Umberto Eco cărți scriitor italian, editor, filosof și semiotician

Cinci Scrieri Morale de Umberto Eco CUPRINS:   Introducere. 5   Gânduri despre război. 9   Fascismul etern. 25   Despre presă. 49   Când intră în scenă celălalt. 81   Migraţiile, toleranţa şi intolerabilul. 93         INTRODUCERE.   Scrierile adunate aici au două trăsături în comun. Sunt înainte de toate ocazionale, căci au apărut fie sub forma unor conferinţe, fie ca articole despre probleme de actualitate. Şi, în ciuda diversităţii tematice, au un caracter etic, referindu-se adică la ceea ce ar fi bine să facem, la ceea ce n-ar trebui, sau la ceea ce nu se poate face nici în ruptul capului.   Dat fiind caracterul lor ocazional, mi se pare neapărat necesar să lămuresc în ce împrejurări au fost scrise, altfel existând riscul să fie prea puţin justificate.   Gânduri despre război a fost publicat în La Rivista dei Libri, 1 aprilie 1991, în timpul războiului din Golf.   Fascismul etern a fost rostit în versiune engleză la un simpozion organizat de departamentele de italiană şi franceză din cadrul Universităţii Columbia, pe 25 aprilie 1995, pentru a aniversa eliberarea Europei. A apărut ulterior sub titlul „Eternal Fascism” în The New York Review ofBooks (22 iunie 1995) şi a fost tradus în La Rivista dei Libri, iulie-august 1995, sub titlul „Totalitarism fuzzi şi Ur-Fascism” (versiune ce se deosebeşte de cea pe care o public aici doar prin câteva uşoare îndreptări formale). Trebuie însă ţinut seama că textul a fost conceput pentru un public de studenţi americani şi a fost rostit în zilele în care America era bulversată de atentatul din Okla-homa, precum şi de descoperirea faptului (deloc secret) că în Statele Unite existau organizaţii militare de extremă dreapta. Prin urmare, tema antifascismului căpăta conotaţii deosebite în acea împrejurare, iar reflecţia istorică urmărea să încurajeze o meditaţie asupra problemelor actuale din felurite ţări – conferinţa fiind apoi tradusă de ziare şi reviste în numeroase alte limbi. Faptul că mă adresam unor tineri americani explică de ce sunt furnizate informaţii şi precizări aproape şcolăreşti despre evenimente pe care cititorul italian ar trebui să le cunoască, şi de ce am dat citate din Roosevelt, am făcut referire la antifascismul american, sau am insistat asupra întâlnirii euro-americane din zilele eliberării.   Despre presă este o expunere prezentată în cursul unor seminarii organizate de Senat (preşedinte Carlo Scognamiglio), în faţa unor membri ai Senatului şi a directorilor celor mai importante cotidiene italiene, participanţi la vasta discuţie ce a urmat. Textul a fost publicat ulterior prin grija aceluiaşi Senat în întâlnirile de studiu de la Palazzo Giustiniani. Presa şi lumea poiitică azi, Roma, Tipografia del Senato, 1995, care conţine şi intervenţiile lui Carlo Scognamiglio, Eugenio Scalfari, Giulio Anselmi, Francesco Tabladini, Silvano Boroli, Walter Veltroni, Salvatore Carruba, Darko Bratina, Livio Caputo şi Paolo Mieii.   Când intră în scenă celălalt reproduce un răspuns al meu către cardinalul Martini în cursul unui schimb de patru scrisori, organizat şi publicat de revista Liberal. Respectivul epistolar a apărut apoi într-o cărţulie {Ce crede cel ce nu crede? Roma, Atlantide Editoriale, 1996). Textul meu răspunde la întrebarea pe care mi-o adresase cardinalul Martini: „Pe ce îşi reazemă certitudinea şi imperativul moral cel ce nu recurge, spre a-şi fundamenta absolutul etic, nici la principii metafizice (sau la valori transcendente, în orice caz) şi nici la imperative categorice universal valabile?” Pentru contextul dezbaterii fac trimitere, fireşte, la cărţulia citată care cuprinde atât notele, cât şi intervenţiile lui Emanuele Severino, Manlio Sga-lambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa şi Claudio Martelli.   Migraţii, toleranţă şi intolerabil este un colaj. Primul paragraf reproduce prima parte dintr-o conferinţă rostită la 23 ianuarie 1997 în deschiderea dezbaterilor organizate de primăria oraşului Valencia asupra perspectivelor Mileniului trei. Al doilea este o traducere şi o adaptare a discursului introductiv la Forumul internaţional asupra intoleranţei, organizat la Paris de Academie Universelle des Cultures pe 26 şi 27 martie 1997. Al treilea a fost publicat cu titlul „Să nu ne întrebăm pentru cine bat clopotele” în ziarul Repubblica, cu ocazia sentinţei tribunalului militar din Roma împotriva lui Priebke.   Cjânduri despre război.   Acest articol vorbeşte despre Război, cu R mare, un război „cald” şi purtat prin consensul explicit al naţiunilor, în forma pe care el o capătă în lumea contemporană. Şi fiindcă este oferit redacţiei în zilele în care trupele aliate au intrat în Kuwait City, se prea poate – dacă nu vor exista lovituri de teatru – ca el să fie citit atunci când toată lumea va considera că războiul din Golf a obţinut un punctaj satisfăcător întrucât şi-a atins scopul pentru care a fost declanşat. în acest caz, a vorbi despre imposibilitatea şi zădărnicia războiului ar apărea ca o contradicţie, căci nimeni n-ar mai fi dispus să considere zadarnică şi imposibilă o întreprindere care a permis obţinerea rezultatelor scontate. Şi totuşi reflecţiile care urmează trebuie să conteze, indiferent de cursul evenimentelor. Cu atât mai mult trebuie să conteze în cazul în care războiul permite dobândirea de rezultate „avantajoase”, tocmai fiindcă acest lucru ar putea să ne convingă pe toţi că războiul ar fi încă, într-un anume context, o opţiune rezonabilă. Deşi e de datoria noastră să-l negăm.

Umberto Eco Numele trandafirului Prolog   La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu şi datoria călugărului credincios este să repete în fiecare zi cu psalmodiantă umilinţă unicul şi neschimbatul fapt al cărui adevăr de nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et in aenigmate şi adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în faţă, se manifestă treptat (şi ce trepte greu de urcat!) în greşeala lumii, aşa îneît trebuie să-i desluşim semnele credincioase chiar şi acolo unde ele ne apar nedesluşite şi amestecate parcă într-o voinţă pornită cu totul spre rău. Ajuns la sfîrşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrînesc asemenea lumii, aşteptînd să mă pierd în abisul fără de sfîrşit al divinităţii tăcute şi pustii făcînd parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sînt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimîntătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetînd verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării. Fie ca Domnul Dumnezeu să mă învrednicească să fiu un martor prin care să poată transpărea întîmplările petrecute la abaţia căreia drept este şi cu credinţă să nu i se rostească aici nici numele, la sfîrşitul anului întru Domnul 1327, cînd împăratul Ludovic a coborît în Italia pentru a reface demnitatea Sfîntului Imperiu Roman, potrivit dorinţei Celui de Sus, şi spre ruşinea josnicului uzurpator simoniac şi ereziarh care a pîngărit la Avignon numele sfînt al Apostolului (vorbesc de sufletul păcătos al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincioşii l-au cinstit cu numele de Ioan al XXII-lea). Poate că, pentru a înţelege mai bine evenimentele în care m-arn văzut amestecat, e bine să amintesc de lucrurile ce se petreceau în acest fragment de veac, aşa cum am înţeles eu atunci, luînd parte la ele, şi aşa cum mi le amintesc acum, îmbogăţite de alte povestiri, pe care le-am auzit după aceea -dacă totuşi memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atît de numeroaselor şi de încurcatelor întîmplări.   Încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea strămutase reşedinţa apostolică la Avignon, lăsînd Roma pradă ambiţiilor seniorilor locali, şi treptat-treptat prea-sfîntul oraş al creştinătăţii devenise un circ, sau un lupanar, sfîşiat de luptele dintre mai-marii lui; îşi spunea republică, dar nu era, bîntuită de bande înarmate, supusă la violenţe şi la jafuri. Oameni ai bisericii, scăpaţi de sub controlul justiţiei seculare, comandau grupuri de răufăcători şi tîlhăreau cu spada în mînă, făceau blestemăţii şi puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvînt, ţinta celor ce voiau să-şi pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu Roman, şi cum să refaci demnitatea acelei împărăţii lumeşti care fusese dată cezarilor? Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al Imperiului. Dar în aceeaşi zi, pe celălalt mal al Mainului, contele palatin de Rin şi arhiepiscopul de Kb’ln îl aleseseră în aceeaşi demnitate pe Frederic de Austria. Doi împăraţi pentru un singur tron, şi un singur papă pentru doi: situaţie care a devenit, întradevăr, fermentul unei mari dezordini. Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din Cahors, în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani, sub numele de Ioan al XXII-lea, şi deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai primească un nume atît de potrivnic celor buni. Francez şi credincios regelui Franţei (oamenii de pe pămîntul acela păcătos sînt întotdeauna înclinaţi să slujească interesele alor lor şi sînt neputincioşi să privească la lumea întreagă ca la patria lor spirituală), el îl susţinuse pe Filip cel Frumos împotriva cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept) de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpînire pe bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Intre timp, în toată istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care, pentru a-şi păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi împăraţi germani, rămînînd astfel căpitan general al statului Bisericii.   In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Şi mai înspăimîntat de un singur împărat decît fusese de doi, Ioan la excomunicat pe învingător, şi acesta, drept răspuns, l-a denunţat pe papă ca eretic. Trebuie spus că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena, aprobînd argumentele „spiritualilor” (despre care voi mai avea prilejul să vorbesc), proclamase drept credinţă adevărată sărăcia lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre, menită să salveze virtutea şi puritatea ordinului, dar ea a displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenţii, ca stăpîn al Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi, propunînd, dimpotrivă, ca Sfîntul Scaun să aibă dreptul de a-l învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor prin bula Cum inter nonnullos.   Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a văzut în franciscani, duşmani acum pe faţă ai papei, nişte aliaţi puternici. Afirmînd sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova şi Giovanni din Gianduno. Şi, în sfîrşit, nu cu multe luni înainte de evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio, duce de Lucea şi Pistoia (şi cred că rău făcea, pentru că niciodată n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della Faggiola), şi acum se pregătea să intre în Roma, chemat de Sciarra Colonna, seniorul locului. Iată care era situaţia cînd eu – pe atunci novice benedictin în mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniştea schitului de către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu cel mai neînsemnat dintre baronii lui, şi care a socotit înţelept să mă ia cu sine ca să cunosc minunăţiile Italiei şi să fiu de- faţă cînd împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei la prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă plimb, parte din plăcere, parte din dorinţa de a învăţa, prin oraşele Toscanei, dar viaţa aceasta liberă şi fără chibzuinţă nu se potrivea, au gîndit părinţii mei, unui adolescent hărăzit vieţii contemplative. Şi, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de mine, au hotărît să mă dea pe lîngă un franciscan învăţat, părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă oraşe faimoase şi abaţii străvechi. Am devenit astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa celor ce aveau să vină.   Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mînat cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă – pe care mereu am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăstirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întîmplat aşa că neam abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călugăresc se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt. Drumul a durat două săptămîni, cu mici păţanii, şi în timpul acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.   In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane – decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile cîmpului la venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, cînd acum el şi cei din jurul lui sînt ţărînă, iar ţărîna corpului lor este acum de culoarea pămîntie a morţii (numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar şi trăsăturile lui aparte, şi este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vîrstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuţimii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-ţi devine foarte dragă, cum se întîmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mîhnirile şi îi iscodeşti zîmbetul — fără ca vreo umbră de desfrîu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.   Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sînt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte. Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se avîntă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cîntă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubeşte viaţa contemplativă şi Marta nu mai iubeşte viaţa activă; Lea e stearpă, Raşela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobîndit de la maestrul meu dorinţa de a învăţa şi înţelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar şi atunci cînd cărarea e întortocheată.   Aşadar, înfăţişarea fizică a fratelui Guglielmo era în aşa chip alcătuită, încît atrăgea atenţia chiar şi celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obişnuit şi era atît de slab, încît părea şi mai înalt. Avea privirea ascuţită şi pătrunzătoare; nasul, subţire şi puţin curbat, dădea şi el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Şi bărbia lăsa să se ghicească la el o voinţă puternică, chiar dacă faţa alungită şi acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuţi între Hibernia şi Northumbria – putea uneori să exprime nesiguranţă şi uimire. Miam dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranţă era în schimb numai curiozitate, dar la început ştiam prea puţin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinaţie a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu aşa ceva, înfruptîndu-se numai cu adevărul, care (gîndeam) se cunoaşte chiar de la început.   Băieţandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît atenţia la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieşeau din urechi şi sprîncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri şi era deja foarte bătrîn, dar îşi mişca trupul său neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stînd ore în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. în acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el şi le mînca în momentele de mare încordare (şi am avut destul de multe în abaţie!). Cînd l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creştin poate învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar cînd i-am cerut să gust şi eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sînt bune pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune şi pentru un tînăr benedictin.   In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa, şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abaţie, îşi petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui | (cînd în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învăţaseră un cu totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în unitate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucţiune, dar am învăţat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care pare că forţa de iluminare a minţii are un rol din cale-afară de mic.   În perioada pe care am petrecut-o în abaţie, i-am văzut întotdeauna mîinile acoperite de praful cărţilor, de aurul miniaturilor încă ude, de substanţele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gîndi decît cu mîinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (şi fusesem învăţat că mecanicul este moechus şi comite adulter faţă de viaţa intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar şi atunci cînd mîinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mîncate de vreme şi sfărîmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicateţe dea apuca cu degetele, aceeaşi pe care o folosea cînd umbla cu maşinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călătorie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată pînă atunci, şi pe care el le numea minunatele lui maşinării. Maşinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este maimuţa naturii, şi din ea reproduc nu formele, ci însăşi operaţia. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului şi magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, şi m-am prefăcut că dorm în unele nopţi senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mînă) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia şi în ţara mea erau oameni simpli, adesea fără ştiinţă de carte, dar el m-a uluit cu înţelepciunea sa. Mi-a spus însă, zîmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuţi: „Ruggiero Bacone – spunea el despre Roger Bacon, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învăţat că planul divin se va folosi într-o zi de ştiinţa maşinilor, care este magie naturală şi sfîntă. Şi într-o zi, folosind forţa naturii, se vor putea făuri instrumente de navigaţie care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, şi mult mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; şi vor fi altele care «ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Şi instrumente foarte mici care să indice greutăţi  infinite şi vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării”.   Cînd l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înţelept care l-a gîndit. Şi se pot necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită.” Nu a fost aceasta singura propoziţiune contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar şi acum, cînd sînt bătrîn şi mai înţelept decît atunci, nu înţeleg în întregime cum putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham şi să jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înţelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în contradicţie între ele.   Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite. Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecînd lungile ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi vorbi puţin cîte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Şi fie ca mîna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea. aici puteti vedea filmul....................https://latimp.eu/numele-trandafirului-1986-online-subtitrat-romana/ si asculta piesa de teatru............https://latimp.eu/?s=numele+trandafirului download carte...adăugat link nou

 In ce cred cei care nu cred de Umberto Eco  „În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viaţă, într-o promisiune de viaţă pentru tineri, destul de des amăgiţi de o cultură care, sub pretextul libertăţii, îi invită la orice experienţă ce poate sfirşi mai tîrziu în dezastru, disperare, moarte, durere. Dă de gîndit faptul că din multe intervenţii lipseşte întrebarea legată de enigma răului : iar aceasta cu atît mai mult cu cît putem considera că trăim într-o epocă ce a cunoscut cele mai teribile manifestări ale răutăţii. Un climat de optimism facil, potrivit căruia lucrurile se rezolvă de la sine, nu numai că ascunde dramatismul prezenţei răului, dar anulează şi ideea că viaţa morală este luptă, bătălie, ten­siune agonică ; că pacea se obţine cu preţul chinului îndurat şi depăşit. Mă întreb, de aceea, dacă ideile inadecvate despre rău nu se datorează insuficienţei ideilor despre bine, dacă iluminis·-iul nu greşeşte nesesizînd sau subevaluînd elementul dramatic inerent vieţii etice. martie 1996”    

Pentru că episoadele sunt întotdeauna necesare, ba chiar alcătuiesc partea principală a unei povestiri istorice, am inclus executarea a o sută de cetăţeni spânzuraţi în piaţa publică, pe cea a doi călugări arşi de vii, ivirea unei comete, toate descrierile care fac cât cele o sută de turniruri şi care au darul de a-i abate cititorului mai mult ca oricând mintea de la acţiunea principală. Carlo Tenca, Drumul câinilor 1 Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie Trecătorul care-n dimineaţa aceea cenuşie din martie 1897 ar fi stră­­bătut pe propriu-i risc Place Maubert, sau Maub, cum o numeau borfaşii (fost centru al vieţii univer­sitare în Evul Mediu, când adăpostea mulţimea studenţilor ce frecventau Facultatea de Arte din Vicus Stramineus sau Rue du Fouarre, iar mai târziu loc al execuţiei unor apostoli ai gândirii libere, precum Etienne Dolet), s-ar fi pomenit într-unul din puţinele locuri ale Parisului cruţate de demo­lările baronului Haussmann, într-o încâlcire de străduţe rău mirositoare, tăiate în două sectoare de canalul Bievre, care în zona aceea încă ieşea la iveală din măruntaiele metropolei, unde fusese de multă vreme îngrădit, ca să se arunce febri­citând, horcăind şi viermuind în Se­na, aflată în apropiere. Din piaţa Maubert, tăiată acum de Boulevard Saint-Germain, se mai desprindea un păienjeniş de străzi mici, ca Rue Maître-Albert, Rue Saint-Severin, Rue Galande, Rue de la Bucherie, Rue Saint Julien le Pauvre, până la Rue de la Huchette, presărate cu hoteluri sordide, ţinute în general de inşi de prin Auvergne, nişte hangii de o lăcomie legendară, care cereau un franc pentru pri­ma noapte şi patruzeci de cenţi pentru următoarele (plus douăzeci de bani dacă mai voiai şi un cearşaf). Dacă după aceea ar fi luat-o pe Rue Sauton, pe la jumă­tatea ei, între un bordel travestit în berărie şi o tavernă în care se servea, cu vin foarte prost, un prânz de câţiva bănuţi (încă din epoca aceea puţini, însă atât îşi puteau permite studenţii de la Sorbona aflată nu departe), ar fi dat de o fundătură care se numea, pe atunci, Impasse Mau­bert, însă înainte de 1865 se numea Cul-de-sac d'Amboise, iar cu şi mai mulţi ani înainte găzduia un tapis-franc (în limbajul lumii interlope, o bombă, o ospătărie de rangul cel mai prizărit, ţinută de regulă de careva certat cu legea şi frecventată de ocnaşi abia ieşiţi din temniţă) şi rămăsese cu o faimă tristă şi pentru că în secolul al XVIII-lea acolo se ridica laboratorul a trei otrăvitoare celebre, ce fuseseră gă­site într-o zi asfixiate de aburii unor substanţe mortale pe care le distilau pe plitele lor. Pe la jumătatea străduţei trecea cu totul neobservată vitrina unui telal, pe care o firmă spălăcită o dădea drept Brocantage de Qualite — vitrină prin care nu prea vedeai nimic din cauza prafului gros ce-i murdărea geamurile, iar acestea arătau prea puţin din mărfurile expuse şi din interior, deoarece fiecare dintre ele abia dacă era ceva mai mare decât un pătrăţel cu latura de douăzeci de centimetri, şi erau unite toate printr-o ramă de lemn. Lângă vitrina aceea trecătorul ar fi văzut o uşă, permanent închisă, iar lângă sfoara unui clopoţel, un cartonaş care atrăgea atenţia că pe moment proprietarul lipsea. Căci dacă, aşa cum rar se întâmpla, uşa s-ar fi deschis, cel ce-ar fi intrat ar fi întrezărit la lumina nesigură din vizuina aceea, aşezate pe nişte rafturi şubrede şi pe câteva mese, şi ele şubrede, o puzderie de obiecte care la prima vedere puteau părea mai acătării, dar care la o cercetare mai atentă, s-ar fi dovedit cu totul nepotrivite oricărui schimb comercial onest, pe lângă faptul că erau oferite la nişte preţuri la fel de ciumpăvite. De pildă, o pereche de pirostrii ce-ar fi făcut de ruşine orice sobiţă, o pendulă cu smalţul albastru-închis sărit, per­ne poate altădată  brodate în culori vii, suporturi înalte de ghivece cu îngeraşi de ceramică ciobiţi, măsuţe şchioape de stil greu de definit, un coş de hârtii din sârmă ruginită, cutii de tot felul, pirogravate, evan­taie grosolane de sidef ornate cu desene chinezeşti, un colier care părea de chihlimbar, doi botoşei din lână albă cu cata­rame încrustate cu diamante mici de Irlanda, un bust ştirbit al lui Napoleon, fluturi sub sticlă plesnită, fructe de mar­mură policromă sub un clopot din sticlă altădată străvezie, nuci de cocos, albume vechi cu modeste picturi în acuarelă cu flori, câteva dagherotipuri înrămate (care nici în epocă n-aveau aerul unor antichităţi) — aşa încât cel ce s-ar fi a­morezat de vreuna din rămăşiţele acelea ruşinoase de bunuri sechestrate de pe la familii nevoiaşe, pus faţă-n faţă cu proprietarul, demn de toate bănuielile, ar fi întrebat de preţ, ar fi auzit o sumă atât de mare, încât i-ar fi pierit cheful până şi celui mai pervers dintre colecţionarii de trăsnăi de anticariat. Iar dacă, până la urmă, vizitatorul, înarmat cu vreo recomandare, ar fi trecut pragul celei de-a doua uşi, ce despărţea interiorul prăvăliei de caturile superioare ale clădirii, şi ar fi urcat treptele unei insta­bile scări în spirală ce caracterizează casele pariziene cu faţade înguste cam cât uşa de la intrare (acolo unde ele se-nghesuie cu chiu cu vai una-ntr-alta), ar fi pătruns într-un salon larg ce părea să găzduiască nu talmeş-balmeşul de la parter, ci o colecţie de obiecte de cu to­tul altă factură: o măsuţă stil „empire” cu trei picioare împodobite cu capete de vultur, o consolă sprijinită pe un sfinx înaripat, un dulap de secol XVII, o mobilă cu rafturi din mahon care expunea vreo sută de cărţi frumos legate în marochin, un birou din cele ce se numeau americăneşti, cu închizător pe role şi cu nenumărate sertăraşe, ca un secretaire. Iar dacă ar fi trecut în camera de-alături, ar fi dat de un pat luxos cu baldachin, o etajeră rustică pe care erau porţelanuri de Sevres, o narghilea turcească, o mare cupă de alabastru , un vas de cristal, iar pe peretele din fund nişte panouri pictate cu scene mito­logice, două mari pânze ce le reprezentau pe muzele istoriei şi pe cea a comediei, iar ici şi colo, atârnate pe pereţi, nişte burnuzuri arabe, alte veşminte orientale din caşmir, o ploscă veche de pelerin; şi apoi un trepied pentru lavoar, cu o consolă deasupra, plină cu obiecte de toaletă din materiale de calitate — în sfârşit, o împerechere bizară de obiecte curioase şi scumpe, care poate că nu vădeau un gust coerent şi rafinat, dar cu siguranţă o dorinţă de opulenţă neascunsă. Revenind în salonul de la intrare, vizitatorul ar fi identi­ficat, în dreptul singurei ferestre prin care răzbătea lumina săracă din străduţa aceea oarbă, aşezat la o masă, un ins în vârstă, înfăşurat într-un ha­lat de casă, care, atât cât ar fi putut vizitatorul să-şi dea seama a­runcându-şi privirea peste umerii lui, tocmai scria cele ce ne vom grăbi să citim şi pe care Naratorul le va rezuma din când în când, ca să nu-l obosească prea tare pe Cititor. Cititorul să nu se aştepte cumva ca Naratorul să-i dezvă­luie că o să se mire recunoscând în personaj vreun ins numit mai înainte, de­oa­rece (povestirea de faţă începând chiar acum) nimeni n-a fost încă numit în ea, şi nici Naratorul însuşi nu ştie cine este misteriosul ins care scrie, propunându-şi s-o afle (odată cu Cititorul), în timp ce a­mândoi trag cu ochiul pe furiş şi urmăresc semnele cu care tocul res­pectivului ins aşterne rânduri pe hârtie. 2 Cine sunt eu? 24 martie 1897 Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aş dezgoli sufletul, din porunca — nu, la naiba! să zicem că la sugestia — unui evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate că sufăr şi acum, decât despre faptele vieţii mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Ştiu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d'Argent” simt un fel de freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire? Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aş ceda atât de supus instigărilor doctorului ăluia austriac (sau neamţ) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaţilor de evrei. Despre evrei nu ştiu decât ce m-a învăţat bunicul: — Sunt acel popor ateu prin excelenţă, mă instruia el. Pornesc de la concepţia că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mor­mânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia. Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spio­nează, aşa de falşi încât deveneai livid, surâsurile alea unsu­roase, buzele de hienă înălţate deasupra dinţilor, privirile apăsătoare, infecte, urâţite, cutele dintre nas şi buze mereu neliniştite, săpate de ură, nasurile alea ale lor coroiate ca nişte ciocuri de păsări din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se roteşte febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite şi dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secreţiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta şi, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veştejit ca un bătrân. Când zâmbeşte, pleoapele umflate i se închid pe jumătate, abia lă­sându-i o linie imperceptibilă, semn de viclenie, zic unii, de desfrâu, preciza bunicul... Iar când mă făcusem destul de mare ca să înţeleg, îmi amintea că evreul, pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un ţigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac şi clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neînfrânate — depinde de circumcizie, care-i face mai sculăţei, cu o disproporţie monstruoasă între piticenia trupească şi ver­geaua aia cavernoasă a excrescenţei lor pe jumătate mutilate. Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, mulţi ani la rând. Din fericire, n-am întâlnit nici unul, afară de târfuliţa din ghetoul de la Torino, pe când eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de două vorbe) şi de doctorul austriac (sau neamţ, totuna). Pe nemţi i-am cunoscut şi am şi lucrat pentru ei: cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui. Un neamţ produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcţiei intestinale în da­una celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incre­dibile de materii fecale. Pe de altă parte, chiar şi în secolele trecute, un călător francez pricepea numaidecât da­că tre­cuse sau nu frontiera alsaciană după mărimea anormală a ex­crementelor lăsate de-a lungul drumurilor. Şi de-ar fi numai asta: e tipică pentru neamţ bromhidroza, adică mirosul dezgustător al sudo­rii, şi e lucru dovedit că urina unui neamţ conţine douăzeci la sută azot, pe când cea a altor rase doar cincisprezece. Neamţul trăieşte într-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere şi de cârnaţi din ăia de porc cu care se ghiftuieşte. I-am văzut într-o seară, în timpul singurei mele călătorii la München, în acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, puţind a untură şi slănină, până şi doi câte doi, el şi ea, cu mâinile încleştate în jurul stacanelor de bere care ar astâmpăra ele singure câte o turmă de pahiderme, nas în nas într-un dialog amoros animalic, ca doi câini ce-şi adulmecă mirosul, cu izbucnirile lor în râs, ră­sunătoare şi lipsite de graţie, cu ilaritatea lor guturală şi tulbure, strălucind de o grăsime perenă care le unge feţele şi membrele ca ule­iul de pe pielea unor atleţi de circ antic. Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea să-nsemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prosteşte încă de tineri, şi asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respin­gătoare şi poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ăla, neîndemânatic şi funebru, care astăzi îi înfurie şi pe francezi, dar, din puţinul pe care l-am auzit, compoziţiile lui Bach al lor sunt total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii. Abuzul de bere îi face neînstare să aibă cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarităţi este că nu se ruşinează că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău desfrânat ca Luther (poţi lua în căsătorie o călugăriţă?) doar pentru că şi-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Cine a zis că au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul şi creştinismul? Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea celei franceze şi nu spune nici odată exact ce ar trebui, aşa încât nici un neamţ nu ştie vreodată ce voia să spună — şi confundă nesiguranţa asta cu profunzimea. Cu nemţii e ca şi cu femeile, n-o scoţi nici odată la capăt. Din nefericire, limba asta neexpresivă, cu verbele pe care, când citeşti, trebuie să le cauţi înfrigurat din ochi, pentru că nu stau nici odată acolo unde ar trebui să fie, bunicul m-a obligat s-o învăţ de mic copil — nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Şi aşa că limba asta am urât-o, cam tot pe-atât cât iezuitul care venea să mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete. De când a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare că, da­că cineva vorbeşte de rău un alt popor, asta-i pentru că îl consideră superior pe al său. Eu n-am prejudecăţi. De când am devenit francez (cum şi eram pe jumătate, dinspre partea mamei), am înţeles cât erau noii mei compatrioţi de leneşi, de escroci, de ranchiunoşi, de geloşi, orgolioşi dincolo de orice limită, până-ntr-acolo încât credeau că cine nu-i francez e un sălbatic, incapabili să accepte reproşuri. Însă am înţeles că, pentru a-l face pe un francez să recunoască vreo tară a neamului său, ajunge să-i vorbeşti de rău un alt popor, ca de pildă „noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, şi, dat fiind că nu vor să fie pe locul al doilea după nimeni, nici măcar în rău, imediat reacţionează printr-un „o, nu, aici, în Franţa, noi stăm şi mai rău” — şi dă-i şi bârfeşte-i pe francezi atât timp cât nu-şi dau seama că i-ai prins în cursă. Nu-şi iubesc semenii, nici măcar când trag din asta un folos. Nime­ni nu-i mai needucat decât un cârciumar francez, are aerul că-şi urăşte clienţii (şi poate că aşa şi este) şi că doreşte să nu existe (iar asta-i fals, pentru că franţuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Încearcă numai să-l întrebi ceva: sais pas, moi, şi-şi ţuguie buzele de par­că ar cerşi. Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care şi-a ţinut ocupaţi timp de câţiva ani buni cetăţenii ca să-şi taie reciproc capetele, şi noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă naţie, încolo­nându-i ca să distrugă Europa. Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar îşi petrec timpul încercând să-l facă să cadă, nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv şi la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să ştie pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu ştie bine ce anume vrea, dar ştie la perfecţie că nu vrea ceea ce are. Iar ca să spună asta nu ştie să facă altceva decât să intoneze cântece. Ei cred că întreaga lume vorbeşte franţuzeşte. S-a întâmplat acum câteva decenii cu acel Lucas, om de geniu — treizeci de mii de docu­mente autografe false, furând hârtie veche, tăind paginile de gardă ale unor cărţi vechi de la Bibliotheque Nationale şi imitând feluritele caligrafii, chiar dacă nu aşa de bine pe cât aş putea s-o fac eu... Îi vân­duse din ele nu ştiu câte la un preţ foarte mare imbecilului ăluia de Chasles (mare matematician, se spune, şi membru al Academiei de Ştiinţe, dar şi mare nătărău). Şi nu numai el, dar mulţi dintre cole­gii săi academicieni au luat-o de bună că în franceză îşi scriseseră scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar şi că tot în franceză îşi scriau unul altuia Pascal, Newton şi Galileu, când până şi copiii ştiu că învăţaţii din secolele acelea scriau în latină. Cărturarii francezi n-aveau idee că alte popoare vorbeau şi altfel decât franţuzeşte. În orice caz, scrisorile false spuneau că Pascal descoperise gravitaţia universală cu douăzeci de ani înainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca să-i orbească pe sorbonarzii roşi de ifosele naţionale. Poate că neştiinţa este efectul avariţiei lor — viciul naţional, pe care ei îl iau drept virtute şi-l numesc parcimonie. Numai în ţara asta s-a putut imagina o întreagă comedie în jurul unui avar. Ca să nu mai vorbim de moş Grandet. Avariţia se vede şi după apartamentele lor prăfuite, cu tapetele nici odată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoşi, cu scările în spirală făcute din lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spa­ţiul îngust. Altoiţi, aşa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germană) şi o să aveţi ceea ce avem, cea de-a treia republică... Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naştere) simţeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironeşte, ce e neaşteptat îi terorizează, ca să-i faci să se mişte până-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puţini pie­montezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi şi o piază rea ca Mazzini. Şi să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit când am fost trimis la Palermo (când a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea popu­laţiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decât o făceau francezii, care-l considerau totuşi unul cu sânge ames­tecat. Le plăcea napolitanilor şi sicilienilor, bastarzi ei înşişi, nu din greşeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generaţii, născuţi din încrucişări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare şi ostrogoţi degeneraţi, care au lu­at ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoşi, de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci inconcludenţa şi pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce priveşte restul, e de-ajuns să-i vezi pe ştrengarii care la Na­poli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care şi le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roşii stricate. Nu i-am văzut, aşa cred, dar ştiu asta. Italianul e neîncrezător, mincinos, laş, trădător, se simte mai în lar­gul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când îşi schimbă steagul du­pă cum bate vântul — şi am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bour­bonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi şi generalii piemontezi. Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoţi, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creştinismul încovoiase mândria rasei antice. Preoţii... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furişate, danturi stricate, respiraţii greţoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creştet. Ce scârbos. Trândavi, aparţin claselor periculoase, precum hoţii şi vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoţii ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoţii cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi şi-i numeşte episcopi. Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăseşti la şcoală, dacă părinţii tăi au fost atât de bigoţi încât te-au încredinţat lor, apoi vin prima împărtăşanie, şi catehismul, şi taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsă­toriei tale îţi spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îţi vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieşind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini şi se duc să-l mănânce şi să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace şi să-l pişe. Repetă că împărăţia lor nu e din lumea aceasta şi pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizaţia nu va atinge perfec­ţiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia. Comuniştii au răspândit ideea că religia este opiul popoa­relor. E adevărat, pentru că serveşte la a ţine-n frâu ispitele supuşilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui şi i-au putut doborî fără să aştepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aş spune că religia este şi cocaina popoa­relor, pentru că religia a împins şi împinge la războaie, la masacrarea necredincioşilor, iar asta-i valabil pentru creş­tini, musulmani şi alţi idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit şi i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie şi să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraş. Oamenii nu fac nici odată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă. Mai răi decât toţi sunt, cu siguranţă, iezuiţii. Parcă am senzaţia că le-am jucat nişte feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau fraţii lor trupeşti, masonii. Sunt ca şi iezuiţii, poate puţin mai haotici. Aceia cel puţin au o teologie a lor şi ştiu cum s-o manevreze, ăştia au prea multe şi-şi pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Şi au dat naştere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împuşcaţi, odi­nioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greşit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialişti, comunişti şi comunarzi. Cu toţii la zid. Bine lucrat, Thiers. Masoni şi iezuiţi. Iezuiţii sunt masoni îmbrăcaţi în haine femeieşti. Urăsc femeile, pentru puţinul pe care-l ştiu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate speţele. Mai rău decât casele de toleranţă. Acestea măcar întâmpină greutăţi să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos şi se practică prostituţia la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumaţia fetelor este adecvată, colo vezi nişte chelneriţe nemţoaice, colo, în faţa Palatului de Justiţie, cameriste în togă de avocaţi. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ţinute aproape întotdeauna de nemţi, iată un mod de a submina moralitatea franţuzească. Între arondismentele al cincilea şi al şaselea există pe puţin vreo şaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute şi toate sunt deschise chiar şi pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo şcoală, la ieşire elevii se duc să spioneze fetele prin uşa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Şi ca să-i spionez dinăuntru, prin uşă, pe elevii care spionează la uşă. Şi nu numai pe elevi. Înveţi multe lucruri despre obiceiuri şi despre felul de a frecventa al adulţilor, şi pot oricând să-ţi servească. Lucrul care mă distrează cel mai mult este să disting pe la mese natura feluriţilor peşti în aşteptare, unii dintre ei sunt soţi care-şi duc traiul pe seama farmecelor soţiei, iar ăştia stau laolaltă, bine îmbrăcaţi, fumând şi jucând cărţi, iar birtaşul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor încornoraţi; însă în Cartierul Latin mulţi sunt foşti studenţi faliţi, mereu încordaţi de teama ca vreunul să nu le sufle câştigul, şi deseori scot cuţitele. Cei mai liniştiţi sunt hoţii şi asasinii, care se duc şi vin, pentru că trebuie să ia seama la loviturile lor şi ştiu că fetele nu-i vor trăda, pentru că-n ziua următoare ar pluti pe apele canalului Bievre. Sunt şi homosexuali pe-acolo, care se ocupă cu agăţatul unor depravaţi sau chiar depravate de orice fel, pentru servi­ciile cele mai scârboase. Culeg clienţii la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees şi-i atrag prin semne convenţionale. Adesea îşi lasă să intre în cameră complicii travestiţi în poliţişti, aceştia ameninţă că-l vor aresta pe clientul în chiloţi, el începe să implore milă şi scoate un teanc de bani. Când intru prin lupanarele acelea, o fac cu prudenţă, pentru că ştiu ce-ar putea să mi se întâmple. Dacă clientul dă impresia că are bani, patronul face un semn, o fată se apropie de el şi încet, încet, îl convinge să le invite la masă pe toate celelalte, şi dă-i cu lucrurile cele mai scumpe (dar ele, ca să nu se îmbete, beau anisette superfine sau cassis fin, apă colorată pe care clientul o plăteşte scump). Apoi caută să te facă să joci cărţi, fireşte că-şi fac semne, tu pierzi şi trebuie să le plăteşti cina la toate, plus patronului şi nevestei lui. Iar dacă încerci să pui capăt, îţi propun să joci nu pe bani, ci la orice mână câştigată una dintre fete îşi scoate un articol de îmbrăcăminte... Şi la orice dantelă care cade, iată apărând cărnurile alea albe, scârboase, sânii ăia bombaţi, subsuorile alea brune cu o dogoare care-ţi macină nervii... N-am urcat nici odată la etajul superior. Unii au spus că femeile nu sunt decât un surogat al viciului solitar, numai că se cere mai multă fantezie. Aşa că mă-ntorc acasă şi le visez noaptea, doar nu sunt făcut din fier, şi-apoi ele sunt cele care m-au provocat. L-am citit pe doctorul Tissot, ştiu că ele fac rău până şi de departe. Nu ştim dacă spiritele animale şi lichidul genital sunt unul şi acelaşi lucru, dar sunt sigur că aceste două fluide au o anume analogie, iar după lungi poluţii nocturne nu doar îţi pierzi puterile, dar trupul slăbeşte, chipul devine palid, memoria se fărâmiţează, se-nceţoşează vederea, vocea răguşeşte, somnul e tulburat de vise neliniştite, simţi dureri în ochi şi apar pete roşii pe faţă, unii scuipă materii calci­nate, acuză palpitaţii, sufocări, leşinuri, alţii se plâng de constipaţie sau de ieşiri afară tot mai fetide. În cele din urmă, orbirea. Poate că sunt exagerări, ca băiat aveam faţa plină de coşuri, dar se pare că e ceva tipic vârstei, sau poate că toţi băieţii îşi procură astfel de plăceri, unii în mod excesiv, pipăindu-se zi şi noapte. Acum însă ştiu cum să mă dozez, am vise tulburi doar atunci când mă-ntorc de la o berărie şi nu mi se-ntâmplă, aşa cum li se-ntâmplă multora, să am erecţii imediat ce văd o fustă pe stradă. Munca mă scuteşte de uşurătatea moravurilor. Dar de ce să filozofez, în loc să reconstitui faptele? Poate pentru că simt nevoia să ştiu nu doar ce-am făcut înainte de ieri, ci şi cum sunt pe dinăuntru. Admiţând că aş avea un lăuntru. Se spune că sufletul este doar ceea ce facem, însă dacă urăsc pe cineva şi-mi cultiv ranchiuna asta, înseamnă că un lăuntru există, hotărât lucru! Cum spunea filozoful? Odi ergo sum[1]. Mai adineauri a sunat cineva jos, la intrare, mă temeam să nu fie vreunul aşa de prost, încât să vrea să cumpere ceva, însă individul mi-a spus de îndată că l-a trimis Tissot — de ce oare oi fi ales parola asta? Voia un testament olograf, semnat de un anume Bonnefoy în favoarea unui anume Guillot (bineînţeles că acesta era el). Avea hârtia de scrisori pe care o foloseşte sau o folosea acel Bonnefoy şi o exemplificare a cali­grafiei lui. L-am lăsat pe acest Guillot să urce în salon, am ales un toc şi nişte cerneală potrivită şi, fără să fac măcar o probă, am ticluit documentul. Perfect. Ca şi cum Guillot ar cunoaşte preţurile, mi-a întins o răsplată pe măsură când i l-am înmânat. Prin urmare asta mi-e meseria? E frumos să construieşti din nimic un act notarial, să ticluieşti o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromiţătoare, să creezi un act care va duce pe cineva la pierzare. Puterea artei... Să mă premiez cu o vizită la Cafe Anglais. Probabil că am memoria în nas, dar am impresia că sunt veacuri de când n-am mai simţit în nări mireasma respectivului meniu: souffles a la reine, filets de sole a la Venitienne, escalopes de turbot au gratin, selle de mouton puree bretonne... Şi ca antreu, poulet a la portugaise sau pâte chaud de cailles, sau homard a la parisienne, sau toate la un loc şi, ca plat de resistance, ştiu şi eu? Canetons a la rouennaise sau ortolans sur canapes, iar ca entremet aubergines a l'espagnole, asperges en branches, cassolettes princesse. Ca vin n-aş prea şti, poate Château-Margaux, sau Château-Latour, sau Château-Lafite, depinde de anul de producţie. Iar ca încheiere, o bombe glacee. Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacţii mai mari decât sexul — poate-i o urmă pe care mi-au lăsat-o preoţii. Simt permanent un fel de nor în minte, care mă-mpiedică să privesc înapoi. De ce dintr-odată îmi revin în memorie fugile mele la Bicerin în veşmintele părintelui Bergamaschi? Uita­sem complet de părintele Bergamaschi. Cine era? Îmi place să-mi las tocul să rătăcească după cum îmi porunceşte instinctul. După doctorul ăla austriac, ar trebui să ajung la un moment cu adevărat dureros pentru memoria mea, care ar explica de ce aşa, deodată, am şters atâtea lucruri. Ieri, când credeam că-i marţi, 22 martie, m-am deşteptat de parcă ştiam bine cine sunt: căpitanul Simonini, şaizeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, dar bine purtaţi (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numeşte bărbat bine), şi luasem în Franţa titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în ţara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez şi mamă franţuzoaică (sau savoiardă, însă, după câţiva ani de la naşterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franţei). Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu ruşii (ruşii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aş fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, nişte cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puţin patru centimetri, porţie cât pentru doi, se-nţelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, şaptezeci şi cinci de par­mezan ras, cincizeci de unt, se fărâmiţează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăţă şi se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli uşor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare şi piper, se pune pe farfurie şi i se garniseşte o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit şi apăsând uşor cu mâna până se formează un fel de cupolă şi adăugând unt topit, se stropeşte totul cu vin alb şi cu supă, fără să treacă de jumătate din înălţimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stro­peşti cu vin şi supă. Garnisit cu sote de conopidă. Îţi ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să şi preguşti, aşa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proştii au nevoie să-şi ţină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu ştiu că să-ţi vină apă-n gură e mai ceva decât o erecţie. Aveam în casă aproape tot, mai puţin parmezanul şi carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine ştie de ce, marţea ţine închis. Totuşi, cunoşteam altul la două sute de metri distanţă, pe boulevard Saint-Germain, şi o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat şi, înainte să ies, în faţa oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obişnuita pereche de mustăţi negre şi barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca şi am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind uşor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota şi-am vârât în buzunăraşul vestei ceasul de argint cu lănţişorul la vedere. Ca să par un căpitan ieşit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuţă de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucăţică de lemn-dulce şi mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îţi urmăreşte mişcarea buzelor şi nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligenţă mai puţin decât mediocră. Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineaţă devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.   [1] Urăsc, deci exist (lat.).  

    CUVÂNT ÎNAINTE   Europa se construieşte. Iată o mare speranţă, care se va înfăptui numai dacă se va ţine seama de istorie: o Europă fără istorie ar fi orfană şi nenorocită. Pentru că ziua de astăzi se trage din cea de ieri, iar ziua de mâine este rodul trecutului. Un trecut ce nu trebuie să paralizeze prezentul, ci să-l ajute să fie diferit în fidelitate şi nou în progres. între Atlantic, Asia şi Africa, Europa noastră există cu adevărat de o vreme extrem de îndelungată, desenată de geografie şi modelată de istorie, încă din timpurile când grecii i-au dat numele pe care-l poartă. Viitorimea trebuie să se sprijine pe aceste moşteniri care, încă din Antichitate, ba chiar din preistorie, au îmbogăţit Europa treptat, făcând-o extraordinar de creativă în unitatea şi în diversitatea ei, inclusiv într-un context mondial mai amplu.   Seria „ Construcţia Europei” apare din iniţiativa a cinci edituri de limbi şi naţionalităţi diferite (Beck din Munchen, Basil Blackwell de la Oxford, Critica din Barcelona, Laterza de la Roma şi Bari şi Seuil de la Paris) şi urmăreşte să arunce lumină asupra construirii Europei şi a punctelor de forţă din cursul acesteia ce nu trebuie uitate, fără a disimula dificultăţile moştenite din trecut, în tendinţa lui către unitate, continentul a trăit discordii, conflicte, divizări şi contradicţii interne. Această serie nu le va ascunde; angajarea în mişcarea europeană trebuie realizată în deplina cunoaştere a trecutului şi, de asemenea, în perspectiva viitorului. De aici titlul „activ” al seriei. De fapt, nu ni se pare că a sosit timpul pentru a scrie o istorie sintetică a Europei. Lucrările pe care le propunem aparţin celor mai buni istorici din zilele noastre, inclusiv neeuro-peni, fie că sunt sau nu deja afirmaţi. Ei vor aborda problemele esenţiale ale istoriei Europei în diferite domenii – economic, politic, social, religios, cultural – sprijinindu-se pe îndelungata tradiţie istoriografică ce se întinde de la Herodot până la noile concepţii elaborate în Europa în cursul secolului XX, şi mai cu seamă în ultimele decenii, concepţii care au reînnoit în profunzime ştiinţa istoriei. Mulţumită dorinţei lor de claritate, aceste eseuri sunt accesibile inclusiv publicului larg.   Ambiţia noastră este de a aduce elemente de răspuns la marile întrebări ce stau în faţa celor care construiesc şi care vor construi Europa şi, de asemenea, în faţa tuturor celor ce se interesează de Europa: „ Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm? „.   Jacques Le Goff coordonator   Cu siguranţă, eu nu vă voi putea sfătui niciodată să urmaţi ideea bizara ce v-a încolţit în minte, de a vă bate capul pe tema limbii universale.   FRANCESCO SOAVE, Reflecţii pe tema instituirii unei limbi universale, 1774.     INTRODUCERE   Psammetihos [.'.] încredinţează unui păstor doi prunci nou-născuţi ai unor oameni luaţi la întâmplare, ca să-i crească la o stână, poruncindu-i ca nimeni să nu rostească nici un cuvânt faţă de ei […] pentru că voia să afle care va fi prima vorbă pe care o vor rosti copiii […]. După ce se scurseră doi ani de când păstorul îi îngrijea astfel, deschizând o dată uşa şi intrând la ei, amândoi copiii se târâră înainte-i şi rostiră bekos, cu mâinile întinse spre el […]. [Psammetihos] află că frigienii zic aşa la pâine. în acest fel […] egiptenii au căzut la învoială că frigienii sunt mai vechi decât ei.   HERODOT, Istorii, trad. rom. Felicia Ştef, Teora, Bucureşti, 1998, II, 1, pp. 25-27.   [Frederic al Il-lea] voi să experimenteze ce limbă şi ce idiom aveau copiii ajunşi la adolescenţă fără să fi putut vreodată vorbi cu cineva. Ca atare, dădu poruncă doicilor şi dădacelor să-i hrănească pe prunci […], interzicându-le să le vorbească. Voia să afle astfel dacă ei vorbeau limba evreiască, care a fost cea dintâi, sau greaca, sau latina, sau araba; ori dacă nu cumva vorbeau tot limba propriilor părinţi, din care se născuseră. Dar se strădui fără nici un rezultat, întrucât copiii sau pruncii mureau cu toţii.   SALIMBENE DA PARMA, Cronica, nr. 1664   Dacă Dumnezeu i-ar inspira Alteţei Voastre Serenissime gândul de a-mi acorda doar privilegiul ca acei 1.200 de scuzi, pe care a avut bunătatea de a mi-i fixa, să devină rentă viageră, aş fi fericit precum Raimundus Lullus, şi probabil că aş merita-o chiar mai mult decât el… întrucât invenţia mea conţine întrebuinţarea întregii raţiuni, un judecător pentru controverse, un interpret al noţiunilor, un cântar pentru probabilităţi, o busolă care ne va călăuzi pe oceanul experienţelor, un inventar al lucrurilor, un tabel al gândurilor, un microscop pentru scrutarea lucrurilor prezente, un telescop pentru întrezărirea celor îndepărtate, un Calcul general, o magie nevătămătoare, o cabală nehimerică, o scriere pe care fiecare o va citi în propria sa limbă; şi chiar o limbă care va putea fi învăţată în câteva săptămâni şi care în curând ar fi preţuită în toată lumea. Şi care ar purta adevărata religie pe oriunde ar trece.   LEIBNIZ, Scrisoare, 1679 întrucât cuvintele sunt numai nişte nume ale unor lucruri, ar fi cu mult mai comod ca fiecare om să ducă cu sine lucrurile de care are nevoie pentru a exprima chestiunile despre care intenţionează să vorbească […]. Mulţi dintre oamenii cei mai învăţaţi şi mai înţelepţi au adoptat noul sistem de exprimare prin intermediul lucrurilor, al cărui singur neajuns este că, dacă trebuie tratate afaceri complexe şi de genuri diferite, eşti silit să duci în spinare o mare încărcătură de obiecte, în caz că nu dispui de vreo doi servitori vânjoşi []… Alt mare avantaj al invenţiei este că poate servi drept limbaj universal, ce poate fi înţeles în toate naţiunile civilizate […]. în acest chip, ambasadorii ar putea trata cu principii ori cu miniştrii străini fără a cunoaşte limba acestora.   JONATHAN SWIFT, Călătoriile lui Gulliver, III, 5   Du reste, toute parole etant idee, le temps d'un langage universel viendra! […] Cette langue sera de l'âme pour l'âme, resumant tout, parfums, sons, couleurs…   RIMBAUD, Scrisoare către Paul Demeny, 15 mai 1871   Utopia-unei limbi perfecte nu a obsedat numai cultura europeană. Tema amestecului limbilor şi încercarea de a-l remedia prin regăsirea sau prin inventarea unei limbi comune întregii specii omeneşti străbate istoria tuturor culturilor (cf. Borst 1957-l963). Totuşi, titlul acestei cărţi stabileşte o primă limită, iar referirile la civilizaţii preori extra-europene vor fi doar sporadice şi marginale.   Există însă şi o a doua limită, cantitativă. Pe când scriam această carte mi-au ajuns pe masă cel puţin cinci proiecte recente, care, după părerea mea, pot fi reduse în esenţă la diferitele proiecte cap-de-serie pe care le voi examina. Şi voi examina numai proiecte cap-de-serie întrucât, doar pentru a comenta discuţia asupra amestecului limbilor, Borst a scris şase volume, iar în timp ce tocmai terminam această introducere mi-a parvenit lucrarea lui Demonet, care numai dezbaterii   INTRODUCERE asupra naturii şi originii limbajului în perioada 1480-l580 îi dedică aproape şapte sute de pagini încărcate. Couturat şi Leau analizează destul de aprofundat 19 modele de limbi a priori şi 50 de limbi mixte şi limbi a posteriori; Monnerot-Dumaine înregistrează 360 de proiecte de limbi internaţionale; numai pentru modelele de limbi universale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Knowlson înşiruie 83 de lucrări, iar Porset, mărginindu-se la proiectele din secolul al XlX-lea, oferă 173 de titluri.   Şi dacă ar fi numai atât… Cei câţiva ani dedicaţi acestui subiect mi-au permis să identific în cataloagele anticarilor foarte multe lucrări ce lipsesc din bibliografiile precedente, unele în întregime dedicate problemei privitoare la originea limbilor, altele aparţinând unor autori cunoscuţi din motive diferite, dar care au dedicat capitole consistente problemei limbii perfecte – încât s-ar putea presupune că registrul este departe de a fi complet sau că, pentru a-l parafraza pe Macedonio Fernandez, din bibliografii lipsesc atât de multe lucruri încât, dacă ar mai lipsi încă unul, ar dispărea cu totul.   De aici hotărârea de a proceda printr-o decimare ponderată: îndrep-tând atenţia asupra unor proiecte care mi s-au părut exemplare (prin calităţi sau prin lipsuri), pentru restul trimiţând la lucrările dedicate anumitor perioade sau anumitor autori.   Apoi, am hotărât să tratez numai proiectele unor limbi propriu-zise. Cu alte cuvinte, cu îndurerată uşurare, am luat în considerare numai:   (i) Redescoperirea unor limbi istorice, considerate originare sau mistic perfecte, precum ebraica, egipteana şi chineza.