Elemente de pedagogie şcolară

Buna Ella, ma poti ajuta te rog, nu pot deschide fisierul. e codat cumva? Multumesc mult! Florentina

 Specificul curriculumului şi al conţinuturilor curriculare pentru disciplina Comunicare în limba română/Limba și literatura română (ciclul primar) Specificul, scopul şi finalităţile disciplinei Limba şi literatura română     Specificul disciplinei   Disciplina Limba şi literatura română are un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare pentru a le asigura accesul postşcolar la învăţarea pe toată durata vieţii şi integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere. Fiind în acelaşi timp o disciplină din curriculumul naţional şi limbă de şcolarizare, studierea limbii române asigură formarea competenţelor de comunicare necesare, în lumea contemporană, în orice domeniu de cunoaştere şi în orice tip de activitate profesională: să se exprime corect, clar şi coerent în limba română, să asculte, să înţeleagă şi să producă mesaje orale şi scrise, în diverse situaţii de comunicare.      Scopul şi finalităţile disciplinei   Finalităţile disciplinei se reflectă nemijlocit în competenţele generale şi în setul de valori şi atitudini enunţate în programele şcolare, din care derivă întreaga structură curriculară (competenţe specifice, conţinuturi ale învăţării). Aceste finalităţi îşi găsesc corespondent, în principal, în domeniul Comunicare în limba maternă, aşa cum apare acesta definit în documentele Uniunii Europene (Competenţe cheie pentru învăţământul pe tot parcursul vieţii – Cadrul european de referinţă, Anexa la Recomandarea Parlamentului şi a Consiliului European, 2006), cât şi în competenţele transversale, menţionate în acelaşi document, din domeniile A învăţa să înveţi, Competenţe sociale şi civice, Spirit de iniţiativă şi cultură antreprenorială, Conştiinţă şi exprimare culturală.   Scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea, să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţa cotidiană, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om.   În acest sens, programele şcolare de limba şi literatura română sunt realizate pe baza pe modelului comunicativ-funcţional, model ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar, fiind adecvat nu doar specificului acestui obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise de structurare a competenţei de comunicare a elevilor. De asemenea, modelul comunicativ-funcţional este comun pentru disciplinele cuprinse în aria curriculară Limbă şi comunicare, ceea ce asigură o perspectivă unitară în abordarea competenţelor.   Modelul comunicativ-funcţional impune ca finalităţile disciplinei să fie centrate pe comunicare, proces în care interacţionează patru deprinderi fundamentale: înţelegerea după auz, lectura, vorbirea, scrierea.   Orice act de comunicare comportă două tipuri de procese: (a) producerea (emiterea, exprimarea în scris sau oral) a mesajelor; (b) receptarea (ascultarea sau lectura) mesajelor. Acestea reprezintă aspecte ale învăţării oricărei limbi, ca şi ale cunoaşterii culturale.       Principii ale modelului curricular      Paradigma actualelor programe de limba şi literatura română este una comunicativ-funcţională,care presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar.   Principii ale actualului model curricular sunt: · urmărirea unui set unitar si coerent de finalităţi ale studiului disciplinei pe parcursul întregii şcolarităţi; · adoptarea unui model didactic coerent, în cadrul căruia să apară evidentă deplasarea accentului de pe simpla achiziţionare de cunostinţe pe formarea de competenţe si atitudini, cu valenţe ulterioare de actualizare si de extindere; · diversificarea strategiilor, a ofertelor si a situaţiilor de învăţare şi adaptarea acestora la grupul-ţintă; · echilibrarea ponderii acordate în studiu variantei scrise si celei orale; · îmbinarea echilibrată a proceselor de receptare si de producere a mesajului; · adoptarea unei perspective consecvent comunicative, conform căreia accentul este plasat pe aspectele concrete ale utilizării limbii; · structurarea conţinuturilor din domeniul literaturii conform principiului cronologic, al evoluţiei fenomenului literar; · abordarea integrată a domeniilor disciplinei: textul literar studiat sau temele propuse din domeniul literaturii devin nuclee care generează discutarea unor probleme de limbă (fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă) sau exersarea / practicarea comunicării (orale si scrise); · deschidere spre abordările inter- si transdisciplinare.     Disciplina limba şi literatura română cuprinde, în programe, trei domenii specifice: limbă, literatură şi comunicare. Aceste trei domenii nu sunt insulare, atâta vreme cât profesorul, în demersul său de abordare a disciplinei la clasă, trebuie să găsească punctele de legătură, conexiunile care permit o predare integrată.   Literatura (care cuprinde atât texte literare, cât şi texte nonliterare) oferă domeniilor limbă şi comunicare un material divers sub aspect textual (modalităţi de structurare a textului, tipuri textuale diferite: narativ, descriptiv, dialogat, argumentativ, expozitiv), lingvistic(moduri de organizare a elementelor de construcţie a comunicării la nivelul propoziţiei şi al frazei) şi discursiv sau situaţional (adaptarea discursului unui emiţător la circumstanţele situaţiei de comunicare, tipuri diferite de interacţiuni]. Cunoaşterea elementelor de construcţie a comunicării (circumscrise domeniului limbii) oferă studiului textului literar sau nonliterar instrumente utile pentru descifrare, analiză şi interpretarea sensurilor (cunoştinţele lexico-semantice sunt necesare în înţelegerea textului, achiziţiile de morfosintaxă îi ajută pe elevi să observe, de pildă, funcţionalitatea timpurilor verbale sau a indicilor de cauzalitate şi de consecuţie într-o naraţiune, identificarea câmpurilor semantice dintr-un text şi a relaţiilor dintre ele îi poate orienta spre ajungerea la semnificaţiile acestuia etc.).   Achiziţiile din domeniul limbii sunt importante și pentru domeniul comunicării, pentru că ele oferă elevului cunoaşterea legilor de combinare şi selecţie a elementelor de construcţie a comunicării. În schimb, ceea ce oferă comunicarea celorlalte două domenii, în viziunea programelor actuale, este, în primul rând, domeniul care le adună şi le articulează: literatura este privită şi ca un act de comunicare, bazat pe un pact între autor şi cititor (acceptăm, atunci când citim literatură că ne situăm în zona posibilului, a imaginarului şi nu în cea a realului, ca atunci când citim texte ştiinţifice, jurnalistice etc.); limba este văzută nu ca finalitate a însuşirii unor reguli sistemice, ci tocmai ca aplicare a achiziţiilor din acest domeniu în receptarea sau în producerea mesajelor.   Apoi, comunicarea este nu doar un domeniu de conţinuturi, în care elevii învaţă cum se realizează un monolog, un dialog, o dezbatere, un eseu etc., ci şi un mijloc de învăţare, folosit de toate disciplinele şcolare (ei aplică, deci, strategiile învăţate în domeniul comunicării nu doar pentru a discuta un text sau pentru a înţelege anumite probleme de limbă, ci în orice altă disciplină pe care o studiază în şcoală). Aşadar, oferta comunicării poate fi analizată pe trei paliere distincte: (a) structurează pe alte principii domeniul disciplinei limba şi literatura română, înglobând limba şi literatura; (b) se regăseşte şi în alte discipline ca mijloc al învăţării; (c) deschide şcoala spre viaţă, spre realitate, oferindu-le elevilor competenţe şi cunoştinţe pe care le pot aplica în experienţa lor cotidiană prezentă şi viitoare.   Paradigma comunicativ-funcţională schimbă în mod fundamental anumite accente în cadrul disciplinei noastre. Literatura nu mai este un domeniu static, în care elevii studiază despre texte, ci devine un domeniu dinamic, în care literatura nu înseamnă doar cunoaştere, ci şi comunicare. Aceasta presupune schimbarea focus-ului dinspre produs (opera literară), spre proces (lectura operei) şi intrarea receptorului într-un dialog deschis cu textul, pe care-l interoghează şi căruia îi oferă răspunsuri personale. Pe de altă parte, şi domeniul limbii capătă o altă dimensiune, prin faptul că nu învaţarea regulilor gramaticale este prioritară, ci felul în care elevii pot aplica în propria comunicare cele învăţate. Cu alte cuvinte, nu este vorba de o renunţare la studiul descriptiv al domeniului limbii, ci de o reorientare a finalităţii acestui studiu înspre ceea ce în programele de gimnaziu se numeşte „practica raţională a limbii“.          Descrierea adaptată a structurii pe verticală (pe niveluri de învăţământ)   Modelul curricular al disciplinei este omogen, competenţele generale şi specifice urmărind progresia achiziţiilor de la clasa I la clasa a XII-a, într-un parcurs eşalonat, în cadrul căruia fiecare ciclu şi nivel de învăţământ are o dominantă, care se reflectă într-un anumit decupaj al conţinuturilor.   În învăţământul primar, accentul se pune pe capacităţile de scris-citit şi pe tehnici specifice de lectură şi exprimare.   În gimnaziu, domeniul „Elemente de construcţie a comunicării“ are cea mai importantă pondere, deoarece, prin achiziţiile din acest domeniu se pun bazele pentru comunicare (receptarea şi producerea mesajelor); abordarea literaturii se face din perspectiva genurilor şi a speciilor, menită să-i familiarizeze pe elevi cu principalele tipuri textuale (narativ, descriptiv, dialogat, argumentativ, informativ); activităţile de comunicare orală şi scrisă trebuie să fie echilibrate şi să pună elevii în situaţii diverse de comunicare; între cele trei domenii trebuie create punţi, astfel încât achiziţiile să fie transferate cu uşurinţă dintr-o situaţie dată în situaţii noi de învăţare.   sursa:asociatia-profesorilor.ro    

CUPRINS Capitolul I. Proiectarea, organizarea si desfasurarea activitatii didactice  1. Curriculum – definiții, clasificări, componente 2. Proiectarea curriculumului la decizia școlii 3. Proiectarea activității didactice: planificarea calendaristica, proiectarea unei unități de învățare 4. Tipuri de lecții. Proiectarea unei lecții    Capitolul II. Strategii didactice utilizate in procesul de predare-invatare-evaluare.  1. Metode de învățare (tradiționale si centrate pe elev)  2. Mijloace de invațământ (tipuri, caracterizare, funcții didactice) 3. Forme de organizare a activității didactice (frontal, individual, grup)   Capitolul III. Evaluarea procesului instructiv-educativ  1. Evaluarea: obiective , funcții, tipuri,instrumente, erori 2. Metode de evaluare: tradiționale, alternative  3. Tipologia itemilor 

Clasificarea obiectivelor educaţionale :     Clasificarea obiectivelor educaţionale a constituit obiectul mai multor studii de pedagogie generală sau didactică specială . Diferenţele care apar de la una la alta au cel puţin două cauze : 1. Utilizarea unor criterii diferite . 2. Progresul realizat în ştiinţele educaţiei.     Astfel distingem mai multe tipuri de obiective :   1. Obiective generale ; - Obiective cadru ; - Obiective de referinţă ; - Obiective operaţionale.   Obiectivele generale sunt denumite şi finalităţi sau scopuri , deoarece ele stabilesc sarcinile activităţii . Obiectivele generale ale  predării istoriei au în vedere trei domenii: - Cel al cunoştinţelor de istorie ; - Cel al priceperilor ; - Cel al deprinderilor ,atitudinilor şi capacităţilor intelectuale .     Obiectivele cadru – implică un grad ridicat de generalizare şi complexitate .   Obiectivele de referinţă : sunt detalieri ale obiectivelor cadru şi ne arată rezultatele aşteptate ale învăţării pe parcursul anului .     Obiectivele operaţionale - sunt stabilite de profesor la momentul întocmirii proiectului didactic . Ele sunt formate în funcţie de elevi , în funcţie de lecţie . Prin obiectivele operaţionale profesorul indică ce trebuie să facă elevii , în diferitele momente ale lecţiei .   Fixand obiectivele operationale realizam cea mai importanta parte a proiectarii deoarece in functie de acestea vor fi selectate continuturile si strategiile didactice.   Operationalizarea presupune doua activitati concrete :   1. Derivarea din obiectivele de referinta a unor obiective ce pot fi atinse intr-o lectie sau secventa de lectie 2. Formularea acestora in planul sau proiectul de lectie si stabilirea modului de aplicare a acestora precum si cuantificarea comportamentelor elevilor.   Regulile obiectivelor operationale    1. - sa se indice activitatile elevilor si nu profesorilor 2. - invatarea trebuie sa se axeze pe ceea ce este fundamental si sa nu puna accent pe amanunte 3. - sa se faca o descriere a continuturilor (ce trebuie sa stie elevul) si a conditiilor de realizare a invatatrii (cum trebuie sa inveti) 4. - sa se stabileasca clar si precis evaluarea performantei 5. - sa fie stabilite care sa se adreseze tuturor elevilor 6. - obiectivele trebuie sa aiba in vedere programa 7. - obiectivele stabilite sa poata fi realizate in timpul didactic alocat 8. fiecare obiectiv sa vizeze o singura operatie 9. - sa fie exprimate prin verbe care definesc actiuni concrete, adica, sa arate, sa identifice, sa compare, sa clasifice, sa demonstreze, sa foloseasca, sa motiveze, sa comunice etc.     Care sunt conditiile pe care obiectivele trebuie sa le indeplineasca pentru a fi operationale ?   A. sa indice capacitatea pe care urmeaza sa si-o formeze elevul (asimilarea de noi cunostinte, formarea unor deprinderi intelectuale sau motorii si formarea unor aptitudini)   B. sa precizeze actiunea concreta prin care elevul va demonstra ca si-a format capacitatea respectiva   C. sa stabileasca conditiile in care acest comportament urmeaza sa se manifeste   D. sa indice nivelul de performanta acceptabil pentru a putea considera ca invatarea a fost eficace (conditie foarte importanta, cea mai importanta)   Un alt criteriu de clasificare a obiectivelor aplicate in invatare :   1. cognitive 2. afective 3. psihomotorii   1. Obiective cognitive   - transmiterea si asimilarea cunostintelor, adica, cunoasterea faptelor si proceselor obiectului de invatamant, largirea orizontului cunoasterii, stocarea si prelucrarea informatiilor, reconstituirea unor evenimente, insusirea termenilor si notiunilor.   Intrebare: Cum reusim sa ajungem la acest obiectiv ? Cum ne dam seama ca a fost indeplinit acest criteriu ? Raspuns : Trecand de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la cauza la efect, de la efect la cauza  si ajungand la consecinte   Intrebare : De ce e importanta ierarhizarea informatiei ? Raspuns : Sa aiba informatiile schematice, sa tina minte esentialul din tot ce a invatat si care sa-i foloseasca pe tot parcursul vietii.   2. Obiective afective    - care vizeaza sentimente, valori, trasaturi de caracter, formarea unor convingeri de viata,atitudini morale, stimularea curiozitatii stiintifice   Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective ? Raspuns : Profesorul trebuie sa-i sadeasca elevului principii morale, atitudine pozitiva, trebuie sa-l faca sa distinga binele de rau, sa distinga notiunea de educatie si non-educatie   3. Obiectivele psihomotorii   - au in vedere formarea unor deprinderi intelectuale, de comportament, a puterii de stapanire si de dominare a emotiilor proprii.   Intrebare : De ce sunt importante aceste obiective psihomotorii ? Raspuns : La deprinderi intelectuale profesorul poate sa le induca dorinta de a se autoeduca - la deprinderi de comportament poate dobandi conduita morala, constiinta cu care realizeaza valorile morale - aceste aptitudini ii ajuta sa evolueze in societate, ii pregateste pentru viata si sa invete sa colaboreze, sa supravietuiasca in interiorul unui grup.  

Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani) pdf download.........

descărcare fisier..

Predarea – componenta a procesului de invatamant Predarea 1. Concept – predarea este activitatea de a-l invata pe altul; – intercatiunea cadru didactic-elev, la care se adauga si pregatirea cadrului didactic pentru lectie – activitatea cu caracter multidimensional, intrucat presupune : comunicare pedagogica, programare didactica, tehnologia elaborarii lectiei, elaborarea materialului didactic, evaluarea rezultatelor Definitia completa a predarii Predarea este activitatea programata si realizata de cadru didactic, a carei functie esentiala este comunicarea de elemente ale cunoasterii, continute in programa scolara, concomitent cu dirijarea invatarii in vederea realizarii finalitatilor. Predarea trebuie vazuta intotdeauna ca un act de transmitere si comunicare de continuturi dar si invatarea altora (copil/elev) 2. Relatia predare-invatare-evaluare 1. Predarea conduce inevitabil la instruire, intrucat, pe langa transmitere de continuturi, se realizeaza prin invatarea altora – predarea nu trebuie sa se confunde cu metodele de predare (metodologia) – predarea asigura transformarea cunoasterii, adica, convertirea informatiei in formatie – predarea se interconditioneaza cu invatarea si evaluarea intrucat predarea trebuie sa asigure invatarea dar si organizarea si reglarea demersului didactic (evaluarea demersului didactic) – predarea trebuie vazuta din perspectiva finalitatilor curriculare (scopuri, obiective, continuturi) – predarea se realizeaza din perspectiva obiectivelor operationale, iar acestea din urma creeaza cadrul privind sarcina de invatare, sarcina ce este criteriul in cadrul evaluarii – predarea realizata in functie de invatare a altora si din perspectiva reglatorie, trebuie sa fie utila, adica, sa corespunda nevoilor, trebuintelor, cerintelor copiilor care invata. Strategii si stiluri de predare Strategia – este ansamblul structurat existent intre metodologie si mijloace de invatamant, intr-un context oferit de organizarea clasei de elevi (frontal,grupal, individual) – strategia mai poate fi gandita din perspectiva cuplului, sarcina de invatare + conditiile de invatare – strategia didactica poate fi grupata in strategie de predare, strategie de invatare si strategii de evaluare – strategiile de invatare-predare, conduc la strategia de instruire. Clasificarea strategiilor 1. Strategii in functie de forma de rationament pe care se bazeaza: a) strategii inductive , adica, acele strategii in care elevul este pus in situatia de a percepe fapte concrete, ca apoi sa ajunga la generalitati – inductivul pleaca de la concret pentru a se ajunge la abstract(de la clasa pregatitoare la clasa a II-a) b) strategii deductive – sunt acele atrategii in care elevul pleaca de la abstract (rationamente, judecati, definitii, concepte) pentru a ajunge la aspectele concrete, de detaliu din cadrul abordarii c) strategii analoage,adica, abordarea realitatii pornind de la analogii(asemanari) si modelari d) strategii transductive, adica, translatam, mutam idei de aceeasi valoare, dintr-o parte in alta, fara sa aduca elemente de actualitate(noi) 2. Strategii in functie de gradul d einvatare a elevilor (altora) a) strategii algoritmice – sunt prescrise, adica, programarea si dirijarea stricta a invatarii altora b) strategii nealgoritmice, adica, neprecise, nu exista dirijare sau ea este redusa la minimum – din aceasta perspectiva, a strategiei nealgoritmice avem: * strategie euristica, adica, strategii bazate pe cantare si descoperire, dar sub influenta cadrului didactic(semidirijata) * strategii creative -elevul actioneaza fara interventia cadrului didactic (Nota Bene : nu orice lectie permite abordari creative) * strategii mixte Stiluri de predare Definitie :  – stilul este omul; – stilul este expresia personalitatii fiecarui om; – stilul este obiectivizarea personalitatii cadrului didactic intr-un context didactic actional – stilul este maniera specific – particulara in care cadrul didactic proiecteaza, organizeaza si desfasoara activitatea didactioca Categorii de stiluri a) individuale, adica, stilul care tine de identitatea cadrului didactic b) grupale, adica, caracteristicele unor stiluri care se regasesc la un grup de cadre didactice c) categorii si stiluri generalizate – caracteristicele se gasesc la marea majoritate a cadrelor didactice Tipologii de stiluri de predare a) stiluri normative – cadrul didactic respecta cerintele si normele institutiei scolare din care face parte b) stilul idiografic, adica, stilul bazat, centrat pe elevul institutiei scolare respective, prin extrapolare – acest stil de predare, tine de factorii psihici, de procesele psihice, de personalitatea copiilor c) stilul intermediar, adica, stilul care impaca si cerintele institutiei si factura psihica a copiilor Din perspectiva comportamentala stilurile de predare sunt structurate in : a) stilul democratic – fiecare cadrul didactic se consulta cu elevii b) stilul autoritar – cadrul didactic se impune prin rigoare stiintifica si prin disciplina in fata elevilor c) stilul laissez-faire – cadrul didactic e dispus la toate cerintele elevului

Fundamentele pedagogiei Tudor Marin pdf descarcati direct  

Educația. Statutul epistemologic al educației.Forme             In functie de gradul de organizare si oficializare al formelor educatiei – exista 3 mari categorii: educatia formala (oficiala) educatia non–formala (extrascolara) educatia informala (spontana)   Exista si o clasificare a formelor educatiei potrivit a doua categorii de criterii valorice:   A. Criteriul proiectarii   1. educatia institutionalizata (educatia formala si non-formala ) = au in vedere realizarea unor finalitati specifice intr-un cadru institutionalizat 2. ed. neinstitutionalizata (educatia informala ) = realizata implicit, fara obiective specifice instiututionalizate)   B. criteriul organizarii   1. educatia realizata pe baza unor actiuni explicite si influente implicite (educatia formala si educatia non-formala) 2. educatia realizata doar pe baza unor influente implicite (educatia informala)     Obiective: asimilarea sistematica si organizata a cunostintelor din diferite domenii folosirea acestora in vederea dezvoltarii personale si a insertiei optime in viata activa a societatii (prin formarea/stimularea capacitatilor intelectuale si aptitudinale, a priceperilor/deprinderilor, a atitudinilor/convingerilor) inzestrarea individului cu metode si tehnici de munca intelectuala dezvoltarea pe cat posibil a inteligentei sociale si emotionale      Trasaturi: este institutionalizata realizandu-se in mod constient, sistematica si organizat in cadrul sist. de inv. obiectivele si continutul ei sunt prevazute in documente scolare; ele sunt elaborate pe cicluri, niveluri si ani de studii, proiectata pedagogic prin planuri de invatamant, programe si manuale scolare, cursuri universitare, ghiduri scopurile si obiectivele pedagogice sunt realizate in cadrul procesului de invatamant sub indrumarea unui corp profesoral specializat ea conduce la atingerea dezideratelor educative preconizate intr-un context metodologic organizat dezvoltat in concordanta cu cerintele idealului educational este intotdeauna evaluata social   Avantaje / Importanta are rol decisiv in formarea personalitatii umane (faciliteaza accesul la valorile culturii,stiintei,artei,literaturii,tehnicii) este un instrument al integrarii sociale – omul isi dezvolta capacitati si aptitudini   Limite / Critici: centrarea pe performantele inscrise in programe => mai putin timp liber imprevizibilului si studierii aspectelor  cotidiene cu care se confrunta elevii tendinta de transmitere-asimilare a cunostintelor in defavoarea dezvoltarii capacitatilor intelectuale / a abilitatilor practice monotonie orientarea predominanta spre informare si evaluare cumulativa lipsa initiativei elevilor si slaba participare a parintilor in activitatile scolare => comunicare defectuoasa dotarea materiala/tehnica insuficienta a salilor de clasa /laboratoarelor ce nu mai satisfac cerintele elevilor   Dezvoltarea domeniului : Solutii: decongestionarea materiei si crearea m. multor ocazii de afirmare a talentelor si intereselor tinerilor (prin cresterea si diversificarea ofertei de optionale si alternative educationale) sanse reale pt fiecare unit. de inv. de a-si determina propriul curricului (prin CDS) posibilitatea utilizarii flexibile a segmentului neobligatoriu din programe in fct. de nevoile locale de educatie si formare asigurarea sinergiei dintre invatarea formala, nonformala, informala integrarea rapida a noilor tehnologii comunicationale in procesul de invatamant         EDUCATIA NON-FORMALA   -  din latinescul “nonformalis” = in afara unor forme special/oficial organizate pt un anume gen de activitate” - definitie: Educatia non-formala cuprinde ansamblul activitatilor si al actiunilor care se desfasoara intr-un cadru institutionalizat, in mod organizat, dar in afara sist. de inv. constituindu-se ca o punte intre cunostintele asimilate la lectii si informatiile acumulate informal   Obiective:   1.sa largeasca si sa completeze orizontul de cultura , imbogatind cunostintele din anumite domenii 2. sa creeze conditii pt. desavarsirea profesionala sau initierea intr-o noua activitate 3. sa sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate 4. sa contribuie la recreerea si la destinderea participantilor precum si la petrecerea organizata a timpului liber 5. sa asigure cadrul de exersare si de cultivare a diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati, de manifestare a talen Trasaturi: se desf. intr-un cadru institutionalizat , in afara sist. scolar, cuprinzand - activitati extrascolare (cercuri pe discipline, interdisciplinare sau tematice, ansambluri artistice, concursuri scolare, olimpiade, competitii) - activitati parascolare (activ. de perfectionare si de reciclare, de formare civica sau profesionala) - activitati periscolare ( activ. de autoeducatie si petrecere organizata  a timpului liber in cadrul universitatilor populare, al cluburilor, la teatru, muzee , biblioteci, excursii etc)   2. continuturile si obiectivele urmarite – in documente special elaborate (au o mare flexibilitate diferentiindu-se in fct de varsta, sex, categorii socio-profesionale, interesul participantilor, aptitudinile si inclinatiile lor)   3. caracterul optional al activ. extrascolare, desfasurate intr-o ambianta relaxata, calma, placuta cu mijloace ce atrag, metodologie atractiva   4. evaluarea – facultativa, fara note/calificative oficiale   Importanta /Avantaje: centrata pe cel ce invata, pe procesul de invatare nu pe cel de predare  curriculum la alegere , flexibil, variat – activitati diverse si atractive contribuie la largirea si imbogatirea cult. generale si de specialitate – activ de reciclare profesionala, de completare a studiilor, de exersare a capacitatii celor superdotati creeaza ocazii de petrecere organizata a timpului liber in mod placut foloseste noi tehnologii comunicationale este nestresanta – activ. placute scutite de evaluari riguroase raspunde cerintelor si necesitatilor educ. permanente     ​​​​​​​​​​​​​​Critici/Limite promovarea unui activism de suprafata, dependent doar de indeplinirea obiectivelor concrete avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice disponibile     EDUCATIA  INFORMALA   - din latinescul “informis/informalis” = spontan, neasteptat - definitie: - Educatia informala include ansamblul influentelor cotidiene, spontane, incidentale care nu-si propun in mod deliberat atingerea unor teluri pedagogice, dar au efecte educative, ocupand cea mai mare pondere de timp din viata individului (ac. influente nu sunt selectate, prelucrate, organizate d.p.d.v pedagogic)   Obiective: - nu apar in mod explicit pt ca acest tip de educatie nu-si propune atingerea unor obiective pedagogice – ofera individului ocazia de a adopta anumite atitudini , de a se comporta intr-un anume fel   Trasaturi: - sunt determinate de multitudinea influentelor din micro-mediul social de viata(familie, prieteni, colectivul de munca, chiar cartierul/strada) ex: copilul care invata sa vorbeasca, e corectat parintele/educatorul analizeaza experiente zilnice cu copilul - evaluarea se realizeaza la nivelul opiniilor si reusitelor   Limite/Dezavantaje: 1. are functie formativa redusa (pt. ca nu e organizata, institutionalizata) 2. de multe ori individul are acces la informatii in contradictie cu scopurile educ. formale/non-formale       DOMENII EDUCATIONALE   Educatia intelectuala – dezvoltarea capacitatilor cognitive  - formarea si dezvoltarea priceperilor si deprinderilor de munca intelectuala   Educatia morala – formarea si dezvoltarea constiintei si a conduitei morale Metode de educatie morala: a. exemplul b. exercitiul c. supravegherea d. sanctiunea e. pedeapsa f. recompensa   Educatia estetica si artistica – formarea ccapacitatii de a percepe, insusi si folosi adecvat valorile estetice - dezvoltarea capacitatilor de a crea noi valori estetice, cultivarea aptitudinilor estetice creatoare       Metode: comune cu cele folosite in intregul proces educativ + exercitiul, explicatii si demonstratii   Educatia fizica si sportiva – intarirea sanatatii si calirea organismului - formarea si dezvoltarea deprinderilor motrice de baza si a calitatilor fizice ale miscarilor (forta, rezistenta, viteza) necesar - formarea si dezvoltarea principalelor calitati morale de vointa si de character unui comportament igienic      Modalitati de realizare: - educatia fizica din scoala (educatie a miscarii) - educatia psihomotorie realizata prin programul scolar (educatia prin miscare) - activitati educative care implica coordonatele motorii si psihomotorii( cercuri de gimnastica, inot, drumetii, excursii)   Ed. tehnologica / profesionala = notiunile, principiile, legile si teoriile stiintifice fundamentale ordonate dpdv al aplicabilitatii lor / cuprinde initierea in profesie cat si perfectionarea ( se realizeaza atat in scoala cat si in soc. comerciale si intreprinderi)   NOILE EDUCATII Educatia relativa la mediu Educatia pentru pace Educatia pt participare si democratie Educatia economica si casnica moderna     ALTERNATIVE EDUCATIONALE   Reprezinta variante de organizare scolara care propun modificari ale anumitor aspecte legate de formele oficiale de organizare a activitatii instructiv-educative   STEP-BY-STEP - promoveaza modele educationale centrate pe elev , educatia individuala ( tot ce se intampla in viata e interdependent) - accent pe colaborarea cu familia, pe implicarea parintilor in conceperea si organizarea activ. din scoala - activitatile didactice bazate pe munca in grupuri ( copiii sa invete sa-si dezvolte simtul identitatii si pretuirii de sine, sa coopereze, sa se respecte, sa se integreze) - metodologia utilizata - abordarea individualizata a elevilor tinand cont de nivelul de dezvoltare al fiecaruia ( ex. org. centrelor de activitate ce reflecta interesele si nevoile copiilor : cursuri de alfabetizare , de lectura, de mate, arte, teatru si jocuri) - activitatile elevilor – bazate pe cercetare (invata prin asociere – ce stiu/cele noi) - elevii sunt evaluati prin modalitati specifice: scaunul evaluarii, mapa de lucrari, caietul de evaluare - atmosfera pozitiva , de incredere   MONTESSORI - isi propune sa invete copilul sa gandeasca/actioneze independent si responsabil - automotivarea -cheia invatarii complete =copilul si invatarea sunt pe primul loc, iar predarea si programa de educatie pe locul al doilea - mediul de instruire e bazat pe obiecte mici, usor de manipulat si detaliate din punct de vedere vizual - metoda de educatie – bazata pe observarea directa a copilului , pe pregatirea mediului de instruire pe baza obs. realizate si pe conceperea programei functie de nevoile copilului   WALDORF - urmareste dezvoltarea personalitatii copilului, isi orienteaza oferta functie de particularitatile diferitelor trepte de varsta si cerinte - un loc important in curriculum: artele, lucrul manual, artizanatul, alte activ. de baza (tors, tesut), limbajul, istorie, geografie, mate, lb. straine - clasa: elevi aceeasi varsta, nu-si modifica componenta - esenta: relatia elev-profesor - profesorul. tine legatura cu parintii (intalniri cel putin o data/luna) - profesorul preda in cuvinte proprii fara carti, iar elevii confectioneaza propriile carti - evaluarea nu se bazeaza pe probe, teste, extemporale,teze sau examene ci are in vedere toti factorii : scrisul, dedicatia, fantezia, logica si flexibilitatea gandirii, stilul, ortografia, cunostintele reale - evaluarea - caracterizare calitativa (ceea ce e pozitiv, critica negativul in leg. cu ceea ce ar putea realiza)

Educatia delimitari conceptuale Educabilitatea. Rolul educaţiei în dezvoltarea personalităţii. Conceptul de educabilitate   Orice om este educabil, adică poate fi educat de către alţi oameni. De la o anumită vârstă, omul însuşi poate acţiona şi contribui la propria formare prin autoeducaţie. Însă trebuie să ştim că receptivitatea sa faţă de influenţele de tip formativ şi informativ este mai mare sau mai mică în diferitele momente ale formării sale. De asemenea receptivitatea diferă şi de la o persoană la alta. Acest lucru este influenţat de diverşi factori.   Capacitatea omului de a fi receptiv la influenţele şi acţiunile educaţionale, demersuri realizate cu scopul de a forma şi dezvolta continuu personalitatea umană se numeşte educabilitate Conceptul „educabilitate” mai poate fi definit ca fiind potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali.   Factorii dezvoltarii psihice – dezvoltarea este un proces complex care se realizează printr-o succesiune de etape şi de acţiuni specifice. Ea presupune acumulări cantitative şi salturi calitative. – dezvoltarea umană presupune cunoaşterea şi formarea unor conduite şi atitudini care permit adaptarea la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Procesul de dezvoltare psihică variază de la o persoană la alta în funcţie de caracteristicile individuale, de ritmul propriu de creştere şi transformare, de specificul acţiunii pedagogice. – complexitatea şi specificul dezvoltării psihice sunt determinate de două grupe de factori: factori interni, factori de natură biologică, ereditară, factori externi: mediul natural şi social şi educaţia. Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale omului (calităţile proceselor psihice- gândirea, limbajul, memoria, atenţia, imaginaţia etc.- , trebuinţele şi motivele interne ale persoanei), experienţa personală dobândită de fiinţa umană. Factorii externi sunt alcătuiţi din totalitatea condiţiilor, a elementelor şi forţelor, a influenţelor care se exercită din afară şi care acţionează asupra personalităţii umane. Cele două grupe de factori se intercondiţionează continuu. Nici un factor nu determină singur dezvoltarea. Aceasta presupune acţiunea conjugată şi complementară a tuturor factorilor.   Teorii privind educabilitatea   Teoria ereditaristă a fost promovată la început de biologi. Aceştia considerau că ereditatea are rol decisiv în dezvoltarea umană. Ei susţineau că dezvoltarea omului este înscrisă în zestrea genetică a copilului şi că mediul şi educaţia asigură doar condiţiile de dezvoltare a însuşirilor şi capacităţilor înnăscute ale omului. Unii adepţi ai acestor teorii susţin că pe lângă ereditatea biologică, există factorii care influenţează educabilitatea sunt diverşi: mediul natural şi social, educaţia, trăsăturile individuale fizico-psihice, voinţa omului de a se (auto)educa. de-a lungul timpului, diverse teorii psihopedagogice au evidenţiat rolul primordial al unui sau al altuia dintre aceşţi factori în dezvoltarea umană. Astfel sau conturat trei mari teorii. şi o ereditate psihologică şi niciuna nu poate fi schimbată prin educaţie (teoria lui Lombroso- „criminalul înnăscut”; teoria lui Szondi- teoria impulsurilor; teoria lui Freud- instinctele moştenite se manifestă în primii ani de viaţă; teoriile rasiste- rase superioare şi rase inferioare, diferenţele dintre ele se datorează factorilor genetici)   Teoria ambientalistă a apărut ca reacţie la teoriile ereditariste. Aceasta susţine că mediul sociocultural marchează şi controlează evoluţia individului. Ambientaliştii afirmă că reuşita în viaţă nu se datorează înzestrării genetice, ci influenţelor externe şi, mai ales educaţiei. Adepţii acestei teorii (Comenius, Locke, Kant etc.) susţin că, la naştere, copilul este o „tabula rasa” pe care mediul şi, mai ales, educaţia pot „să scrie tot ce omenirea a învăţat”. Ei afirmă că „nu este nimic în intelect care să nu fi trecut mai înainte prin simţuri” sau că „omul devine om doar prin educaţie”. (Recomand citirea romanului Doctorul misterios de Alexandre Dumas).   Teoria dublei determinări sau interacţionistă susţine că dezvoltarea individului este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor interni şi externi, educaţia având un rol foarte important. Astfel, ereditatea oferă premisa de bază a dezvoltării, mediul creează condiţiile dezvoltării, iar educaţia determină dezvoltarea şi definitivează construcţia umană. Educaţia intervine, dirijează şi organizează acţiunile factorilor de mediu în funcţie de particularităţile individului, multe generate de ereditate.   Ereditatea – premisă a dezvoltării psihoindividuale   Omul este un „univers unic”. Unicitatea sa este dată de zestrea sa genetică, adică de ceea ce moşteneşte de la predecesori. Fiecare om poartă o anumită informaţie ereditară transmisă de la părinţi prin gene(părţi ale cromozomilor din nucleele celulare). Această zestre va influenţa totdeauna dezvoltarea individului şi reuşita sa în viaţă. – ea determină receptivitatea individului la ceilalţi factori. În prima etapă a vieţii (copilărie), influenţa eredităţii este foarte evidentă în felul de a acţiona a omului. Prin urmare, este necesar să cunoaştem problematica eredităţii. – ereditatea reprezintă capacitatea biologică a fiinţei de a transmite caracteristici, însuşiri şi trăsături de la înaintaşi la urmaşii lor. – există două tipuri de ereditate: ereditate de specie şi ereditate specifică. Ereditatea de specie (genotipul general) asigură continuitatea speciei, prin transmiterea următoarelor particularităţi: structura anatomico-fiziologică a organismului, poziţia bipedă, dezvoltarea sistemului nervos, tipul de metabolism etc.   Ereditatea specifică (genotipul individual) asigură transmiterea caracteristicilor particulare care fac ca un om să se deosebească de altul: culoarea pielii, părului şi a ochilor, statura şi conformaţia corpului, amprentele digitale, grupa sanguină, predispoziţiile naturale. Dintre predispoziţiile naturale menţionăm: particularităţile organelor de simţ, ale sistemului nervos, aptitudinile simple senzorio-motorii, memoria, dispoziţiile afective etc. Aceleaşi predispoziţiile native sub influenţa diferită a factorilor externi pot conduce la diferite profiluri umane.   Mediul -cadrul socio-uman al dezvoltării psihoindividuale   Mediul – reprezintă ansamblul de elemente naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care,omul, este în interacţiune permanentă pe parcursul întregii sale vieţi. În sens restrâns, pedagogia defineşte mediul ca fiind totalitatea influenţelor ce se exercită asupra individului. Mediul este un „câmp” de condiţii în care acţionează omul şi care îl influenţează, dar care îi şi oferă posibilităţi nelimitate de acţiune. În mediul de viaţă, este transformat potenţialul ereditar al omului, se realizează socializarea, iar omul este valorizat. Astfel, mediul contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.   Mediul poate fi diferenţiat astfel: Mediul fizic – format din totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acest mediu determină anumite schimbări la nivelul comportamentului uman: alimentaţia, îmbrăcămintea, metabolismul, timp/durată de muncă/efort etc.   Mediul social – este alcătuit din totalitatea condiţiilor economice, politice, sociale, culturale. În sens restrâns, mediul social presupune influenţele socioculturale ale familiei, ale şcolii şi ale grupurilor informale din care face parte individul (grup de prieteni, vecini etc.). – mediul acţionează direct sau indirect asupra individului.   Acţiunile mediului pot fi clasificate: – acţiuni ce vizează păstrarea achiziţiilor istorie umane, oferind tinerei generaţii posibilitatea de a prelua experienţa acumulată de adulţi, experienţa structurată, perfecţionată şi prezentată într-o formă accesibilă; – acţiuni ce declanşează dezvoltarea predispoziţiilor naturale şi conduce la dezvoltarea proceselor şi însuşirilor biopsihice ale individului (exemplu: ereditate- mers, auz, voce; influenţele mediului conduc la: performanţă în alergare, talent în muzică/dans, arta conversaţiei, vorbirea în mai multe limbi etc.) Importanţa mediului asupra dezvoltării copilului şi necesitatea unei relaţii/interacţiuni continue între mediu şi ereditate au fost evidenţiate prin numeroase cercetări (asupra copiilor crescuţi între animale, asupra gemenilor monozigoţi crescuţi în medii diferite, asupra copiilor din familii dezorganizate sau a copiilor adoptaţi, asupra copiilor crescuţi în diferite medii culturale) .   Copilul poate fi influenţat foarte diferit de mediu (pozitiv, negativ; sistematic, nesistematic, convergent, divergent). Educatorul trebuie să cunoască aceste influenţe, să le orienteze optim influenţele pozitive, să le diminueze/anuleze pe cele negative.   Educatia – factor cu rol conducător în dezvoltarea psihoindividuală   Dacă avem în vedere rădăcinile etimologice ale cuvântului educatie, atunci putem spune că educaţia este acţiunea umană de scoatere a omului din „starea de natură” şi introducerea acestuia „în stare de cultură”. Multă vreme educaţia nu s-a crezut în puterea educaţiei şi de aceea educaţia a fost un domeniu al vieţii sociale în care accesul a fost restricţionat. Sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea reprezintă etapa istorică în care începe să se evidenţieze tot mai mult rolul educaţiei în dezvoltarea umană şi, implicit, în dezvoltarea societăţii.   Astăzi, educaţia este considerată o activitate socială complexă, organizată, prin care se urmăreşte dezvoltarea personalităţii umane în vederea integrării active şi creative în viaţa socială. Este factor care concretizează modul de utilizare optimă a resurselor eredităţii şi ale mediului.   Educaţia acţionează ca factor de transformare a potenţialului ereditar, dar şi ca mobilizator al factorilor de mediu, asigurând convergenţa influenţelor exercitate la niveluri diferite: educaţie formală, educaţie nonformală, educaţie informală.   Educaţia presupune următoarele tipuri de acţiune: – sporirea experienţei de cunoaştere a educabilului; – fixarea direcţiilor de dezvoltare psihică (stabilirea curriculumului : obiective, conţinuturi, resurse, evaluare); – asigură dezvoltarea fiinţei umane (organizarea şi desfăşurarea activităţilor de formare; colaborarea cu alţi factori interesaţi etc.) – contribuie la accelerarea dezvoltării personalităţii umane. Între educaţie şi dezvoltare există o strânsă legătură: educaţia depinde de dezvoltarea elevului;   Rolul major al educaţiei este dat de poziţia acesteia între ceilalţi doi factori şi de modul în care aceasta valorifică influenţele eredităţii şi ale mediului.   Educaţia valorifică potenţialul genetic al individului. Cunoscând zestrea ereditară a copilului adaptează demersurile la particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia. Oferă suport în zonele în care zestrea genetică este deficitară. Ca acţiune organizată şi orientată spre un scop conştient formulat, educaţia concepe mereu forme de activitate, cu cerinţe din ce în ce mai complexe care solicită intensificarea gradată a eforturilor fizice, a eforturilor mintale de cunoaştere şi comportamentale ale copilului.   Educaţia ameliorează condiţiile de mediu în care educabilul se dezvoltă, asigurând un climat educaţional favorabil învăţării. Cunoscând caracteristicile mediului, educaţia va interveni, organizând şi orientând influenţele acestuia în direcţia scopului urmărit sau neutralizând şi substituind influenţele negative.   Exercitiu la sfarsitul cursului : Comentati urmatoarele structuri : 1. „Educaţiei îi revine rolul de a adăuga moştenirea socială la ereditatea biologică”. 2. „Educaţia numai atunci este eficace când tratează pe fiecare conform cu natura sa şi când dă fiecăruia hrana mintală de care el are nevoie.” 3. „Unii şi aceeaşi stimuli, aceleaşi experienţe nu au efecte identice dacă intervin prea devreme sau prea târziu, în cursul dezvoltării. Există momente deosebit de favorabile pentru formarea anumitor tipuri de conduită, dar pentru ca aceste conduite să se poată constitui, condiţiile externe specifice trebuie să fie realizate tocmai în aceste momente.”