"Sărmana Maria" este povestea unei tinere orfane care, dupa ce este supusă unor încercări dramatice și este la un pas de a-și pierde mințile, îl recucerește pe bărbatul iubit și își regăsește fiul abandonat, pentru a-și trăi restul zilelor fericită și bogată, alături de cei dragi.
Partenerul de platou al Thaliei este Fernando Colunga, actorul cu care a fost logodită chiar și în viața reală. Succesul de care s-a bucurat această telenovelă în toată lumea a fost demonstrat de audiențele uriașe înregistrate în cele peste 100 de țări unde a fost difuzată.
Episodul 1
https://ok.ru/video/2778151586360
Episodul 2
https://ok.ru/video/2778365954616
Episodul 3
https://ok.ru/video/2778475137592
Episodul 4
https://ok.ru/video/2778662636088
Episodul 5
https://ok.ru/video/2778765658680
Episodul 6
https://ok.ru/video/2778887621176
Episodul 7
https://ok.ru/video/2778992544312
Episodul 8
https://ok.ru/video/2781006727736
Episodul 9
https://ok.ru/video/2781082094136
Episodul 10
https://ok.ru/video/2781154052664
Episodul 11
https://ok.ru/video/2781259500088
Episodul 12
https://ok.ru/video/2781376481848
Episodul 13-16
https://ok.ru/video/2781480225336
Episodul 17-20
https://ok.ru/video/2781791914552
Episodul 21-24
https://ok.ru/video/2783427693112
Episodul 25-28
https://ok.ru/video/2783618796088
Episodul 29-32
https://ok.ru/video/2783881660984
Episodul 33-36
https://ok.ru/video/2784109988408
Episodul 37-40
https://ok.ru/video/2785687112248
Episodul 41-44
https://ok.ru/video/2785853246008
Episodul 45-48
https://ok.ru/video/2788072753720
Episodul 49-52
https://ok.ru/video/2788268575288
Episodul 53-56
https://ok.ru/video/2788548348472
Episodul 57-60
https://ok.ru/video/2788879305272
Episodul 61-64
https://ok.ru/video/2790127897144
Episodul 65-68
https://ok.ru/video/2790304909880
Episodul 69-72
https://ok.ru/video/2790481857080
Episodul 73-76
https://ok.ru/video/2790741248568
Episodul 77-80
https://ok.ru/video/2790922914360
Episodul 81-84
https://ok.ru/video/2792540473912
Episodul 85-88
https://ok.ru/video/2792729217592
Episodul 89-92
https://ok.ru/video/2792878770744
Episodul 93-96
https://ok.ru/video/2793191770680
Episodul 97-100
https://ok.ru/video/2793397357112
Episodul 101-104
https://ok.ru/video/2794965633592
Episodul 105-108
https://ok.ru/video/2795348822584
Episodul 109-112
https://ok.ru/video/2795647273528
Episodul 113-116
https://ok.ru/video/2796060871224
Episodul 117-120
https://ok.ru/video/2797596314168
Episodul 121-124
https://ok.ru/video/2797920979512
Episodul 125-128
https://ok.ru/video/2798290864696
Episodul 129-132
https://ok.ru/video/2798595410488
Episodul 133-136
https://ok.ru/video/2798814825016
Episodul 137-140
https://ok.ru/video/2799094663736
Episodul 141-144
https://ok.ru/video/2800341748280
Episodul 145-148
https://ok.ru/video/2800695183928
Episodul 149-152
https://ok.ru/video/2800960866872
Episodul 153-156
https://ok.ru/video/2801186638392
Episodul 157-160
https://ok.ru/video/2801505798712
Episodul 161-164
https://ok.ru/video/2801813228088
Episodul 165-168
https://ok.ru/video/2803282610744
Episodul 169-172
https://ok.ru/video/2803537152568
Episodul 173-176
https://ok.ru/video/2803856706104
Episodul 177-180
https://ok.ru/video/2805614119480
Episodul 181-186
https://ok.ru/video/2805908376120
FINAL SERIAL
Posts
DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.
1932 — 1947
I
Aprilie 1932
O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă.
Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina.
Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea explicaţii? — cînd o realizare deplin rotunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului?
Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argumentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibilul ghem care scălîmbăie spinarea progeniturii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în definitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teorie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de cocoşaţi, punînd într-o demoralizantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşurubate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine autoritate vajnici deschizători de drumuri, nu-şi transformă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor infirmităţi?
O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred!
Ei înşişi o cred.
O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă.
De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.
Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziune. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pentru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înverşunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi trecem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatorului, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşterii.
Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le interpreteze.
Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o dedicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta.
Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de complexe, pe atît de imperioase, cred.
Mă opresc numai la două.
Cele mai însemnate.
În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocuparea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea definitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor.
În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi cronicarul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai meritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş.
Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode etichetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu contrariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recunoaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atribuie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, intenţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului.
Nimic mai firesc.
Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoarele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni moloz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele neridicate încă, maschează o privire de ansamblu.
Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansamblu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi respingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi.
Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mizer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cronologia apariţiei sau în cronologia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să jaloneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregimentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase.
Nu cred în ele.
În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor.
Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai adolescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfatic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza galeria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire.
Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada.
Orice tentativă de evadare e un început de trădare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere.
Piruetele acelor scriitori de după războiul seminţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferitelor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simultaneisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste
giumbuşlucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promisiuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobismului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli literare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, biblioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supravieţuiască fulgurantelor manifeste?
Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani.
Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndeplinite. De cadavrele destinelor literare şi artistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de consistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniştilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime.
Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orientare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cronologia cărţilor mele, ci de continuarea perseverentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească printre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşteşugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi artistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor
individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii.
Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura europeană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investigaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi procesele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul mecanic, novelele cu natură de mici romane comprimate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc.
Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu pomenesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor.
Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de timbru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar permanent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase.
Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită dreptul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scrisele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respectată vreme de zece ani. M-au îndemnat întrucîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scriitori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Maxim Gorki, un Joseph Conrad şi un
Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene.
Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional?
Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp.
Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caietul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte romane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca.
Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde societatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat entomologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.
Elif Çınar, soția lui Rauf Çınar, unul dintre cei mai importanți profesori de economie din țară, este înjunghiată de un hoț pe nume Necip Talan care intră în casa lor. Viețile acestor două familii din lumi complet diferite se schimbă după acea noapte. Zeynep Çınar, fiica lui Rauf Çınar, își pierde mama iubită în acea noapte, în timp ce Akay Talan își pierde singurul erou, tatăl său.
Peste noapte, fără identitate, fără nume și fără adăpost, Akay Talan, cunoscut acum sub numele de Kara, jură că va afla adevărul pentru a împiedica orice copil să aibă aceeași soartă ca el. Zeynep Çınar, după ce a fost la studii în străinătate, se întoarce la Istanbul, continuând moștenirea mamei sale.
Episodul 1
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-1/
Episodul 2
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-2/
https://segavid.com/embed-lbnu7f1m17sq.html
Episodul 3
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-3/
Episodul 4
https://www.serialelatimp.net/arak-kara-serial-subtitrat-in-romana-episodul-4/
Episodul 5
https://www.serialelatimp.net/arak-kara-serial-subtitrat-in-romana-episodul-5-ultimul-episod/
FINAL SERIAL
Arak serial tradus în română
Episodul 1
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-1/
Arak serial tradus în română
Episodul 2
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-2/
https://segavid.com/embed-lbnu7f1m17sq.html