Forum

 Stelele sunt departe de mine subtitrat în română Episodul 4 https://www.serialelatimp.net/stelele-sunt-departe-de-mine-ep-4-subtitrat-in-romana-ultimul-episod/       FINAL SERIAL  

  Ce sunt corpurile? Experiment 1   Vă prezentăm următoarele corpuri:                                                                       Privim cu atenție imaginile și descoperim. Care sunt asemănările pentru obiectele prezentate? 1. Care dintre ele se dezvoltă? Răspuns: Ghiveciul cu flori și acvariul cu pești 2. Care dintre ele i agini reprezintă instrumente de măsură? Răspuns: ceasul rigla 3. Care dintre ele necesită hrană? Răspuns: floarea și peștele.     Experimentul 2:   Investigăm. Ne trebuie - o jucărie, un obiect cum ar fi: penarul, cartea, caietul                   - prezența colegului sau colegei de bancă   Pe caiete facem un tabel:   Întrebarea Obiectul Colegul/colega  1. Are cap, trunchi, membre? nu da 2. Respiră? nu da 3. Se mișcă singur? nu da   Întrebarea Obiectul Colegul/colega Are nevoie de hrană nu da Simte ce se întâmplă în jurul său nu da Se dezvoltă nu da   Descoperim împreună si notăm în tabel ce-am descoperit.   Concluzii:   Obiectele prezentate se numesc în limbaj științific, corpuri. Tot ceea ce ne înconjoară reprezintă corpuri. Soarele și Pământul sunt și ele corpuri. Există corpuri cu viață (vii), deoarece se dezvoltă: se nasc, se hrănesc, respiră, cresc, se înmulțesc: floarea, pestele Corpurile care nu se dezvoltă se numesc corpuri fără viață: ceasul, creionul, rigla.   Unele corpuri își pot schimba culoarea, forma și mărimea, datorită creșterii, dezvoltării, influenței anotimpurilot sau din cauza acțiunii omului asupra lor. Corpurile se pot deosebi după lungime (latura cea mai mare - catedra, banca, tabla) și după lățime (latura mai mică), după capacitate (cantitatea de lichid care încape într-un vas (acvariul cu pesti) și masă (cantitatea de substanță care întră în alcătuirea unui corp (pământul din ghiveci).   Dimensiunile unui corp sunt măsurate cu ajutorul unităților de măsură: metrul, gramul și unități mai puțin precise precum palma, cotul, pasul. Pentru lichide se folosește litrul.              

                                                                Istoria artei de Ernst Hans Gombrich           Cuprins: Ernst Hans Gombrich Despre autor PREFAŢĂ INTRODUCERE 1. ÎNCEPUTURI MISTERIOASE 2. O ARTĂ PENTRU VEŞNICIE 3. MAREA DEŞTEPTARE 4. ŢINUTUL FRUMUSEŢII 5. CUCERITORII LUMII 6. RĂSCRUCEA 7. PRIVIND SPRE RĂSĂRIT 8. CREUZETUL ARTEI OCCIDENTALE 9. BISERICA MILITANTĂ 10. BISERICA TRIUMFĂTOARE 11. CURTENI ŞI BURGHEZI 12. CUCERIREA REALITĂŢII 13. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE (I) 14. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE (II) 15. ATINGEREA ARMONIEI 16. LUMINĂ ŞI CULOARE 17. RENAŞTEREA LA NORD DE ALPI 18. O PERIOADĂ CRITICĂ 19. DIVERSITATE ÎN VIZIUNE 20. OGLINDA NATURII 21. PUTERE ŞI GLORIE (I) 22. PUTERE ŞI GLORIE (II) 23. SECOLUL LUMINILOR 24. RUPTURA CU TRADIŢIA 25. REVOLUŢIA PERMANENTĂ 26. ÎN CĂUTAREA UNOR CRITERII NOI 27. O ARTĂ EXPERIMENTALĂ 28. O ISTORIE FĂRĂ SFÂRŞIT O altă schimbare de atitudine     Despre autor   Prof. Sir Ernst Hans Gombrich s-a născut la Viena în 1909 şi a început să lucreze la Institutul Warburg din Londra în 1936, unde a ocupat şi postul de director; a fost profesor în istoria tradiţiei clasice la Universitatea din Londra, din 1959 până la pensionarea sa, în 1976. A fost făcut cavaler în 1972 şi a primit Ordinul Meritului în 1988, iar printre multele premii şi distincţii ce i s-au acordat peste tot în lume se numără Premiul Goethe (1994) şi Medalia de Aur a Oraşului Viena (1994). A decedat în noiembrie 2001. Printre lucrările sale se numără: Art and Illusion. A Study in the Psychology of Pictorial Representation (1960), The Sense of Order. A Study in the Psychology of Decorative Art (1979) şi 11 volume de studii şi recenzii, toate publicate de Phaidon Press.     PREFAŢĂ   Această carte este destinată celor care simt nevoia unei prime viziuni de ansamblu asupra unui domeniu deosebit de divers şi atrăgător. Scopul ei este să scoată în evidenţă liniile principale, fără să-l încurce pe începător cu o acumulare excesivă de detalii, urmărind să aducă o oarecare ordine, o anumită claritate în mulţimea de nume proprii, date şi stiluri care complică puţin lucrările mai specializate, şi să-l pregătească astfel să le consulte în mod util. Scriind această lucrare, m-am gândit mai ales la cititorii tineri, la adolescenţii care tocmai au descoperit lumea artei. Pe de altă parte, întotdeauna am crezut că e bine ca lucrările adresate tinerilor, un public deosebit de sever, să nu fie prea diferite de cele destinate adulţilor, exceptând evitarea tendinţei de a folosi un limbaj pretenţios sau de a exprima sentimente convenţionale. Ştiu din experienţă că aceste două defecte, din păcate prea frecvente, pot să-i îndepărteze pentru totdeauna pe cititori de scrierile despre artă. M-am străduit în mod sincer să evit aceste capcane, cu riscul de a părea uneori banal sau prea puţin „ştiinţific”. Dar nu m-am ferit niciodată de dificultăţile gândirii şi sunt îndreptăţit să sper că niciun cititor nu va considera dorinţa mea de a folosi cât mai puţini termeni tehnici drept o intenţie de a-l subestima. Oare nu acela care foloseşte inadecvat limbajul „ştiinţific”, vrând să se impună pe sine, îl subestimează pe cititor? În afara acestei hotărâri de a limita numărul de termeni tehnici, m-am străduit, scriind această carte, să respect câteva reguli care mi-au făcut sarcina de autor mai dificilă, dar care pot s-o uşureze puţin pe cea a cititorului. Prima dintre aceste reguli a fost să nu vorbesc despre opere pe care nu le puteam reproduce; nu voiam să văd textul transformându-se în liste de nume proprii care n-ar fi putut să însemne mare lucru pentru cei ce nu cunosc operele respective, fiind cu totul inutile pentru cei care le cunosc. Această regulă m-a obligat să limitez numărul de artişti şi de opere comentate la numărul de ilustraţii din lucrarea mea. Am fost astfel nevoit să fiu şi mai sever în alegerea a ceea ce trebuia citat şi a ceea ce trebuia lăsat deoparte. Şi aşa am ajuns la obligaţia să respect a doua regulă: să mă limitez la adevăratele opere de artă şi să sacrific tot ce ar fi putut să fie interesant ca simplă mostră a gustului sau modei. Această hotărâre m-a constrâns să renunţ la multe efecte literare. Lauda e mult mai plicticoasă decât critica, şi câteva orori amuzante ar fi adus puţin divertisment. Dar cititorul ar fi avut dreptul să-mi reproşeze introducerea unei opere mediocre, după părerea mea, cu riscul de a îndepărta o capodoperă autentică, pentru a-i face loc celei dintâi. Nu pretind că toate operele reproduse reprezintă cel mai înalt grad de perfecţiune, dar m-am străduit să nu aleg nimic despre care consider că nu are un merit deosebit. A treia regulă a cerut şi ea puţină modestie. Am ţinut să rezist oricărei tentaţii de a mă arăta original în alegerea mea, de teamă să nu se piardă, în noianul preferinţelor personale, capodoperele cele mai celebre. La urma urmelor, această carte nu trebuie să fie doar o culegere de lucruri frumoase: ea este destinată celor care încearcă să se orienteze într-un domeniu nou şi, în acest sens, formele familiare ale unor opere evident prea cunoscute pot să constituie repere preţioase. De altfel, deseori operele cele mai celebre sunt cu adevărat cele mai valoroase în multe privinţe, iar dacă această carte reuşeşte să ajute cititorul să le privească cu alţi ochi, poate că va fi mult mai util decât dacă le-ar fi neglijat în favoarea unor opere mai puţin cunoscute pe plan universal. Totuşi, am fost nevoit să renunţ la un mare număr de opere faimoase şi de maeştri celebri. Cu mare regret, nu am putut găsi loc pentru arta etruscă, pentru cea hindusă, pentru artişti de importanţa lui Jacopo della Quercia, Signorelli sau Carpaccio, Peter Vischer, Brouwer, Terborch, Canaletto sau Corot şi a multor altora care mă emoţionează profund. Includerea tuturor ar fi însemnat dublarea sau triplarea volumului acestei cărţi şi reducerea utilităţii sale ca prim ghid asupra artei. Trebuie să spun că am respectat o lege subsidiară în această muncă tristă de eliminare: când am avut ezitări, am preferat întotdeauna o operă cunoscută de mine în original unei opere pe care o cunoşteam doar din fotografii. Aş fi preferat să fac din ea o regulă absolută, dar n-am vrut ca cititorul să suporte consecinţele dificultăţilor de deplasare ce au marcat anii în care a fost realizată această lucrare. Şi, de altfel, ultima mea regulă a fost să nu mă supun unor reguli cu adevărat tiranice, ci să le mai încalc câteodată, lăsându-l pe cititor să mă prindă cu mâţa în sac! Cam asta ar fi tot despre regulile restrictive pe care mi le-am impus. În ceea ce priveşte scopul urmărit, acesta ar trebui să fie scos în evidenţă chiar de către carte. Am încercat să povestesc încă o dată istoria artei în limbajul cel mai simplu, făcând-o foarte coerentă în mintea cititorului. Ea ar trebui să-i lumineze judecata, nu atât prin descrieri entuziaste, cât prin indicaţii despre intenţiile probabile ale fiecărui artist. Metoda mea ar trebui cel puţin să contribuie la risipirea cauzelor unora dintre neînţelegerile cel mai des întâlnite şi să prevină o atitudine critică ce lasă să ne scape esenţialul operei de artă. În plus, cartea are şi un alt scop, puţin mai ambiţios: încearcă să aşeze opera de artă în locul ei istoric şi să faciliteze astfel înţelegerea intenţiilor artistice ale diferiţilor maeştri. Fiecare generaţie este, într-o oarecare măsură, revoltată contra criteriilor generaţiei precedente; fiecare operă îşi emoţionează contemporanii prin ceea ce nu vrea să fie, ca şi prin ceea ce vrea să fie. Când tânărul Mozart a sosit la Paris, a fost uimit – după cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă tatălui său – de faptul că simfoniile la modă se sfârşeau întotdeauna cu un finale pe un ritm rapid; ceea ce l-a făcut să înceapă această ultimă mişcare cu o introducere lentă, ca să producă asupra auditoriului un efect de surpriză. Acest exemplu, oricât ar fi de superficial, arată foarte bine în ce sens trebuie să încline căutarea unei judecăţi istorice asupra operei de artă. Nevoia de a se distinge poate că nu este lucrul cel mai elevat sau cel mai profund în motivaţia unui artist, dar este aproape întotdeauna prezentă. Iar o apreciere justă a acestei dorinţe de diferenţiere ajută deseori la înţelegerea artei din trecut. Am încercat să fac din această metamorfoză constantă dominanta povestirii mele şi să scot în evidenţă cum fiecare operă se leagă de cea care a precedat-o, prin imitaţie sau opoziţie. Cu riscul de a părea plicticos, am revenit uneori, în scopul confruntării, asupra unor opere care indică foarte bine distanţa pe care un artist anume a vrut să şi-o impună faţă de predecesorii lui. Această metodă de prezentare comportă un pericol pe care sper că l-am evitat, dar care trebuie să fie menţionat: confuzia naivă pe care ar putea s-o sugereze între schimbarea continuă ce caracterizează viaţa artei şi noţiunea unui progres constant. Este foarte adevărat că fiecare artist are impresia că a depăşit generaţia dinaintea lui şi că, din punctul lui de vedere, constituie un progres faţă de tot ceea ce s-a făcut anterior. Nu putem spera să înţelegem cu adevărat o operă de artă dacă nu împărtăşim, într-o anumită măsură, triumful şi eliberarea încercate de artist în faţa propriei creaţii. Dar trebuie să fim conştienţi că orice câştig, orice progres într-o anumită direcţie duce la o pierdere în alt sens şi că, în pofida rolului său, acest progres, cu totul subiectiv, nu corespunde unei perfecţionări adevărate a valorilor artistice. Enunţat în mod abstract, acest lucru ar putea să nu pară foarte clar. Sper ca lucrarea mea să poată risipi această neînţelegere. Încă o vorbă despre spaţiul rezervat în această lucrare fiecărei arte. Unii vor considera că pictura a fost pe nedrept favorizată în detrimentul sculpturii şi arhitecturii. Unul dintre motivele acestui dezechilibru este că, prin tehnica fotografică, pictura pierde mai puţin decât sculptura în relief, cu atât mai mult arhitectura. Pe de altă parte, n-am avut deloc intenţia să rivalizez cu multele lucrări excelente despre istoria stilurilor arhitecturale. Totuşi, istoria artei, aşa cum am vrut s-o prezint, nu putea fi povestită fără a aminti şi evoluţia arhitecturii. Dat fiind că, pentru fiecare perioadă, am fost nevoit să mă limitez la comentarea a unu-două edificii, am încercat să restabilesc echilibrul reproducând aceste exemple, în fiecare capitol, la loc de onoare. Acest lucru îl poate ajuta pe cititor să coordoneze ceea ce ştie despre fiecare epocă şi s-o vadă bine în ansamblul ei. Ca anexă la fiecare capitol, am ales o imagine caracteristică pentru mediul artistic al epocii respective. Aceste imagini formează un fel de serie independentă, reflectând schimbările din situaţia socială a artistului şi a publicului. Chiar dacă meritul lor artistic nu este întotdeauna dintre cele mai mari, aceste documente ne pot ajuta să evocăm o imagine destul de precisă a cadrului în care s-a format arta din timpurile trecute. Cartea de faţă n-ar fi fost niciodată scrisă fără încurajările călduroase primite de la Elisabeth Senior, a cărei moarte prematură, în cursul unui bombardament la Londra, a constituit o mare pierdere pentru toţi cei care au cunoscut-o. Trebuie să mai mulţumesc şi doctorului Leopold Ettlinger, doctorului Edith Hoffmann, doctorului Otto Kurz, doamnelor Olive Renier şi Edna Sweetmann, precum şi soţiei şi fiului meu Richard pentru ajutorul şi sfaturile lor folositoare.          

    DOMNULE COMISAR de Tudor Mușatescu (Proză satirică)                   Subsemnata Matilda Sorcoveanu în etate de 56 de ani, căci în acte este greșit, fiind confundată, cînd m-a declarat la Ofițerul Stării Civile, cu sora mea mai mare, actualmente în etate de 61 de ani, căci sîntem gemene, cu inima zdrobită de durere, pentru tot restul zilelor ce le mai posed, am onoare a depune următoarea reclamațiune contra criminalului și asasinului cu premeditație, avocat Tică Ionescu-Lăculețe, de profesiune chiriașul meu de sus, asupra faptului de omor și șoricioaică săvîrșit asupra numitei Fofoloanca, de profesiune pisică de ancora, căci o aveam de la un marinar, vărul meu de la Constanța, proprietatea mea personală și prietena mea cea mai bună, căci față de răutatea oamenilor din această lume crudă, prefer mai bine animalele, în afară de costul său, care, la prețul de azi, nici nu se mai găsește, toate fiind corcituri sau cu moravuri ușoare, pentru care scop își petrece existența lor mai mult pe acoperișuri și maidane, și de-aia n-am ținut niciodată cotoi masculini, acești indivizi, fiind mult mai vagabonzi decît ele, încît, cu ochii plini de lacrimi și cu inima zdrobită de durere pentru tot restul zilelor ce le mai posed, viu spre a vă spune, cum s-au petrecut faptele înainte de antecedentele morții ei, căci victima a decedat la două zile după ce a fost omorîtă, cu toate îngrijirile date de trei medici veterinari și unul de om, plus că, nemaiavînd încredere în știința lor, i-am dat și eu, pe ascuns, două tuburi cu pastile de sulfamidă diluată în lapte, precum și un tub de somnalin, diluat în puțin ceai de cozi de cireși, căci nu dormea toată noaptea, visînd numai șoareci, ceea ce o agita în tot corpul, procurîndu-i diferite tulburări, fără să se mai poată cere afară și toate aceste lucruri, care mi-a zdrobit inima de durere pentru tot restul zilelor ce mai posed, n-a fost decît răzbunarea d-lui Tică Ionescu-Lăculețe, pentru o scîrbă de canar pe care Fofoloanca mea i l-a mîncat din eroare și care - momind-o cu o farfurioară de griși cu lapte, preparat cu șoricioaică, de complicea sa, anume nevastă-sa‚ a invitat-o la ei în bucătărie, cu diferite vorbe dulci și după ce victima i-a crezut pe cuvînt și a consumat grișul ucigător, amîndoi a deschis ușa din dos și a început să mă strige cu cuvinte prefăcute, zicînd : „Madam Sorcoveanu, vino să-ți iei pisicuța căci nu știm ce are, dar i s-a făcut rău la noi în bucătărie și a leșinat puțin sub mașină”, astfel că, cînd m-am dus la fața locului, am găsit-o în nesimțire și cu toate întrebările mele că ce i s-a întîmplat, n-a putut să-mi mai răspundă absolut nici un cuvînt și se uita la mine lung, făcîndu-mi cu un ochi spre farfuria cu griși care rămăsese alături și cu celălalt spre ambii asasini, care, făcînd pe nevinovații, zicea că să-i dăm și restul de griși din farfurie că poate îi face bine, dar binele care i l-a făcut să fie la ei și la tot neamul lor, căci prin această crimă am rămas singură pe lume, zdrobindu-mi inima de durere pentru tot restul zilelor ce le mai posed, așa că vă rog a face imediat cercetări la fața locului, pentru a trimite pe ambii criminali în fața Curții cu Jurați, spre a-și primi cuvenita pedeapsă, sau dacă nu le otrăvesc și eu apa de la chiuvetă cu dinamită sau alt preparat cît mai atomic cu putință, pe care pot să mi-l procur din comerț.         Cu inima zdrobită de durere pentru tot restul zilelor care le mai posed, vă rog să primiți asigurarea celei mai considerabile stime, precum și această farfurioară cu colivă din partea victimei al cărei parastas de trei zile l-am oficiat chiar azi, acasă, căci la biserică m-a refuzat părintele, spunînd că sînt cam nebună și că pisicile nu este adevărat că sînt și ele suflet de om, nefiind de religie ortodoxă.   Matilda Sorcoveanu  

  Abis de Colin Forbes     PROLOG     – Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land Rover-ului alunecând în noroi. – Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve. Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, şi ei erau sus, pe dealurile din Purbeck[1], apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare. Philip se gândi că Dorset-ul[2], în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului. În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mişcare nesfârşită. – Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor[3], remarcă Philip. La baza văii – puţin mai mare decât o trecătoare largă – se găsea o casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el. – Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi şi apucându-se de maşină. – Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, îşi spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el. – Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreaţă, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan. – Înapoi, la locul tău. Eu conduc, şi cu asta, basta. – Fii încăpăţânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, şi tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman’s Tout? Ce înseamnă Tout? – Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns. Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, şi continuă să urce mai sus şi mai sus. – Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia – drept dinspre mare. Lasă trapa jos. Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă. – Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine. – Pentru mine e suficient de aproape. – Mă întreb a cui e clădirea aceea veche. În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de granit. Părea părăsită, şi de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei. Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din faţă. Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând. Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el”, gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi poate construi. Doar dacă... Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul ochiului, prinse o licărire şi din interiorul ţărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi. – Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi întunecată? întrebă el. – Nu, n-am văzut. – Eşti sigură? – Da. Ai ajuns la marginea falezei? – E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit. – De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus! El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un semicerc şi coborî înapoi pe urmele de pe drum. Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se instală din nou. – Opreşte, pentru Dumnezeu! ţipă el. Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al generalului Sterndale. – Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară. Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-şi drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafaţa udă şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală. – Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu el griji. – Nu ai un telefon mobil? – Nu. Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS[4] de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepţie. – Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el. Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar. – Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă... Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela. – Ce cauţi? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus. – Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu câţiva oameni în ea. – Se poate să fi fost Sterndale şi fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară. – Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar maşina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat. – Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Îngheţăm aici. – Da... Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieşind adesea de pe urmele de roţi, în porţiunile laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum. – Îmi place să-ţi conduc rabla. E distractiv... În condiţiile astea, e un test pentru nervi. – Oare? Din nou primi un semnal din subconştient. Încetă să-i mai dea atenţie când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golaşe mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta. – Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul mlăştinos în spatele lor. – Bine, dar de ce? – Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut. – Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut. – E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston. Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure – se resimţea după durerea provocată de moartea bruscă a soţiei sale, în urmă cu un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea un interes crescând pentru o altă femeie – o parte din ea îi funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori? Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, aşa, la un pahar...”       [1] Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru carierele de calcar. (n.tr.)   [2] Regiune în sudul Angliei (n.tr.)   [3] Manor – „conac" (n.tr.)   [4] Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informaţii