Povești cu morală și tâlc

Ariciul și vulpea - povești morale de Petre Ispirescu   Un biet iepure odată, împușcat de vînător și nefiind atins de alice, ca să cază mort îndată, se tîrî el cum putu și se ascunse într-un hățiș de tufe. El socotea să scape cu viață; dar aci îl ajunse ceasul lui cel din urmă și muri.   Ariciul, sfredeluș cum l-a lăsat pe el Dumnezeu, dete peste acest iepure mort. Ariciul mic, iepurele mare, nu putea, vedeți d-voastră, să înceapă dintr-un tot întreg să mănînce; dete el tîrcoale iepurelui, și de unde voia să apuce, îi scăpa. Își lingea buzele, bietul arici, se uita cu jind, și ca să îmbuce și el măcar o dată, era peste poate.   Ariciul se mulțumea cu puțin, ca să se sature, dară trebuia altul să înceapă. Ce să facă? Se gîndi el, se mai răzgîndi, și iată că o luă papuc la drum, să caute, doar de ar găsi pe cineva, cu care să-și împarță norocul.   Și mergînd ce merse, întîlni o vulpe. Ariciul prinse a zice:   — Bine te-am găsit, cumătră vulpe, am dat de-un chilipir, și aș vrea să-l împarț cu un creștin al lui Dumnezeu. Mie îmi ajunge te miră ce. Numai să fie cineva care să-l fărâmițeze.   — Bună să-ți fie inima, cumetre arici. Mulțumesc Domnului că mi te scoase în cale. E, ce mai ala-bala? Pare-mi-se că vorbeai d-un chilipir. Bine ai făcut că te-ai gîndit la mine. Aidem mai curînd, și voi face împărțeala dreaptă.   Ariciul mirosi că n-o să iasă bine la vopsea, după graiul și foamea ce vedea el că arăta vulpea. Dar vulpea știu să-l încredințeze, și el, înduplecîndu-se, o luă, tipa-tipa, înainte, și vulpea după dînsul.   Ajungînd la locul cu pricina, ariciul arătă vulpei chilipirul peste care dase el, și o rugă să-l împărțească, precum îi fusese vorba.   Vulpea, cum văzu iepurele, se repezi ca un găman, începu a sfîșia dintr-însul și a înghiți haltacele pre nemestecate. Își uitase de împărțeală.   Ariciul se întorcea pe lîngă vulpe, și voia să se apropie, să apuce și el o dată măcar; vulpea îi arăta colții și se întorcea cu coada spre dînsul   — Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? Asta ți-e dreptatea?   Dară vulpea n-avea timp de vorbă. Rupea și înghițea ca de frica morții.   După ce isprăvi,începu a-și linge mustățile, și întorcîndu-se către arici, îi zise:   — Ce ziseși, ce ziseși, cumetrele, că nu auzii bine?   — Așa dreptate făcuși?   — Eu am făcut dreptatea burții. Așa se cuvinea.   — Dar dreptatea cerească, care s-a pogorît din cer pe pămînt, așa zice?   — Eu nu cunosc altă dreptate decît dreptatea pîntecelui.   — Eu cunosc și o dreptate a dreptății, răspunse ariciul; și daca vrei să te crez că ai urmat, după cum mi-ai făgăduit, să mergi să pui laba pe dînsa, și să juri. Altfel nu te crez.   Vulpea, care nu știa altă dreptate decît ceea ce o spusese dînsa, și voind să fie crezută de arici că spusele ei erau curatul adevăr, priimi să meargă cu dînsul să jure.   Ea habar n-avea de cele ce umbla să facă ariciul; știindu-l și puțintel la trup, și fără putere, nu se îngriji de nimic, și merse după dînsul.   Ajunseră. Ariciul, arătînd tulpina unui copaci, zise:   — Aci la rădăcina ăstui copaci este culcușul sfintei dreptăți. Tu pune laba aci și jură pe pielea ta de vulpe că tot ce ai făcut, cu dreptul fu să faci așa.   Vulpea rînji de prostia ariciului, cum de să nu știe el că dreptatea este cu cel mai mare și mai tare, și ca să-i arate că așa a fost cu dreptul să facă, și fără a bănui ceva, puse laba acolo.   Ea, vezi, nu credea în altă dreptate: dreptatea istețimei.   Ariciul, cum văzu, sări și el pe laba vulpei și zise:   — Apasă bine și jură.   N-apucă să isprăvească vorba, și clapc! vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iacă o cursă. Ariciul ochise cum în revărsatul zorilor un vînător așezase cursa la rădăcina acelui copaci mare, cum o acoperise cu frunzet, și acolo duse pe vulpe.   Ea începu a se zvîrcoli, a chelălăi de durere și se rugă de arici să o scape din mîna dreptății. Ariciul acum se făcea și dînsul că n-aude, nu vede. În cele din urmă zise:   — Așa cere dreptatea.   Vulpea începu să o croiască la șiretlicuri, și se rugă de arici să facă ce o face, să-i dea drumul, să-și facă neputințele trupești, căci nu voiește să întineze locul unde se află sfînta dreptate și că apoi va veni să se supuie orîndei ei.   Înțelesese și vulpea acum ce era acea sîntă dreptate; dară fu prea tîrziu.   Ariciul îi răspunse:   — Tu vezi acum de te căiește de faptele ce ai făcut în lume, și lasă șiretlicul: iată, vine duhovnicul să te spovedească.   Pasămite văzuse pe vînător că se apropia, ca să-și cerceteze cursa. Iară el, ariciul, se duse p-aci încolo.

Peste drum de palatul unui om bogat era odată bordeiul unui muncitor de pămînt. Cu cît casa bogatului sclipea de avuție, cu atît bordeiul muncitorului sclipea de sărăcie.   Stăpînul bordeiului avea șapte copii. Cinci băieți și două fete. Toți mari, toți ajunși de însurat și de măritat. Bogatul avea doi copilași. Copiii muncitorului rumeni și sănătoși, copiii bogatului gălbejiți și bolnăvicioși. Cînd se lumina de ziuă, omul ieșea din bordei, și după dînsul toți flăcăii lui, unul după altul, mergeau la lucrul cîmpului. Muierile rămîneau acasă și vedeau de rostul mîncării și de al îmbrăcămintei. Cînd mîncarea era gata pentru de nămiezi, toate mergeau cu merindea la cîmp și întindea o masă, cît pe colo, pe iarbă de-ți venea să te așezi și tu lîngă dînșii, cînd îi vedeai.   Seara, cînd se întorceau de la munca cîmpului, după ce cinau, bătrînul lua fluierul, căci știa să zică din fluier, și mi-ți trăgea niște doine de te adormea; apoi, întorcînd-o pe foaia cealaltă trăgea niște cîntece de danț, cîte vro bătută, cîte vro oltenească sau cîte altceva și băieții cu fetele jucau și tropăiau de parcă numai ei singuri erau pe lume.   În casa bogatului era muțenie; nu se auzea nici țipenia. Se ducea și bogatul de acasă în trebile sale, și după ce se întorcea seara, se închidea în cîte vro cămară și acolo scria tot ce făcuse ziua, socotea și iar socotea, pînă tîrziu noaptea.   Și era o tăcere de parcă nu locuia nimeni; încolo toate cămările erau luminate, dar atîta tot. De multe ori bogații din casele cele mari nu se puteau odihni de chilomanele din bordeiul de peste drum.   Nevasta bogatului pizmuia fericirea săracului. Într-o zi ea zise bărbatului său:   — Frate, ce va să zică atîta posomorîre, atîta grije și atîtea socoteli în care te cufunzi toată noaptea? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să te văz și eu o dată vesel și cu chef. Pînă cînd să tot fii posac? O să te prăpădești. Uite peste drum în bordeiul săracului cum domnește veselia.   — Ei, nevastă, Dumnezeu nu poate da toate omului, căci s-ar prăpădi, n-ar mai avea ce aștepta. Nouă ne-a dat bogăție și așteptăm veselie; celor de peste drum le-a dat veselie și așteaptă bogăție. Tot ce dorește omul nu poate dobîndi deodată. Pentru aceasta o să-ți dau o probă.   A doua zi se scoală de dimineață omul cel bogat și iese din casă. El pîndea în drum pe stăpînul bordeiului, și cînd se apropie de el, îi zise:   — Vecine, ai cunoscut pe răposatul tată-meu?   — Da, măria-ta, l-am cunoscut.   — Ieri, căutînd printre hîrtiile lui, am dat peste una în care era scris: „Să se dea vecinului de peste drum o mie de galbeni, că este om harnic și cinstit, fără dobîndă, fără nimic; să fie dator numai să-i înapoieze cînd o putea și cîte cît se va înlesni.“ Astăzi împlinesc dorința tatălui meu.   Și, puindu-i în mînă o pungă cu o mie de galbeni, se duse pe ici încolo.   Muncitorul cum se văzu cu banii în mînă se întoarse acasă, adună pe lîngă dînsul pe toți copiii săi și începu să se laude că ce fel de om și cum a fost el în tinerețele lui. „Dovadă despre aceasta, zise el, este că vecinul cel bătrîn, bogatul de peste drum, a lăsat cu sufletul ca moștenitorii lui să-mi dea o mie de galbeni. Iată-i.“   Și îi numărară și îi socotiră și nu lipsea nici unul. Era o mie în cap.   Acum se puseră la sfat ce să facă cu banii. Unul zise una; altul zise alta. Lor nu li se părură bune sfaturile Unul mai zise ca să ia o moșie cu arendă.   — Aș! răspunse altul. Ca să fii arendaș trebuie să știi carte, să faci la socoteli, să stai cu boierii și cu zapciul la taifas. Nu face pentru noi.   — Ba să mergem la oraș să deschidem o boltă.   — Ba să ne facem zarafi.   Din una din alta se apucară la ceartă.   De unde pînă aci era veselie mare în bordeiul lor, de cînd intrase mia de galbeni în casa lor, parcă intrase dracul neunirei și al zarvei. Nici tu cîntare, nici tu jocuri, nici tu nimic.   Femeia muncitorului se luă de gînduri. Ea zise:   — Bărbate, de cînd a intrat diavolul ăsta de aur în casa noastră, pace nu mai este.   Și luînd punga cu totul, o aruncă într-un rîu ce curgea p-aproape de coliba lor.   Copiii, cum văzură una ca asta, săriră cu toții, intrară în gîrlă și începură a căuta punga cu galbenii, să se înece oamenii și mai multe nu; și de lăsat nu se lăsară pînă ce nu găsiră punga și o scoaseră afară.   Și întorcîndu-se cu dînsa acasă, bătrînul muncitor zise:   — Știți ce? ca să fie pace, eu voi lua jumătate din bani și jumătate să-i împărțiți între voi. Așa mi se pare a fi cu dreptul.   Cînd auziră copiii una ca aceasta, toți săriră cu zurbaoa, că de ce bătrînul să ia mai mult?   Ce să tot lungim vorba? Două, trei zile cît trecură pînă să-și facă ei planurile și să se învoiască ce negoț să facă bordeiul lor era ca și pustiu. Nu se auzea nici cîntări, nici chilomane de rîs, nici jocuri! Stau toți cu totul și chibzuiau și puneau la cale lucruri ce au rămas baltă.   Bogatul își chemă nevasta în seara dîntîi și îi zise să asculte la veselia oamenilor din bordei. Ea nu auzi nimic.   A doua seară și a treia tot așa. Se mira și ea; cînd a patra zi dimineața, văzu pe vecinul lor cel sărac că vine la dînșii.   Bogatul ieși afară să vază ce poftește. Vecinul începu a zice:   — Boierule, fă-ți pomană cu noi și priimește-ți darul înapoi. De cînd acest diavol a intrat în bordeiul meu, pacea n-am mai văzut-o cu ochii. Ia-ți banii și fii sănătos. D-ta cu bogăția d-tale, eu cu sărăcia mea; d-ta cu posăcia d-tale, eu cu veselia ce am învățat.   Și, întorcîndu-se la casa lui, el cu ai lui începură a urma, ca mai-nainte, să cînte și să joace. Bogăția ieșise pe fereastră. Veselia intrase pe ușă.

Iarna sosise și zloata, gerul, viscolele, ninsoarea, bruma, ceața, chiciura și cîte nagode toate nu lipsiră.   Grivei, într-una din acele zile în care seninul lasă să se vază fața sfîntului soare, după ce se jucase cu cîțiva tovarăși ce întîlni pe uliță, după ce alergase în sus și în jos, după ce sărise de atîtea ori pe stăpînu-său, de cîte ori îl văzuse pe afară, spre a se linguși să-l lase în casă și după ce lătrase de atîtea ori de cîte ori văzuse vreun călător, spre a se arăta credincios stăpînului, ostenit, se culcase la ușa bordeiului. Aci tremura ca varga de frig, fiindcă în zilele geroase cu cit soarele pare a dezmorți trupul înghețat, cu atîta vîntul este mai cumplit de rece și pătrunzător. Degeaba se colăcise el de se făcuse cîrlig, degeaba băgase nasul sub coadă, degeaba se culcase pe un cocean de mătură, el tremura cum se tremură. Suferința sa se adaogă fiindcă nu putea să adoarmă de frig.   Atunci, uitindu-se asupra lui și măsurîndu-se cu ochii, zise: „Uite-mă ce mic sunt; nu mi-ar trebui mult ca să-mi fac un bordeiaș. Acum pămîntul este înghețat și toate cele trebuincioase spre aceasta sunt acoperite de zăpadă. Cele dîntîi zile frumoase, după ridicarea ninsorii, am să le întrebuințez spre a-mi face colibă. Nu e treabă, tremur de mă ia dracu; ș-apoi stăpînu-meu cînd apuc și eu cîteodată de întru în bordeiul lui, mă dă afară ca p-un cîine, zice că i se murdărește locuința.“   Primăvara nu întîrzie și ea a sosi; cu dînsa și verdeața, dragostele, adierea vîntului, florile, seninul limpede și veselia. Grivei al nostru, cum se văzu scăpat de iarnă uită necazurile ce suferise, ca tot necazul ce odată este trecut.   Nu se putea opri să nu ia și el parte la bucuria tutulor vietăților. Cînd nu sta lungit la soare, se înhăita cu mai mulți tovarăși și hoinărea împins de focul dragostei, din care pricină de multe ori se întorcea învrăjbit pe cîte unul sau doi din foștii săi prieteni. De bordei nici pomeneală nu era. Nu se simțea trebuință.   Trecu și primăvara. Vara îi luă locul. Să fi văzut pe Grivei al nostru cum căuta umbra deasă ca să scape de arșița soarelui și de muște.   Într-una din zile, după ce se umflase de somn și fiindu-i greu a se scula, se puse să cugete:   „Ce bine ar fi fost, zise el, daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă. N-ar fi fost cineva nevoit să mai sufere nici vara, nici iarna. Știu că pusesem de gînd să-mi fac bordei în vara asta; dară este cu putință să iasă cineva la lucru pe o astfel de arșiță?“   Apoi întinzîndu-se și uitîndu-se asupră-i cît e de lung: „Aoliu! zise, socoteam să-mi iau măsură ca să-mi croiesc un bordei; dară lung mai sunt! Pînă cînd dracu să lucrez eu ca să-mi fac o așa namilă de bordei ca sa mă încapă? Nici într-un an nu-l isprăvesc și iarna tot o să mă apuce fără bordei.“ Se întoarse dară pe cealaltă parte și-i trase la niște somnuri d-alea cu sforăitele.   Ca tot lucru ce trece în lume, trecu și toamna. Iarna găsi pe Grivei iară fără colibă. Tremurînd la ușa locuinței stăpînului său, pisica, cum îl zări, pîndi pînă să se deschiză ușa și printre crăpătură îi zise:   — Ce bine ar fi fost daca Dumnezeu ar fi făcut vara pe jumătate mai călduroasă și iarna pe jumătate mai friguroasă, căci atunci n-am mai fi avut trebuință de bordei, și zbughio! Înapoi lîngă sobă.    

Soimii Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo. – Cum ai facut? si-a intrebat el supusul. – A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare. Morala: Uneori trebuie sa ni se taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

  Numele si prenumele..............................................                                                               Data.................................................. ...                                                                                      Fișă de lucru                                                                                                                                                                               Șoimii                                                                                    (poveste cu tâlc)   Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost antrenat, iar despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creangă pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo. – Cum ai făcut? și-a întrebat el supusul. – A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.   De ce credeti că îi era teamă șoimului să zboare? ________________________________________________________________________________________________________ Credeți că bătrânul înțelept a procedat bine, tăindu-i craca de sub picioare ?   Scrieți o compunere de 10-12 rânduri imaginându-vă continuarea întâmplării.