strălucitoare a proiectoarelor şi regizorii nu o vor mai lăuda niciodată. Se va plictisi fără toate agestea?Nu,îşi zise Anna.E ciudat,dar poate părăsi fără regrete toate aceste lucruri. A avut succes ca actriţă,dar nu ca femeie.Gus are dreptate.E prea reţinută,prea modestă.Dar sub masca aceasta de calmitate,exista un foc gata să răbufnească Sărutările şi îmbrăţişările lui Alvin făcuseră ca acest foc să prindă via ă.Annaț în elegea că vroia acest lucru. A-i fi soţie i se părea culmea fericirii. Lui Gus nu-iascunsese,decât un singur lucru,că n-ar fi trebuit să-şi înceapă deloc cariera.Trăgând cu nervozitate din ţigară,se uita pe fereastra dincolo de care era grădina,iar gândurile întorceau deja în trecut . descarcati cartea de aici....