Forum

  Legământul Machiavelli de Allan Folsom     1 WASHINGTON, D.C. SPITALUL UNIVERSITAR GEORGE WASHINGTON, SECŢIA DE TERAPIE INTENSIVĂ. 10:10 P.M.   Bătăile încete ale inimii lui Nicholas Marten răsunau precum o tobă îngropată undeva înăuntrul lui, iar expiraţia şi inspiraţia lui parcă erau din coloana sonoră a unui film. La fel era şi zgomotul respiraţiei chinuite a lui Caroline care zăcea în patul lângă care stătea el. Poate pentru a zecea oară în mai puţin de cinci minute se uită iarăşi la ea. Ochii ei erau tot închişi, iar mâna i se odihnea delicată într-a lui. După cât de vie părea mâna aceea, ar fi putut foarte bine să fie o mănuşă. Nimic altceva. Oare de cât timp era în Washington? Două zile? Trei? Venise cu avionul din Manchester, Anglia, unde locuia, imediat după ce Caroline l-a sunat şi i-a cerut să vină. Din clipa în care i-a auzit vocea a ştiut că se întâmplase ceva groaznic. Vocea ei trăda groaza, spaima, neajutorarea. Apoi Caroline i-a spus despre ce era vorba: contactase o infecţie stafilococică foarte agresivă şi incurabilă. I se mai dădeau doar câteva zile de trăit. Însă nu era doar şoc şi groază în vocea ei. Mai era ceva. Mânie. Cineva îi făcuse ceva, a spus ea, şoptind dintr-odată de parcă îi era teamă că ar fi putut fi auzită. N-avea importanţă ce spuneau sau ce aveau să mai spună doctorii, Caroline era sigură că infecţia care o ucidea fusese cauzată de o bacterie ce i-a fost administrată în mod deliberat. Chiar în acel moment, judecând după zgomotele din fundal, cineva a intrat în salon. Caroline încheie brusc discuţia rugându-l insistent să vină la Washington. Apoi a închis. El nu ştia ce să creadă. Ştia doar că ea era teribil de înspăimântată şi că situaţia în care se afla era înrăutăţită de moartea recentă a soţului ei şi a fiului lor de doisprezece ani. Cursa specială în care se aflau cei doi se prăbuşise în largul coastelor Californiei. Stresul fizic şi emoţional adus de aceste tragice evenimente păreau s-o fi copleşit pe Caroline, iar Marten, lipsit de alte informaţii, nu avea cum să-şi dea seama dacă exista vreun temei pentru suspiciunile ei sau nu. Totuşi, aceasta era realitatea: Caroline era grav bolnavă şi voia să-l aibă lângă ea. Din câte şi-a dat el seama auzindu-i vocea, a ştiut că trebuia să ajungă acolo cât de repede putea. Ceea ce a şi făcut. N-a trecut nicio zi, că a şi luat avionul din Manchester spre Londra, unde s-a îmbarcat în cursa spre Washington, D.C. Din aeroportul internaţional Dulles, a luat un taxi care l-a dus direct la spital. Abia mai târziu şi-a luat o cameră la un hotel aflat în apropiere. Caroline ştia cine era el cu adevărat şi la ce riscuri enorme îl expunea cerându-i să se întoarcă în SUA, însă asta era o chestiune pe care nici n-au mai discutat-o. Nu era necesar. Caroline nu i-ar fi cerut să vină dacă nu ar fi fost vorba de ceva foarte grav. Aşa că el s-a întors în mare grabă în ţara de unde fugise cu patru ani înainte, temându-se pentru viaţa lui şi a surorii sale. S-a întors, după atâţia ani şi după ce el şi Caroline urmaseră drumuri atât de diferite, pentru că ea fusese şi încă mai era singura şi adevărata dragoste a vieţii lui. O iubea mai profund decât pe oricare altă femeie pe care o cunoscuse vreodată şi o iubea într-un mod aparte, pe care nu l-ar fi putut descrie. Ştia însă că, deşi ea avea o căsnicie fericită, deja de mulţi ani, într-un fel negrăit, în adâncul ei, şi ea simţea aceeaşi dragoste pentru el.   Uşa salonului se deschise brusc, iar Marten aruncă o privire tăioasă către noii veniţi: o asistentă zdravănă, urmată de doi bărbaţi în costume negre. Primul dintre ei, lat în umeri şi cu părul creţ, părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. — Va trebui să plecaţi, domnule, i-a spus acesta respectuos lui Marten. — Vine preşedintele, adăugă sec asistenta, pe un ton aspru şi autoritar de parcă tocmai fusese numită şefa celor doi „costumaţi”, de parcă fusese primită în rândurile Serviciului Secret. În aceeaşi clipă, Marten simţi mâna lui Caroline strângând-o pe a lui. Îşi plecă privirea spre ea şi-i văzu ochii deschişi. Erau mari şi limpezi şi se uitau într-ai lui ca în ziua aceea când s-au întâlnit prima oară, pe când aveau amândoi şaisprezece ani şi erau la liceu. — Te iubesc, îi şopti ea. — Şi eu te iubesc, îi răspunse el tot în şoaptă. Pentru încă o jumătate de secundă, Caroline se uită la el, apoi ochii i s-au închis, iar mâna îi căzu moale într-o parte. — Vă rog, domnule, trebuie să plecaţi. Acum, spuse primul „costumat”. În exact acelaşi moment, un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul argintiu şi îmbrăcat într-un costum albastru-închis trecu pragul salonului. Nu era nicio îndoială asupra identităţii lui – era John Henry Harris, preşedintele Statelor Unite. Marten îl privi direct în ochi. — Vă rog, spuse el cu blândeţe, vă rog să mă lăsaţi o clipă singur cu ea… Tocmai a… – cuvântul i se opri în gât – … murit… Cei doi s-au privit ochi în ochi pentru un foarte scurt moment. — Sigur, spuse preşedintele calm şi respectuos. Apoi, făcându-le semn gardienilor săi din Serviciul Secret, se întoarse şi părăsi încăperea.                

  Somnul si moartea de A.J. Kazinski     Partea I Cartea de sânge Tu, fiul omului, voieşti oare să judeci, să judeci cetatea sângelui? Spune-i toate urâciunile ei. Şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: O, cetate, care verşi sânge în mijlocul tău, ca să-ţi vină vremea. Iezechiel, 22, 2 şi 3[1]   1 Moartă. Era moartă. Fusese împinsă dincolo. Şi nu intenţiona nicidecum să se întoarcă. Niciodată. Nici nu se punea problema, pentru ea, să facă drumul înapoi. Cu toate acestea, vor veni să o caute împotriva propriei voinţe, o ştia prea bine. Vor trage de ea prin timp şi spaţiu. Va încasa două sute douăzeci de volţi în plin piept şi va simţi iarăşi infernul care-i ajunsese trupul. O să se dea peste cap ca s-o readucă la viaţă. Poate ar fi mai bine să încerce să restabilească legătura? Ca să o lase, în sfârşit, în pace. Şi să îi permită să-şi regăsească liniştea. Auzi un strigăt. În spate? Nu cumva chiar ea striga? Zări filamentul argintiu care şerpuia vesel către infinit, dar care continua, în acelaşi timp, să-i ţină sufletul agăţat de învelişul său pământesc. Precum un cordon ombilical. O legătură pe care ar trebui să o rupă. De acum avea de luptat, în sinea ei nu se îndoia de asta. Şi, mai ales, nu trebuia să pună din nou mâna pe ea, să o întoarcă la viaţă cu forţa, fiindcă atunci ar tortura-o încă o dată şi pe urmă ar ucide-o iar şi iar. Era necesar să atingă lumina. Să scape. Clipă în care simţi cum o trăgea de acolo. Începuse să o reanimeze. Se uită spre filamentul argintiu care se întindea ca un elastic. Lăsaţi-mă să intru. Vă rog. O lumină puternică se aprinse şi o voce îi răspunse: Tu eşti aceea care se agaţă de viaţă. Nu mai putem face nimic pentru tine. Ba nu. Vocea se înşela. Ea era gata. Nu despre ea era vorba. Doar nu îşi dorea decât să-şi urmeze calea, refuzând să-şi reîntâlnească trupul martirizat. E din cauza lui. Nu din a mea. Trebuie să mă ajutaţi. Dintr-odată, fu trasă înapoi ca un peşte ce muşcase momeala. Lumea se volatiliză din faţa ei, iar firul minunat care înconjura pământul fu ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a se prăbuşi în întuneric. Pe urmă simţi o durere nemăsurată. — Mă auzi? Vocea îi era cunoscută. Să fi fost tatăl ei? Nu, niciodată nu i-ar fi făcut aşa ceva. Cu toate acestea…? Se trezi. — Mă auzi? Vocea era calmă, plăcută, grijulie, o voce cu totul altfel decât faptele proprietarului ei. — Îţi dau să bei suc de fructe. Încearcă să deschizi gura. Suc de zmeură, la fel cu acela pe care îl primise la spital, când îi operaseră fractura de gleznă. — Mă doare, murmură. — Te doare când bei? — Da. — Muşchii ţi-au fost supuşi unei încercări dificile când te-am reanimat. Trece. Am amestecat analgezice în suc, ca să se mai potolească durerea. Încearcă să mai bei puţin. Bău. Lichidul gros îşi croi drum de-a lungul esofagului. Până la urmă putu să-şi deschidă ochii, recunoscându-şi apartamentul. Patul. Ventilatorul fixat pe tavan. Nemişcat. Nu îşi văzuse niciodată apartamentul din unghiul acela, de pe podea, unde zăcea întinsă, legată. Nu îşi putea mişca nici braţele, nici picioarele. Ajunsese, între moarte şi viaţă, în locul acela pe care catolicii îl numesc purgatoriu şi care, în realitate, nu avea absolut nimic înfricoşător sau groaznic. Bărbatul se ridică, aşeză grăbit o carte pe comodă şi începu să se învârtă de colo până colo prin living. Nu cumva citise fără grijă cât timp ea fusese moartă? Era cartea ei, biblia ei, intitulată simplu: Phaidon. Phaidon era un discipol al lui Socrate. Împreună cu alţii, îi fusese alături, în celulă, în ultimele lui clipe de viaţă. Înainte ca filosoful să bea otrava. În ceasurile acelea, Socrate dovedise nemurirea sufletului. Dacă nu ar fi citit şi ea opera cu pricina, dacă nu ar fi obsedat-o într-atât reflecţiile lui Socrate despre nemurirea sufletului, nimic din tot ceea ce se întâmpla acum nu ar fi avut loc. Curiozitatea îi fusese fatală. — Poţi vorbi? — Da. — Ai reuşit să iei legătura cu ea? Poate că ar fi mai înţelept să inventeze ceva? Să-i spună ceea ce el îşi dorea să audă? Pentru a-l face să renunţe, pentru a-l convinge să îi facă injecţia letală. — Da. Am luat legătura. Doar o clipă, adăugă în şoaptă. — Adevărat? Nu minţi! Ochii se umplură de lacrimi. — Nu. În fine, poate… Nu ştiu. Ar fi vrut să-şi şteargă ochii, dar mâinile îi erau legate la spate. Cu grijă, ca să nu o doară. Bărbatul înfăşurase sfoara într-o bucată de catifea, ca să nu îi lase semne la încheieturi, asigurând-o că nu avea să îi rămână nici cea mai mică urmă. — Nu mai văd nimic. Îi şterse ochii. — Poţi să-mi dezlegi capul? Mă doare. — Nu. Trebuie să te întorci. Continuăm până când va funcţiona. Înţelegi cât este de important? — N-ai dreptul… zise, dar protestele se înecară în lacrimi. — E ultima oară. Promit. În respiraţia lui simţi o uşoară aromă de scorţişoară. De scorţişoară şi de ceai. Să fi citit din Phaidon, bându-şi ceaiul, pe când ea era moartă? Ca un general englez pe câmpul de luptă, insensibil şi stoic în faţa băii de sânge. Liniştindu-se la gândul că nu era chiar aşa de grav să o ucidă o dată şi încă o dată. Fiindcă însuşi Socrate dovedise că fiinţa omenească poseda un suflet. Femeia îşi drese glasul: — Nu merge aşa cum crezi tu. — Ba da. Ştiu că se poate. Îţi amintesc că, de altfel, a fost ideea ta… Cineva sună la uşă. Să fi auzit ea bine? Se uită la el atentă. Privirea îi era îngrozită, şovăitoare. Soneria răsună din nou. De data asta nu mai era niciun dubiu, cineva se afla la uşă. Voi să ţipe. Numai de ar fi putut. Dar el îi pusese palma pe gură. Şi secundele defilară prin faţa ei. Pe urmă, se făcu iar linişte. — Cu siguranţă a fost vreun coleg, îi şopti ea, pe când bărbatul îşi retrăgea mâna. S-or fi întrebând de ce?… Tăcu din cauza durerii. Parcă vorbele i-ar fi înfundat gâtlejul. Îl privi, ghicind la ce se gândea: când o să spargă uşa indivizii ăia? Trebuie să fi trecut una sau două zile de când era la ea, îşi spuse. O zi şi jumătate. Cam treizeci şi şase de ore. Treizeci şi şase de ore de când era prizonieră în propriul apartament. Iar el era grăbit. Evident. Îl observă ridicându-se şi învârtindu-se în jurul ei. Uitându-se la ceas. Deschizându-şi mobilul. Primise două mesaje. — N-am timp, mormăi, ducându-se în bucătărie cu telefonul. În momentul acela ea realiză că nodul de la spate se desfăcuse. Reuşi să-şi răsucească mâna stângă. Încheietura fină scăpă din bucata de catifea. În tot acest timp îl auzea vorbind în bucătărie: — Nu, aţi făcut foarte bine. N-aş putea totuşi să vă sun eu când ajung acasă? Acasă? se gândi femeia. Are şi diavolul un „acasă” al lui? Se strădui să-şi pună gândurile în ordine, însă substanţele pe care le administrase în ultimele treizeci şi şase de ore îi bruiau creierul. Cu mâna stângă reuşi să-şi desfacă fâşia de catifea care îi lega cealaltă încheietură. Apoi, pe pipăite, dădu de şuruburile care îi ţineau capul fixat. Îl asculta în continuare: — Nu e grav. Nu, vă asigur. Fără-ndoială. Vocea îi era exagerat de blândă. Când Dumnezeu le-a împărţit oamenilor glasurile, ar fi trebuit să ţină cont de cât de rele le erau sufletele. Şi aşa ea n-ar fi ajuns în locul acesta. Ar fi recunoscut şuieratul diavolului încă de la prima lor întâlnire. Fiindcă îl cunoştea foarte bine. Şi poate că nici n-ar fi avut vreodată atâta încredere în cineva. Îi destăinuise secretele ei cele mai ascunse. Îşi deschisese sufletul în faţa lui. Ceea ce nu îl împiedicase să o tortureze. — Pot trece mâine-dimineaţă, îl auzi murmurând. Desfăcu primul şurub şi bucata de catifea care îi ţinea capul căzu. Cu al doilea merse mai uşor. — Chiar credeţi că ar fi de folos? N-o să aibă timp. Ochii se umplură de lacrimi la gândul că o va ucide. Dac-ar urla? Probabil că nu s-ar schimba nimic. Mai mult, îi era frică să nu îşi fi pierdut vocea, iar el ar fi dat fuga imediat să o amuţească. — Puteţi aştepta o clipă? mai spuse el la telefon. Îi auzi paşii. Îşi duse mâinile la spate şi se uită în tavan. Cu coada ochiului îl văzu băgând capul în camera de zi şi privind-o. Pe urmă merse din nou în bucătărie şi închise uşa. Acum!  Îşi întoarse cu ambele mâini, în acelaşi timp, şuruburile plasate de o parte şi de alta a obrajilor. Ultimele, cele care îi prindeau bărbia, nici nu mai contau. — Preferaţi să vin imediat? N-avea de gând s-o lase în viaţă, o ştia prea bine. Nu îi era frică de moarte, dar asta nu însemna că trebuia să se supună execuţiei fără a încerca să se apere. Corpul voia să lupte.     [1] Traducerea tuturor citatelor biblice din acest volum este preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe. (N. Red.)              

  Ultimul om bun de A.J. Kazinski   Partea I Cartea morţilor Pământule, nu ascunde sângele meu şi să nu fie niciun loc nestrăbătut de bocetele mele. (Cartea lui Iov, 16)[1]   Tot timpul moare câte cineva. De cele mai multe ori, la spital. De aceea planul era genial. Simplu, aproape banal. Toate cazurile de moarte clinică ajunse la cunoştinţa medicilor urmau să fie verificate. Cum? La urgenţă, desigur. Pentru că exista un anumit tipar în ceea ce povesteau oamenii – oameni care fuseseră declaraţi morţi din punct de vedere clinic, oameni care încetaseră să mai respire, a căror inimă încetase să mai bată. Aceştia plutiseră deasupra propriului trup. Atârnaseră de tavan şi de acolo priviseră în jos, la ei înşişi. Adesea puteau descrie detalii pe care creierul nu ar fi avut cum să le născocească în ultima clipă, când se zbăteau între viaţă şi moarte: cum doctorul răsturnase vreun vas, cum strigase la asistente, cine intrase sau ieşise din cameră – şi când. Unii puteau chiar sa descrie ce se întâmplase în camera de alături. Oricum, asemenea date nu erau acceptate ca având validitate ştiinţifică. Dar asta se putea remedia. Urmau a fi folosite camerele de urgenţă, secţiile de terapie intensivă şi cele de traumatologie – acolo unde aveau loc majoritatea resuscitărilor. Ca test, în cadrul unui proiect de cercetare la nivel mondial, erau folosite mici rafturi montate sub tavan. Pe aceste rafturi erau depuse fotografii sau ilustraţii care erau întoarse cu faţa în sus, spre tavan. Astfel era imposibil să le vezi de jos. Doar dacă ai fi atârnat sus, de tavan, ai fi putut să vezi imaginea. Agnes Davidsen făcea parte din echipa daneză. Doctorii izbucniseră în râs când auziseră de acest test, dar nu se împotriviseră. Numai să-şi plătească singuri montarea rafturilor pe tavan. Agnes fusese de faţă în ziua aceea, când montaseră raftul la Spitalul Regal din Copenhaga, îi ţinuse personal scara brancardierului care se cocoţase în vârful ei cu plicul sigilat în mână, apoi stinsese personal lumina înainte ca sigiliul să fie rupt şi ilustraţia aşezată pe raft. Doar cei de la cartierul general cunoşteau conţinutul imaginii. Un televizor se auzea în fundal. Era vorba de pregătirile legate de summitul din Copenhaga, cu privire la schimbările climatice. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, declara că Europa nu avea să accepte ca temperatura planetei să crească cu mai mult de două grade. Agnes clătină din cap şi ajută la strânsul scării metalice. Formulată în felul acela, declaraţia suna ca o mare prostie, se gândi ea. Nu avea să accepte. De parcă noi, oamenii, am putea să dăm temperatura planetei mai tare sau mai încet, ca la un termostat. Îi mulţumi brancardierului şi privi raftul montat sub tavan. Acum nu mai trebuia decât să aştepte ca personalul spitalului să-i dea telefon şi să îi comunice că cineva murise în încăperea aceea. Şi apoi se întorsese din morţi.   1 Templul Yonghegong, Beijing, China Nu zguduielile pământului fuseseră cele care îl treziseră. Cu ele se obişnuise – metroul trecea chiar pe sub Templul Yonghegong şi ameninţa constant să dărâme complexul de temple, vechi de mai bine de 350 de ani, din centrul capitalei chineze. Se trezise din somn pentru că cineva sau ceva stătuse aplecat deasupra lui în timp ce dormise. Îl privise. Era sigur de asta. Călugărul Ling se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Soarele stătea să apună; din cauza durerilor se culcase devreme. — E cineva aici? Durerea începu să se propage în tot corpul; nu putea să-şi dea seama dacă îl durea spatele, burta sau pieptul, îi auzi pe călugării cei tineri vorbind jos, în curtea templului – ultimii turişti occidentali se îndreptau spre ieşire. Ling strânse din dinţi şi se ridică în picioare. Avea în continuare senzaţia că cineva se afla în camera lui. Dar nu se vedea nimeni. Nu reuşi să îşi găsească sandalele şi se împletici în picioarele goale pe podeaua de piatră. Era rece. „Poate că o să fac un atac cerebral”, se gândi el. Îi era greu să respire. Limba se umflase şi se clătina pe picioare. La un moment dat fu cât pe ce să se prăbuşească pe podea, dar ştia că trebuia să facă tot posibilul ca să înainteze. Dacă avea să cadă acum, nu avea să se mai ridice. Trase adânc aer în piept, ceea ce îi provocă o senzaţie de arsură de-a lungul traheii, până în plămâni. — Ajutor, încercă el să strige. Dar vocea îi era slabă şi nimeni nu îl auzi. — Ajutor! Ling ieşi într-un culoar umed şi îngust, de unde intră într-o altă încăpere. Lumina portocalie a soarelui se strecura şovăitoare prin fereastra podului. Ling îşi studie corpul. Nu era nimic de văzut. Nici pe braţe, nici pe burtă, nici pe piept. Un junghi puternic aproape că îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Închise ochii pentru o clipă. Renunţă să se mai lupte cu durerile şi se pierdu în bezna de nepătruns a suferinţei atroce. Apoi avu parte de un moment de calm. Durerile veneau în valuri scurte, tot mai puternice de fiecare dată. Acum avea un scurt moment de respiro. Mâinile îi tremurau când deschise sertarul şi scotoci în el, orbecăind. În cele din urmă, reuşi să găsească ce căuta: o oglinjoară mică, zgâriată. Se privi în ea. O figură înfricoşată. Ling îşi ridică uşor rasa de călugăr şi potrivi oglinjoara astfel încât să-şi poată vedea spatele până sus la ceafă. Apoi îşi ţinu răsuflarea. — Dumnezeule, şopti el şi scăpă oglinjoara din mână. Ce e asta? Singurul răspuns pe care îl primi fu sunetul oglinzii care se sparse izbindu-se de podea. Telefonul vechi cu fise, de pe perete nu aducea nici pe departe cu vreun înger salvator, dar era singura lui salvare. Se târî înspre el. Un nou val de durere îl făcu să se oprească. Se păru că dură o veşnicie. Deschise ochii şi privi telefonul cu fise împotriva căruia protestase atât de vehement când îl montaseră. Autorităţile o ceruseră, din cauza turiştilor care vizitau templul – dacă se întâmpla ceva vreunuia dintre ei, trebuiau să ceară ajutor. Din acelaşi motiv, numărul pentru apelurile de urgenţă era scris cu cifre uriaşe pe perete, iar alături se afla un ghiveci cu monede. Ling întinse mâna şi încercă să ajungă la ghiveci; reuşi să atingă marginea acestuia, dar se dezechilibră şi fu nevoit să-i dea drumul pentru a se putea sprijini de zid. Cioburi şi monede se împrăştiară pe podea. Ling ezită. Gândul de a se apleca se părea cu totul neverosimil. Unul dintre ultimele lui gesturi de pe lumea aceasta să fie să se aplece după monedele mici şi lucioase, după ce-şi petrecuse o mare parte din viaţă lepădându-se de ele? Dar nu voia să moară încă şi, cu mâini tremurătoare, ridică o monedă, îi dădu drumul în telefon şi formă cele trei cifre care erau scrise pe perete. Apoi aşteptă. — Răspunde o dată, şopti el, tânguindu-se. În sfârşit, se auzi o voce de femeie: — Aţi sunat la urgenţe. — Trebuie să mă ajutaţi. — Despre ce este vorba? De unde sunaţi? Vocea din receptor era calmă şi concisă. Aproape mecanică. — Ard. Sunt… Ling tăcu şi se întoarse. Cineva se afla acolo, era sigur de asta. Cineva îl urmărea. Se frecă la ochi, dar nu îl ajută cu nimic, nu se vedea nimeni. Cine să fi vrut să-i facă una ca asta? — Trebuie să ştiu unde vă aflaţi, spuse femeia. — Ajutor… La fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, durerea îi urca de-a lungul spatelui, în gât şi în gură, până la limba umflată. Femeia îl întrerupse politicos, dar hotărât: — Cum vă numiţi? — Ling. Ling Cedong, sunt… Ajutor! Pielea mea… arde! — Domnule Cedong… Femeia îşi pierduse răbdarea. — Unde vă aflaţi dumneavoastră acum? — Ajutor! Se opri brusc. Deodată simţi cum ceva în interiorul lui se surpă. Ca şi cum lumea din jur se retrăsese, lăsându-l într-o stare de irealitate. Sunetele dispărură. Râsetele răzleţe din curte. Şi vocea din receptor. Timpul se oprise. Se afla într-o altă lume. Sau în pragul altei lumi. Îi curgea sânge din nas. — Ce se întâmplă? şopti el. E atâta linişte! În acelaşi moment dădu drumul receptorului. — Alo? se auzi vocea mecanică din receptorul care atârna bălăngănindu-se. Alo? Dar Ling nu o auzea. Clătinându-se, se apropie de fereastră. Privi cele trei pahare de pe pervaz. Într-unul din ele era apă – poate că o să-l ajute. Întinse mâna să îl apuce, dar nu reuşi. Paharul dispăru dincolo de pervaz şi se sparse izbindu-se de dalele de piatră din curte. Călugării îşi ridicară privirile. Ling încercă să le facă un semn cu mâna. Le văzu gurile mişcându-se, dar nu auzi nimic. Ling putea să guste şi să simtă sângele care îi curgea din nas. — Dumnezeule, gemu el. Ce se întâmplă cu mine? Pentru o clipă simţi că e pe punctul de a se volatiliza. Ca şi cum fusese redus la o piesa din visul altcuiva, din visul cuiva care tocmai se trezise din somn. Şi nu avea cum să se opună. Sunetele din jurul lui amuţiseră. Se prăbuşi la podea. Ateriza pe spate şi îşi aţinti privirea în tavan. În jurul lui era linişte. Zâmbi şi ridică mâna. Acolo unde, doar cu o clipă în urmă, se aflase tavanul, putea vedea nestingherit primele stele, pâlpâind slab pe cerul nopţii. — Este atâta linişte, bolborosi el. Venus. Şi Calea Lactee. ***       [1] Traducere preluată după Biblia sau Sfânta Scriptură ‒ Vechiul Testament, în versiunea oficială a Bisericii Ortodoxe Române. (N.t.)              

  N-a dansat decat o vara de Per Olof Ekstrom     SPRE ŢARĂ ŞI PĂSĂRI Ca nişte aripi negre norii alunecau pe cer, luau forme ciudate, păreau o armată de duhuri rele, pornită la vânătoare. Luna strălucea îndărătul lor şi-i arginta uneori. Dar ea nu apărea niciodată. Vântul şuiera printre copaci şi smulgea hainele, mătura vârtejuri de frunze veştede, iar ceaţa înţepătoare ardea pielea ca focul. Stătea cu picioarele pe pedale, aplecat deasupra ghidonului, ca să poată împinge mai cu putere bicicleta, pe drumul plin de făgaşe, atunci când rafalele de vânt erau gata-gata să-l răstoarne. Prin furtună răzbăteau gemete. Ar fi putut fi strigătul flămândelor iazme de nori. Gâştele sălbatice se îndreptau iar către miazăzi.     Ferma Stendahlen se înălţa în mijlocul câmpiei. Acolo vântul de nord-est chinuia zilnic copacii desfrunziţi. Pământul era întunecat sau cenuşiu şi numai în locurile ferite de vânt apăreau mici smocuri verzi. Acasă, înainte de plecarea lui Göran, începuse să dea frunza şi fetele umblau desculţe. Aici, ţăranii mai purtau încă mănuşi de lână şi fulare, când ieşeau la grăpat. Verişoara Sigrid îl întâmpinase la gară cu trăsurica. Purta o haină de piele, iar Göran dârdâise tot timpul drumului. Aerul era limpede, cristalin, şi cerul albastru, mătăsos, dar soarele nu încălzea. Peste noapte dădea îngheţul. Pe câmp semănătorile înaintau, dar cum să rodească pământul în acest climat arctic? Şi bietele gâşte sălbatice, care puteau fi văzute ades, zburau şi mai spre nord, bucuroase parcă, şi grăbite.   Prima dimineaţă fu trezit de zgomotul din bucătărie. Soarele răzbătea pe sub storuri, dar era abia ora cinci. Se întoarse pe partea cealaltă şi adormi iar. Când, în sfârşit, coborî în bucătărie şi spuse bună-dimineaţa, Sigrid ridică ochii la pendulă. — Da, palid cum eşti, ai nevoie de odihnă, într-adevăr. Nu prea e soare acolo, pe la voi? Verişoara avea obrajii rumeniţi de soare iar chipul unchiului părea cioplit dintr-un lemn de culoare întunecată. Îi privi cum şedeau la masă şi mâncau. Semănau bine între ei, unchiul şi tatăl său; aceleaşi feţe cu trăsături regulate, prelungi, aceiaşi ochi albaştri, strălucitori. Vocile erau şi ele aidoma, deşi unchiul vorbea un dialect îngrozitor. Dar asta nu era totul! Se uită la mâinile sale şi la ale lor. Ale unchiului erau mari, late şi brune, cu crăpături pline de pământ. Sigrid avea mâini înguste, puternice, curate, roşii, bătătorite. Mâinile sale de intelectual erau cu desăvârşire străine acestui mediu. Era mândru de albeaţa lor, străbătută de vine, dar se întreba uneori la ce o să-i folosească. Mâncau în bucătărie. Erau acolo robinete pentru apă caldă şi rece şi o sobă de gătit, frumos emailată, de culoare crem, dar scaunele erau uzate şi pe la colţurile muşamalei se zărea tăblia mesei. Unchiul şedea cu un ziar în faţă şi înghiţea cantităţi enorme mestecând şi citind; Göran gustă pe sponci. — Mănâncă, murmură Sigrid, bosumflată. Sau poate nu-ţi place mâncarea noastră?   Îndată după sosire, fiind încă istovit, Göran trimise acasă doar o carte poştală, dar după o săptămână, când timpul începu să i se pară insuportabil de lung, se hotărî să scrie câteva scrisori adevărate. Creionul zbura pe hârtie, foaia se umplea cu scrisul său colţuros, repezit şi suplu. Cu toate astea, nu ieşi decât o scrisoare scurtă. Când fu gata, se întrebă cu ce să-şi mai omoare timpul. După oarecare ezitare, luă o nouă foaie şi începu să-i scrie lui Helge, dându-şi frâu liber sentimentelor:   „Sunt de o săptămână întreagă aici şi mă plictisesc de moarte. Ştii şi tu cum e când mergi cu trenul dintr-un oraş într-altul şi calea ferată trece prin câmpie. Ici-colo câte o fermă tristă şi cenuşie, iar oamenii pe care-i zăreşti sunt şi ei scunzi, trişti şi cenuşii. Ar trebui să-i mulţumeşti Creatorului, cum fac şi eu, că nu ne-a obligat să locuim la ţară. Acum, înţelegi cum mă simt? Primele zile am stat în casă, dar acum mă plimb câte puţin, deşi e atât de rece că frigul mă pătrunde până la os. Peste tot ţăranii se ocupă de semănat şi n-au răgazul să se gândească la nimic altceva. Unchiul e într-adevăr un om simpatic, cu care ai ce discuta, dar acum n-are nici el timp de mine. Ar trebui s-o vezi pe Sigrid, verişoara mea, o femeie la vârsta «critică» de treizeci şi patru de ani – cu o mentalitate îngustă – aspră, tăcută, activă, de dimineaţa până seara şi, pe deasupra, mai e şi evlavioasă. Cel puţin aşa presupun, pentru că ascultă la radio slujbele religioase şi are un raft plin de romane bigote. Şi-a luat un aer de superioritate când i-am arătat diploma, dar cred că nu era decât teatru – nu voia să recunoască că e impresionată. Ştie să fie şi extrem de ironică dacă vrea. «Devreme s-a mai sculat domnişorul astăzi!» mi-a spus în prima dimineaţă când m-am trezit înainte de nouă. La ce bun să mă scol devreme dacă n-am cum să-mi petrec timpul? Sper să pot întoarce spatele cât mai curând acestei «metropole» căci nu pare să existe vreo posibilitate de distracţie nici măcar în afara fermei. Până la gară sunt zece kilometri şi până la oraş vreo douăzeci. Ce fac tinerii în ţinutul ăsta, în timpul lor liber, n-am nici cea mai vagă idee. De altfel mă întreb câteodată dacă există tineri pe aici. Cu excepţia celor care merg la câmp nu zăreşti pe drum decât câte un moş sau o babă. Nu-s mai mult de o sută de metri până la vecini, dar toată săptămâna n-am văzut nici o singură faţă străină. Ei, să sperăm că timpul o să treacă. În câteva săptămâni mă vei vedea întorcându-mă la civilizaţie. Singurul punct luminos e că autobuzul pentru oraş trece o dată pe zi şi că primim poştă de şase ori pe săptămână. De aceea te rog: scrie-i scrisori multe şi lungi prietenului tău în exil.”   Ar fi vrut să-l roage s-o salute pe Mary-Ann. Dar ea şi prietenii ar fi râs de el, şi n-avea chef să devină mai ridicol decât era. „Fir-ar să fie! Să fiu obligat să stau aici, în loc să mă ocup de treburile mele!” Aşa că se mulţumi să încheie:   „Salut-o pe Gunnel din partea mea!”   Apoi ieşi. Oricât de tare ar fi bătut vântul, nu mai putea sta între cei patru pereţi. Casa era cu desăvârşire liniştită, atât de liniştită încât se auzeau pereţii trosnind. Liniştea asta îl strivea. Cum să te mai miri că vechile superstiţii şi atâtea obiceiuri stranii n-au dispărut încă la ţară! Oameni care trăiesc în felul ăsta nu se poate să nu devină mai mult sau mai puţin ciudaţi. Sigrid tocmai săpa în grădină când ieşi el din casă. Era roşie, încinsă la faţă, iar părul i se făcuse zulufi şi i se lipise de frunte. Mânecile îi erau suflecate deasupra coatelor. — Cred că te plictiseşti aici, îi spuse verişoara, când se apropie de ea. Göran nu se aşteptase la atâta perspicacitate şi nu ştiu ce să răspundă, ca să fie sincer şi politicos totodată. — Nu, câtuşi de puţin, doar timpul trece cam greu. — Ar trebui să te ocupi cu ceva. — Cu ce? — Doar ai cărţi şi mai avem şi noi – dacă nu găseşti altceva… — N-am chef să citesc. Am să fac o plimbare mai lungă şi o să mă culc devreme. Sigrid arătă spre capul lui Göran şi spuse cu vocea ei uscată, cumpănită şi neobişnuit de clară: — Dacă vrei să te plimbi, mai aşteaptă câteva zile, pentru ca lumea să-ţi vadă şapca de student[1]. Acum n-are nimeni timp să se uite.. Göran îşi stăpâni ciuda şi plecă. Merse pe marginea câmpului până la ogorul unde unchiul semăna. Se opri o clipă să privească semănătoarea. Calul scutura încăpăţânat din cap la fiecare pas. Unchiul mergea în urma semănătorii. În mână ţinea un cârlig lung cu care trăgea din când în când brăzdarul. Tuburile şi roţile dinţate zornăiau monoton şi vântul aducea spre Göran un miros acru de sudoare de cal. Ce să facă oare? Ce anume? La naiba. Frigul pătrunzător şi propria sa nelinişte îl siliră să se mişte, aşa că făcu o plimbare de-a lungul şoselei principale, în timp ce gândurile sale tânjeau după ceva îndepărtat, mult mai îndepărtat decât tufişurile cenuşii ce mărgineau câmpia spre sud. Acolo copacii erau desigur verzi şi colegii hoinăreau nepăsători prin parcuri şi prin port lăudându-se cu „maturitatea” lor proaspăt dobândită. Dar nimănui nu-i păsa de el. Uitaseră că există, iar aici lumea nu părea impresionată de nimic. „Mary-Ann, Mary-Ann, Dumnezeu ştie cu cine te săruţi acum”… Dar resorturile obosite ale maşinăriei din care era alcătuit Göran Stendahl începură să se destindă. Liniştea, somnul, hrana simplă, sănătoasă, şi aerul, fură cheia care se răsucea, încet, încet, şi curând simţi nevoia unei activităţi. Într-o seară stătea lângă radio şi căuta muzică de jazz. Unchiul citea ziarul iar Sigrid călca în bucătărie. Din când în când ea arunca o vorbă şi unchiul îi răspundea monosilabic de după ziar. Discutau ca de obicei despre seminţe, despre vreme şi vecini, aşa că Göran se apropie cât putu de aparat, ca să nu-i mai audă. Colac peste pupăză, se auzea foarte prost şi se gândea tocmai să închidă radioul şi să meargă sus, la el, când prinse o melodie „îndrăcită” pe unde medii. Entuziasmat, începu să fredoneze şi să bată în masă. — Da da da do didi do do doo… — Ce-i gălăgia asta îngrozitoare? se auzi din bucătărie. N-ajunge radioul? Göran trase cu ochiul la unchi-su, care abia îşi stăpânea râsul îndărătul ziarului. — Din partea mea poţi să asculţi, dar n-o enerva. De altfel nici nu-i ceva prea frumos… Göran închise supărat radioul şi de îndată ce acesta se opri Sigrid deschise larg uşa şi continuă să discute: — Ne ajută Fredereke la cartofi? — Da, da. Auzi, Göran, vii şi tu mâine la semănat cartofi? — Nu mă pricep, ştiţi bine, mormăi el furios şi se urcă în camera lui. Dar a doua zi când coborî în bucătărie – o fată tânără şedea pe laviţă şi vorbea cu Sigrid, iar masa era pusă pentru patru persoane. — Bună-dimineaţa, spuse, şi pentru că lui Sigrid nu-i dădu prin cap să facă prezentările, se prezentă singur. Ea se ridică, făcu o reverenţă şi-i întinse o mână mică şi caldă. — Mă numesc Kerstin, spuse încet. Göran se aşeză de cealaltă parte a mesei, dar după aceea abia schimbară câteva cuvinte. Sigrid întrebă ceva, fata răspunse monosilabic şi din când în când se uita cu sfială la el. Asta îl amuză. Nu te puteai aştepta la o purtare mai îndrăzneaţă de la o fată de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un asemenea ţinut. Dar când unchiul intră, stinghereala se risipi. Chipul fetei se deschise într-un zâmbet, ca o floare învoaltă. Deveni dintr-odată vorbăreaţă. Ştia să şi râdă. În timp ce mâncau, Göran se uita la ea şi se amuza. Rochia, rămasă mică şi uzată, lăsa să se ghicească un bust dezvoltat. Câteodată vorbea ca un adult. Ochii fetei erau impresionant de mari şi copilăroşi, lungi şi puţin piezişi. Arăta de vreo cincisprezece ani. Ceva între copil şi femeie, adică nici una, nici alta, şi, totuşi, toate la un loc. Brusc, descoperi că era drăguţă fetişcana asta subţirică şi dreaptă, cu cele două panglici decolorate în păr. Gura era fragedă, blajină, cam mare, şi când, o dată, li se întâlniră privirile, ea roşi. După asta rămase cu pleoapele lăsate şi nu răspunse decât rar la glumele unchiului, iar când terminară de mâncat, ieşi grăbită în urma lui. Părea că o ia la fugă. Nici boneta roşie nu şi-o aranjă cum se cade. — Verişoară dragă, pot să-mprumut o salopetă? O să vă ajut şi eu. — Ţi-a venit aşa, deodată, pofta de lucru? — Da. Doar dumneata mi-ai spus că ar trebui să m-apuc de ceva. — Ascultă, nu-i suci capul lui Kerstin – e de familie bună! — Nici a mea nu-i de lepădat, replică el. De altfel, am de gând să mă ocup de cartofi, ca toţi ceilalţi. Atâta tot. Cinci minute mai târziu apăru îmbrăcat în salopetă, cu centură, şi picioarele vârâte în nişte cizme de cauciuc prea mari pentru el. Căruţa stătea pe platformă, încărcată cu un plug, saci şi câteva sape. Cu spatele rezemat de căruţă – Kerstin. Unchiul înhăma caii în grajd şi când îl văzu pe Göran strigă: — Dacă tot vii cu noi, ia aduceţi voi ultimii doi saci… Fata se întoarse şi se uită la el peste căruţă. Brusc, Göran nu mai ştiu ce să spună, se simţi caraghios în hainele prea mari şi i se păru că râde de el. Kerstin fu cea care întrerupse tăcerea:     [1] Referire la chipiul alb de absolvent al liceului.       Cititi mai departe aici.....            

  Pe aripile vantului de Margaret Mitchell   Capitolul I Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei. În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O’Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Tara, plantaţia tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea. Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă. Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni – nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor – erau priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi aştepta răbdător ca băieţii să plece acasă, la cină. Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să se poarte cu ei. Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate dacă te arătai la înălţime când trebuia. Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să bei ca un om de lume, ca un gentleman. În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din împrejurimi. Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. Iar Tom şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu deschisese de bună voie o carte de când terminase anul trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi ea lucrurile în glumă. — Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Tom nu-i pasă că v-au dat afară, zise ea. Dar Boyd? El vrea să studieze şi, după ce l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată. — O, va putea să-şi continue dreptul în biroul judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului şcolar. — De ce? — Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul dintre noi ar rămâne la universitate în timp de război. — Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la Washington vor ajunge la… un… acord amiabil cu domnul Lincoln cu privire la Confederaţie. Şi apoi, yankeilor le e prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să tot aud vorbindu-se de el. — Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca şi când li s-ar fi luat un bun al lor. — Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederaţii… Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată. — Dacă mai repetaţi o dată cuvântul „război”, mă duc să mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt mai mult decât cuvântul „război”, afară doar de „secesiune”. Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame „secesiunea”, altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. Dacă mai aud cuvântul „război”, intru în casă. Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte aripi de fluture. Băieţii fură încântaţi şi, aşa cum dorise, îi cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate. După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare la situaţia actuală a celor doi fraţi. — Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou afară? Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la universitatea din Virginia, după eliminare. — Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare lucru. Azi-dimineaţă, Tom cu Brent şi cu mine am plecat de acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici. — Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors? — Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l vadă îndată ce va putea… pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a văzut a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale Egiptului!” Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din picioare şi mama a zis: „Ieşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!” Ne-am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce. — Credeţi că o să-l bată pe Boyd? Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate. Beatrice Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate nu numai o vastă plantaţie de bumbac, vreo sută de negri şi opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav. — Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece ani, Tom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am avea şase. — Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la petrecerea Wilkes-ilor? — Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă. — Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă. — Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit. Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a domeniului lui Gerald O’Hara, asupra ţarinilor de bumbac proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar binefăcătoare. În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor. Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o regiune de contraste unde strălucirea soarelui era orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantaţiilor surâdeau unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un suspin: „Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale noastre odată. Vă putem lua înapoi.” La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O’Hara, chemând-o pe negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului răspundea: „Da, doamnă!” Şi se auzeau paşii celor ce ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, punea masa pentru cină. Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi va pofti la cină. — Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şi un bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate dansurile tale, nu-i aşa? — Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe voi doi. — Tu să rămâi nedansată! Băieţii începură să râdă zgomotos. — Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să-i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy Jincy să vină să ne mai ghicească o dată. — Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii cu părul negru. — Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda valsurile şi că vei supa cu noi. — Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu. — Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil. — E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic. — Domnişoara Pitty ne-a spus-o. — Domnişoara cine? — Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a Melaniei Hamilton. — Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe care am văzut-o în viaţa mea. — Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va anunţa o logodnă. — O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată aerul că ar fi prea încântat. — Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău. — Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un nătărău. — De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, domnişoara Melanie. Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe care i-o adusese. — Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că vei supa cu noi. — Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat. — Şi ne vei acorda toate valsurile? — Toate. — Ce drăguţă eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de ciudă. — N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului? — Ce? Brent îşi reînnoi cererea. — Sigur că da. Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântaţi, dar şi puţin miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-odată, le făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. Făcea să fii dat afară din universitate! Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n-ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor. Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgeţile. Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi umflându-se în pene. Stuart răcni un „Jeems!” asurzitor şi, după câteva clipe, un negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind.             Cititi mai departe aici....