George Orwell a fost un scriitor britanic remarcabil, cu un stil distinct și o preocupare profundă pentru aspectele sociale și politice ale vremurilor sale. Deși a trăit într-o perioadă marcată de războaie și instabilitate, Orwell a reușit să-și transmită mesajele într-un mod captivant și accesibil.
Opera sa de referință, "1984", este un roman distopic ce explorează o societate totalitară în care guvernul, condus de figura enigmatică Big Brother, controlează fiecare aspect al vieții individului. Protagonistul Winston Smith încearcă să se elibereze de sub controlul acestui regim și să-și păstreze umanitatea într-un mediu ostil. Prin intermediul acestei opere remarcabile, Orwell a subliniat importanța libertății individuale și pericolele supravegherii excesive.
O altă lucrare emblematică a lui Orwell este "Ferma animalelor". Deși inițial pare o poveste pentru copii, romanul este o satiră amară asupra dictaturii și corupției politice. Animalul revoluționar, Major, îndeamnă animalele de pe ferma Manor să se răscoale împotriva stăpânului lor uman și să preia controlul. Cu toate acestea, puterea corupe și, treptat, noua conducere animală își trădează principiile, transformându-se într-un regim totalitar similar celui pe care l-au înlăturat. Prin intermediul acestei povești alegorice, Orwell a criticat regimurile autoritare și avertizează asupra pericolelor unei puteri nereglementate.
Viața lui George Orwell a fost la fel de interesantă ca și operele sale. S-a născut în India britanică în 1903 și a trăit o mare parte a vieții sale în Marea Britanie. Experiențele sale personale și profesionale i-au oferit o înțelegere profundă a nedreptății sociale și politice. Orwell a luptat în Războiul Civil din Spania, eveniment care a influențat puternic scrierile sale. De asemenea, a trăit perioade de sărăcie și a muncit în slujbe precare, ceea ce i-a oferit o perspectivă realistă asupra vieții claselor defavorizate.
În ciuda succesului și impactului său literar, George Orwell a trăit o viață marcată de probleme de sănătate. A suferit de tuberculoză și a luptat împotriva bolii până la moartea sa prematură în 1950, la vârsta de doar 46 de ani. Cu toate acestea, moartea sa timpurie nu a diminuat influența pe care a avut-o asupra literaturii și asupra gândirii politice.George Orwell a scris și eseuri politice remarcabile, în care explorează problemele de clasa din societate. Stilul său clar și convingător a făcut din el unul dintre cei mai influenți autori ai vremurilor sale.
https://latimp.eu/george-orwell-un-avertisment-pentru-omenire-documentar-subtitrat-in-romana/
Posts
Machiavelic. Cât de des auzim un politician sau un om de afaceri descris de acel adjectiv? De obicei, este folosit pentru a caracteriza pe cineva care este cinic sau viclean sau care se angajează în comploturi bizantine pentru a-și atinge propriile scopuri.
A fi „machiavelic” înseamnă a fi imoral, dacă nu chiar rău. Cuvântul în sine derivă din numele unei persoane reale, Niccolo Machiavelli, un politician florentin din secolul al XVI-lea și autorul unei cărți mici numită Prințul. Tocmai acestei cărți îi datorează reputația sa întunecată, iar ceea ce a scris în ea a șocat atât de mult lumea lui încât a fost interzisă de Biserica Catolică; când în cele din urmă a ieșit în lumină, preceptele sale au fost citite ca un fel de ghid de lucru pentru nemilosirea în politică.
După un timp, nici măcar nu a fost necesar să citești cartea – trebuia doar să descrii pe cineva drept „machiavelic” și toată lumea știa exact ce vrei să spui.
Poate că nu este atât de surprinzător când luați în considerare unele dintre cele mai faimoase aforisme din The Prince:
„Bărbații ar trebui fie tratați cu generozitate, fie distruși, pentru că se răzbune pentru rănile ușoare – pentru cele grele nu pot.”
„Promisiunea dată a fost o necesitate a trecutului: cuvântul rupt este o necesitate a prezentului.”
„Despre omenire putem spune, în general, că sunt volubile, ipocriți și lacomi de câștig.”
„Un conducător înțelept nu ar trebui să-și păstreze niciodată credința atunci când, prin aceasta, ar fi împotriva intereselor sale.”
„Este mai bine să fii temut decât iubit, dacă nu poți fi amândoi.”
„Cine înșală îi va găsi întotdeauna pe cei care se lasă înșelați.”
Luate de la sine, afirmații ca acestea sunt, cel puțin, declarații destul de dure asupra naturii puterii și a oamenilor care o exercită; și mai șocant pentru contemporanii lui Machiavelli a fost absența aproape completă a oricăror referințe la ideile convenționale de moralitate. Niccolo scrie despre cum sunt bărbații, nu despre cum ar trebui să fie.
Deci cine a fost acest om, al cărui nume a devenit atât de încărcat de sens? Departe de a fi personificarea răului, Niccolo ar fi fost un tovarăș de cină extrem de distractiv, plin de povești pline de spirit și anecdote inteligente. Avea un simț răutăcios al umorului, ceva ce se întâlnește în cel mai faimos portret pe care îl avem despre el, un tip destul de elf cu un zâmbet plin de cunoștință.
Curiozitățile dar si cine a fost Nicolo Machiavelli le poți urmări pe linkul lui Mitică
https://latimp.eu/filosofia-lui-niccolo-machiavelli-documentar-tradus-in-romana/
https://segavid.com/embed-8gi00t68ando.html
Curiozități:
Vespasian a impus o taxă (vectigal urinae) asupra colectării de urină din toaletele publice și din Cloaca Maxima (marea canalizare) a Romei.
Clasele inferioare nu utilizau în mare parte acest sistem, folosind oale pe care le goleau în haznale. Urina era achiziționată prin plătirea taxei, iar întreprinzătorii o utilizau în diverse procese chimice: tăbăcirea pieilor și blănurilor, spălarea rufelor(datorită amoniacului), albirea togilor din lână.
Istoricul Suetonius ne spune că fiul lui Vespasian, Titus, s-a arătat nemulțumit de natura taxei. Tatăl său a luat o monedă din aur și l-a întrebat dacă are miros, dacă se simte ofensat de mirosul monedei (sciscitans num odore offenderetur). Când Titus a spus că ”Nu”, împăratul Vespasian a răspuns ”Și totuși vine de la urină” („Atqui ex lotio est“), deci ”Pecunia non olet”, adică ”Banii nu au miros”, chiar dacă au o origine neplăcută.
Datorită faptului că Vespasian a dispus construirea de sute de toatele publice în Roma din motive de igienă, dar și după cum am văzut și financiare, un sinonim pentru toaletă publică este în Franţa vespasiennes, în Italia (vespasiani) sau în România (vespasiene).
”Banii nu au miros” sau mai bine-zis (“Pecunia non olet”) este o expresie ce provine din vremea împăratului Vespasian
Documentarul îl puteți urmări integral accesând linkul lui Mitică de mai jos
https://latimp.eu/titus-flavius-vespasianus-imparatul-fondator-al-dinastiei-flaviilor-documentar-in-romana/
Charles Darwin a fost un om de stiinta britanic care a pus bazele evolutionismului si teoriei selectiei naturale. Munca sa a schimbat radical modul în care omenirea s-a raportat la mediul înconjurator, teoriile sale fiind preluate si în economie, etica sau sociologie.
Charles Robert Darwin s-a nascut pe 12 februarie 1809 într-o familie înstarita si influenta. Bunicul din partea mamei a fost un producator proeminent de portelanuri, în timp ce bunicul patern a fost unul dintre cei mai influenti intelectuali din Anglia secolului al XVIII-lea.
Geniul lui Darwin, care a reusit sa explice de o maniera cât se poate de simpla originea speciilor, a trecut neobservat în tineretea sa. Robert, tatal savantului, obisnuia sa-i spuna ca este „rusinea familiei”. De profesie medic, Robert l-a trimis pe Darwin sa studieze tot medicina la Universitatea Edinburgh. Când Charles a decis sa se mute la teologie, la Cambridge, tatal sau ar fi rabufnit.
”Nu îti pasa de nimic altceva în afara de a trage cu arme, câini si a prinde sobolani. Te vei face de rusine, pe tine si pe întreaga ta familie”, i-ar fi spus Robert fiului sau, înainte ca acesta sa plece, în 1831, într-o expeditie stiintifica de cinci ani la bordul navei HMS Beagle.
Expeditia avea sa-i deschida ochii, iar observatiile pe care avea sa le faca urmau sa se concretizeze într-o teorie care avea sa-i asigure un loc în istorie.
Voiajul si raul de mare
În acea epoca, majoritatea europenilor credeau ca lumea a fost facuta de Dumnezeu în sapte zile, asa cum este descris în Biblie. În timpul voiajului pe mare, Darwin a citit ”Pincipiile geologiei” de Lyell, carte care sugera ca fosilele gasite în roci reprezentau dovezi ale faptului ca au existat animale care au trait pe pamânt în urma cu mii sau chiar milioane de ani.
Argumentul a fost întarit în mintea lui Darwin de diversitatea de fauna si de caracteristici geologice pe care le-a observat în timpul calatoriei sale. O alta schimbare s-a produs si în momentul în care a ajuns în insulele Galapagos, situate la 500 de mile de coasta Americii de Sud. Darwin a observat ca pe fiecare insula traia o anumita specie de cinteza, înrudita cu cele de pe alte insule, dar în acelasi timp diferita.
Documentarul biografic Charles Darwin îl găsiți pe linkul de mai jos
https://latimp.eu/charles-darwin-originea-speciilor-documentar-biografic-tradus-in-romana/
Colonelul Muammar Abu Minyar al-Gaddafi este cel mai bine cunoscut ca liderul de facto al Libiei din 1969 până la moartea sa în 2011.
Deși Gaddafi nu a avut un titlu oficial și nu a deținut o funcție publică din 1977, i s-au acordat titlurile onorifice „Ghidul Marii Revoluții din 1 Septembrie a Jamahiriya Arabă Libiană a Poporului Socialist” sau „Liderul și Ghidul Revoluției Fraților” în guvern. declarații și presa oficială libiană.
Tinereţe
Gaddafi a fost cel mai mic copil născut într-o familie de țărani și a crescut în regiunea deșertică Sirte. A primit o educație primară religioasă tradițională și a urmat școala pregătitoare Sebha din Fezzan din 1956 până în 1961. Gaddafi și un mic grup de prieteni pe care i-a întâlnit în această școală au format conducerea centrală a unui grup revoluționar militant care în cele din urmă avea să preia controlul țării. la sfârşitul anilor 1960. Inspirația lui Gaddafi a fost Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului vecin , care a urcat la președinție făcând apel la unitatea arabă. În 1961, Gaddafi a fost expulzat din Sebha pentru activismul său politic.
Gaddafi a studiat dreptul la Universitatea din Libia, absolvind cu note mari. Apoi a intrat la Academia Militară din Benghazi în 1963, unde el și câțiva dintre colegii săi militanți au organizat un grup secret dedicat răsturnării monarhiei pro-occidentale libiene. După ce a absolvit în 1965, a fost trimis în Marea Britanie pentru pregătire continuă la Colegiul de Stat Major al Armatei Britanice, acum Colegiul de Comandă și Stat Major al Serviciilor Comunale. S-a întors în 1966 ca ofițer comis în Corpul de semnalizare.
Lovitură de stat militară
La 1 septembrie 1969, un mic grup de ofițeri militari conduși de Gaddafi a dat o lovitură de stat fără sânge împotriva regelui Idris I, în timp ce acesta se afla în Kammena Vourla, o zonă din Grecia, pentru tratament medical. Nepotul său, prințul moștenitor Hasan as-Senussi, urma să devină rege pe 2 septembrie, când avea să intre în vigoare abdicarea regelui Idris din 4 august. Înainte de sfârșitul zilei, monarhia a fost abolită, iar Republica Arabă Libiană a fost proclamată, prințul moștenitor fiind plasat în arest la domiciliu.
Spre deosebire de alți revoluționari militari, Gaddafi nu s-a promovat la gradul de general la preluarea puterii, ci mai degrabă a acceptat o promovare ceremonială de la căpitan la colonel, grad la care a rămas de-a lungul vieții de atunci. Deși este în dezacord cu clasamentul militar occidental pentru un colonel care să conducă o țară și să servească drept comandant-șef al armatei acesteia, în propriile cuvinte ale lui Gaddafi, societatea utopică a Libiei este „condusă de oameni”, așa că nu are nevoie de un titlu mai grandios sau grad militar suprem. Decizia lui Gaddafi de a rămâne colonel nu este un concept nou în rândul liderilor militari de lovitură; Gamal Abdel Nasser a rămas colonel după ce a preluat puterea în Egipt, iar Jerry Rawlings, președintele Ghanei, nu deținea niciun grad militar mai mare decât locotenent de zbor. În același mod, Republica El Salvador a fost condusă de locotenent-colonelul Oscar Osorio (1950-1956), locotenent-colonelul José María Lemus (1956-1960) și locotenent-colonelul Julio Adalberto Rivera (1962-1967).
Socialismul islamic și panarabismul
Gaddafi și-a bazat noul regim pe un amestec de naționalism arab, aspecte ale statului bunăstării și ceea ce Gaddafi a numit „democrație directă, populară”. El a numit acest sistem „socialism islamic”, în timp ce a permis controlul privat asupra companiilor mici, guvernul le-a controlat pe cele mai mari. Au fost puse accentul pe bunăstarea, „eliberarea” și educația. De asemenea, a impus un sistem de morală islamică, interzicând alcoolul și jocurile de noroc. Gaddafi și-a conturat filosofia politică în Cartea sa verde, publicată în trei volume între 1975 și 1979, pentru a consolida idealurile acestui stat socialist-islamic. În practică, însă, sistemul politic al Libiei este considerat a fi ceva mai puțin idealist și, din când în când, Gaddafi a răspuns opoziției interne și externe cu violență.
Comitetele sale revoluționare au cerut asasinarea dizidenților libieni care trăiesc în străinătate în aprilie 1980, cu echipe de lovituri libiene trimise în străinătate pentru
a-i ucide. Pe 26 aprilie, Gaddafi a stabilit ca termen de 11 iunie ca dizidenții să se întoarcă acasă sau să fie „în mâinile comitetelor revoluționare”. Nouă libieni au fost uciși în acea perioadă, cinci dintre ei în Italia.
Documentarul despre viața tumultoasă si chiar impresionantă a celui care a fost dictatorul Libiei
îl puteți urmări accesând linkul de mai jos
https://latimp.eu/gaddafi-dictatorul-libiei-extrem-de-controversat/