Sandra Brown carti

Matase frantuzeasca de Sandra Brown O gaiţă albăstruie zbură poposind pe degetul de la picior al heruvimului gol din curte. Prea îngâmfată pentru a se bălăci în fântână cu plăcere asemeni modestei vrăbii, gaiţa ciuguli o înghiţitură de apă şi îşi luă repede zborul. Părea sa nu aibă încredere în seninătatea dintre zidurile vechi din cărămidă acoperite de viţă de vie în floare. Bondari harnici zumzăiau printre bobocii pastel. Apa mai picura încă pe ferigi din ploaia ce căzuse înainte de ivirea zorilor, iar pe frunzele ceruite ale filodendronilor şi pe tufele de camelii picăturile de apă sclipeau în lumina puternică a soarelui. — Şi Rapunzel îşi lăsă în jos minunata–i cascadă de păr auriu, iar prinţul se folosi de grelele cosiţe pentru a urca zidul de piatră al turnului. Claire Laurent, care ascultase cu foarte mare atenţie, îşi privi mama cu scepticism, întrebând–o: — Dar nu doare, mama? — În poveşti, nu, draga mea. — Aş fi vrut să am şi eu părul lung şi auriu, spuse fetiţa oftând melancolic. Mary Catherine îi spuse atunci, mângâindu–i uşor buclele roşietice răzvrătite: — Frumuseţea părului tău este foarte greu de exprimat în cuvinte. Liniştea din curte fu brusc întreruptă când mătuşa Laurel dădu buzna val–vârtej pe uşa despărţitoare. — Mary Catherine, au venit din nou! Şi, de data asta, au o hârtie în care scrie că o pot lua pe Claire. Mary Catherine îşi privi absentă mătuşa. — Cine a venit? Claire ştia. Chiar dacă despre mama ei nu putea spune acelaşi lucru, ea îl ţinea minte pe bărbatul acela în costum închis la culoare care mirosea a bomboane de mentă şi a ulei de păr. Mai venise de două ori la ele umplând salonaşul mătuşii Laurel cu mirosurile lui neplăcute. Era însoţit totdeauna de o femeie care purta o servietă mare din piele. Vorbeau cu mătuşa Laurel şi cu Mary Catherine despre ea de parcă ar fi fost surdă sau nici nu s–ar fi aflat acolo. Claire nu înţelegea chiar toate cuvintele, dar pricepea subiectul acelor discuţii. Totdeauna o lăsau pe mătuşa Laurel supărată, însă mama ei suferea teribil. După ultima lor vizită, stătuse în pat trei zile plângând neîncetat. Aceea fusese una din cele mai grave crize şi pe mătuşa Laurel o supărase şi mai tare. Claire se furişă în dosul scaunului din fier forjat pe care stătea mama ei, încercând să se facă mică şi invizibilă. O cuprinse teama şi inima începu să îi bată cu putere în pieptul mic. — Oh, Doamne. Oh, Doamne, spuse mătuşa Laurel tremurându–i bărbia şi mototolind o batistă în mâinile durdulii. Habar n–am ce să fac. Mary Catherine, ce să fac? Spun că pot să o ia. Bărbatul apăru mai întâi. Ochii lui de vultur cercetară curtea cu autoritate; se ţinea la fel de mândru ca şi gaiţa cea albăstruie, în cele din urmă o fixă cu privirea pe frumoasa tânără care părea un portret viu pe fundalul pitoresc. — Bună dimineaţa, domnişoară Laurent. Urmărindu–l din locul unde se ascunsese, Claire îl văzu zâmbind. Nu îi plăcu acel zâmbet. Era la fel de fals ca şi rânjetul forţat de pe măştile ce se poartă de Lăsata Secului. Chiar şi în aer liber îi simţea mirosurile greţoase de ulei de păr şi bomboane pentru reîmprospătarea respiraţiei. Cuvintele mătuşii Laurel o îngroziseră. Să o ia, unde? Nu se putea duce nicăieri fără mama. Dacă o luau, cine avea să mai aibă grijă de mama? Cine avea să o mai bată uşurel pe umăr şi să îi cânte încetişor când era tristă? Cine avea să se ducă după ea când se furişa afară din casă în timpul crizelor? — Nu mai aveţi de ales în ceea ce priveşte tutela fiicei dumneavoastră, îi spuse lui Mary Catherine femeia aceea ştearsă, îmbrăcată într–o rochie urâtă. Vorbea cu asprime, iar servieta din piele îi atârna grea în mână. — Acesta nu este un mediu bun pentru copilul dumneavoastră. Doar vreţi să primească tot ce este mai bun, nu? Mary Catherine îşi duse mână subţire la piept, pipăind şiragul de perle de pe gulerul din dantelă. — Eu nu înţeleg nimic. Totul este atât de… confuz. Cei doi schimbară o privire, iar bărbatul spuse: — Staţi liniştită, domnişoară Laurent, fetiţa dumneavoastră va fi foarte bine îngrijită. După care îi făcu femeii un semn brusc din cap şi ea veni după scaun apucând–o pe Claire de braţ. — Nu! Strigă aceasta smucindu–se din strânsoarea caldă şi umedă a femeii şi dându–se înapoi. Nu vreau să vin cu voi. Vreau să stau cu mămica mea! — Haide, Claire, spuse femeia zâmbind slab. O să te ducem într–o casă unde or să fie mulţi alţi copii cu care să te joci. O să–ţi placă, îţi promit. Claire nu o credea. Avea nasul ascuţit şi ochi vicleni ca ai şobolanilor care mişunau printre lăzile de gunoi de pe străduţele din cartier. Nu era drăguţă, blândă şi frumos mirositoare şi, chiar când încerca să vorbească blând, vocea ei nu avea tonul melodios al mamei. — Nu merg, spuse Claire cu încăpăţânarea unui copil de cinci ani. Nu merg nicăieri fără mama mea. — Mă tem că va trebui. Femeia se întinse iar după ea şi de astă dată reuşi să o ţină, deşi fetiţa se zbătea să se elibereze. — Nu! Nu! Unghiile femeii se înfipseseră în braţul ei, străpungându–i pielea. — Dă–mi drumul! Vreau să rămân cu mama şi cu mătuşa Laurel! Tipa, se zbătea, dădea din mâini şi din picioare, îşi înfigea tocurile pantofiorilor negri în cărămidă şi făcea tot felul de lucruri care îi treceau prin cap, numai să scape din strânsoare, dar era inutil. Mătuşa Laurel îşi revenise şi îl ocăra pe bărbat pentru faptul că despărţea un copil de mama lui. — Mary Catherine suferă de crize de melancolie, dar cine nu suferă de aşa ceva? Numai că ale ei sunt mult mai profunde. Dar e o mamă minunată. Claire. O adoră. Vă asigur că e total inofensivă. Surdă la rugăminţile fierbinţi ale mătuşii Laurel, femeia o trăgea pe Claire în bucătărie. Copila se uită înapoi şi văzu că mama ei rămăsese tot pe scaun, scăldată de lumina blândă a soarelui. — Mama! Strigă ea. Mama, nu–i lăsa să mă ia! — Încetează odată cu ţipetele astea! Îi spuse femeia şi o scutură atât de tare, încât Claire îşi muşcă limba, ceea de o făcu să urle şi mai tare de durere. Trezită din amorţeală de ţipetele fiicei ei, Mary Catherine îşi dădu seama deodată că micuţa era în primejdie. Se ridică de pe scaun cu atâta avânt încât îl răsturnă, spărgând şi două cărămizi. Alergă la uşa despărţitoare şi, tocmai când să ajungă, bărbatuf îi puse o mână pe umăr. — Nu ne mai puteţi opri de data asta, domnişoară Laurent. Avem dreptul să vă luăm fetiţa. — Dar înainte o să vă omor, spuse Mary Catherine şi, înşâăcând o vază de pe măsuţa de pe verandă, îl lovi în cap. Cristalul greu, în contact cu carnea, făcu un zgomot oribil şi pe tâmpla lucrătorului de la asistenţa socială apăru o rană de câţiva centimetri. Mary Catherine lăsă apoi să îi cadă vaza, care se făcu fărâme. Apa udase toată partea din faţă a costumului închis la culoare al bărbatului, iar trandafirii căzură la întâmplare la picioarele lor. Urlă de furie şi de durere. — Total inofensivă pe dracu’, îi strigă el în faţă mătuşii Laurel care venise să o calmeze pe Mary Catherine. Cu gura plină de sânge, Claire continua să se lupte cu femeia care o târa prin casă. Bărbatul venea şi el după ele ţinându–şi batistă la tâmpla pentru a opri sângele care şiroia. Înjura fără pic de jenă. Claire îşi ţinu cât putu privirea aţintită asupra mamei ei. Chipul lui Mary Catherine era distorsionat datorită chinurilor de a scăpa din mâinile mătuşii Laurel. Braţele îi erau întinse rugător spre fiica ei. — Claire! Claire! Fetiţa mea! — Mama! Mama! Mama! … Claire se ridică deodată în capul oaselor în patul ei mare. Răsufla greu şi nu putea să îşi revină. Gura îi era uscată şi gâtul o durea fiindcă ţipase în somn. Cămaşa de noapte i se udase de transpiraţie. Dădu la o parte pătura, îşi ridică genunchii la piept şi îşi rezemă fruntea de ei. Nu îşi înălţă capul decât după ce dispărură toate urmele coşmarului şi demonii amintirii se retraseră înapoi în vizuinele din subconştientul ei. Se dădu jos din pat şi se. Duse în camera mamei ei.’Mary Catherine dormea liniştită. Uşurată, Claire bău puţină apă de la chiuveta din baie şi se întoarse în dormitor, îşi puse o altă cămaşă de noapte curată şi îndreptă aşternutul înainte să’se urce iar în pat. Ştia foarte bine că avea să mai treacă ceva timp până va adormi din nou. În ultima vreme începuse să aibă în mod frecvent coşmaruri care o sileau să retrăiască cele mai groaznice momente ale copilăriei ei chinuite. Sursa acelor vise nu îi era deloc necunoscută. O cunoştea. Era aceeaşi prezenţă malefică ce ameninţa acum liniştea şi siguranţa pe care le păstrase cu atâta sârguinţă. Crezuse că toate necazurile acelea fuseseră îngropate atât de adânc, încât nu aveau să mai fie nicicând scoase la lumină. Dar erau reînviate de un intrus răuvoitor, care reprezenta o ameninţare pentru cei dragi ei. Făcea prăpăd în viaţa ei. Dacă ea nu avea să ia măsuri drastice pentru a schimba cursul evenimentelor, el avea să–i distrugă viitorul pe care şi–l plănuise.     Capitolul unu   Reverendul Jackson Wilde fusese împuşcat în cap, în inimă şi în testicule. Imediat, Cassidy îşi dădu seama că acesta era un indiciu însemnat. — Ce porcărie. Remarca medicului examinator era foarte întemeiată, îşi spuse Cassidy. Bănui că arma crimei era un revolver mic, de calibrul 38, cu care se trăsese de la mică distanţă. Gloanţe cu vârful găurit. Era clar că agresorul voise să îşi facă praf victima. Ţesuturi umane erau împrăştiate pe tăblia de la căpătâiul patului şi pe aşternuturi. Salteaua era îmbibată cu sângele care forma o baltă sub trupul, care, în afară de răul făcut de gloanţe, nu fusese nici măcelărit, nici dezmembrat. Era înfiorător, dar Cassidy văzuse lucruri şi mai oribile. Ceea ce făcea ca scena să pară deosebit de murdară era identitatea victimei. Cassidy auzise acea ştire uluitoare la radioul din maşină în timp ce se lupta cu traficul intens de dimineaţă. Imediat executase o întoarcere ilegală, deşi nu avea ce să caute la locul crimei fără autorizaţie. Poliţiştii care înconjuraseră hotelul Fairmont îl recunoscură şi automat crezură că reprezenta oficial Procuratura din Orleans Parish. Nimeni nu îl întrebase ce căuta în apartamentul San Louis de la etajul al şaptelea, plin de anchetatori, care în dorinţa de a aduna cât mai multe mărturii, erau gata–gata să le distrugă. Cassidy se apropie de medicul examinator. — Ce părere ai, Elvie? Doctoriţa Elvila Dupuis era o femeie solidă şi cu părul cărunt. Viaţa ei sexuală constituia permanent un subiect de bârfă, dar nimeni nu vorbea din proprie experienţă. Pe Elvie o plăceau câţiva şi o dispreţuiau cei mai mulţi. Cu toate acestea, nimeni nu îi punea la îndoială competenţa profesională. Lui Cassidy îi plăcea foarte mult să o aibă alături dacă era o martoră a acuzării. Putea fi sigur că răspunsurile ei erau directe şi clare. Când depunea jurământul pe Biblie părea sinceră. Avea totdeauna o influenţă puternică asupra juraţilor. Drept răspuns la întrebarea lui, patologul între două vârste îşi aşeză ochelarii mai bine pe faţa pătrată. — Prima mea bănuială este că rana de la cap l–a dat gata. Glonţul a distrus aproape întreaga materie canuşie. Rana din piept pare puţin prea la dreapta pentru a–i fi putut atinge inima, deşi, până nu–i deschid pieptul, nu pot să exclud posibilitatea de a fi fost, totuşi, o rană mortală, împuşcătura primită în testicule nu l–ar fi ucis, probabil, nu pe loc, spuse ea şi, ridicându–şi privirea spre procurorul adjunct, zâmbi cu subînţeles. Dar, cu siguranţă, n–ar mai fi avut niciun fel de viaţă amoroasă. Cassidy clipi în semn că era de aceeaşi părere. — Mă întreb care o fi fost trasă prima. — N–aş putea spune. — Cred că aceea din cap. — De ce? — Pentru că aceea din piept, dacă nu l–ar fi ucis, l–ar fi imobilizat. — Plămânii i s–ar fi umplut. Şi? — Şi dacă cineva m–ar împuşca în testicule aş încerca în mod reflex să mă apăr. — Să mori strângându–le? — Cam aşa ceva. Ea clătină din cap. — Braţele lui Wilde erau în lături. Nu există niciun semn că s–ar fi luptat sau că ar fi reacţionat în vreun fel. Cred că se simţea cât se poate de liniştit în compania persoanei care l–a scos din circulaţie. S–ar putea să fi dormit chiar. Să nu fi văzut nimic. — Se întâmplă foarte rar aşa ceva, murmură Cassidy. La ce oră crezi că s–a–ntâmplat? Ea ridică mâna dreaptă a cadavrului şi i–o răsuci la încheietură pentru a–şi da seama cât de rigidă era. — Pe la miezul nopţii. Poate chiar mai înainte. Lăsând mâna să cadă înapoi pe cearceaf, întrebă: — E al meu acum? Cassidy mai aruncă o ultimă privire cadavrului, după care spuse: — Chiar te rog. — Voi avea grijă să primeşti o copie a raportului privind autopsia imediat ce îl voi termina. Nu suna şi nu mă bate la cap înainte, pentru că va dura mai mult. Doctoriţa Dupuis bănuise că el avea să preia cazul. Deocamdată nu îşi lămurise poziţia, dar era numai o chestiune de timp. Avea să aibă acel caz. Dându–se într–o parte pentru a lăsa medicii să îşi facă treaba, Cassidy cercetă cu privirea dormitorul de hotel. Articolele de pe noptieră fuseseră deja acoperite cu o pulbere pentru amprente. O peliculă fină de culoare neagră se întindea peste tot. Diverse obiecte erau puse cu grijă în pungi de plastic şi etichetate. Jaful se excludea dintre motive, deoarece printre lucrurile de pe noptieră se afla şi un ceas de mână Rolex. Un poliţist fotograf îşi făcea meseria, în timp ce un altul, cu mănuşi chirurgicale, căuta în patru labe fire de păr pe covor. — Presa a fost primită? — Nu, răspunse ofiţerul care era în genunchi. — Ţineţi–i la distanţă cât mai mult posibil şi nu divulgaţi nicio informaţie vitală. Biroul nostru va pregăti o declaraţie, mai târziu, în cursul zilei de azi, când vom şti mai multe. Ofiţerul încuviinţă din cap în semn că înţelesese instrucţiunile. Lăsând poliţiştii să lucreze, Cassidy porni prin salonaşul apartamentului. Draperiile opace fuseseră trase peste amândoi pereţii de geamuri, făcând ca încăperea să pară întunecată şi sumbră, în ciuda decoraţiunilor pastel şi albe. Ghemuită într–un colţ al canapelei din catifea de culoarea piersicii, era o tânără cu capul plecat şi cu faţa îngropată în mâini, care suspina fără să se poată stăpâni. Lângă ea se afla un tânăr care părea nervos, speriat chiar, încercând în zadar să o liniştească. Erau chestionaţi de către un detectiv de la departamentul de omucideri al poliţiei din New Orleans. Howard Glenn lucra în acel departament de mai mult de douăzeci de ani, deşi era un om pe care colegii nu prea îl plăceau. Aspectul lui nu atrăgea compania nimănui şi nu cerea prietenie. Era prost îmbrăcat şi neîngrijit, fuma continuu ţigări Camel fără filtru şi, în general, arătarea un personaj dintr–un film pesimist al anilor ’40. Însă era foarte respectat în lumea justiţiei pentru metodele lui perseverente de investigaţie. Când se apropie, Glenn îi aruncă o privire şi spuse: — Hei, Cassidy, ai ajuns foarte repede. Te–a trimis Crowder? Anthony Crowder era procurorul din Orleans Parish, şeful lui Cassidy. Ocoli întrebarea şi făcu un semn spre cei doi de pe canapea. — Cine sunt? — Tu nu te uiţi la televizor? — Nu la programele religioase. Nu i–am văzut niciodată spectacolul. — … Întorcând capul, Glenn îi spuse atunci încet, ca să audă numai el: — Păcat. Acum e neutralizat. Cassidy aruncă o privire peste umăr în dormitor, unde Elvie Dupuis supraveghea mutarea cadavrului introdus în sacul de plastic de pe pat pe targa. — Cu siguranţă. — Ei sunt soţia evanghelistului, Ariei Wilde şi fiul lui, Joshua, îl informă Glenn. Tânărul îşi ridică privirea spre Cassidy, care. Îi întinse mâna. — Sunt procurorul adjunct Cassidy. Joshua Wilde îi strânse mâna cu destulă fermitate, dar avea mâini moi, catifelate, bine îngrijite, în niciun caz ca ale unui muncitor. Ochii căprui erau expresivi, iar părul de un şaten cenuşiu era lung şi ondulat în creştet. Arăta bine, aproape drăguţ. Dacă s–ar fi născut cu un secol sau două mai devreme, pe un alt continent, ar fi frecventat cu siguranţă saloane elegante şi ar fi scris poezie romantică. Cassidy se îndoi că aruncase vreodată o minge de baseball, dormise sub cerul liber, sau jucase vreun joc băieţesc în viaţa lui. Vocea îi era la fel de sudică şi de cultivată ca un butoi de Jack Daniels. — Găsiţi–l pe monstrul care i–a făcut aşa ceva tatălui meu, domnule Cassidy. — Asta am de gând să fac. — Şi aduceţi–l în faţa justiţiei. — Pe ei? Sunteţi sigur că un bărbat v–a ucis tatăl, domnule Wilde? Joshua Wilde se fâstâci. — Deloc. Voiam să spun doar… am folosit pronumele masculin într–un sens generic. — Deci ar fi putut fi şi o femeie. Până în momentul acela, văduva nu fusese atentă, continuând să plângă într–o batistă de hârtie. Deodată, Ariei Wilde. Îşi aruncă spre spate părul deschis la culoare şi drept şi îl fixă pe Cassidy cu o privire sălbatică şi fanatică. Faţa ei nu avea mai multă culoare decât veioza albă de pe masă, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, scoşi în evidenţă de gene foarte lungi şi de sclipirea lacrimilor. — Aşa rezolvaţi cazurile, domnule… cum aţi spus că vă cheamă? Cassidy. — Rezolvaţi crimele prin jocuri de cuvinte? — Uneori, da. — Nu sunteţi mai bun decât detectivul acesta, spuse ea, strâmbându–se dispreţuitor în direcţia lui Howard Glenn. În loc să se ducă după ucigaş, ne tot pune întrebări lui Josh şi mie. Cassidy schimbă cu Glenn o privire plină de înţeles. Detectivul ridică din umeri dându–i voie tui Cassidy să intervină. — Înainte să „ne ducem după ucigaş”, doamnă Wilde, explică el, trebuie să aflăm exact ce i s–a întâmplat soţului dumneavoastră. Ea strigă atunci arătând spre patul plin de sânge din camera alăturată: — Nu este evident ce i s–a întâmplat? — Nu totdeauna. — Noi nu ştim ce i s–a întâmplat, jeli ea teatral înainte de a–şi duce batista la buzele lipsite de culoare. Credeţi că dacă am fi ştiut că va fi ucis în seara asta, l–am mai fi lăsat singur în apartament? — Amândoi aţi plecat lăsându–l singur pe reverendul Wilde? Unde aţi fost? Întrebă Cassidy aşezându–se pe marginea canapelei alăturate şi aruncându–le o privire foarte atentă femeii şi fiului ei vitreg. Amândoi păreau de aproximativ treizeci de ani. — Eram în apartamentul meu. Repetam, răspunse Josh. — Repetaţi? — Doamna Wilde cântă la toate slujbele în turnee şi pentru programele televizate, iar domnul Wilde aici de faţă cântă la pian, îl lămuri Glenn. Frumos din partea lui Jackson Wilde să facă din preoţie o afacere de familie, îşi spuse Cassidy, care avea deja idei preconcepute în legătură cu predicatorii de la televiziune şi, deocamdată, nu descoperise nimic care să iasă din acel stereotip. — Unde este apartamentul dumneavoastră, domnule Wilde? Întrebă el. — Puţin mai încolo pe hol. Tata rezervase toate camerele de la acest etaj. — De ce? — Aşa se obişnuieşte. Pentru garantarea intimităţii. Adepţii tatei sunt în stare de orice pentru a se afla cât mai aproape de el. Iubea oamenii, dar avea nevoie de odihnă şi singurătate între slujbe. El şi Ariei locuiau în acest apartament, iar eu l–am luat pe următorul mai mare pentru a avea loc şi un pian. Cassidy îşi îndreptă atenţia asupra proaspetei văduve. — Acest apartament are două dormitoare. De ce nu dormeaţi cu soţul dumneavoastră? Doamna Wilde răspunse pufnind dispreţuitor: — M–a mai întrebat şi el acest lucru, zise ea a–runcând din nou o privire de subapreciere detectivului Glenn. M–am întors târziu aseară şi n–am vrut să–i tulbur odihna lui Jackson. Era epuizat, aşa că m–am culcat în celălalt dormitor. — La ce oră v–aţi întors? — Nu m–am uitat la ceas. Cassidy se întoarse spre Josh întrebător. — V–aţi uitat la ceas când a plecat din camera dumneavoastră? — Mă tem că nu. Târziu, oricum. — După miezul nopţii? — Mult mai târziu. Deocamdată, Cassidy nu mai insistă. — Aţi vorbit cu soţul dumneavoastră când v–aţi întors, doamnă Wilde? — Nu. — N–aţi intrat să îl sărutaţi şi să îi spuneţi noapte bună? — Nu. Am folosit uşa care dă direct în dormitorul meu. Ar fi trebuit să trec pe la el, spuse ea pe un ton plângăreţ. Dar am crezut că doarme liniştit. Cassidy se uită la Glenn şi cu o privire severă îl avertiză să nu facă vreo remarcă usturătoare, în schimb detectivul spuse: — Din păcate, doamna Wilde nu a descoperit cadavrul soţului decât dimineaţă. — Când nu a răspuns apelului de trezire, zise ea ştergându–şi nasul cu batista. Când mă gândesc că a fost acolo… mort în tot acest timp… în vreme ce eu dormeam alături! Se prăbuşi pe fiul ei vitreg, care o cuprinse pe după umeri şi îi şopti încet în păr. — Bănuiesc că ajunge deocamdată, spuse Cassidy ridicându–se. Glenn îl conduse până la uşă. — E cam împuţită treaba, nu? — Nu ştiu, spuse Cassidy. Totul este prea potrivit pentru a fi o minciună. Glenn scoase un sunet cât se poate de neatrăgător în timp ce îşi luă o altă ţigară Camel din pachetul mototolit din buzunarul cămăşii. — Îţi baţi joc de mine, nu? Se vede foarte clar. Le ard călcâiele unul după celălalt şi l–au aranjat pe predicator ca să nu le mai stea în cale. — Poate da, spuse Cassidy incert. Poate nu. Glenn îl fixă cu viclenie aprinzându–şi ţigara. — Un bărbat deştept ca tine n–o să se lase dus de nişte frumoşi ochi albaştri, nu, Cassidy? Şi toate lacrimile acelea? Dumnezeule, până să vii tu se rugau împreună cu glas tare, spuse el şi, după ce trase adânc din ţigară, adăugă: Doar nu–i crezi? — Sigur că–i cred, spuse Cassidy şi ieşind întoarse capul şi adăugă. Cam la fel cum cred că pot să urinez în toiul unui uragan. Coborî singur cu liftul, dar jos era un adevărat balamuc. Holul hotelului Fairmont era lung cât un bloc. În mod obişnuit, era un exemplu de rafinament şi lux, cu pereţii de un negru mai, cu mobila îmbrăcată în catifea roşie şi ornamentată cu frunze aurii, un hotel extraordinar. Dar în dimineaţa aceea era înţesat de oameni frustraţi şi furioşi. Poliţiştii încercau să îi ignore pe reporterii care căutau să afle cât mai multe amănunte în legătură cu uluitoarea asasinare a lui Jackson Wilde. Oaspeţii hotelului, care fuseseră adunaţi de poliţie înainte şi chestionaţi în sala de bal, erau acum lăsaţi să plece în mod sistematic; cu toate acestea, ezitau să plece înainte să–şi fi vărsat mânia. Angajaţii hotelului erau şi ei chestionaţi în timp ce încercau să împace clienţii nemulţumiţi. Cassidy îşi făcu loc prin mulţimea gălăgioasă. Auzi cum o femeie cu un accent caracteristic Vestului Mijlociu spunea că în hotel era un psihopat liber şi că erau toţi condamnaţi să fie măcelăriţi în paturile lor. Un individ striga cât îl ţinea gura că „ei” aveau să audă totul, deşi nu era deloc clar cine erau „ei”. Discipolii reverendului Jackson Wilde, aflând de dispariţia liderului lor, contribuiseră la crearea acelei agitaţii adunându–se în hol şi transformându–l temporar într–un altar. Plângeau din belşug şi cu zgomot, ţinând reuniuni spontane de rugăciune, înălţând imnuri şi invocând mânia Celui Atotputernic asupra celui care îl ucisese pe teleevanghelist, îndreptându–se spre intrarea dinspre University Street, Cassidy încercă să evite presa, dar nu reuşi. Reporterii îl asaltară. — Domnule Cassidy, aţi văzut… — Nimic. — Domnule Cassidy, era… — Fără comentarii. — Domnule Cassidy… — Mai târziu. Îşi făcu drum printre ei, ferindu–se de camerele de luat vederi, ocolind microfoanele întinse şi refuzând cu prudenţă să declare ceva înainte ca procurorul Crowder să îl însărcineze cu preluarea cazului asasinării lui Wilde. Presupunând că acest lucru avea să se întâmple. Nu, nu putea să existe nicio îndoială. Crowder trebuia să o facă. Cassidy îşi dorea atât de mult acel caz, încât aproape că îi simţea gustul. Şi, în plus, avea mare nevoie de el. Yasmine trecu ţanţoşă pe uşa automată a Aeroportului Internaţional din New Orleans. Un comisionar, micşorat din cauza înălţimii ei uluitoare şi uimit de picioarele care ieşeau de sub fusta mini din piele, mergea în spate cărându–i cele două valize. La"auzul unui claxon, Yasmine sări în maşina lui Claire, un Lebaron parcat lângă bordură aşa cum se înţeleseseră. Valizele se îngrămădiră în portbagajul deschis de Claire printr–o apăsare a unui buton de pe bord, comisionarul îşi primi bacşişul şi când Yasmine urcă lângă Claire, se zări puţin din coapsele cafenii şi se simţi un iz de parfum de gardenii. — Bună dimineaţa, spuse Claire. Cum ai călătorit? — Îţi vine să crezi povestea asta despre Jackson Wilde? Claire Laurent privi scurt peste umărul stâng şi ţâşni cu îndrăzneală în mijlocul traficului intens, îngreunat de autobuze şi taxi–uri care luau sau aduceau pasageri de la sau la aeroport. — Ce–a mai făcut de data asta? — N–ai auzit? Îngăimă Yasmine. Dumnezeule, Claire, dar ce–ai făcut azi dimineaţă? — M–am uitat pe facturi şi… De ce? — N–ai urmărit ştirile la televizor? N–ai ascultat la radio? Yasmine observă că la casetofonul maşinii era pusă o casetă. — Intenţionat am evitat să ascult ştiri toată săptămâna. N–am vrut ca mama să–l vadă cât este în oraş. Apropo, am primit o altă invitaţie pentru o dezbatere cu el, pe care am refuzat–o. Yasmine continua să îşi privească uimită cea mai bună prietenă şi parteneră de afaceri. — Deci, într–adevăr, nu ştii. — Ce? Întrebă Claire râzând. A atacat din nou Mătasea franţuzească? Ce–a mai spus de data asta, că o să ardem într–un foc veşnic? Că ar trebui să joc mai curat sau ceva de genul acesta? Că am de gând să corup principiile morale ale Americii cu prezentările mele pornografice ale corpului omenesc? Yasmine îşi scoase ochelarii de soare mari şi întunecaţi pe care îi purta atunci când nu voia să fie recunoscută şi o privi pe Claire cu ochii ei de tigru care, timp de un deceniu, înfrumuseţaseră coperţile a nenumărate reviste de modă. — Reverendul Jackson Wilde nu va mai spune nimic despre tine, Claire. Nici nu va mai ataca Mătasea franţuzească sau catalogul nostru. Nu va mai face absolut nimic, scumpo, spuse ea în jargonul negrilor pe care îl folosise în copilărie. A fost redus la tăcere pentru totdeauna. Individul este mort. — Mort? Întrebă Claire frânând brusc. — Mai mort decât de–a binelea, cum obişnuia să spună mama. Claire o privi fix, albă ca varul şi neîncrezătoare şi repetă: ––Mort? — Se pare că a ţinut o predică în plus şi a enervat pe cineva atât de mult, încât a fost scos din circulaţie. Claire îşi umezi buzele cu nervozitate. — Vrei să spui că a fost ucis? Un şofer le claxona furios, iar un altul făcu spre ele un gest obscen, depăşindu–le. Claire făcu un efort pentru a–şi lua piciorul de pe pedala de frână mutându–l pe acceleraţie. Maşina porni hurducat. — Dar ce ai? Credeam că o să aplauzi? Vrei să trec eu la volan? — Nu, nu, mă simt bine. — Nu prea se vede. De fapt, arăţi ca dracu’. — A fost o noapte îngrozitoare. — Mary Catherine? Claire scutură din cap. — Nişte coşmaruri care m–au ţinut trează. — În legătură cu ce? — Nu contează. Yasmine, eşti sigură în legătură cu Jackson Wilde? — Am auzit la aeroport în timp ce–mi aşteptam bagajele. Aveau un televizor în funcţiune în compartimentul destinat liniilor aeriene Avis. Lumea se strânsese grămadă în jurul lui. Am întrebat pe cineva ce se întâmpla, aşteptându–mă la ceva de genul exploziei navetei Challenger. Dar omul mi–a spus: „Tele–predicatorul ăla a fost împuşcat azi–noapte”. Şi, din moment ce eu am o păpuşă vrăjitoare cu chipul unui anume telepredicator, am devenit evident foarte curioasă. M–am strecurat mai aproape de televizor şi am auzit cu urechile mele. — La Fairmont a fost ucis? Yasmine o privi curioasă. — De unde ştii? — Am auzit că acolo stătea. De la Andre. — Andre. Am uitat de el, dar avea altceva de făcut în djmineaţa asta, înainte ca Yasmine să mai spună ceva despre prietenul lor comun, Claire puse altă întrebare: — Cine a descoperit cadavrul? — Soţia lui l–a găsit dimineaţa în pat găurit de trei gloanţe. — Dumnezeule. La ce oră l–a descoperit? — Oră? La naiba, habar n–am. N–au spus. Şi ce importanţă mai are? Yasmine îşi scoase atunci baticul roşu lăsându–şi liber părul lung şi bogat tipic african, pentru care era atât de renumită. Din poşeta foarte mare luă câteva brăţări pe care şi le strecură pe încheieturile fine ale mâinilor. Apoi, îşi puse o pereche de cercei de forma unor discuri uriaşe. Numai cu aceste câteva schimbări cosmetice şi imaginea celui mai celebru model etnic de după Iman începu să apară. — Au arestat pe cineva? — Nu. Yasmine îşi coloră buzele apoi cu un ruj ajutându–se de o mică perie cu un vârf foarte fin şi după ce îşi dădu şi cu fard de obraz, îşi privi în oglindă chipul perfect din toate unghiurile. Nu mai era oră de vârf, dar ca întotdeauna traficul era intens pe autostradă. Claire înainta cu uşurinţa pe care i–o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar toată viaţa ei trăise în New Orleans. Acum, de când Yasmine îşi împărţea timpul între New Orleans şi New York. Claire se ducea de obicei să o ia de la aeroport. — Ucigaşul a lăsat vreun indiciu? Au găsit arma crimei? Enervată, Yasmine închise oglinda la loc. — A fost un buletin de ştiri, înţelegi? Cu foarte puţine amănunte. Reporterii au fugit după un individ de la procuratură pentru a–i smulge o declaraţie, dar n–a spus niciun cuvânt. Ce–i cu atâtea întrebări? — Nu–mi vine să cred că e mort, spuse Claire ezitând puţin înainte să rostească ultimul cuvânt, de parcă îi venea greu să o facă. A predicat la Superdom aseară. — Au arătat câte ceva la ştiri. Parcă îl văd şi acum pe ecran, cu faţa roşie, cu părul alb zbârlit, strigând ceva despre foc şi pucioasă, l–a rugat pe toţi americanii să cadă în genunchi şi să se roage pentru mântuire, spuse Yasmine ale cărei sprâncene lucioase se împreunară. Cum putea Dumnezeu să mai audă şi rugăciunile altora dacă Wilde ţipa atât de tare? Întrebă ea atunci şi, înălţând din umeri, adăugă: Mă bucur că s–a terminat, în sfârşit. Acum n–o să ne mai supere. Claire îi aruncă o privire tăioasă. — N–ar trebui să spui aşa ceva. — De ce nu? Dacă asta simt. Sigur n–o să încep să plâng şi să mă prefac că îi jelesc moartea, spuse ea şi pufni batjocoritor. Ar trebui să i se dea ucigaşului o medalie pentru că a scăpat ţara de o pacoste. Reverendul Jackson Wilde se folosise de programul său televizat pentru a face o adevărată campanie împotriva pornografiei. Considerase acea problemă ca fiind misiunea sa specială, promiţând să desfiinţeze obscenităţile din America. Predicile lui înfocate conduseseră mii de adepţi la frenezie. Drept urmare, artişti, scriitori şi alte persoane din domeniul artei creatoare au fost atacaţi virulent şi personal, interzicându–i–se munca ce uneori le–a fost chiar denigrată. Mulţi vedeau în campania teleevanghelistului o ameninţare mai mare decât interzicerea comercializării revistelor murdare. Considerau că punea în pericol drepturile garantate de Primul Amendament. Definiţiile legale privind ceea ce era obscen şi –ce nu, erau neclare şi, din moment ce Curtea Supremă a Statelor Unite nu reuşise să stabilească nişte limite clare, oponenţii lui Wilde s–au împotrivit folosirii concepţiei lui mărginite ca un standard după care să se cântărească lucrurile. Se declarase război, în oraşe, mai mici sau mai mari, aveau loc conflicte în cinematografie, librării şi muzee. Cei care se opuneau reverendului Wilde s–au trezit consideraţi cu toţii „păgâni necredincioşi”. Pentru orice adevărat credincios ei erau ereticii, vrăjitoarele, păgânii şi persoanele anatemizate ale acestei ere. Catalogul cu lenjerie Mătase franţuzească devenise pradă cenzurii lui Jackson Wilde şi, prin urmare, Claire, creatoarea lui, fusese pusă într–o lumină foarte nefavorabilă. Timp de luni întregi, el atacase catalogul, punându–l în rând cu o mulţime de reviste pornografice. Yasmine fusese de acord când Claire îi spusese că e mai bine să îl ignore pe Wilde şi acuzaţiile lui ridicole decât să încerce să apere ceva ce niciuna din ele nu simţea că trebuie apărat. Dar Wilde nu era uşor de ignorat. Când predicile lui nu au reuşit să aducă răspunsul pe care îl dorea – o dezbatere televizată – s–a folosit de amvon pentru a le ataca personal pe Yasmine şi pe Claire, calificându–le drept desfrânate, indecente şi stricate. Predicile împotriva lor deveniseră şi mai aprige când, cu o săptămână în urmă, venise la New Orleans, leagănul Mătăsii franţuzeşti. Yasmine fusese la New York cu alte afaceri, iar Claire trebuise să suporte atacul insultelor răutăcioase ale lui Wilde. De aceea era Yasmine atât de uimită de reacţia lui Claire la aflarea veştii despre moartea lui. Mătasea franţuzească era opera lui Claire, creaţia ei. Discernământul ei în afaceri, bogata imaginaţie şi instinctul pentru ceea ce doreau femeile americane, făcuseră ca afacerea aceea cu comenzi prin poştă să se bucure de un imens succes. Pentru Yasmine însăşi a însemnat prelungirea unei cariere care se apropia de sfârşit. Fusese salvarea ei, deşi nici măcar Claire nu îşi dăduse seama în ce măsură. Acum ticălosul acela, care ameninţase să strice tot, era mort. După părerea ei acest lucru trebuia sărbătorit. Claire, însă, vedea lucrurile altfel. — Din moment ce Wilde ne declarase duşmanii lui şi luând în considerare faptul că a fost ucis, nu cred că ar trebui să fim auzite că ne bucurăm de moartea lui. — Am fost eu acuzată de multe lucruri, Claire, dar niciodată de a fi o persoană cu două feţe. Eu spun deschis ceea ce simt. În timp ce tu ai crescut într–o casă delicată, eu am fost nevoită să lupt ca să supravieţuiesc în Harlem. Eu mă mişc ca gangsterii, în vreme ce tu abia tulburi aerul când treci. Eu am o gură mare cât Tunelul Lincoln. Vocea ta e mieroasă. Dar şi răbdarea ta are o limită, Claire Louise Laurent. Predicatorul ăsta te–a chinuit un an de zile, de prima dată când a scos catalogul din "amvonul lui aurit. A fost ca şi cum propriul copil ţi–ar fi fost certat. În public pentru că nu a fost cuminte. Ai suportat criticile lui cu un calm şi o graţie de care trebuie să te simţi mândră, dar, sincer acum, în adâncul sufletului, nu te bucuri că ticălosul ăla e mort? Claire privi o clipă în gol pe deasupra ornamentului de pe capotă. — Da, zise ea apoi încet, în adâncul sufletului, mă bucur că ticălosul ăla e mort. — Hmmm, cred că mai bine ţi–ai urma propriul sfat şi te–ai gândi să le spui altceva. — Să le spun? Întrebă Claire ieşind din transă şi Yasmine îi făcu semn spre următorul bloc. Câteva microbuze ale unor posturi de televiziune cu antene satelit erau parcate de–a lungul străzii Peters în faţa Mătăsii franţuzeşti. Reporteri şi operatori video se foiau în jurul lor. — La naiba, mormăi Claire. N–am niciun chef să fiu amestecată în treaba asta. — Eh, curaj, scumpo, spuse Yasmine. Erai una din preferatele ale lui Jackson Wilde. Vrei–nu–vrei, eşti amestecată în treaba asta până peste cap.    

Martora de Sandra Brown PROLOG Copilul sugea la sânul mamei. — Pare un copilaş fericit, remarcă sora. Îţi dai seama imediat dacă un copil e mulţumit sau nu. După mine, acesta e. Kendall izbuti să schiţeze un zâmbet stins. Abia putea să înfiripe un gând coerent, darămite să se mai angajeze într-o conversaţie. Mintea ei încă mai încerca să realizeze faptul că ea şi copilul ei supravieţuiseră accidentului. În camera de consultaţii a spitalului, o simplă perdea galbenă îi separa pe pacienţi de coridor, oferindu-le un minimum de intimitate. Lângă dulapurile albe de metal în care se aflau bandaje, seringi şi aţele, era o chiuvetă din oţel inoxidabil. Kendall stătea pe o masă căptuşită în mijlocul încăperii strâmte, ţinându-şi băieţelul în braţe. — Cât are? o întrebă sora. — Trei luni. — Numai atât? Pare mai mare! — E foarte sănătos. — Cum ai zis că-l cheamă? — Kevin. Sora le zâmbi şi apoi clătină din cap a mirare. — E un adevărat miracol că aţi scăpat cu viaţă din catastrofa asta. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine, scumpo. Nu ţi-a fost frică? Accidentul avusese loc prea repede pentru ca ea să mai fi simţit frica. Maşina se ciocnise de copac înainte ca acesta să poată fi văzut prin perdeaua de ploaie. Pasagera din faţă strigase ceva, iar şoferul răsucise de volan şi apăsase pe frână, dar fusese prea târziu. Când roţile alunecaseră pe pavajul ud, maşina se rotise cu o sută optzeci de grade, ieşind de pe şosea şi rupând parapetul. După aceea nu mai fusese decât o chestiune de fizică şi de gravitaţie. Kendall îşi aminti zgomotele care însoţiseră goana maşinii pe panta acoperită de vegetaţie. Ramurile copacilor zgâriaseră vopseaua şi geamurile se spărseseră. Caroseria se izbise de bolovani şi cioturi de copaci. Ciudat, dar niciunul din cei aflaţi înăuntru nu scosese niciun sunet. Bănui că resemnarea îi amuţise pe toţi. Deşi îl anticipase, momentul în care se izbiseră de copacul apărut în cale fusese cumplit. Inerţia forţase roţile din spate să se ridice de la pământ şi atunci când maşina luase din nou contact cu solul, o făcuse asemeni unui bizon rănit de moarte. Pe bancheta din spate, ţinută de centură, Kendall supravieţuise. Şi, deşi maşina se aflase într-o poziţie precară pe panta abruptă, izbutise să iasă, ţinându-l pe Kevin în braţe. — E un ţinut aspru, spuse sora. Cum naiba ai reuşit să urci panta aia? Nu fusese deloc uşor. Ştiuse că urcuşul până la şosea avea să fie dificil, dar subestimase efortul fizic de care era nevoie. Faptul că trebuia să-l protejeze şi pe Kevin îngreunase şi mai mult lucrurile. Terenul nu era deloc cooperant; vremea era îngrozitor de ostilă. Solul era numai noroi şi rădăcini de copaci printre care erau răspândiţi bolovani ascuţiţi. Ploaia, purtată de vânt, cădea aproape orizontal şi, în câteva minute, o udase până la piele. Muşchii braţelor, picioarelor şi spatelui începuseră să o doară înainte să parcurgă o treime din distanţă. În locurile unde nu era acoperită de îmbrăcăminte pielea îi fusese tăiată, zgâriată şi învineţită. De câteva ori îşi spusese că era inutil şi ar fi vrut tare mult să renunţe, să se oprească şi să doarmă până când elementele naturii le luau vieţile. Dar instinctul ei de conservare era mai puternic decât acea tentaţie, aşa că îşi continuase urcuşul. Ţinându-se de ramuri şi de bolovani şi proptindu-şi picioarele în ce găsea, ajunsese în cele din urmă la şosea unde începuse să caute ajutor. Era în pragul delirului când văzuse nişte faruri apărând prin ploaie. Un sentiment de uşurare şi epuizarea o copleşise. În loc să fugă spre maşină, se prăbuşise în genunchi pe banda de pe mijlocul şoselei, aşteptând ca maşina să ajungă la ea. Salvatoarea ei era o femeie vorbăreaţă care se ducea la o întrunire religioasă. O dusese pe Kendall până la cea mai apropiată casă şi anunţase autorităţile în legătură cu accidentul. Mai târziu, Kendall rămăsese uimită când aflase că nu parcursese decât o milă de la locul accidentului, căci se păruseră zece. Ea şi Kevin fuseseră transportaţi cu ambulanţa la cel mai apropiat spital, unde li se acordase toată atenţia. Kevin era nevătămat. Sugea în clipa în care maşina îşi începuse coborârea vertiginoasă. Din instinct, Kendall îl strânsese la piept, protejându-l cu trupul ei. Numeroasele ei tăieturi şi zgârieturi erau dureroase, dar superficiale. Cioburile îi fuseseră scoase din braţe, un proces extrem de neplăcut şi îndelungat, dar nesemnificativ în comparaţie cu ce ar fi putut să se întâmple. Rănile îi fuseseră dezinfectate, dar ea refuzase să se dea un calmant, deoarece alăpta. Şi, în plus, acum că fuseseră salvaţi şi trataţi medical, trebuia să se gândească la o modalitate de a pleca de acolo. Dacă ar fi luat sedative, nu ar mai fi fost lucidă şi trebuia să aibă capul limpede, dacă voia să pună la cale o altă dispariţie. — Acum poate să intre ajutorul de şerif? — Şerif? repetă Kendall, căci întrebarea asistentei o smulsese din reverie. — Aşteaptă să stea de vorbă cu tine încă de când ai fost adusă aici. — Ah, bineînţeles. Să intre. După ce se hrănise, Kevin dormea acum liniştit. Kendall îşi încheie cămaşa pe care i-o dăduseră cei de la spital după ce îşi scosese hainele ude şi însângerate şi făcuse un duş fierbinte. Sora făcu un semn şi omul legii îşi făcu apariţia dând la o parte perdeaua, salutând din cap. — Cum vă simţiţi? Sunteţi bine? o întrebă el scoţându-şi politicos pălăria şi privind-o cu îngrijorare. — Cred că suntem bine, spuse ea după ce îşi drese glasul, încercând să adopte un ton convingător. Suntem foarte bine. — După părerea mea, aţi avut mare noroc că aţi scăpat. — Aşa e. — A fost uşor de văzut cum s-a-ntâmplat, din cauza acelui trunchi de copac căzut. A fost doborât de trăsnet. Pe-aici plouă de câteva zile. Avem impresia că n-o să se mai oprească niciodată. Inundă toată regiunea. Nu mă miră că Bingham Creek v-a acoperit maşina. Râul se aflase la vreo zece iarzi în faţa maşinii distruse. După ce ieşise din ea, Kendall se ghemuise în noroi şi se uitase la râu cu fascinaţie şi spaimă. Apa cu mâl depăşise cu mult cota minimă, purtând tot felul de lucruri şi înconjurând copacii care, în mod normal, se aflau pe maluri. Se cutremură gândindu-se care ar fi putut să le fie soarta dacă maşina ar mai fi alunecat vreo câţiva iarzi după ciocnire. Văzuse cu groază cum maşina căzuse pradă apelor învolburate. Timp de câteva secunde, rămăsese vizibilă, legănându-se spre mijlocul râului, după care se scufundase. În afară de urmele lăsate pe trunchiul copacului şi de dârele adânci şi paralele lăsate de roţi, accidentul nu modificase cu nimic peisajul. — A fost un miracol că aţi ieşit la timp şi că nu v-aţi înecat când s-a scufundat maşina, spuse ajutorul de şerif. — N-am ieşit cu toţii, îl corectă Kendall cu o voce încărcată de emoţie. Mai era o pasageră pe scaunul din faţă. S-a dus la fund odată cu maşina. Când auzi acel lucru, şeriful se încruntă. — Cum? O pasageră? Ca şi cum ar fi privit de undeva din afară, Kendall îşi văzu faţa boţindu-se când începu să plângă, o reacţie întârziată la acel traumatism. — Îmi pare rău. Sora îi dădu o cutie cu şervete de hârtie şi o bătu pe umăr. — E în regulă, scumpo. După actul de curaj de care ai dat dovadă, dă-i drumul şi plângi cât vrei. — N-am ştiut că a mai fost cineva în maşină în afară de dumneavoastră, de copil şi de şofer, spuse şeriful încet, însemn de respect faţă de emoţia ei. Kendall îşi suflă nasul. — Se afla pe scaunul de lângă şofer şi era deja moartă când maşina s-a scufundat. Probabil că a murit instantaneu, în momentul impactului. După ce se convinsese că băieţelul era nevătămat şi observând cât de repede creştea nivelul apei, Kendall se apropiase de maşină cu teamă, aproape sigură de ceea ce avea să descopere. Partea aceea suferise cel mai mult de pe urma ciocnirii. Uşa era adâncită şi geamul fusese spart. Aruncând numai o privire, Kendall îşi dăduse seama că femeia era moartă. Trăsăturile ei plăcute nu mai erau de recunoscut datorită faptului că oasele şi ţesuturile feţei fuseseră distruse. Bordul şi câteva părţi ale motorului îi străpunseseră pieptul, iar capul îi atârna pe tetieră într-o poziţie cât se poate de nefirească. Ignorând sângele şi priveliştea oribilă, Kendall atinsese gâtul femeii în preajma carotidei, dar nu-i simţi pulsul. — Mă gândeam că ar trebui să-i salvez şi pe ceilalţi, îi explică ea şerifului după ce descrise scena. Aş vrea s-o fi scos şi pe ea dar ştiind că era deja moartă… — Aţi făcut ce trebuia, i-aţi salvat pe cei în viaţă. Nimeni nu v-ar putea găsi vreo vină pentru alegerea pe care aţi făcut-o, spuse el şi apoi arătă spre copilaşul care dormea. Aţi făcut mult mai mult decât v-ar putea cere cineva. Cum a fost cu şoferul? După ce se convinsese că pasagera era moartă, Kendall îl lăsase pe Kevin jos şi îi acoperise faţa cu un colţ al pledului. Deşi nu avea să se simtă prea bine, avea să fie în siguranţă pe moment. După aceea ocolise maşina împleticindu-se. Şoferul era prăbuşit cu capul pe volan. Învingându-și groaza, Kendall îl strigase pe nume şi îi atinsese umărul. Îşi aminti că îl zgâlţâise uşor şi cât de tare se speriase când el se prăbuşise pe spate din cauza acelei mişcări. Ea se cutremurase când văzuse cum îi şiroia sângele din gură. În tâmpla dreaptă avea o rană adâncă, altminteri faţa îi era intactă. Ochii îi erau închişi, dar, în clipa aceea, ea nu fusese sigură că era mort. Vârî mâna înăuntru şi îi atinse pieptul. Inima îi bătea. Apoi, deodată, maşina alunecase pe terenul neregulat, trăgând-o şi pe ea. Braţul, care se mai afla încă în interior, aproape că îi fusese smuls din încheietură. Autovehiculul se oprise nesigur, dar ea ştia că nu avea să mai dureze mult până avea să fie înghiţit de apa care îi atingea deja roţile. Solul suprasaturat ceda sub greutatea maşinii. Nu era timp de stat pe gânduri sau de cântărit posibilităţile, ori pentru a se gândi cât de mult ar fi vrut să scape de el. Avea toate motivele să se teamă de el şi să-l dispreţuiască. Dar nu îi dorea moartea. N-ar fi dorit niciodată acest lucru. O viaţă, indiferent a cui, merita salvată. Astfel, adunându-şi forţele, începuse să dea la o parte noroiul şi crengile care o împiedicau să deschidă portiera. În cele din urmă, când izbutise să o deschidă, el se prăbuşise în braţe şi capul lui plin de sânge îi căzuse pe umăr. Sub greutatea lui, ea alunecase în genunchi. Cuprinzându-i pieptul cu braţele, îl trase din dreptul volanului. Fusese nevoie să depună un efort extraordinar. De câteva ori alunecase în noroi şi căzuse, dar de fiecare dată, se ridicase, se proptise bine pe picioare și-și reînnoise efortul de a-l trage din maşină. Picioarele lui abia trecuseră de prag când maşina alunecase din nou, fiind luată de apă. Kendal relată povestea, omiţând propriile gânduri, iar când termină, îl văzu pe şerif stând în picioare, aproape în poziţie de drepţi, arătând de parcă ar fi vrut să o salute. — Doamnă, probabil c-o să primiţi o medalie. — Mă cam îndoiesc, murmură ea. El scoase un carneţel şi un stilou din buzunarul de la piept al cămăşii. — Numele? Vrând să tragă de timp, ea se prefăcu că nu înţelegea. — Poftim? — Numele dumneavoastră. Puţinii oameni care lucrau la acel spital fuseseră amabili şi îi primiseră fără să-i vâre sub nas tot felul de formulare şi chestionare. Aşa ceva nu se întâlnea într-un spital dintr-un oraş mare. Dar într-o localitate rurală din Georgia, mila întrecea grija de a aduna cartele de asigurări. Cu toate acestea, acum, Kendall era confruntată cu realitatea sumbră şi nu era pregătită. Încă nu se hotărâse ce să facă, cât de mult să spună, unde să plece de acolo. Nu îi era greu să modifice adevărul. O mai făcuse şi altă dată. Toată viaţa. De multe ori. Dar era foarte grav să mintă poliţia. Nu mersese niciodată atât de departe. Lăsându-şi capul în jos, îşi masă tâmplele şi se gândi să ceară, totuşi, un calmant pentru a-şi potoli acea durere de cap infernală. — Numele meu? repetă ea, rugându-se să-i vină vreo idee strălucită. Sau al femeii care a murit? — Să-ncepem cu al dumneavoastră. Ea îşi ţinu răsuflarea o clipă, după care spuse încet: — Kendall. — Se scrie K-E-N-D-A-L-L? întrebă el notând în carneţel şi ea încuviinţă. Bine, doamnă Kendall. Tot aşa se numea şi decedata? — Nu, Kendall e… Înainte să poată corecta greşeala poliţistului, ea văzu perdeaua dându-se la o parte cu un zgomot de inele de metal frecate pe o bară neunsă şi medicul de gardă îşi făcu apariţia. Îi stătu inima în loc. — Cum se simte? întrebă ea cu răsuflarea tăiată. — Trăieşte, graţie dumitale, spuse doctorul zâmbind. — Şi-a recăpătat cunoştinţa? A zis ceva? Ce v-a spus? — Vrei să vezi cu ochii dumitale? — Pre… presupun că da. — Hei, doctore, stai puţin. Am nişte întrebări să-i pun, se plânse poliţistul. Ştii foarte bine că sunt o mulţime de treburi de făcut. — Nu pot să aştepte? E tulburată şi nu pot să-i dau niciun calmant pentru că alăptează. Poliţistul îi aruncă o privire copilului şi privi apoi spre sânul lui Kendall, roşind puternic. — Bănuiesc că mai putem să-ntârziem puţin, dar până la urmă tot trebuie s-o facem. — Sigur, sigur, zise doctorul. Sora îl luă pe Kevin din braţele lui Kendall, dar băieţelul nu se trezi. — O să-i găsesc micuţului un pătuţ. Nu-ţi face griji pentru el. Du-te cu domnul doctor. Poliţistul se jucă cu borul pălăriei, mutându-se de pe un picior pe altul. — O să aştept aici. Pe urmă, când o să fiţi gata, doamnă, ştiţi, trebuie să lămurim… — Bea o cafea în timpul ăsta, îi sugeră doctorul. Acesta era tânăr şi cu tupeu şi, după părerea lui Kendall, foarte plin de sine. Se îndoia că se uscase cerneala de pe diploma lui, dar era evident că îi plăcea să-şi impună firava autoritate. Fără să-i mai arunce vreo privire poliţistului, o conduse pe coridor. — Are o fractură de tibie, spuse el. Nu are nimic deplasat, aşa că n-o să fie nevoie de vreo operaţie. În această privinţă a fost extrem de norocos. După felul în care ai descris starea maşinii… — Acoperişul era ca un evantai de hârtie. Nu ştiu cum de nu i-a zdrobit volanul pieptul. — Exact. Mi-era teamă să nu aibă coaste rupte, hemoragie internă, vreun organ afectat, dar n-am văzut nimic de acest gen. Funcţiile lui vitale s-au stabilizat. Asta-i vestea cea bună. Cea proastă este că a primit o lovitură foarte puternică la cap. Radiografiile arată doar o uşoară fractură a craniului, dar a fost nevoie de câteva duzini de cusături ca să-nchid rana. În momentul ăsta nu-i o privelişte prea plăcută, dar, până la urmă, părul o s-o acopere din nou. N-o să-i ia prea mult din frumuseţe, spuse el şi îi zâmbi. — A pierdut mult sânge. — I-am făcut o transfuzie ca să fim mai siguri. A suferit o contuzie, dar dacă o să stea liniştit câteva zile, o să fie bine. Datorită piciorului rupt, o să stea în ghips cel puţin o lună. N-o să aibă încotro decât să stea întins, să lenevească şi să aştepte vindecarea. Am ajuns, zise el dirijând-o spre o uşă. Abia şi-a recăpătat cunoştinţa de câteva minute, aşa că e încă puţin ameţit. Doctorul intră în încăperea slab luminată înaintea ei. Kendall ezită în prag, rotindu-şi privirea prin cameră. Pe un perete se afla o imagine de prost gust care îl înfăţişa pe Isus înălţându-se la cer, iar pe peretele opus, era un poster anti-SIDA. Era o încăpere semiintimă, cu două paturi, dar el era singurul pacient. Piciorul rănit, care acum era în ghips, era proptit pe o pernă. Fusese îmbrăcat într-o cămaşă de spital care îi ajungea doar până la jumătatea pulpelor. Acestea păreau puternice şi bronzate pe aşternutul alb. O soră îi lua tensiunea. Sprâncenele lui negre erau aproape unite sub bandajul lat care îi înconjura capul. În păr avea sânge închegat şi o soluţie dezinfectantă. Braţele îi erau pline de vânătăi, iar faţa îi era schimonosită din cauza umflăturilor, contuziilor şi vânătăilor, dar ea îl recunoştea după gropiţa din bărbie şi după forma gurii din care acum ieşea un termometru. Doctorul se duse repede lângă pat şi aruncă o privire pe fişa pe care o completase asistenta. — Din ce în ce mai bine, spuse el şi îşi murmură aprobarea şi când sora îi arătă temperatura pacientului din acel moment. Deşi Kendall continua să ezite în prag, privirea pacientului se opri asupra ei. Străpunse adâncimile umbrite ale ochilor duşi în fundul capului şi întunecaţi din cauza pierderii sângelui şi datorită durerii suferite, dar acea privire pătrunzătoare era la fel de incisivă ca întotdeauna. Prima oară când se uitase direct în ochii aceia, ea le simţise şi le respectase puterea de percepţie. Ba se şi temuse puţin de ei. Încă se mai temea. Părea să posede o capacitate teribilă de a vedea prin ea, într-un fel cât se poate de tulburător. O descoperise încă de la prima întâlnire. Recunoştea o persoană mincinoasă atunci când o vedea. Ea spera că acel talent al lui de a-i citi gândurile avea să-l ajute acum să-şi dea seama cât de rău îi părea că fusese rănit. Dacă n-ar fi fost ea, accidentul nu ar fi avut loc niciodată. El condusese, dar ea era de vină pentru suferinţa lui. Dându-şi seama de acest lucru, ea fu cuprinsă de remuşcări. Era ultima persoană pe care el ar fi vrut să o vadă lângă patul lui de spital. Înţelegându-i greşit ezitarea, sora zâmbi şi îi făcu semn să înainteze. — Poţi să intri. Învingându-și teama, Kendall păşi în încăpere şi îi aruncă pacientului un zâmbet fugar. — Bună. Cum te simţi? El o fixă cu răceală timp de câteva clipe şi, după aceea, se uită la doctor, la soră, şi din nou la Kendall. — Cine eşti? întrebă el atunci cu o voce slabă şi răguşită. Doctorul se aplecă deasupra lui. — Vrei să spui că n-o recunoşti? — Nu. Ar trebui? Unde mă aflu? Cine sunt? Doctorul îl privi cu gura căscată. Sora era stupefiată; furtunul aparatului de luat tensiunea îi atârna în mână, iar Kendall păru şocată, deşi în ea se dădea o luptă teribilă. Mintea încerca să asimileze acea schimbare şocantă şi se întreba cum să folosească acel lucru în avantajul ei. Doctorul fu primul care îşi reveni. Cu un entuziasm contrazis de zâmbetul său slab, zise: — Ei bine, se pare că pacientul nostru a rămas cu o amnezie de pe urma contuziei, ceea ce se întâmplă în mod frecvent. Sunt convins că e vorba de ceva temporar. Nimic care să ne facă să ne îngrijorăm. O să râdeţi de acest lucru peste o zi, două. Apoi se întoarse spre Kendall. — Deocamdată, eşti singura noastră sursă de informaţii. Bănuiesc că ar trebui să ne spui – şi să-i spui şi lui – cine este. Ea ezită un moment îndelungat, iar doctorul şi sora o priveau, aşteptându-i răspunsul. Pacientul părea şi curios şi speriat de acesta. Făcu ochii mici, bănuitori, dar Kendall îşi dădu seama că el chiar nu îşi amintea nimic. Nimic! Acel lucru era o fericire neaşteptată, un dar incredibil de generos al sorţii. Era aproape prea bun, prea copleşitor şi prea complicat pentru a se descurca fără să fi avut timp să se pregătească. Un singur lucru ştia cu certitudine: ar fi fost o proastă dacă nu l-ar fi primit cu amândouă mâinile. — E soţul meu, spuse ea cu un calm remarcabil.  

Întotdeauna  iubirea de Sandra Brown Capitolul 1     Dar ce-aveţi aici, domnişoară? O chiuvetă? Întrebă şoferul microbuzului scoţând din portbagaj rucsacul imens şi clătinându-se sub greutatea lui. I-l întinsese tinerei subţirele îmbrăcate în blugi, cu părul ciufulit, de un auriu roşcat, care aştepta pe trotuar, liniştită. Mulţumesc, zâmbi îmbrăcând jacheta decolorată peste puloverul roşu. Îşi trase cu îndemânare pe umeri bretelele rucsacului şi, zâmbindu-i încă o dată şoferului, îi făcu din mână doamnei durdulii care o îndopase cu bomboane de mentă şi făcuse capul calendar pe tot parcursul drumului dinspre New York încoace. Ce bine se simţea înapoi acasă! O bucurie o invada binefăcător, alungându-i oboseala în timp ce străbătea strada principală a orăşelului. Se părea că nimic nu se schimbase prea mult în ultimele zece luni, se gândi ea cu mulţumire, trecând pe lângă magazinele atât de familiare dintre care multe erau deja decorate pentru Crăciun, anunţând apropierea sărbătorilor. Era ciudat, reflectă ea, îndesându-şi mâinile reci în buzunarele jachetei, că în ciuda existenţei ei nomade, a acelui dor de ducă ce o împiedicase să rămână prea multă vreme într-un loc, nu i-ar fi plăcut să se întoarcă acolo unde-şi petrecuse ultima perioadă a copilăriei şi să găsească totul schimbat. Oriunde s-ar fi dus, nu se simţea cu adevărat acasă decât în acest orăşel, Middletown, proprietatea Long Dream şi lângă Dorothy. Se uită la ceasul din turn. Ajunsese deja în zona pieţei şi era doar ora patru, deşi începuse să se întunece. Fiindcă se pornise şi burniţa, mări pasul, gândindu-se că nu avea rost să se oprească şi să caute în rucsac haina de ploaie. Îi venea greu acum să creadă că, în urmă cu mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se afla încă sub soarele Noii Zeelande. O luă la stânga pe o stradă cochetă, cu pomi aliniaţi pe trotuare şi se opri în faţa unei case de cărămidă roşie, al cărei parter fusese transformat în spaţiu pentru birouri. Trecând pe pietrişul din faţă, ajunse la intrare şi uită o clipă de oboseala drumului, fiindcă ochii ei cenuşii se opriseră acum asupra  uşii pe care scria cu litere mari: Agenţia de secretariat „Ronwood”. Totul atât de simplu şi limpede. Numele proprietarului şi genul de afacere de care se ocupa. La obiect. Exact genul lui Dorothy. Îşi scoase rucsacul din spate, ţinându-l cu grijă de curele, apoi împinse uşa şi intră în camera de recepţie, constatând cu o uşoară surprindere că era goală. Lasă rucsacul pe un scaun şi îşi scoase jacheta. O luă de-a lungul covorului verde spre camera de primire, dar se opri la auzul unei voci stridente venind dinăuntru. Cu siguranţă, nu era vocea calmă şi blândă a mătuşii ei. Să ştii că am ieşit de-acolo, Dorothy. Nu mai puteam sta mei un minut. Nu, nu e greu de cap... e imposibil! Inuman! Nu m-aş întoarce să lucrez la el nici pentru un milion! Uşa se deschise şi o tânără blondă ieşi val-vârtej. Ajunse la uşa de la intrare, unde se opri o clipă, uitându-se peste umăr la Jessie. Orice ai face, să nu cumva să accepţi o slujbă la profesorul Bannister! E cel mai... Se părea că fata nici nu-şi mai găsea cuvintele, aşa că scoase un strigăt exasperat şi ieşi. Jessie râse. Agitată cum era, fata nici nu-i observase înfăţişarea jalnică de pe drum şi se gândise, probabil, că era şi ea o viitoare angajată. Iar profesorul Bannister, cauza supărării ei, era după toate aparenţele, gândi Jessie, vreun bătrân acru care preda la universitatea din apropiere. Dorothy menţionase într-o scrisoare că în ultimul timp trimitea tot mai multe secretare la universitate, chiar universitatea care-i oferise lui Jessie un loc la studii când avea optsprezece ani şi ea refuzase. Vreau doar un an de pauză, îi explicase ea mătuşii sale. Să mai călătoresc şi eu puţin înainte de a-mi continua studiile. Se aşteptase din partea lui Dorothy să protesteze, însă, deşi nu-şi dăduse tocmai aprobarea, nu se împotrivise, cu singura condiţie ca măcar să urmeze un curs fulger de secretariat după terminarea şcolii. Jessie privi în jos, cu o umbră de melancolie în ochi. Într-un fel sau altul, acel an de amânare a universităţii se extinsese la patru. Poate de această dată ar trebui totuşi să-şi găsească locul şi să înceapă să se gândească la o carieră. Problema era că îi plăcea această viaţă boemă. Poate că n-avea: prea mulţi bani sau bunuri materiale, dar avea libertate şi nu era legată de nici un loc anume. Puse mâna pe clanţă, ezitând. Poate ar ft trebuit să-i scrie lui Dorothy şi să-i spună că vine. Mătuşa ei va fi surprinsă, fireşte, să o vadă. Dar se va bucura? Ei, asta-i, se apostrofa, încă nehotărâtă dacă să intre sau nu, de ce lăsă neîncrederile din copilărie să o chinuie chiar şi acum, după atâţia ani? Era o femeie în toată firea, nu o fetiţă de nouă ani. Împinse încet uşa şi intră în încăpere observând-o imediat pe femeia din spatele biroului. Cam de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul negru strâns îngrijit la spate şi îmbrăcată într-un costum sobru, aceasta răspândea un aer de siguranţă şi eficienţă. Dorothy Ronwood nu era doar mătuşa ei, gândi Jessie cu afecţiune ci şi, pentru ultimii treisprezece ani, mamă, soră, prietenă, toate la un loc. Bună, mătuşică, murmură ea prefăcându-se că se alintă. Femeia ridică privirile din teancul de hârtii care se afla faţa ei şi avu o uşoară tresărire. Bună, nepoţico, răspunse ea sec, însă în ochi i se ghicea un zâmbet cald. Pari îngheţată de frig... Vai de mine, Jess, în picioarele goale şi pantofi decupaţi în decembrie? Dacă n-am ghete, dădu Jessie din umeri nepăsătoare. Cât era de tipic pentru mătuşa ei să n-o întrebe imediat cum de venise aşa, pe neaşteptate, şi să ia totul ca pe ceva normal, purtându-se ca şi cum trecuseră zile, nu luni întregi de când nu se mai văzuseră. Se întâmpla oare vreodată să o tulbure ceva pe Dorothy? Am luat mai devreme avionul, spuse Jessie, cu subînţeles. Adică două luni mai devreme. Se gândise iniţial să se întoarcă în Statele Unite în februarie, când expira contractul de muncă de un an. Se apropia Crăciunul şi i se făcuse dor de casă, recunoscu ea în gând. Îi venea să se repeadă să-şi îmbrăţişeze mătuşa, însă Dorothy nu fusese niciodată omul care să-şi arate zgomotos sentimentele. Ce-i cu părul tău? E mai practic aşa. Era atât de cald acolo. Jessie îşi trecu o mână prin părul roşcat, zburlit şi uşor ondulat. Încă i se mai strângea inima gândindu-se la pletele bogate şi lungi, de pe vremea când nici nu-şi dădea seama cât de bine-i stătea de fapt cu părul tuns aproape băieţeşte ce-i punea în evidenţă pomeţii înalţi şi trăsăturile delicate, ochii limpezi, de un gri deschis şi gura plină, bine conturată. Începu din nou să vorbească, însă trebui să-şi înăbuşe un căscat. Cred că eşti frântă de oboseală. Ţi-e foame sau vrei să te trânteşti în pat şi să nu mai ştii de nimic? Întrebă Dorothy închizând dosarul din faţa ei. Eu pregătesc un peşte pentru cină. Adică, trebuie să-l cumpăr mai întâi. Nu vrei să faci o baie? Jessie dădu din cap, gândindu-se cu plăcere la căldura învăluitoare a apei. Dacă ar mai putea rămâne trează până să facă baie! Abia acum simţi oboseala, aproape că-i era rău. Ar fi avut atâtea să-i povestească lui Dorothy, atâtea întrebări să-i pună, doar trecuseră zece luni... Dar efortul era prea mare în momentul acesta. Vorbim mâine, murmură Dorothy. Mergi sus, în apartament. Nu-ţi face griji cu peştele acela,,., eu, una, nu mai mănânc nimic şi afară e o ploaie... Dorothy scoase dintr-un dulăpior o pelerină de ploaie şi şi-o puse peste haine. Şi-aşa aveam de pus o scrisoare. Şi agenţia? întrebă Jessie. Suzy unde-i? adăugă, referindu-se la femeia între două vârste care lucra ca si recepţioneră pentru Dorothy. Nu cumva a plecat? Are gripă, răspunse Dorothy laconic, legându-şi cordonul. Jumătate din fetele noastre s-au îmbolnăvit. Atunci te aştept aici până te întorci, zise Jessie îndreptându-se spre calorifer să-şi încălzească mâinile. Nu-i nevoie. Azi nu mai e programat nimeni, aşa că pot sa încui. Dorothy îşi luă umbrela, îşi agăţă pe umăr geanta şi ieşi vioaie din încăpere. Jessie îşi luă şi ea rucsacul şi se întoarse în biroul mătuşii sale, deschizând uşa ce dădea într-un hol mic şi urcând scările înguste. Ultimele trepte le urcă în fugă, fiindcă se auzea sunetul insistent al telefonului. Aprinzând lumina, ridica receptorul din furcă: Domnişoara Ronwood? întrebă o voce curtenitoare de bărbat, înainte ca ea să fi apucat să spună ceva. Da, aprobă ea fără să se gândească prea mult şi râzând încântată de apariţia unei pisici pufoase care i se gudura la picioare. Dolly, zise ea aplecându-se să o mângâie. Thomas Bannister. Jessie îşi trecu o mână prin păr, încercând să lupte cu somnul acumulat de mai multe zile. Bannister... Bannister. Sigur, profesorul cel imposibil. Şi, judecând după tonul vocii, nu părea în cea mai bună dispoziţie. Parcă n-ar fi fost, totuşi, chiar atât de bătrân cum şi-l imaginase, dar telefoanele astea mai au câteodată darul de a schimba vocile. Cred că am o oarecare nelămurire, domnişoară Ronwood, spuse el pe un ton controlat, însă oarecum nervos. Am crezut cu naivitate că agenţia dumneavoastră se ocupă cu plasarea de secretare eficiente şi competente. Nu mi-am dat seama că de fapt vă ocupaţi cu terapia femeilor care suferă în dragoste. Jessie îşi frecă ochii obosiţi. Asta îi lipsea. Un comediant. Domnule profesor Bannister, începu ea hotărâtă, însă el n-o luă în seamă. Pot să fac şi eu o sugestie? Poate că în loc să ofteze toată ziua şi să se uite pe geam, fetele astea nefericite ar face mai bine să ia nişte cursuri de gramatică. Cele care termină un asemenea curs pot chiar să folosească după aceea un dicţionar. Arogant nenorocit, îngâmfat şi sarcastic..., gândi Jessie nereuşind să-şi oprească un căscat. Vocea de la celălalt capăt al firului se opri brusc, apoi zise: Vă plictisesc? Nu, mă provocaţi, îi veni lui Jessie să spună, tentată să răspundă afirmativ' Oricât ar fi vrut însă să îi ia apărarea agenţiei şi oricât de impertinent îi vorbea profesorul Bannister, era un client al lui Dorothy şi nu trebuia să-l supere. In plus, nu era agenţia ei şi n-avea nici un drept să se amestece. Cel mai bine era să-l lase în grija lui Dorothy pe încântătorul profesor. Cel puţin acum îl făcuse să tacă şi putea să-i explice că nu era domnişoara Ronwood care credea el. De fapt, sunt... Începu ea, frecându-şi exasperată nasul, căci vocea o întrerupse imediat: N-am acum timp să ascult scuze întârziate. Totuşi, de dragul bunului simţ şi în ciuda judecăţii mele, sunt gata să mai dau o şansă agenţiei dumneavoastră. Aştept să-mi trimiteţi pe cineva mâine dimineaţă. La nouă punct. Bună seara, domnişoară Ronwood. Dar eu nu sunt... se repezi Jessie uitându-şi manierele elegante, însă legătura se întrerupsese. Oare Thomas Bannister mai ascultă şi altceva în afara propriei voci? Era dispus să mai acorde o şansă agenţiei. Ce mărinimie... Ce generozitate incredibilă! Punând receptorul jos, nici nu se mai gândi la profesor şi se îndreptă spre dormitorul ei. Se duse la geam şi se uită la grădina din spate. În depărtare se zăreau, prin întunericul din ce în ce mai adânc, pajiştile de pe malul râului de la care-şi trăgea şi casa numele. Vara, câmpul era presărat cu flori sălbatice. În seara aceasta se vedeau numai bălţi, iar Jessie ştia că, dacă ploaia continua toată noaptea, dimineaţa se va întinde în zare un lac. Trase perdelele şi se întoarse, inima umplându-i-se de o bucurie ascunsă la vederea camerei atât de familiare, colorată în galben şi bej. Pe un perete se întindeau rafturi cu cărţi. Nu o lăsase niciodată inima să arunce o carte, aşa că mai avea încă toate cărţile ilustrate, cu poveşti din copilărie. Manuale vechi, cărţi de colorat, fără coperţi şi cu foile rupte, se luptau pentru spaţiu cu romanele şi volumele de poezie ale marilor clasici într-o confuzie dezordonată. Într-o zi, îşi promise ea, va face ordine şi le va aranja cât de cât mai omeneşte. Harta lumii, împânzită cu ace colorate, domina peretele opus. Cu acele cu gămălie galbenă însemnase drumul ei prin Noua Zeelandă unde petrecuse o vară lucrând într-o tabără de copii înainte de a străbate ţara cu autobuzul, la venirea toamnei. Acele cu gămălie albastră erau rezervate Europei. Elveţia, unde lucrase ca secretară... Franţa, unde mersese la cules de struguri... Italia... Spania. Nu stătuse niciodată undeva destul de mult încât să se ataşeze de locuri sau de vreo persoană anume. Se dezbrăcă, scoase din dulap o cămaşă de noapte şi o puse pe ea. Îşi va desface bagajul mâine, hotărî ea, aşezându-se pe marginea patului cu rucsacul pe genunchi. Acum nu voia să-şi scoată decât câteva lucruri: pieptenele, periuţa şi cadoul pentru Dorothy. Scotoci după obiectele de toaletă pe care le ţinea într-o trusă de plastic. Scoase apoi geanta cu acte şi alte lucruri de valoare şi împrăştie conţinutul pe pat. Paşaportul, banii, colierul de opal primit de Dorothy de la Kevin Brady şi un tabloaş din care-i zâmbeau părinţii ei. Le privi chipurile senine şi apoi aşeză tabloul pe noptieră. Timpul îi alungase durerea şi nu mai simţea acel dor cumplit străpungându-i inima ca un pumnal. Sentimentele îi deveniseră mai obiective. Bărbatul şi femeia care muriseră în acel accident de maşină nu-i fuseseră doar tată şi mamă, erau doi oameni care-şi pierduseră viaţa prea devreme. Deci nu-i mai părea acum rău doar pentru ea, ci şi pentru ei. Jessie intră în pat şi îşi aţinti privirile în tavanul alb. Câteodată se temea că, dacă n-ar fi fost fotografia, ar fi uitat chiar cum arătau părinţii ei. Nu-şi mai amintea de vocea lor şi nu putea vizualiza expresia de pe chipul lor. Avea nouă ani când muriseră ei... De ce nu putea totuşi acum, când se gândea cu destulă detaşare la moartea lor, să readucă în minte momentul... Bineînţeles, n-ar fi trebuit atunci să tragă cu urechea la uşa sufrageriei în aceea după-amiază acum treisprezece ani. Dar ştiuse că va avea loc un consiliu de familie în care, la o săptămână de la accident, i se decidea ei viitorul... Dacă n-ar fi călătoria asta în jurul lumii... Probabil că putem s-o anulăm... spusese bunica ei, care îi împletea întotdeauna puloverele şi-i făcea prăjitura preferată. Dar cred, continuase ea, că totuşi Jessie ar fi mai fericită cu cineva mai tânăr. Are nevoie de o influenţă feminină, spusese unchiul Ben, cel care obişnuia s-o ducă pe umeri. Ar fi fost altceva dacă eu aş fi fost însurat... De fapt cred c-aş putea angaja o femeie să aibă grijă de ea. Eu nu mai am mult şi nasc, iar gemenii mei abia dacă au împlinit trei ani. In plus, Conan e plecat mai tot timpul cu afaceri, aşa că nu ştiu cum rn-aş descurca să mai cresc un copil, se scuzase mătuşa Sharon care-o lăsa s-o ajute când le făcea baie lui Robert şi Polly. Cred că soluţia cea mai bună ar fi o şcoală cu internat. Aşa ar fi printre copii de vârsta ei. Iar noi putem face cu rândul s-o luăm cu noi în vacanţe, zisese unchiul Brett, cel care o învăţase să meargă pe bicicletă. Chiar şi acum, Jessie îşi amintea groaza care-i întunecase atunci minţile. In afară de părinţii ei, aceştia erau oamenii la care ţinea cel mai mult pe lume şi crezuse că şi ei o iubeau la fel de mult. Şi iată că nici unul nu o voia. Ei bine, uite că nu-i păsa. N-avea nevoie de nimeni. Nu, nu va plânge... Jessie poate sta la mine, se auzise o voce calmă, dar hotărâtă. Ei, haide, Dorothy, fii rezonabilă. Cum rămâne cu toată cariera ta? Şi apoi o  în New York nu-i cel mai potrivit loc pentru un copil... Dorothy nu se lăsase convinsă de restul familiei. Îşi părăsise slujba de la compania farmaceutică, îşi vânduse garsoniera şi se mutase în Iowa, unde îşi deschisese o agenţie... şi îi oferise un cămin nepoatei sale.   Jessie deschise din nou ochii. Pentru o clipă rămase dezorientată în întuneric, apoi întinse o mână şi aprinse veioza. Dorothy venise, probabil, şi o găsise adormită, fiindcă acum era acoperită cu o pătură. Se uită la ceas. Şase. Deci nu dormea decât de vreo oră. Se dădu jos din pat, îşi legă un cordon şi ieşi încetişor din cameră, constatând surprinsă că era întuneric peste tot şi Dorothy nu se zărea nicăieri. Şi atunci îşi dădu seama: era şase dimineaţa! Merse în vârful picioarelor de-a lungul coridorului spre bucătărie, ca să n-o trezească pe mătuşa ei. Plănuia să-şi facă un ceai şi apoi să facă mult aşteptata baie. Umplu ibricul şi-l puse pe foc, apoi scoase din bufet o ceaşcă. Pisica ieşi de undeva, de sub bufet, miorlăind şi cerându-şi mâncarea de dimineaţă. ’Neaţa, Jess. Jessie o văzu pe Dorothy în uşa bucătăriei, cu părul negru căzându-i pe umeri, în dezordine. A, Dorothy, scuză-mă. Te-ai trezit? Eram deja trează, zise mătuşa ei scoţând încă o ceaşcă din bufet. Ai dormit bine? Buştean, zise Jessie turnând apă în ceainic şi lovindu-se apoi cu palma peste umăr. Doamne, exclamă ea, era să uit! A sunat profesorul Bannister când erai plecată. Credea că eşti tu la telefon şi nici nu m-a lăsat să-i explic cine sunt. Trebuia să-ţi las un bilet. Nu-ţi fa probleme, spuse Dorothy liniştită, scoţând din frigider o cutie cu lapte. Ar fi trebuit să-l sun eu ieri, dar voiam să aştept până pot sta de vorbă ca oamenii cu Cindy şi să văd despre ce este vorba, căci ieri n-am putut sta prea mult. Şi, deci ce-a zis? întrebă ea, turnându-şi ceai. Jessie îi spuse pe scurt mătuşii sale despre ce vorbise cu Thomas Bannister şi apoi rânji. Trece-l pe lista neagră, sugeră ea. Dorothy sorbi din ceaşcă. Se poate să aibă şi el dreptate, admise ea calmă. Cindy e de obicei foarte competentă, dar s-a despărţit de logodnicul ei acum o săptămână şi e cam greu s-o scoţi la capăt cu ea. Am pus-o să se ocupe de recepţie în ultimele zile, adăugă ea oftând şi trecându-şi mâna prin părul bogat. N-ar fi trebuit să i-o trimit profesorului, dar cu gripa asta nici n-am prea avut de unde alege, iar Cindy mă asigurase că şi-a revenit. Şi atunci ce-o să facă azi la ora nouă? Ei aşteaptă să-i trimiţi pe cineva. Dorothy dădu din umeri. Am să-i dau telefon să-i spun că n-am pe nimeni disponibil. Ce să fac, am să pierd un client, dar asta-i situaţia. Jessie nu se lăsă păcălită de indiferenţa ei. Şi asta nu-ţi afectează afacerile? Nu direct, presupun, spuse Dorothy. E prima oară când apelează la agenţia asta, aşa că nu-i tocmai un client de bază. Dar e profesor de istorie la universitate şi aş putea pierde alţi clienţi mai importanţi dacă răspândeşte zvonul că agenţia asta nu-i de încredere. Deci nu se înşelase presupunând că Thomas Bannister preda la universitate. Şi-l imagina ţinându-şi cursurile, ascultând-şi cu mare plăcere propria voce şi tăind elanul oricărui student care avea curajul să-l întrerupă. Şi pentru ce anume are nevoie de secretară? Întrebă Jessie. N-ar trebui să fie în vacanţă la ora asta? Scrie o carte. Da, fără îndoială, un tratat interminabil de istorie pe care plănuia să-l bage pe gât generaţiilor viitoare de studenţi. De ce nu-l scrie de mână şi nu-l dă cuiva să-l bată la maşină după aceea? Cred că-i vine mai uşor să dicteze. Probabil că-i place să se ştie ascultat cuvinţel cu cuvinţel, gândi Jessie. Ei, bine, poate n-o să-i fie prea greu să-i facă hatârul câteva zile, până ce Dorothy găsea pe altcineva. Merg eu, dacă vrei. Dorothy o măsură cu privirea. Eşti sigură? Jessie înclină din cap. Excelent. Mulţumesc. Jessie zâmbi, privindu-şi ceaşca de ceai. Dorothy nu pierdea niciodată vremea cu platitudini, nu făcea caz de nimic, ştia că dacă i se făcuse o ofertă trebuie s-o ia ca atare. Şi unde locuieşte? în zona universităţii? Nu. Într-o casă aproape de William. S-a mutat acolo de vreo câteva luni, de când a ocupat postul la universitate. De fapt, nu l-am întâlnit în persoană, am vorbit doar la telefon. Nu ştiu mare lucru despre el. Dar se interesase despre el la universitate, îşi zise Jessie. Dorothy n-ar trimite niciodată o secretară în casa unui bărbat fără să verifice mai întâi dacă poate avea încredere în clientul respectiv. Şi cum mai e cu William? întrebă ea, fiindcă în ultimele scrisori Dorothy nu mai pomenise de el. Vă mai vedeţi? Din când în când, zâmbi Dorothy, însă Jessie văzu imediat umbra din privirile ei expresive. William Tyson, gândi ea, omul acesta merita să-l pună o bombă sub-pernă. Poate asta l-ar fi trezit şi pe el la realitate, să n-o mai considere pe Dorothy datoare, cumva, să-l iubească. Ar merita ca ea să se îndrăgostească de altcineva  şi în felul acesta s-o piardă. Îşi dădu seama că mătuşa ei o privea ţintă şi se uită spre ea. Mă bucur că te văd iar acasă, Jess. Mi-a fost dor de tine. Jessie se simţi cuprinsă de emoţie. Ştia cât de greu îi venea lui Dorothy să-şi exprime sentimentele. Poate chiar din cauza asta avea probleme cu William. Şi eu mă bucur că m-am întors, răspunse ea veselă. Nici nu se gândise că lui Dorothy i-ar putea fi dor de ea, că s-ar putea simţi vreodată singură... La naiba, iar ea era atât de egoistă! La douăzeci şi doi de ani, Dorothy îşi schimbase viaţa pentru ea. Şi ea ce făcuse în schimb? De cum prinsese ocazia se grăbise să o şteargă în lumea largă. Încă o ceaşcă? Îhm. Mulţumesc, spuse Jessie absentă Dorothy. Da. Mm... Nimic. Jessie întinse ceaşca, simţindu-se deodată stânjenită. Nu Dorothy era cea care nu-şi putea exprima sentimentele sau afecţiunea, îşi dădu ea seama, ci ea. Era atât de spontană, de naturală şi perfect în largul ei cu oameni pe care abia dacă îi cunoştea, dar când începea să ţină cu adevărat la cineva, înăuntrul ei ceva se strângea ca într-un cleşte. Devenea falsă, exagerată. De exemplu, băiatul acela irlandez pe care-l întâlnise după ce ajunsese în Noua Zeelandă. Îl fusese recunoscătoare că o ajutase să-şi dea seama cum stau lucrurile, cum se trag sforile, îi plăcuse compania lui şi o încântaseră sărutările lui cuminţi. Ţinuse la el. Chiar foarte mult. Şi atunci de ce nu lăsase relaţiei dintre ei nici o şansă? De ce dăduse imediat înapoi când simţise că el ar fi vrut şi altceva decât o prietenie romantică, nevinovată? Fiindcă nu era încă pregătită să-şi asigure o asemenea responsabilitate pentru o legătură serioasă. Atâta tot. Sigur, era normal la vârsta ei. Ridică ceaşca şi sorbi încet, încercând să-şi alunge gândurile şi să se simtă bine.   Ploaia se transformase în lapoviţă, iar Jessie opri maşina  pe iarba din faţa casei de cărămidă roşie. Într-o parte se întindea pământ arat, iar în cealaltă un pâlc de copaci, după care, mai încolo, era ferma pe lângă care tocmai trecuse cu maşina. Încuie portiera maşinii lui Dorothy şi îşi trase peste părul roşcat gluga paltonului cenuşiu, apoi, încruntându-se, înainta pe cărarea pietruită până la uşa de Ia intrare. Ghetuţele albastre, asortate cu fusta şi puloverul pe care le împrumutase de la Dorothy, nu aveau tocuri mari, însă după pantofii ei uşori purtaţi de atâta vreme, se simţea acum incomodată de o încălţăminte ceva mai înaltă. Urcă treptele de la intrare şi sună la uşă. Dinăuntru se auzi lătratul unui câine. Jessie se întoarse pe călcâie şi privi grădina împânzită de tufe de trandafiri şi copaci de tot felul. Probabil că în timpul verii era o privelişte splendidă,un belşug de culori şi miresme, îşi imagină ea şi zâmbi. Cum profesorul nu locuia aici decât de vreo câteva luni, era clar ca nu el pusese la punct grădina, dar probabil că tocmai aceasta îl influenţase în alegerea căsuţei izolate în mijlocul naturii. Pe semne că era şi el aproape de pensie şi se gândea să-şi petreacă timpul liber plimbându-se printre trandafiri, soluri cultivate cu grijă, meritând să fie expuse la festivaluri de horticultura. Cindy, predecesoarea ei, depăşise cu siguranţă orice limite cu o zi în urmă. Bătrânul universitar era probabil un om aşezat, numai că la telefon se întâmpla si nu prea ştie cum să vorbească. Uşa se deschise şi Jessie se trezi deodată privind în  adâncul unor ochi albaştri, plini de solemnitate şi încadraţi de o faţă mică. Fusese convinsă că profesorul era un celibatar convins, că nu avea nevastă şi copii. Dar băieţelul acesta de vreo cinci ani era, cu siguranţă, prea mic să fie copilul lui. Atunci, nepot. Bună ziua. Sunteţi taxiul? întrebă foarte serios băiatul, încheindu-şi cu grijă nasturii de la hainele de şcoală. Nu, spuse Jessie luându-şi şi ea un ton grav şi gândindu-se cât de adorabil arăta copilul cu şepcuţa îndesată pe cap. Sunt o fată. Începu să zâmbească, văzând că-l făcuse să râdă, cu marca ei şugubeaţă dovedind că şi el avea simţul umorului. Vrei să-i spui buni... domnului Bannister că sunt aici? Vine şi el imediat, spuse el încruntându-se, fiindcă ajunsese la ultimul nasture şi nu mai găsea butoniera. Ai încheiat sus cu una mai mult. Instinctiv, Jessie se aplecă şi-i încheie hăinuţa cum trebuie. Mulţumesc, zise băiatul cu seriozitate, privind-o acum de la acelaşi nivel. Ştii, mi se clatină un dinte, spuse el deodată, cu nonşalanţă. Deschise gura larg şi îi arătă unde, fericit că ea părea să-l ia în serios şi-l privea admirativ. Jessie se ridică şi rămase înmărmurită, fiindcă în pragul uşii stătea acum un bărbat cu un câine negru lângă el. Preocupată de băieţel, nu-l auzise venind şi se întreba acum de câtă vreme stătea acolo şi o privea. Jacheta acestuia stătea neglijent pe el, descheiată, dezvăluind muşchii puternici ce se ghiceau sub puloverul de caşmir. Picioarele lungi şi puternice erau puse în evidenţă de pantalonii strâmţi, ca de armată. Iritată de nodul în gât pe care îl simţi deodată, Jessie înălţă capul şi observă imediat răceala din ochii albaştri şi trăsăturile dure, masculine. Obrazul neras era la fel de întunecat ca şi părul negru, însă umbra de barbă nu reuşea să ascundă sau să îndulcească bărbia dreaptă şi gura hotărâtă. Simţi miros de săpun şi presupuse că bărbatul se trezise târziu şi nu avusese timp decât să facă un duş şi să arunce pe el nişte haine. Domnul Bannister, întrebă ea zâmbind pentru a-şi ascunde stânjeneala şi la răspunsul lui scurt, printr-o mişcare a capului, îi întinse o mână pentru a-i distrage atenţia de la expresia uimită de pe faţa ei. Bărbatul acesta înalt, solid, nu putea fi profesorul Bannister. Din motive iraţionale, sfidând logica, refuza să-i accepte identitatea, agăţându-se de imaginea mentală a bătrânului iubitor de trandafiri, cu inima de aur. In primul rând că avea câteva decenii lipsă, treizeci şi ceva de ani, şi în al doilea rând avea înfăţişarea unuia care lucrează undeva în aer liber, făcând o muncă în exclusivitate fizică, nu a unui profesor universitar care-şi petrecea ziua la o catedră. Nu se putea să fie Thomas Bannister, se încăpăţâna ea să gândească. N-o încântă ideea de a-şi petrece opt ore pe zi în apropierea acestui bărbat şi numai la gândul acesta se cutremură, speriată de intensitatea cu care refuza să accepte această stare de lucruri. El nu-i luă în seamă mâna întinsă. Aţi întârziat, zise el cu o voce dezarmant de familiară, care-i distruse şi ultima speranţă şi o aduse lepede cu picioarele pe pământ, enervată de o asemenea remarcă. În primul rând, nu întârziase. Pornise chiar foarte devreme de acasă şi, uitându-se la ceas, văzu că era într-adevăr, fără zece. Enervarea se transformă în exasperare fiindcă, fără să spună un cuvânt, Bannister trânti uşa în urma lui şi îl împinse pe băiat înainte, spre maşina lui Dorothy. Domnule Bannister! încercă ea să protesteze în urma lui. Ghete afurisite! Şi omul ăsta oare nu asculta niciodată pe nimeni? Se înşelase, într-adevăr, în privinţa vârstei, însă prima impresie asupra caracterului său se confirma pe deplin. Dar eu nu sunt... Încercă ea să-i explice. Şi ce staţi acum şi vă uitaţi ia mine, fir-ar să fie, îi taie el vorba, privind-o nervos de lângă maşină. Descuiaţi portierele. Băiatul îl trase de mânecă. Ce e, Mark? Jessie rămase surprinsă de schimbarea bruscă a tonului vocii, când se adresase copilului. Toată nervozitatea îi dispăruse. Cred că acela este taxiul. Thomas se uită spre şosea, unde se vedea apropiindu-se o maşină pe uşile căreia era o reclamă a firmei locale de taxiuri. Hm... mormăi el privind înspre Jessie. Deci eşti de la agenţie, schimbă el deodată modul de adresare. De ce ai lăsat toată aiureala asta să continue, în loc să te fi prezentat prompt? Se apropie de ea, impunător, privind-o drept în faţă cu ochii de un albastru sfredelitor. Poftim, zise el scoţând din buzunare nişte chei şi întinzându-i-le. Jessie întinse mâna şi le luă, conştientă brusc de atingerea degetelor lui pe palma ei. Contactul fizic abia de avusese loc, însă mâna ei începuse să tremure uşor, cuprinsă de valurile de căldură. Mă întorc după ce-l las pe Mark la şcoală! Vocea puternică şi sonoră scăzu în tonalitate, în timp ce sprâncenele coborâră, aproape unindu-se într-o linie întunecată. Mergi şi aşteaptă în casă. Jessie simţi o strângere în stomac văzându-l cum o priveşte de la înălţimea lui. Ii simţea ostilitatea iradiind din întregul corp, iar umbrele din priviri se adânceau când se uita în ochii ei. Cum era posibil să-i trezească o asemenea antipatie unui străin, cu care abia de schimbase vreo două vorbe? Ia-ţi o pauză pentru cafeaua de dimineaţă. Lustruieşte-ţi unghiile. Visează la prietenul tău. Citeşte-ţi revistele. Să închei cu toate până mă întorc şi să nu-mi mănânci mie din timp după aceea. Jessie se simţi mai relaxată, gata să zâmbească. Deci îl judecase greşit. Avea de fapt, simţul umorului. O tachina, încadrând-o în imaginea tipică a secretarelor blonde şi cu minte scurtă, atât de îndrăgită de scenariştii comediilor de televiziune. Însă zâmbetul îi îngheţă când îi întâlni privirea dură şi deloc dispusă să-i răspundă zâmbetului, şi chipul parcă de granit. Doamne, cât de serios era! Înseamnă că nu glumise nici un moment... Înainte să aibă vreme să se gândească la asta, el se întoarse şi se îndreptă spre taxi, lăsând-o pe Jessie să privească descumpănită în urma lui, urmărindu-i cu uimire şi supărare silueta înaltă şi hotărâtă. Era cel mai îngrozitor şi necioplit bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, un snob intelectual arogant şi bădăran. Nu era de mirare că îi trebuia o secretară pe termen limitat, căci nimeni cu mintea la cap nu l-ar fi suportat multă vreme şi n-ar fi acceptat să fie tratată ca o prostuţă. Cindy fusese, fără îndoială, una din multele secretare care se perindaseră pe acolo şi fuseseră nevoite să plece. Se uită cu ochii micşoraţi înspre maşina lui Dorothy. De ce ar mai rămâne să suporte impoliteţile acestui bărbat? Avea toate motivele să se urce chiar acum în maşină şi să se întoarcă în oraş. Mătuşa ei avea să înţeleagă şi să-i dea dreptate, dacă va auzi ce soi de om era Thomas Bannister. La naiba! Probabil că apelase la agenţia lui Dorothy doar pentru că fusese refuzat de altele. Toate instinctele îi spuneau să urce în clipa aceea în maşină şi să plece. Se strâmbă. Îşi dădea seama că nu putea să-şi alunge acele simţăminte revoltătoare care se insinuau undeva în adânc. Vrând-nevrând, trebuia să recunoască totuşi că dorinţa de a fugi n-avea de fapt nimic de-a face cu manierele lipsite de eleganţă ale viitorului ei şef, ci cu ceva greu de definit. Of, Doamne, se certă ea în gând. Ce, era o şcolăriţă timidă care să fie redusă la o bâlbâială speriată doar din pricina unor cuvinte mai aspre? Strânse din dinţi. Nu, nu putea să se întoarcă la Dorothy să-şi recunoască neputinţa şi să lase agenţia baltă. Îşi recăpăta încrederea în sine. Îi venea acum să râdă de momentul de panică dinainte. Nu se va lăsa intimidată de un şovin dictatorial învăţat să domine. Nu exista pe lumea asta nici un Thomas Bannister căreia să nu-i poată face faţă. Cufundat în lumea lui îngustă, universitară, îşi dezvoltase, pare-se o imagine exagerată asupra propriei importanţe şi probabil că îşi învăţase studenţii să ia poziţie de drepţi la cel mai mic gest al său. Se întoarse brusc şi o luă hotărâtă pe cărarea pietruită până la uşa casei. Nu se va lăsa speriată şi nu va fugi scheunând din faţa unui bărbat. Cu atât mai puţin din faţa lui Thomas Bannister!  

  ÎNTOARCEREA LUI MARK SANDRA BROWN CAPITOLUL 1   Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În dimineaţa aceasta, însă, era numai neliniştită. «Nu, n-ar fi corect!» îşi spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverşunată?». Pentru o clipă, se opri în faţa clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandreţe către acoperişurile din tablă roşie şi către curtea bine întreţinută. Trecuseră deja trei ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puţină vreme, asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simţea că are drepturi de proprietate asupra acestui loc. Deschise uşa laterală şi-şi scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele negre. «Lua-i-ar naiba pe bancherii ăştia afurisiţi! Oare nu văd că Tom are nişte mâini de aur? Şi că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere: muncitor, cinstit, cu simţul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine ştia că această disciplină era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicaţiilor? Un om atât de inteligent, cu atâta imaginaţie ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să rămână la suprafaţă şi să scape de toate mizeriile astea financiare!» Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse şirul gândurilor. Vântul îngheţat de ianuarie îi înroşise faţa plăcută şi făcea să-i strălucească privirea limpede. — Bună ziua, domnişoară Neil! Am întârziat puţin... Cu toată zăpada căzută în dimineaţa asta, autobuzul de-abia se târa! Îşi scoase impermeabilul şi îl aşeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care stătea de obicei. —Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri. —O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă haina roşie a lui Julie,ț    apoi reveni la birou frecându-şi mâinile. —De fapt, ce are aşa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă? —Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv. Pentru moment, era inutil s-o neliniştească pe Lucy spunându-i că de întrevederea cu Mark Preston, bogatul om de afaceri, depindea soarta lor, a tuturor. Dacă avea să-i placă ceea ce va vedea în fabrică, grijile lui Tom aveau mari şanse să ia sfârşit. Dacă nu... Ei bine, puteau să se înscrie cu toţii pe listele de şomaj! Julie îşi aranja pliurile fustei roşii şi se privi o clipă în oglinda cea mare. Cu o mişcare abilă a perlei, dădu o notă de prospeţime pletelor sale grele, negre şi strălucitoare, strânse cu câteva clipe mai devreme într-un coc mare deasupra cefei.Trebuia neapărat să-i ofere acestui Mark Preston imaginea unei societăţi bine condusă şi Julie trebui să admită că avea tot ce i se cerea unei femei de afaceri. Doar că ar fi preferat să nu aibă atât trac! —Vrei să faci nişte cafea, Lucy? Ştiu că e încă devreme, dar asta ne va ţine în formă. —Bineînţeles, domnişoară Neil. Şi tânăra dispăru în mica încăpere ce ţinea loc de bucătărie. Julie împinse uşa biroului pe care-1 împărţea cu Tom. Nu-i văzuse maşina în parcare. În aşteptarea sosirii lui, urma să pună puţină ordine în dosarele pe care le examinaseră în ajun, până seara târziu, pentru a pregăti întrevederea decisivă din dimineaţa aceasta.Dar Tom se afia deja acolo, aşezat la biroul. Îi surâse. —Bună ziua, Julie! —Ia te uită, eşti aici? Unde ţi-e maşina? —Am avut o pană aseară. Am venit cu autobuzul. Julie îşi studie directorul cu nelinişte: ce paloare pe faţa lui trasă! Se feri să facă vreo remarcă: trebuia neapărat să mimeze buna dispoziţie, să nu se lase pradă descurajării. —E o prostie! exclamă ea. Aş fi putut să trec să te iau de acasă! Acasă... O casă mare, goală, glacială, sinistră, în care trăia singur de la divorţ. Îi zâmbi cu recunoştinţă şi-şi trecu mina prin păr. Tom Larck se apropia de patruzeci de ani. Era un bărbat robust, plin de umor... Şi, totuşi, fruntea înaltă îi era brăzdată de riduri adânci, mult prea adânci pentru vârsta lui. —Simţeam nevoia să fac mişcare, răspunse el. Mi-am putut pune la punct expunerea din dimineaţa asta: discursul condamnatului la moarte, adăugă el, chicotind macabru. —Foarte amuzant, domnule Larck! comentă Julie fără un zâmbet. Ţi-ai luat micul dejun? —Păi... Nu-mi mai aduc aminte. Ştiu doar că era foarte frig în casă, atunci când m-am trezit Probabil că instalaţia de încălzire este încă stricată... Săracul Tom! Fusese lăsat singur chiar în momentele când ar fi avut cea mai mare nevoie de îmbărbătare! Julie îşi deschise geanta şi scoase un pachet învelit cu grijă. —Noroc că sunt aici! Am pregătit nişte sandwichuri, în caz că... La început, nu spuse nimic, ci se mulţumi doar s-o privească cu un aer pe care începea să i-1 cunoască. Apoi scutură încet din cap: —Julie! Julie cea de neînlocuit.. Sorbind din cafeaua adusă de Lucy, se cufundară din nou în analiza subiectului care le stătea pe sufiet: firma Larck. Dincolo de geam, Julie vedea atelierul vast în care se agitau deja vreo douăzeci de muncitori în halate albe. Fiecare asambla la bancul său piesele minuscule din care era format ultimul gadget electronic conceput de Tom. —Uite ce atmosferă minunată de lucru! murmură ea. Niciodată o grevă la domnul Larck! Niciodată un ton ridicat! —Da, e o echipă foarte bună, suspină el. Nu mai adăugă nimic, dar Julie îi ghici gândurile: va putea el să le ofere încă mult timp un loc de muncă? Şi hala asta mare, plină de viaţă şi de lumină, nu va fi în curând abandonată? Tom se răsuci brusc, luă un sandwich şi muşcă din el. —Mmm! Grozav! Dar spune-mi, Julie, nu li se dă oare condamnaţilor la moarte un mic dejun copios înaintea execuţiei? —Tom, termină cu glumele astea sinistre! Totul va fi bine! Acest Mark Preston va fi, cu siguranţă, impresionat de întreprindere şi de ideile tale. Ne va ajuta. —Mi-ar place să fiu la fel de sigur ca tine... Din păcate, îi va fi suficient să arunce o privire asupra situaţiei noastre contabile pentru a-şi pune frâu! Cifrele de afaceri din ultimele două luni sunt elocvente... —Măcar dacă banca s-ar fi arătat mai înţelegătoare! —Sigur, ne-ar fi permis să trecem peste clipele astea dificile... Dar vor mai fi şi altele în curând. Trebuie să fim realişti: nu sunt un bun om de afaceri. —Hai, Tom, nu fi... —Ştiu ce spun, draga mea Julie. Ceea ce mă interesează pe mine e ce se-ntâmplă în atelier, nu în biroul ăsta sau în hârţoage. Sunt un creator, nu un om de afaceri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, atunci când m-am aruncat într-o astfel de aventură de unul singur. Fosta mea soţie avea dreptate: nu fac faţă. Julie preferă să tacă şi să nu evoce amintirea lui Christine. Era atât de confuză în legătură cu fosta nevastă a lui Tom, încât ar fi riscat să fie grosolană. Blonda asta drăguţă îşi părăsise,soţul acum şase luni, chiar în momentul când începuseră pentru Tom problemele profesionale. —Hai mai bine să examinăm partea bună a situaţiei, spuse ea energic. Nu ştim încă ce ne va propune acest Preston...Tom luă ultimul sandwich şi zâmbi cu ironie: —Fără îndoială că, dacă ne va găsi vreo utilitate oarecare, se va ocupa de cazul nostru! Şi ne va integra în imensul său imperiu! Dar va fi oare interesat de ceea ce fabricăm noi? Mă îndoiesc! —Are o mare experienţă, Tom. Nu se poate să-i scape valoarea produselor tale. De fapt, cum arată omul ăsta? Tom îl întâlnise recent la un seminar pe acest magnat al industriei, care venise să-şi prezinte ideile şi să relateze cum ajunsese pe culmile lumii afacerilor. —Un afacerist tipic: succesul întrupat, încredere în sine, puţină înfumurare... Ridică în slăvi hotărârea, autoritatea, plăcerea riscului... —Câţi ani are? —Vreo treizeci şi cinci. —Şi, ca bărbat, cum arată? —Înalt, cu părul negru. Multă prestanţă. Şi, desigur, toată panoplia omului bogat din cale afară: Rolls Royce, ceas de aur, haine pe măsură... —Aha! îmi imaginez: un încrezut insuportabil. Şi tiranic pe deasupra. Ridică spre ea ochii lui mari, căprui, blânzi ca ai unei veveriţe. Ea ar fi vrut să găsească o altă comparaţie. Cea pe care o făcuse nu-1 prea avantaja, după părerea ei. —Ne va fi suficient să-i oferim unul dintre zâmbetele tale cuceritoare pentru a-1 îmblânzi. În dimineaţa asta eşti mai frumoasă ca oricând. Îmi place mult fusta ta. Îşi schimbă direcţia privirii cu un efort vizibil. —Eu sunt cel ce lasă de dorit, suspină el, îndreptându-se spre oglinda atârnată pe perete. Dumnezeule! Arăt sinistru! Tocmai acum, când ar trebui să-i fac o impresie bună eventualului nostru binefăcător! Îşi strânse cu o mână gulerul desfăcut: —Director, auzi! Pfffi N-am nici măcar cravată. Detest chestiile astea... După părerea ta, mi-ar trebui una? —Păi... —Bine, am înţeles. E ora sacrificiilor: mă duc în oraş să-mi cumpăr o cămaşă decentă, o cravată... şi poate că am să trec şi pe la frizer. Preston nu vine înainte de ora 11, nu-i aşa? —Da, ora 11, aşa spunea în scrisoare. Ia maşina mea, vei merge mai repede. El se îndreptă spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, spuse: —Mulţumesc, Julie, mulţumesc pentru tot. Ce m-aş face fără tine? Pentru o clipă, privirile li se întâliră. A lui Julie, puţin surprinsă, a lui Tom, aproape rugătoare. Apoi el ieşi agitat. Imediat, ea începu să facă ordine în birou. La douăzeci şi trei de ani, avusese de mai multe ori ocazia să remarce această privire în ochii bărbaţilor. Fără vanitate, se ştia foarte frumoasă, cu părul negru, pielea de o fineţe minunată şi ochii mari, de culoarea alunei. Nu-i lipseau admiratorii şi asta de multă vreme. Dar cu Tom era altceva, în primul rând, el era mai bătrân, mai matur decât toţi cei pe care îi cunoştea. Oare se va îndrăgosti cu adevărat într-o zi? Tandreţea imensă pe care o simţea pentru el se putea transforma într-un sentiment mai profund? «Tu hotărăşti!» citise ea în privirea lui Tom. Ştia că nu era destul de sigur pe sine ca să-i facă avansuri, dacă ea nu-1 încuraja. Viitorul le rezerva oare acea  Mare Dragoste pe care n-o trăise încă nici unul din ei? Ridică din umeri cu nerăbdare: chiar că nu era momentul să se gândească la genul ăsta de fieacuri. Deocamdată, tot ceea ce conta era soarta micii societăţi. În adâncul sufietului, era, totuşi, optimistă. Mark Preston, cu fierul lui imbatabil şi experienţa lui solidă, va sesiza imediat originea problemelor lui Tom: lipsa de capital. Odată ce va fi ajutată, întreprinderea ar fi obţinut rezultate extraordinare şi va înţelege acest lucru din start. Julie aruncă o ultimă privire prin birou. Totul era bine pus la punct. «Cam vetust locul ăsta...». În sfâr it, Superman va trebui să-i accepte aşa cum sunt!ș Deschizând uşa, se îndreptă spre atelier, se opri de mai multe ori printre bancuri, pentru a afia noutăţi despre copilul unei angajate. Se nelinişti apoi, afiând de gripa alteia şi se informă dacă o altă angajată şi-a găsit, în cele din urmă, un apartament. Toate muncitoarele o salutau cu zâmbetul pe buze. Şi, în ceea ce o privea, se mira încă o dată de agilitatea degetelor lor, de precizia şi rapiditatea cu care aceste femei, de toate vârstele, minuiau aceste minuscule instrumente. Pe drept cuvânt, o echipă bună. Tom ţinea mult să le facă munca pe cât posibil mai interesantă, informându-le, dacă doreau, de starea vânzărilor, de primirea făcută de clientelă produselor lor, de noile pieţe de desfacere... Era secondat în treaba asta de doi angajaţi de mare valoare: Charlie Benson, şeful producţiei, şi Mary MacQuine. Aceasta din urmă tocmai venea pe aleea centrală. Era o tânără cu un aer preocupat, îmbrăcată cu un taior bleumarin sobru. Lucra pentru Tom şi Charlie încă de la înfiinţare, iar cei doi bărbaţi o apreciau foarte mult pentru inteligenţa ei vie şi competenţa ei desăvârşită. Mică, zveltă, cu păru roşu închis, ce-i înconjura obrazul foarte palid, părea, în dimineaţa aceea, aproape bolnavă. Cele două femei se înţelegeau destul de bine, chiar dacă Mary păstra o tăcere absolută în ceea ce privea viaţa ei personală. Julie nu ştia decât că avea grijă de bunica ei, cu care locuia. —Bună, Julie. Trebuie să-i spun ceva lui Tom. E în birou? —Nu, tocmai a ieşit în oraş. Îţi pot fi eu de folos cu ceva? —Mulţumesc, anunţă-mă când se întoarce, dacă vrei. Şi facu stânga-mprejur, gata să intre din nou în biroul în care lucra. —Numai că... în dimineaţa asta va avea o întâlnire importantă. N-o să fie liber. Mary se întoarse. —Julie, ceva nu merge, nu-i aşa? De câtva timp, Tom nu mai este el însuşi. Sper că nu-i bolnav! —Bolnav? A, nu... în sfâr it, cred că nu. Într-adevăr, Tom lua din ce în ce maiș multe pastile pentru stomac. Dar, având în vedere nervozitatea lui, nici nu era de mirare. —Nu crezi?! se răzvrăti Mary, roşind uşor din cauza indignării. Doar intră în atribuţiile tale de asistentă să veghezi asupra sănătăţii lui, Julie! Vocea îi era dură şi agresivă. —Fac tot ce pot, ripostă ea imediat, agasată de tonul pe care-1 folosise Mary. Ştii că Tom nu e genul de bărbat care se... —Serios? Atunci, bănuiesc că ştii şi faptul că, acum două zile, Tom a fost dus cu salvarea la spital. Şi că a fugit de acolo după câteva ore şi nu vrea să se întoarcă...Mary se opri brusc şi-i aruncă o privire ostilă. Ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca să le ascundă. Se răsuci repede pe călcâie, se întoarse cu spatele la Julie şi, înainte de a închide uşa în urma ei, spuse cu multă ostilitate în glas: —N-o să te las să-i faci nici un rău, Julie! —Dar, Mary... Uşa se închise cu zgomot. Julie rămase interzisă. Şocul fusese dublu pentru ea. În primul rând, afiase că Tom era într-adevăr bolnav, iar în al doilea rând, o surprinsese în mod neplăcut purtarea lui Mary. Ce avea să-i reproşeze? De ce o ura? Până atunci, se înţeleseseră destul de bine. O suspecta, oare, de ipocrizie faţă de Tom? Julie îşi aminti deodată că îi surprinsese pe Mary şi pe Tom într-un mic bar din oraş. Oare cei doi...? îşi alungă acest ultim gând, recunoscând, totuşi, în sinea ei, că această a doua supriză o duruse mai mult decât prima. Îşi simţea ameninţată prietenia dintre ea şi Tom. Simţise, ca orice femeie, că Tom ţinea la ea, că o iubea, deşi nu avusese curajul să i-o mărturisească şi nici nu şiar fi dorit ca Tom să o fi făcut. Da, era sigură de asta şi îi făcea plăcere, chiar dacă, pentru ea, Tom era doar patronul firmei la care lucrează şi, totodată, prietenul ei. Chiar dacă Mary se potrivea cu Tom, şi le-ar fi stat bine împreună, şi ea s-ar fi bucurat pentru ei doi, şi... Avea senzaţia că Tom o trădase sau că ea se înşelase. Şi asta o deranja. Poate se înşelase... Poate că Tom o iubea pe Mary. Poate erau împreună şi ea nuşi dăduse seama... Altfel, de unde să fi ştiut Mary că lui Tom i se făcuse rău şi fusese luat cu salvarea? Oricum, recunoscu în sinea ei că trebuia să se arate tolerantă şi înţelegătoare. Hotărî să mediteze la această problemă altădată. Deocamdată, avea altceva de făcut. Scutură din cap cu putere, ca pentru a-şi alunga gândurile neaşteptate şi privi de jur împrejur prin biroul mic. Ce părere îşi va face, oare, un om ca Mark Preston despre locul ăsta? Fără îndoială, îl va găsi desuet. Un birou de fier, cu un singur post telefonic şi un interfon demodat... Bătrâna maşină de scris gri pe un colţ, cele două fotolii pe jumătate lăsate... Astfel mobilat, «biroul directorial» nu era deloc primitor. Dar exact atunci când Tom se hotărâse să modernizeze puţin ambianţa, primise o scrisoare de la avocatul Christinei, care cerea ceva bani în plus de la fostul ei soţ. Cu divorţul ăsta, Tom acceptase, resemnat, toate neajunsurile: separarea îl deprimase prea mult şi comportamentul soţiei îl făcuse prea nefericit ca să mai aibă curajul să se bată. «Fără-ndoială că avea dreptate», îi mărturisise el lui Julie. «în ultimii ani, n-am fost un soţ prea bun. Îmi petreceam şi zilele şi nopţile lucrând.» —Dar pentru ea o făceai, nu? —Mi-e teamă că doar în parte. Întreprinderea conta mai mult decât orice pe lume, Julie. Christine nu-şi avea locul în toate astea. În lunile care urmaseră divorţului, Julie se străduise să fie cât se poate de eficientă, pentru a-1 alina pe Tom. El se debarasase încetul cu încetul de problemele administrative pentru a se consacra în exclusivitate marii lui pasiuni: partea tehnică, creaţia. Din păcate, întreprinderea era prea mică şi funcţiona cu un buget prea limitat. Nemulţumirea furnizorilor, în cazurile de întârziere a plăţilor şi suspendarea livrării materialelor, duceau la încetinirea producţiei, la întârziere în onorarea comenzilor şi la plângerile clienţilor... Şi aşa mai departe, într-o înlănţuire fără sfâr it, din ce în ce mai fragilă. Până când avea să cedeze oș         verigă, cea mai importantă — banca — ce refuzase deja să le acorde un credit suplimentar. Rămâneau doar atâţia bani cât să poată plăti personalul la sfâr itulș lunii. Şi după asta — sfâr itul. Tom va trebui să-şi închidă uzina şi să declareș        falimentul... Doar dacă... Doar dacă nu vor găsi un salvator în persoana acestui Mark Preston. Şi această combinaţie trebuia să funcţioneze! Julie îşi împreună degetele, implorând soarta. Se trânti apoi într-un fotoliu. Întreprinderea asta promitea atât de mult, cu un inventator genial ca Tom! Doar cu o săptămână în urmă, el terminase proiectarea unei componente electronice de concepţie revoluţionară. Julie deschise sertarul cu documentaţia tehnică. «E copilul meu», spusese Tom în ajun, mângâind uşor, aproape afectuos, acele planşe. Apoi, afişând veşnicul lui zâmbet ironic, adăugase: «Tare mi-e frică să nu se nască mort...». Julie privi îndelung desenele care însemnaseră pentru creatorul lor sute de ore de muncă şi le aşeză la vedere, pe birou, în speranţa că Tom le va arăta lui Mark Preston. Apoi, metodic, începu să aranjeze dosarele în ordinea în care ar urma să le consulte vizitatorul. Cu puţin timp înainte de a termina, uşa se deschise brusc şi apăru Lucy, agitată. —E aici, şopti ea.Apoi, cu toual cel mai profesional din lume, spuse cu voce tare:   Domnul Preston, pentru domnul Larck. Îngrozită, Julie înălţă ochii spre pendulă: 9 şi 55! în scrisoare era trecută ora 11, verificase asta de trei ori! Inima îi porni într-un dans nebun: Tom urma să mai întârzie cel puţin o jumătate de oră, ba chiar mai mult, dacă urma să treacă şi pe la frizer... «Dumnezeule, ce-i de făcut?» se întrebă ea, invadată de un val de panică. Hotărî repede: nu era ea asistenta personală a lui Tom, în stare să-1 înlocuiască la nevoie? Da, dar într-o situaţie de importanţa acesteia... De această întrevedere depindea tot viitorul lor! Şi dacă nu va fi la înălţime? Dacă, din greşeala ei... «Hai, Julie, las-o baltă şi treci la atac!». —Să intre, Lucy.Peste multă vreme, îşi va aduce aminte de prima întâlnire cu Mark Preston şi de efectul extraordinar pe care îl avusese asupra ei. Când apăruse în pragul uşii, biroul parcă se micşorase şi se întunecase. Rămăsese câteva secunde nemişcat înainte de a intra. A fost destul pentru ca imaginea lui să se imprime profund în sufietul lui Julie: impunător, purtând cu o remarcabilă dezinvoltură un pardesiu lung, din piele moale, descheiat, pe sub care purta un costum dintr-o ţesătură de lână gri, croit impecabil. «O vestimentaţie sfidător de scumpă şi de elegantă!» gândi Julie, uşor complexată de acea prezenţă atât de mult aşteptată. Nu era numai un bărbat elegant şi bogat, ci şi un bărbat frumos, cu trăsături atrăgătoare. Avea ochii negri, genele lungi şi dese ca ale unui copil. Câţiva fulgi de zăpadă încă mai scânteiau în pletele negre. Avea o privire plictisită, obosită şi indiferentă. Datorită serviciului pe care-1 avea, ea avusese până atunci de multe ori ocazia de a discuta cu bărbaţi necunoscuţi. Dar, de fiecare dată, îşi dădea seama imediat dacă respectivii o plăceau sau nu de la prima vedere. Era o chestie instinctivă, feminină. Şi nu i se întâmplase să întâlnească vreun bărbat care să n-o placă, însă, de acesta dată, Julie nu citi în ochii lui decât indiferenţă. Dezamăgită şi puţin intimidată, Julie reuşi totuşi, datorită obişnuinţei cu situaţiile delicate, să se poarte ca o adevărată gazdă. Se îndreptă spre el cu mâna întinsă şi cu un zâmbet forţat pe faţă: —Bună ziua, domnule Preston. Sunt Julie Neil, asistenta domnului Larck. Din păcate, deocamdată el nu este aici — are probleme cu maşina. Dar trebuie să vină din clipă în clipă. Luaţi loc, vă rog... O cafea, ca să treacă timpul mai repede?El îi strânse scurt mâna: o strângere de mână viguroasă, hotărîtă. Apoi se apropie de birou. —Nu, mulţumesc, fără cafea. Nu pot să aştept, am o întâlnire foarte importantă la Londra şi foarte puţin timp la dispoziţie. Luă apoi de pe birou planşele noii invenţii a lui Tom: —Ce reprezintă astea?Blocată de asprimea vocii lui, Julie răspunse bâlbâinduse, încercând să facă faţă întrebărilor. —Cred... cred că nu sunt suficient de competentă pentru a vă explica subtilităţile tehnice ale acestei invenţii. Ştiu doar că domnul Larck a lucrat la ea mult timp. Cred că-i un fel de comutator... —Mi-am dat seama, replică el, fără a ridica ochii. În curs de fabricaţie?... —A, nu, nu încă.Trebuia să fie amabilă, să-i zâmbească acestui bădăran! Ce i-ar mai fi plăcut să-i răspundă pe acelaşi ton! —Domnul Larck vă va explica totul. —Hmm...Privirea lui făcu turul camerei, înregistrând, dintr-o ochire, tot: sărăcia mobilierului, cenuşiul încăperii... Julie roşi. —Nu vreţi ,să luaţi loc, domnule Preston? sugeră ea în grabă. Poate vreţi să vă uitaţi la dosarele noastre... El se instala în faţa ei fară o vorbă. Julie îi întinse, unul câte unul, registrele deschise: Comenzi, Afaceri curente, Registru de casă, Liste de conturi Le răsfoi rapid, cu un aer aproape distrat, în timp ce Julie îşi arunca din ce în ce mai des privirea spre parcarea ce se vedea pe fereastră. «Tom, ai milă, vino repede!».Deodată, îşi dădu seama că i se vorbea: —Bilanţ? Registru de pierderi şi profituri?Deschise un nou dosar şi i-1 întinse. «Când o să-1 vadă pe ăsta, spusese Tom în ajun, o va şterge, probabil, în mare grabă!».Mark Preston se aplecă asupra dosarului, studiindu-1 cu interes, în timp ce Julie, fascinată, îi analiza figura severă. Câtă autoritate pe trăsăturile lui virile! Doar genele, incredibil de lungi, îi îmblânzeau privirea aspră. În sfâr it, el ridică ochii.ș —Nu-i deloc grozav. Aveţi ceva de spus? Ea înghiţi în sec. —Mă gândeam că, pentru un om cu experienţa dumneavoastră, aceste rezultate vor vorbi de la sine. Marea noastră problemă sunt banii lichizi. După cum puteţi constata şi singur, încercăm să lucrăm cu un capital mult prea restrâns, comparativ cu posibilităţile de extindere ale afacerii. —Bine rezumat, lăsă el să-i scape. Şi banca?... —Ne-a abandonat de câtva timp. —Hm! Din motive temeinice, fără îndoială, spuse el, ridicându-se. «Dumnezeule, îşi spuse Julie. Pleacă! Pleacă şi duce cu el toate speranţele noastre, toate şansele lui Tom!». Sărind în picioare, ajunse la uşă înaintea musafirului mult aşteptat. Domnule Preston, vă rog! Nu plecaţi atât de repede! B... domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă! Cu obrajii în fiăcări, cu privirea arzând, aproape că se bâlbâia în încercarea de a-1 convinge. —Ştiţi, e într-adevăr o întreprindere mică, dar excelentă... Avem mulţi clienţi şi, după cum v-am spus, mari posibilităţi de extindere. Echipa este minunată, iar domnul Larck e plin de idei; oricine vă poate spune asta. Făcu o pauză, după care adăugă, cu voce tremurândă: —Ar trebui să vizitaţi atelierul. V-aţi face o părere... —Ce bun avocat aţi putea fi, domnişoară Neil! observă el, pe un ton uşor amuzat. Foarte bine, să mergem. Cu genunchii tremurând, Julie deschise uşa şi-1 conduse în atelier. Charlie Benson tocmai trecea pe acolo. Îl strigă, uşurată. —Domnule Preston, iată-1 pe şeful nostru de producţie. Charlie, ai putea să-1 conduci pe domnul Preston prin atelier şi să răspunzi la toate întrebările dumnealui? —Desigur. Pe aici, domnule! Julie îi privi cum se îndepărtează. Avea încredere în Charlie: nu puteai găsi un ghid mai bun, mai volubil şi mai entuziasmat de munca lui. Poate că vor fi cu toţii salvaţi de această vizită prin atelier, cine ştie? Reîntoarsă în birou, se instala la fereastră. Zăpada cădea cu fulgi mari, acoperind încetul cu încetul capota impresionantului Rolls Royce, oprit lângă intrare. —Deocamdată, asta-i tot, domnişoară Neil. Vocea profundă a lui Mark Preston, în spatele ei, o facu să tresară. —Nu vreţi să mai aşteptaţi puţin? întrebă ea, aproape rugându-1. Domnul Larck trebuie să sosească din clipă în clipă. —Inutil. Am văzut tot ce voiam să văd. Studie din nou proiectele lui Tom cu ochi de cunoscător, după care aşeză foile pe masă şi se îndreptă spre uşă cu pas hotărât. —Vă mulţumesc pentru tot. Mi-aţi fost de un real ajutor. Şi ea, ce urma să-i spună lui Tom la întoarcere? Va trebui să-i dea vreo speranţă sau, dimpotrivă, să-i sfărâme iluziile? Trebuia neapărat să ştie ce gândea omul ăsta. —Care... ce părere aveţi? întrebă ea brusc, cu aerul omului care se aruncă în gol de pe o faleză înaltă. Mark Preston se opri şi se întoarse încet. Hotărât lucru, era un om care degaja dezinvoltură şi bogăţie. Ai fi spus că se născuse cu aceste haine superbe pe el, atât de natural le purta. Privirea lui întunecată cuprinse pentru câteva clipe încăperea, apoi se fixă pe birou, pe registrele care rezumau atât de bine drama micii lor societăţi.Ridică din umeri, conchizând: —E... patetic. Julie ar fi vrut să urle, să se năpustească asupra acestui personaj arogant şi să-1 pălmuiască, apoi să-1 dea afară. Patetic, auzi! Asta-i tot ce găsea de zis! Şi încă, în ce fel! Atât de dispreţuitor! Totuşi, reuşi să-şi păstreze calmul şi expresia amabilă, chiar dacă în adâncul ei, fierbea. Niciodată în viaţă nu simţise atât dezgust pentru cineva!El o privi insistent. —Vă descurcaţi cu stenografia? o întrebă el brusc. —Da, răspunse ea pe acelaşi ton sec. —Exact cum mi-am închipuit. Medită câteva clipe cu ochii în gol, apoi privirea îi reveni spre Julie, incisivă, intensă. —Explicaţi-mi... Ce face o persoană ca dumneavoastră într-o gaură ca asta? Vă pierdeţi timpul aici. Dacă vă hotărâţi vreo-dată să lucraţi la Londra, anunţaţi-mă. Vă pot găsi o slujbă mai interesantă într-una din societăţile mele. Ea îi răspunse glacial: —Mulţumesc, domnule Preston, dar n-am nevoie de protecţia dumneavoastră. —Nu? Păcat...Mark Preston schiţă un zâmbet uşor, măsurând-o din cap până în picioare. Cam ironic, ce-i drept, dar totuşi un zâmbet. Primul său zâmbet... Era pentru prima dată când o privea ca pe o femeie şi nu ca pe o femeie oarecare. Un val de sânge îi coloră obrajii şi nici chiar ea nu-şi putea da seama dacă era din cauza emoţiei sau a indignării. Chiar dacă el o considera o «biată provincială», nu putea accepta să fie privită şi tratată ca un obiect dintr-o vitrină. Şi, totuşi, trebuia să recunoască, acest bărbat atât de sigur pe sine, o tulbura aşa cum nu o făcuse nici un alt bărbat până atunci.Farmecul lui era irezistibil. —Anunţaţi-1 pe domnul Larck că-1 voi suna, auzi, din nou, vocea clară şi autoritară a lui Mark Preston.Se întoarse şi ieşi din birou. După un minut, se auzi torsul motorului Rolls-ului, apoi se aşternu liniştea. Plecase. Julie rămase mult timp nemişcată în mijlocul încăperii, derutată. Când Lucy îşi strecură capul prin uşa întredeschisă, Julie se mulţumi s-o privească cu un aer tâmp. —O-la-la! exclamă tânăra dactilografă, afişând un zâmbet strălucitor. Ce tip! Nu vi se pare? —Poftim? mormăi Julie. Mă duc să vă pregătesc o cafea tare, declară Lucy, uşor compătimitoare. Cred că aveţi nevoie din plin!Într-adevăr, cafeaua o făcu să-şi revină în fire. După zece minute, Tom intră în birou. Ea îl aştepta. —M-am grăbit! A mai rămas o jumătate de oră... Ei, cum arăt? Cu un aer de manechin la o prezentare de modă, zâmbi satisfăcut. Peste o cămaşă albă, impecabilă, îşi pusese o frumoasă cravată cu dungi albastre. Părul spălat şi bine frizat îi dădea un aer mai tineresc şi mai destins. —Nu-i aşa că acum arăt ca un adevărat director?Dumnezeule! gemu Julie. Cum să-i spun?». —Tom..., începu ea. O, Tom! Lacrimile îi înţepau pleoapele şi îşi muşcă violent buzele. Julie, care nu mai plânsese de ani de zile, îşi ascunse dintr-o dată faţa în palme şi izbucni în hohote de plâns.  

Fii binevenit de Sandra Brown   Capitolul 1   Un buchet de trandafiri oranj lumina suprafaţa acaju a biroului Ludovic al XV-lea la care ea scria în tăcere, în spate, se deschidea o fereastră imensă ce dădea spre Pacific şi spre plaja particulară a vilei. Tânăra tresări. Stiloul îi căzu din mână pe paginile risipite ale manuscrisului. Îşi duse mâna dreaptă la piept. — Mi-am permis să intru, răsună o voce gravă, zeflemitoare. — M-aţi speriat, domnule North. — Liniştiţi-vă, astăzi n-aş face rău nici măcar unei muşte. Ryan North aprecie dintr-o singură privire camera imensă, inundată de razele soarelui. Făcea o notă discordantă în interiorul acestei arhitecturi avangardiste, împodobită cu câteva mobile preţioase. Kirsten Rumm îl măsură dispreţuitoare. El îşi aşeză geanta de piele pe scaun şi îşi scoase ochelarii marca Roy-Ban. — Am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Cel mai bine ne slujim noi înşine, e un lucru ştiut. — Aţi fi putut suna. Ca toată lumea. Tonul glacial al lui Kirsten arăta clar cât de mult o exaspera lipsa lui de bună-cuviinţă. Iar Ryan se întreba dacă nu cumva aşa va arăta ambianţa ce va domni la vilă în timpul celor câteva zile pe care le va petrece acolo. Ryan North se instală cu nonşalanţă într-un fotoliu. Mesteca insolent gumă, iar culoarea ei rozalie i se întrezărea printre buze. — Nu-mi place să-mi ratez intrările. Dacă doriţi, putem începe, spuse el, aruncându-i unul dintre acele zâmbete care îl făcuseră celebru. — Din păcate, acum nu vă pot acorda nicio clipă în plus. Kirsten se ridică. Era cu picioarele goale, dar nu se scuză. Din contră, expresia ei părea a-i spune: «Da, sunt cu picioarele goale şi mi-e absolut indiferent dacă-ţi convine sau nu.» Ryan îşi dădu seama de asta, dar nu-i trecu prin minte să se formalizeze. Reţinu doar că nu s-a scuzat prosteşte, cum ar fi făcut, în locul ei, majoritatea femeilor. Era îmbrăcată cu un pantalon alb foarte strâmt şi un tricou cu mânecile suflecate, prea mare pentru ea. Desigur, era o bluză bărbătească, dar o făcea mult mai sexy decât dacă ar fi fost mulat pe corp. — Lucraţi? — Exact! — La carte? — Da, la cartea mea. — Sunt dezolat. Ştiu cât poate fi de neplăcut să fii deranjat când lucrezi din plin, rosti el pe un ton afectat şi impersonal. Kirsten îşi trecu mâna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să se stăpânească să nu-i tragă o palmă. — Alice este la piaţă. Dumneavoastră… începu ea. — Bona dumneavoastră? — Guvernanta mea. În cele din urmă, veţi avea de-a face cu ea. V-aş fi recunoscătoare dacă mă veţi deranja cât mai puţin cu putinţă. Vă voi arăta camera dumneavoastră. Unde vă sunt bagajele? — Aici, răspunse Ryan, arătându-i o geantă de piele ce părea a fi făcut de zeci de ori cursa Paris-Dakar. Kirsten îl privi cu superioritate, aproape cu condescenţă. — Nu mi-am luat valiza Venittor, îi aruncă el pe un ton voit amabil, înţelegător. Ştiţi, m-am gândit că nu-i cazul să îmi pun gențile mici într-una mai mare… — Aţi venit cu motocicleta? — Da. Kirsten privi cu dezgust şi geanta murdară de piele, şi proprietarul ei. — Aţi venit de la Los Angeles cu motocicleta? — Ating 250 la oră cu ea, se făli el. Şi îşi înfundă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor; văzuseră ei altele şi mai şi! — Casa dumneavoastră îmi pare cam pretenţioasă, dar, oricum, are o vedere superbă, declară el, încercând să o pună la punct pe Kirsten. — Este unul dintre motivele pentru care eu şi Charles am cumpărat-o, admise ea. Ryan se răsuci pe tocurile cizmelor de piele. Tânăra femeie suspină disperată la gândul că va trebui să locuiască două săptămâni în preajma unui cowboy. — Un tip a’ntâia şi el! şopti Ryan, ca pentru sine. — Vă amintesc că a fost soţul meu, nu un actor de mâna a treia. Ryan o străpunse din priviri. Frumuseţea ochilor lui întunecaţi era sporită de gene negre şi lungi. Mulţi credeau că ocheadele devastatoare ale lui Ryan North erau rodul unui studiu atent, căruia i-ar datora cea mai mare parte a farmecului său. Dar se înşelau. Era o expresie absolut naturală. Nu încerca deloc să o seducă pe Kirsten Rumm, ci dorea doar să ştie cât de adevărate erau vorbele ei şi de ce se purta atât de urât cu el. — Nu vă cară nimeni astea în camera dumneavoastră, i-o tăie Kirsten, arătându-i bagajele jerpelite. Hotărât să n-o lase să-l trateze ca pe un puşti neascultător, el ignoră cu bună ştiinţă sarcasmele ei. — Îmi place camera asta, reluă el. Camera mea trebuie să fie, şi ea, absolut încântătoare. — Am de lucru, domnule North, şi mă deranjaţi. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta… Fără a-şi lua ochii de la ea, Ryan îşi scoase cizmele şi le azvârli neglijent pe covor. Apoi se dezbrăcă de tricou şi de blugi, fără a lua în seamă privirea ei jignită. Deschise apoi uşa glisantă şi se îndreptă spre terasa care ducea la piscină. — Vedeţi-vă de treabă, îi aruncă el, fără să-ntoarcă capul. Regret că v-am deranjat, doamnă Rumm. Ryan ocoli piscina, coborî cele câteva trepte care duceau spre plajă şi se întinse la soare. Ar fi pariat pe un Oscar că ea îl privea.   ***   Cu o săptămână înainte, îi ceruse impresarului să-i aranjeze o întâlnire cu Kirsten Rumm. Iar ea părea hotărâtă să scape de această constrângere cât mai repede cu putinţă. Cu umerii drepţi, afişa aerul rigid şi indiferent al unei femei de afaceri pe care nimic nu o poate afecta. Doar privirea îi trăda vulnerabilitatea. Era cu ochii în patru. Purta un taior elegant, închis la culoare, demn de cele mai mari eroine ale lui Alfred Hitchock. Ryan se simţi aproape ruşinat văzând-o atât de elegantă. Se culcase târziu; noaptea trecută stătuse mult şi analizase scenariile. Obosit, nervos, trăsese pe el primele haine care-i căzuseră în mână: pantalon de smoking, o vestă de mătase bej şi o cămaşă şifonată, pe jumătate descheiată, îl chinuia o migrenă cumplită. Îşi pusese ochelarii negri pentru a-şi ascunde ochii înroşiţi şi pentru a nu avea aerul că tocmai ieşise dintr-un cabaret. În ciuda a ceea ce-şi închipuia, tânăra femeie fusese punctuală la întâlnire. Strălucea de prospeţime şi răspândea un parfum discret; nu una dintre acele miresme care te izbesc pe stradă, ci un miros delicat care evoca un câmp de flori după o ploaie de vară. Ryan nu fusese atent la bolboroselile de circumstanţă ale impresarului sau, poate, ale avocatului ei. O privea. — Doamna Kirsten Rumm, domnul Ryan North. Tot Hollywood-ul ştia că Ryan îşi bate joc de convenienţe. Sinceritatea lui puţin brutală nu mai surprindea pe nimeni, Dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, nici nu s-ar fi ridicat să o salute. Şi totuşi, spre surprinderea tuturor, o făcuse, doar aşa, pentru plăcerea de a o atinge. — Ryan North. — Kirsten Rumm. Cuprinse mâinile tinerei femei într-ale sale, asigurând-o că totul va fi bine. Şi imediat simţi că are nevoie de apărare. Vocea lui Kirsten era ca şi făptura ei: mică, dulce şi sexy. El era foarte emoţionat, dar spera ca acest fapt să nu fie prea vizibil. Şi fu fericit că are ochelarii pe nas. Putea observa liniştit totul, ceea ce şi făcu, de altfel. Când ea se aşeză, Ryan observă rotunjimile plăcute ale sânilor şi pulpele strânse în ciorapi de mătase cenuşiu închis. Erau arse de soare, dar nu avea culoarea aceea maronie şi gălbejită pe care, din păcate, multe femei o credeau minunată. Un şirag simplu de perle cobora între sânii frumos conturaţi. Privind-o cu atenţie, el înţelese că ea se simţea tot atât de bine ca o îngheţată Chantillly într-o baie de aburi. Impresarul lui se pierdea în consideraţii de ordin general. — V-aş fi recunoscătoare dacă aţi reveni la date concrete, i-o tăie tânăra femeie. — Eu am cerut să vă văd, interveni Ryan. Era obişnuit ca femeile să-l asalteze cu priviri rugătoare şi prosteşti. Dimpotrivă, Kirsten îl gratifică cu o privire dispreţuitoare şi aproape dezgustată. — Aşa mi s-a spus. Dar pot să ştiu de ce, domnule North? — Aş dori să stau la dumneavoastră două sau trei săptămâni. Kirsten îl măsură cu o privire inexpresivă, apoi se răsuci înspre impresarul, care, laş, îşi întoarse privirea de la ea. — Ce vrea să spună acest domn? întrebă ea din vârful buzelor, după ce se întoarse înspre avocatul ei. — Nimic altceva decât ceea ce aţi auzit, doamnă Rumm. Ei bine… se pare că domnul North doreşte să locuiască la dumneavoastră câteva zile. Tăcu o clipă, apoi reluă: — Domnul North consideră că este esenţial să respire acelaşi aer pe care l-a respirat soţul dumneavoastră. A trăi în casa în care el şi-a trăit ultima parte a vieţii — iată ceea ce l-ar ajuta foarte mult să interpreteze… — Esenţial? întrebă Kirsten. Domnule, credeam că sunteţi actor. Ce-aţi face dacă vi s-ar cere să interpretaţi rolul lui Napoleon Bonaparte? — Domnul North nu are nevoie de… obiectă impresarul. — Regizorul cere o interpretare veridică, i-o tăie Ryan, şi mi-a spus că aţi fost de acord cu acest lucru. După părerea mea, ar fi fost stupid să pierd timpul închipuind sau reconstituind ceea ce există deja. — Înţeleg că această cerere vi se pare neobişnuită, reluă impresarul, dar aşa lucrează de obicei domnul North. Şi să ştiţi că rezultatele sunt extraordinare, poate aţi văzut deja… — Nimeni nu-i mai potrivit decât mine să vă explice totul, îl întrerupse Ryan. Domnilor, lăsaţi-mă vă rog singur cu doamna Rumm. Odată rămaşi singuri, Kirsten îl ţinu la distanţă din priviri. — Aş dori să locuiesc la dumneavoastră câtva timp, reluă el. De fapt, două săptămâni este un termen minim. Deşi nu făcuse decât două filme, Ryan North se bucura de o mare putere la Hollywood. Pentru a obţine ceva, nu trebuia decât să sugereze, nu trebuia decât să şoptească ce vrea şi douăzeci de persoane se şi grăbeau să-i îndeplinească dorinţa, mutând, la nevoie, şi munţii din locurile lor. Era un actor foarte bun, care aducea mulţi bani. Filmele lui îi aduseseră şi un mare succes la public. Era reprezentantul strălucit al generaţiei sale. Fizicul lui seducător şi comportamentul lipsit de cea mai vagă urmă de prefăcătorie îl aduseseră în fruntea box-office-ului. Kirsten Rumm nu era deloc impresionată de acest tip lipsit de maniere, care se prezenta cu cămaşa şifonată şi cu ochelari negri la ora nouă dimineaţa. — Sunt dezolată, domnule North, dar este absolut imposibil. — De ce? — Sunt pe punctul de a-mi încheia cartea şi de a rescrie o parte din scenariu. — Ei, şi? — Editorul a anunţat deja de două ori data apariţiei. Nu pot să-l fac să mai aştepte. — Dar asta n-are nicio legătură cu discuţia noastră, doamnă Rumm. Ryan se cufundă leneş în fotoliul moale de piele. Înainte de a se întâlni cu ea era sigur că va avea câştig de cauză. Iar refuzul ei nu reuşise decât să-l ambiţioneze şi mai tare să-şi realizeze planul. Ce avea oare de ascuns încât îi refuzase atât de dur propunerea inofensivă? — Nu pot să vă las casa acum, îi explică ea. Aş avea nevoie de un Boeing 747 pentru a căra documentele de care am nevoie. Fără a mai pune la socoteală faptul că aş dori să termin cartea în casa în care am trăit cu Charles. Şi vă asigur că aşa va fi! — Dar cine vorbeşte de mutat, doamnă Rumm? — Să înţeleg că intenţionaţi să locuiţi sub acelaşi acoperiş cu mine? — Sigur că da. Vom trăi împreună, aproape la fel cum trăiaţi cu soţul dumneavoastră. Ryan îşi întinse picioarele, îşi împreună degetele şi îşi puse mâinile pe burtă, cu o figură cât se poate de destinsă. Nimeni n-ar fi bănuit că inima îi bătea mult mai repede decât de obicei. — Nu faceţi figura asta îngrozită, doamnă. Este evident că nu am de gând să împing perfecţionismul până la a împărţi acelaşi pat. Tăcu o clipă, apoi reluă: — S-ar putea ca obiceiurile dumneavoastră şi ale eroului filmului să-mi dea cheia comportamentului lui social. M-am întrebat întotdeauna ce naiba se întâmplă în patul unui cascador şi al unui pilot de vânătoare! conchise cinic Ryan. Kirsten nu-i răspunse imediat. Se ridică, se întoarse cu spatele la el, părând a examina mobilele preţioase din biroul impresarului, la care predomina abanosul şi lemnul de trandafir. Puse mâna pe o brichetă şi încercă zadarnic să o aprindă. Răsuci apoi călimara şi, jucându-se cu cuţitul de tăiat hârtie, îl aruncă în aer, răsucindu-l de trei ori. Şi, spre satisfacţia lui Ryan, îşi luă un aer degajat şi se aşeză, în sfârşit, pe birou, în fond, era şi asta o manieră de a domina situaţia. — Ascultaţi-mă, domnule North. Credeam că oamenii exagerează, iar proasta dumneavoastră reputaţie e opera unor invidioşi lipsiţi de scrupule. Totuşi, dumneata şi impresarul dumitale nu vă daţi în lături de la nimic pentru a vă satisface clientela de puştoaice şi nimfomane de duminică. Sunt dezolată, dar n-o să contribui în niciun fel la următorul dumneavoastră succes. Nu! Şi acesta e ultimul meu cuvânt! — Dacă are cineva nevoie de succes la public, aceea sunteţi dumneavoastră, doamnă Rumm, nicidecum eu, i-o trânti Ryan, cu talentul lui înnăscut de a-i pune la locul lor, cu cruzime, pe cei din jur. Sub aparenţa unui june prim, sub zâmbetul Ultra-Bride, se ascundea un om care ştia să-şi înţeleagă semenii. Copil fiind, asta era chiar ocupaţia lui preferată. Actuala lui reputaţie proastă se datora faptului că nu ezitase să pună la punct celebrităţile momentului. Dar îşi păstra pentru sine concluziile. Şi dacă nu se sfiise să spună unui oarecare ce crede despre el, nu-i stătea totuşi în fire să profite de slăbiciunile altora pentru a-i stăpâni. Această calitate rară era considerată de mulţi drept cel mai mare defect. Puterea întemeiată pe înşelătorie, minciuna şi corupţia, sunt suportabile pentru cei lipsiţi de scrupule. Sunt nişte veşminte frumoase pe un trup măcinat de boală. Nimeni nu-l doreşte prea mult. Invers, dacă aceste veşminte acoperă un trup perfect, mulţi se îndârjesc să-l distrugă, sau măcar să-l molipsească de propria lor mediocritate. Ryan North se îngrijea prea puţin de frumuseţea lui, încercând să treacă cât mai neobservat. Se ascundea sub masca unui play-boy arogant, aproape vulgar, încercând să-şi apere sufletul curat şi fragil. Cum era şi foarte inteligent, mulţi credeau că aroganţa lui este reală. Iar Kirsten se lăsase şi ea amăgită, asemeni multor altora. Tânărul avu dintr-o dată certitudinea că-l minte. O trădau ochii, de un mov rar şi delicat. Era convins că ea nu era atât de ostilă proiectului lui pe cât pretindea. În schimb, era îngrozită. Şi era sigur de asta. Dar de ce? De ce-i era frică? De el? — Nu doriţi să joc rolul soţului dumneavoastră în acest film, nu-i aşa? — Nu. Răspunsul ei îl derută. Era, deci, capabilă de sinceritate, chiar şi în situaţii în care alţii ar fi folosit perifraze pentru a şoca cât mai puţin. — Explicaţi-mi. — Soţul meu era un filantrop. Era generos, foarte comunicativ şi într-o permanentă bună dispoziţie. Stătea ore-n şir de vorbă cu admiratorii, dădea autografe. Poate de aceea şi-a iubit într-adevăr meseria. Kirsten măsura camera în lung şi-n lat ca un leu în cuşcă. — Dar dumneavoastră, domnule North, vă îngrijiţi prea mult de imaginea dumneavoastră publică pentru a-mi putea fi simpatic. Nici măcar nu ştiţi să… zâmbiţi! — Vă opriţi la suprafaţa lucrurilor, doamnă. Poate că soţul dumneavoastră avea mai multe motive decât mine să zâmbească. Cred că dumneavoastră îl făceaţi atât de bine dispus, vreau să spun, în chip natural bine dispus. Tocmai acest zâmbet îmi lipseşte pentru a-mi desăvârşi interpretarea. Vedeţi că ne-am înţeles asupra esenţialului în cele din urmă? — V-aţi dat seama cam târziu, nu credeţi? Acum, filmul e deja terminat. — Aţi văzut probele? — Nu. — Totuşi, producătorul v-a invitat. — Am fost soţia unui pilot de vânătoare şi a unui cascador. Întâmplător, a fost popular, iar popularitatea lui a fost exploatată prin acest film. Am făcut totul pentru a uşura lucrurile. Cartea pe care am scris-o va aduce toate rectificările necesare. N-am de gând să văd filmul. Cinematograful se îndepărtează de realitate, nu-i aşa? Ryan ar fi dorit să ştie mai multe, dar pentru moment consideră că e suficient. — În acest caz, mă văd nevoit să vă comunic că regizorul şi scenaristul sunt mai mult decât mulţumiţi de munca mea. Contrar opiniei dumneavoastră, ei cred că am reuşit să recreez cu succes personajul Charles Rumm, şi mai ales acel zâmbet despre care tocmai vorbeam… — Dar nu spuneaţi că asta vă lipseşte? — Îmi lipseşte pentru „scenele” din viaţa mea. Până acum n-am turnat decât scene mari, de acţiune. Cred că rezultatul este excelent, inclusiv zâmbetul. Dar, din contră, intru greu în pielea personajului de îndată ce mi-l imaginez departe de mulţime şi de camerele de luat vederi. Ryan se ridică şi se aşeză la fereastră, lângă Kirsten. Aveau în faţă panorama strălucitoare a oraşului San Diego. — Am citit şi recitit toate interviurile, dar ceva îmi scapă. E ceva care mi se refuză. Aş vrea să înţeleg ce anume, aş vrea să ştiu care era adevăratul chip al lui Charlie Rumm. — Şi în viaţa intimă era exact acelaşi. — Ceea ce înseamnă că era cam într-o ureche, nu-i aşa? Dumneavoastră trebuie să-l fi cunoscut sub mai multe aspecte… Ryan îşi dădu seama că mersese cam prea departe. Kirsten îl privea cu ostilitate. — Trebuie să mă ajutaţi, doamnă Rumm. — Viaţa lui nu-i un secret pentru nimeni. Treceţi pe la editorul meu şi vă va pune la dispoziţie o copie a manuscrisului. — Dar nu e suficient. Aş vrea să ating lucrurile pe care le-a atins el, să ascult muzica lui preferată, să mănânc mâncărurile care-i plăceau lui, să dorm în patul în care-a dormit… — Sunteţi complet nebun, explodă ea. — Totuşi, nu asta i-aţi spus actriţei care interpretează rolul dumneavoastră! Ryan păstrase în rezervă acest argument irevocabil pentru a-i dovedi lui Kirsten lipsa ei de bunăvoinţă. O privea acum cu aer triumfător. Kirsten acceptase, totuşi, să stea două săptămâni cu interpreta rolului feminin. — Dar asta n-are nimic de-a face cu dumneavoastră, răspunse ea încurcată. — De ce? întrebă el repede, fără a-i lăsa timp de gândire. — Dar este evident de ce! — Pentru că sunt bărbat? — Ca să fiu sinceră, da… Se priviră cu un aer războinic. Şi, dintr-o dată, se auzi o bătaie discretă în uşa biroului. Kirsten profită de ocazie şi deschise. Impresarul lui Ryan zâmbea. — Ei, v-aţi hotărât? mormăi el.   ***   După două săptămâni de lucru la studio, Ryan se aruncă în Pacific ca într-o adevărată baie binefăcătoare. Înota şi făcea plajă după chef. Iar când ieşea din apă, albastrul cerului îl făcea să se gândească la ochii lui Kirsten Rumm. Se întreba cum se va desfăşura sejurul său la vilă. Era hotărât să descopere adevăratul chip al lui Charlie Rumm. Kirsten era singura în măsură să-l ajute, iar această perspectivă nu-i displăcea deloc. Tânăra îl intriga, iar soţul ei mort rămânea pentru el un mister. De ce oare acest bărbat îşi riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta uşurinţă, când soţia lui îl aştepta asemeni unui vis dulce? Actorul era hotărât să nu părăsească vila Rumm până nu va găsi un răspuns satisfăcător. Se întoarse pe plajă. Trupul lui gol şiroia de apă. Ryan îşi trase pe el blugii pe care-i lăsase pe nisipul arzător. Ar fi rămas bucuros dezbrăcat, pentru că în ultima vreme fusese lipsit de mângâierea soarelui. Zâmbi, gândindu-se ce figură ar face Kirsten dacă l-ar vedea întorcându-se în halul ăsta la vilă. Nu dorea s-o şocheze. Deocamdată, vroia doar s-o facă să înţeleagă că trebuie să colaboreze cu el şi nu-i cazul să-l sperie cu replicile ei usturătoare. Nu vroia să-şi încarce contul, şi aşa prea plin! La Hollywood, era încolţit din toate părţile. În ultima vreme, fusese acuzat de abuz de droguri, de apartenenţa la o sectă dintre cele mai extremiste şi de sado-masochism. Reporteri fără scrupule îl fotografiaseră la ieşirea dintr-un centru de dezintoxicare pentru alcoolici. El făcuse, de fapt, o vizită unui prieten. Dar fotografia făcuse vâlvă în presa de scandal. Se spusese că Ryan ieşise de la o cură de dezalcoolizare de şase săptămâni, după câteva nopţi de orgii bahice ce erau să-l coste viaţa. Se lansase şi zvonul că ar fi bolnav de SIDA. Fusese acuzat şi de homosexualitate. Ştirea se răspândise cu viteza fulgerului. Presa afirma că relaţiile lui cu soţia guvernatorului sau cu câteva dintre actriţele la modă nu fac decât să disimuleze adevărata sa viaţă intimă populată de bărbaţi. Aceste acuzaţii repetate erau cea mai bună dovadă a succesului. Mulţi erau siguri că Ryan e prea frumos pentru a fi şi cinstit. Dar se înşelau. Popularitatea lui imensă era uşor de explicat. Era unul dintre cei mai buni actori ai generaţiei sale. Chiar şi cei mai afurisiţi magnaţi ai Hollywood-ului îi respectau talentul, inteligenţa şi integritatea. Impresarul lui era copleşit de numeroase invitaţii, dar Ryan nu mergea decât la una sau două serate pe lună. Sustrăgându-se recepţiilor, pe cât de inutile, pe atât de plictisitoare, devenise în acest timp personajul cel mai la modă şi mai dorit al Hollywood-ului. După numai două filme, el îşi alegea acum scenariile şi discuta îndelung cu regizorii şi producătorii înainte de a semna un contract. Şi se ştia că nu ezita să rupă contractul, dacă regizorul nu-şi respecta angajamentele. Şi asta cu riscul de a pierde bani buni! Ryan North îşi bătea joc de tot ceea ce publicul ar fi putut gândi despre el. Conta doar realismul jocului său. Restul putea şi trebuia să fie sacrificat. Ryan îşi considera frumuseţea fizică doar un avantaj în plus, nimic mai mult. Când avea de luat hotărâri importante în ceea ce privea cariera sa, nici cei mai buni prieteni nu-l puteau determina să-şi schimbe gândurile. Iar acum, Ryan nu prea înţelegea de ce îl interesa atât de mult părerea lui Kirsten Rumm. Şi îl preocupa şi altceva: de ce dorea să scape de el? De ce ţinea cu orice preţ să-l facă să se simtă nedorit? Ea se apucase din nou de lucru. Dori s-o deranjeze încă o dată. Pe buze îi apăru un zâmbet crud. Era irezistibil cu blugii uzi, mulaţi pe trupul perfect, iar bronzat, arăta foarte bine. Deschise încet uşa de sticlă. — Nu aveţi un prosop? Kirsten tresări şi îşi ridică privirea spre el. Ryan îi analiză tunsoarea băieţească: numai o şuviţă rebelă îi cădea liber pe frunte. Kirsten Rumm nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l privească furioasă, se ridică de la birou şi, peste câteva clipe, reveni cu un prosop în mână. I-l întinse fără nicio vorbă. — Mulţumesc. Kirsten privi o clipă torsul încă umed al bărbatului. Deasupra pectoralilor bine conturaţi, se înălţau sfârcurile, înconjurate de fire cârlionţate şi umede. — Apa a fost foarte bună! spuse voios Ryan. — N-a fost prea rece? întrebă ea, nu tocmai amabilă. — Nu, nu prea. Pot să mă întind lângă piscină? — Vă rog. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, îi replică ea, cu un ton care-l făcu să-şi dea seama că gândea exact contrariul. Ryan o găsea şi mai condescentă decât înainte. Şi încă o dată, avea impresia clară că îi ascunde ceva. Sau, poate, se apăra, pur şi simplu, de farmecul lui irezistibil? Poate refuza să-l accepte, aşa cum era el? Îşi azvârli prosopul pe umăr. Privirea ei se opri încă o dată pe pieptul lui gol. — Aş vrea să stăm puţin de vorbă, propuse Ryan, politicos. — Am de lucru. Acestea fiind spuse, Kirsten închise uşa de sticlă şi se întoarse la birou. Nu era pentru ultima oară când îi trântea uşa-n nas, putea fi sigur de asta. Ryan se stăpâni cu greu. Era furios. Dacă ar fi fost după el, ar fi târât-o până la piscină şi ar fi azvârlit-o în apă îmbrăcată, cu manuscrisul ei cu tot! Dar se mulţumi să se întoarcă şi să păşească aparent calm până la bazin. Sub privirea nesuferitei gazde, îşi scoase pantalonii, îi aruncă neglijent pe dalele de ceramică florentină şi se întinse pe un şezlong pe care aşezase mai întâi prosopul. Ryan North îşi dădu seama cât de ciudat se manifesta furia lui doar în clipa în care se lovi de braţul şezlongului. Îşi cuprinse genunchii cu mâinile şi aplecă, încet, capul. Cu pleoapele închise, era pe punctul de a aţipi la soare. După câteva ocheade pe furiş, Kirsten depuse stiloul pe filele manuscrisului şi începu să privească deschis trupul bărbătesc ce se dăruia cu insolenţă soarelui.