Forum

  Iuda de Amos Oz     Iată o poveste petrecută în ultimele zile de iarnă ale anului 1959 şi în primele zile ale anului 1960. E o poveste încărcată de erori, pasiuni şi dezamăgiri, ce ridică însă şi o problemă religioasă rămasă încă nerezolvată. Câteva clădiri păstrează şi acum semnele războiului care a măturat oraşul în urmă cu zece ani. În depărtare se aude muzica difuză a unui acordeon sau melodia de dor a unei muzicuţe, răzbătând, pe înserate, de după un oblon închis. În multe apartamente din Ierusalim, poţi vedea pe pereţii saloanelor vârtejurile înstelate ale Nopţilor lui Van Gogh sau învolburarea chiparoşilor lui, iar pe podelele odăilor mici sunt încă aşternute covoraşe din paie, şi câte un volum din Zilele Ţiklagului[1] sau poate Doctor Jivago a rămas deschis cu copertele în sus, pe marginea unei saltele din burete acoperite de o cuvertură cu model oriental, peste care sunt înşiruite pernuţe brodate. Seara, soba cu petrol arde cu o flacără albăstruie. Într-un colţ al camerei, dintr-un obuz gol iese un fel de ghirlandă de scaieţi împletită cu grijă. La începutul lui decembrie, Shmuel Asch şi-a întrerupt studiile universitare, intenţionând să părăsească Ierusalimul din cauza unei poveşti de dragoste eşuate, a unui program de cercetare ajuns în impas, dar mai ales din cauză că starea materială a tatălui său se deteriorase, iar Shmuel era nevoit să-şi caute un loc de muncă. Era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se entuziasma cu uşurinţă, căzând însă pradă decepţiilor la fel de uşor. Avea umerii laţi, gâtul scurt şi gros, la fel şi degetele: scurte şi groase, de parcă le-ar fi lipsit câte o falangă. Din toţi porii feţei şi ai gâtului îi creştea o barbă cârlionţată, ca o lână sârmoasă. Aceasta se unea cu părul creţ care-i atârna sălbatic de pe cap şi îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbântat şi transpirat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constaţi că pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpiraţie, ci dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru bebeluşi. Se îmbăta într-o clipă cu idei noi, cu condiţia ca acestea să fie ambalate într-un înveliş ingenios şi să conţină o oarecare urmă de viclenie. Dar avea tendinţa de a obosi repede, poate din cauza inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul. Ochii i se umpleau cu uşurinţă de lacrimi, ceea ce-l făcea să se simtă jenat sau chiar ruşinat. Într-o seară de iarnă, un pui de pisică mieuna lângă un gard, poate că se pierduse de mama lui; iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atât de înduioşătoare, frecându-se uşor de piciorul lui, încât iată că ochii i s-au înceţoşat pe dată. Sau la sfârşitul unui film mediocru despre singurătate şi disperare, la cinematograful Edison, când se dovedeşte dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e capabil să dea dovadă de măreţie sufletească, iată că lacrimile îi inundă imediat ochii şi i se pune un nod în gât. În faţa imaginii unei femei slabe, stând în picioare la ieşirea din spitalul Shaarei Tzedek şi îmbrăţişând un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi vine şi lui să plângă. Pe atunci plânsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca repulsie, sau chiar un uşor dezgust, ca o femeie căreia i se văd fire de păr pe bărbie. Shmuel se ruşina din pricina slăbiciunii lui şi se străduia din răsputeri să se abţină, dar fără succes. În adâncul sufletului, împărtăşea el însuşi dispreţul provocat de propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gândul că virilitatea îi era şi ea afectată din cauza asta, motiv pentru care viaţa avea să-i trecă inutil şi fără niciun rost. Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreţ; ce faci, de fapt, în afară de a-ţi plânge de milă? De exemplu, ai fi putut vârî pisoiul în haină şi l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împiedicat? Iar pe femeia aceea care plângea împreună cu copilul, ar fi trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuţi cu ceva. Sau ai fi putut să iei copilul, să-i dai o carte şi câţiva biscuiţi şi să-l aşezi pe terasă, după care tu şi femeia aţi fi stat unul lângă celălalt pe marginea patului, în camera ta, vorbind în şoaptă despre ce i s-a întâmplat şi cum ai fi putut s-o ajuţi. Cu câteva zile înainte de a-l părăsi, Yardena îi spusese: Tu eşti fie ca un căţeluş neastâmpărat, zgomotos şi agitat – chiar şi când stai pe scaun parcă te învârţi fără încetare în jurul cozii –, fie rămâi zile în şir nemişcat în pat, ca o plapumă neaerisită. Yardena se referea, pe de o parte, la oboseala permanentă a lui Shmuel, iar pe de alta, la un fel de principiu delirant, descifrabil în chiar mersul lui, care ascundea parcă o alergare clandestină: urca treptele câte două, năpustindu-se. Traversa în diagonală străzi cu trafic intens, în viteză, fără frică, fără a se uita nici în dreapta, nici în stânga, aruncându-se în inima unui tumult, cu capul înainte, cu barba lui cârlionţată, ca la luptă, cu tot corpul aplecat în faţă. Părea mereu că picioarele îi aleargă din toată puterea după corpul care aleargă după cap, ca şi cum picioarele ar fi fost îngrijorate ca Shmuel să nu dispară după colţul străzii, lăsându-le în urmă. Alerga toată ziua, gâfâind, înfierbântat, nu pentru că se temea să întârzie la vreun curs sau la vreo şedinţă politică, ci pentru că în toate treburile pe care le avea de făcut şi să le şteargă de pe lista obligaţiilor zilnice, pentru ca apoi să se poată întoarce, în sfârşit, la liniştea camerei lui. Fiecare zi pe care o trăia i se părea o epuizantă cursă cu obstacole în drumul circular de la somnul din care fusese smuls dimineaţa, înapoi sub plapumă. Îi plăcea să ţină discursuri în faţa oricui îl asculta, în special în faţa colegilor de la Cercul de Renaştere Socialistă: îi plăcea să incite, să argumenteze, să contrazică, să nege şi să inoveze. Vorbea îndelung, cu plăcere, cu agerime şi clarviziune, dar când i se răspundea, când venea rândul lui să asculte ideile celorlalţi, Shmuel era imediat cuprins de nerăbdare, de neatenţie, de oboseală, până când pleoapele i se închideau şi capul hirsut îi cădea pe pieptul păros. Îi plăcea să-i ţină tot felul de discursuri pasionate şi Yardenei, să desfiinţeze idei preconcepute şi să submineze convenţii, să tragă concluzii din ipoteze, şi ipoteze din concluzii. Dar când îi vorbea ea, pleoapele îi cădeau de cele mai multe ori după doar două-trei minute. Yardena îl acuza că nu o ascultă deloc, el nu recunoştea, ea îi cerea să repete ceea ce tocmai îi spusese, el schimba subiectul şi începea să-i vorbească despre greşeala lui Ben Gurion[2]. Era mărinimos, generos, plin de intenţii bune şi delicat ca o mănuşă de lână, făcea imposibilul ca să ajute întotdeauna pe oricine, dar, în aceeaşi măsură, era şi zăpăcit, şi lipsit de răbdare: uita unde tocmai îşi atârnase unul dintre ciorapi, ce voise de la el proprietarul sau cui îi împrumutase caietul cu însemnările de la conferinţe. Cu toate astea, nu se încurca niciodată când se ridica să citeze cu cea mai mare precizie cuvintele lui Kropotkin despre Neceaev în urma primei lor întâlniri, precum şi ce spusese acesta la doi ani după momentul respectiv. Sau care dintre ucenicii lui Isus propovăduise mai puţin decât toţi ceilalţi. Cu toate că-i plăcea felul lui de-a fi – irascibil, neajutorat, asemenea unui câine prietenos, însufleţit şi dezlănţuit, câine mare care se lipeşte şi se freacă de tine fără încetare, cu balele curgându-i pe genunchii tăi –, Yardena luase hotărârea de a se despărţi de el, acceptând cererea în căsătorie a fostului ei iubit, un hidrolog harnic şi taciturn pe nume Nesher Sharshevski, specializat în rezervoare de apă de ploaie, care ştia aproape întotdeauna să prevadă cu exactitate următoarea ei dorinţă. Nesher Sharshevski îi cumpărase un batic drăguţ cu ocazia zilei ei de naştere, calculate după calendarul gregorian, pentru ca două zile mai târziu să-i cumpere şi un covoraş oriental verde, cu ocazia aceleiaşi aniversări, celebrate de data aceasta după calendarul ebraic. Ţinea minte până şi zilele de naştere ale părinţilor ei.       [1] Roman ai scriitorului S. Yizhar (1916-2006), publicat în 1958 şi recompensat cu Premiul Israel în 1959 (n. red.).   [2] David Ben Gurion (1886-1973) – prim-ministru al Israelului, politicianul care a proclamat întemeierea statului la 14 mai 1948 (n. red.).                  

  Fima de Amos Oz     1 Făgăduinţa şi compasiunea   Cu cinci nopţi înaintea nenorocirii, Fima avu dimineaţa în jurnalul său. Era un carnet maroniu, care zăcea veşnic sub grămada dezordonată de ziare şi reviste vechi, la picioarele patului. Îşi luase obiceiul să noteze în el tot ce văzuse peste noapte, stând încă în pat, în timp ce primele raze de lumină ale zorilor răzbăteau prin crăpăturile obloanelor. Chiar dacă nu văzuse nimic sau uitase ce văzuse, aprindea totuşi veioza, mijea ochii, se ridica în capul oaselor, aşeza pe genunchii ridicaţi o revistă mai groasă, ca să-i slujească drept masă de scris, apoi nota ceva în genul: „Douăzeci decembrie - noapte fără vise". „Patru ianuarie - ceva despre o vulpe şi o scară, dar amănuntele au dispărut." Obişnuia să scrie datele în litere, nu în cifre. Apoi se scula să meargă la baie, se întorcea şi se culca din nou până când de-afară începea să se audă gânguritul porumbeilor, însoţit de câte un lătrat de câine sau de ciripitul uimit al vreunei notă la cinci şi jumătate sau: păsărele, care suna de parcă nu-şi credea ochilor ce vedea. Fima îşi promitea să se scoale imediat, în două-trei minute, un sfert de oră cel mult, dar adormea uneori din nou şi nu se trezea până pe la opt-nouă, fiindcă nu începea lucrul la clinică decât pe la ora unu. Somnul i se părea mai cinstit decât veghea. Deşi ajunsese de mult la concluzia că adevărul e intangibil, voia să se distanţeze cât mai mult de micile minciuni care îi umpleau viaţa zilnică asemenea unui praf fin, ce pătrundea până în cele mai tainice spărturi. Luni, dis-de-dimineaţă, când nişte licăriri tulburi, portocalii începură să se strecoare printre crăpăturile jaluzelelor, se ridică în capul oaselor şi notă: „O femeie, mai curând atrăgătoare decât frumoasă, s-a apropiat de mine; nu a venit la biroul de recepţie, ci a apărut de undeva din spatele meu, fără să dea atenţie anunţului NUMAI PERSONALUL AUTORIZAT. Am zis: «îmi pare rău, toate întrebările se pun la birou». A râs şi a spus: «Am auzit, Efraim, am auzit». Am zis: «Doamnă, dacă nu ieşiţi, voi fi silit să folosesc clopoţelul» (deşi nu am aşa ceva). Auzind cuvintele astea a început să râdă din nou, un râs delicat şi plăcut, ca apa proaspătă susurând într-un izvor. Avea umeri înguşti, gâtul uşor ridat, însă pieptul şi pântecele erau frumos rotunjite, iar pulpele strânse în ciorapi de mătase cu modele circulare. Combinaţia de rotunjime şi vulnerabilitate era atrăgătoare şi înduioşătoare totodată. Sau poate emoţionant era doar contrastul dintre chipul de învăţătoare obosită şi trupul bine proporţionat. «Am o fetiţă de la tine», a spus, «a venit timpul s-o cunoşti». Deşi ştiam că nu aveam voie să-mi părăsesc postul şi că era periculos să o urmez, mai ales desculţ, fiindcă deodată m-am pomenit fără pantofi, în mintea mea s-a ivit un fel de semnal interior: dacă îşi va da părul pe umărul stâng, cu mâna stângă, atunci va trebui s-o urmez. Ea ştia lucrul ăsta; cu o mişcare uşoară şi-a adus părul în faţă, până i s-a revărsat peste rochie şi i-a acoperit sânul stâng, apoi a spus: «Vino». Am urmat-o pe câteva străzi şi alei, pe scări şi pe porţi, apoi prin curţi pietruite din oraşul spaniol Valladolid, dar de fapt era, mai mult sau mai puţin, cartierul buharilor de-aici, din Ierusalim. Cu toate că femeia în rochie copilărească de bumbac şi ciorapi sexy îmi era complet străină şi era prima oară când dădeam ochii cu ea, voiam totuşi să văd fetiţa. Ne-am continuat deci drumul prin intrări de case care dădeau în curţi dosnice, pline de frânghii cu rufe întinse la uscat, am mai străbătut câteva alei, după care am ajuns într-un fel de piaţă foarte veche, luminată de un felinar spălat de ploaie. Fiindcă începuse să plouă, nu tare, nu în rafale, aproape fără stropi, era mai mult un fel de pâclă ce plutea în văzduhul care se întuneca tot mai mult. N-am întâlnit nici un suflet viu pe drum. Nici măcar o pisică. Şi iată că femeia s-a oprit dintr-odată într-un pasaj ce purta urmele unei măreţii apuse, semăna cu intrarea într-un palat oriental, dar probabil că era doar un tunel care lega două curţi ce musteau de apă, cu cutii poştale distruse şi dale fărâmicioase, şi scoţându-mi ceasul de la mână, a arătat spre o pătură militară zdrenţuită, aflată într-o nişă de sub scări, de parcă luarea ceasului prevestea o anumită nuditate, iar acum trebuia să am o fetiţă cu ea, şi am întrebat unde ne aflam şi unde erau copiii, fiindcă pe drum fiica s-a transformat nu ştiu cum în mai mulţi copii. Femeia a spus: «Karla[1]». N-am reuşit să înţeleg dacă acesta era numele fetiţei sau al femeii care îmi punea mâinile pe sânii ei, sau dacă îi era frig din cauza goliciunii fetiţelor slabe, sau era o invitaţie să o îmbrăţişez şi să o încălzesc. Când am strâns-o în braţe a început să tremure toată, nu de dorinţă, ci de deznădejde şi mi-a şoptit: «Nu-ţi fie teamă, Efraim, cunosc un drum şi am să te trec nevătămat în partea ariană». In vis, şoapta ei părea plină de făgăduinţă şi compasiune, iar eu am continuat să am încredere în ea şi să o urmez cu o bucurie extatică şi nu am fost deloc surprins când, în vis, femeia s-a transformat în mama mea şi nu am întrebat-o unde era partea ariană. Până am ajuns pe malul apei. Pe ţărm stătea un bărbat cu mustaţă blondă, tunsă milităreşte, cu picioarele larg desfăcute, îmbrăcat într-o uniformă închisă la culoare, care a spus: «Trebuie să separi». Astfel m-am lămurit că îi era frig din cauza apei şi că n-aveam s-o mai văd niciodată. M-am trezit cuprins de tristeţe şi, nici măcar acum, când am terminat de scris, tristeţea nu m-a părăsit."       [1] Karla - nume propriu feminin. Se poate traduce în limba ebraică prin „ei îi este frig" (kar = frig, la = ei)              

  Cutia Neagra de Amos Oz     Considerat drept cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, într-o familie care număra printre membrii săi savanţi şi profesori, veniţi în Israel din Rusia şi Polonia, în 1952, după sinuciderea mamei sale, părăseşte Ierusalimul, îşi schimbă numele din Klausner în Oz şi se stabileşte în kibujul Hulda, unde îşi va petrece mai bine de treizeci de ani. îşi ia licenţa în filosofie şi literatură la Hebrew University din Ierusalim, dar revine apoi în kibuţ, dedicîndu-se scrisului, agriculturii şi activităţii didactice Ia liceul local. A luptat în Războiul de Şase Zile din 1967 şi în Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. în 1965 îi apare prima culegere de povestiri, Acolo unde ţipă şacalii, urmată, un an mai tîrziu, de romanul Altundeva, poate, în 1968 publică romanul Soţul meu, Michael, care a provocat o adevărată furtună literară şi politică. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi şi transpus pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre moarte (1971) şi Dealul sfatului nelegiuit (1976, pentru care i se decernează Brenner Prize for Literature) sînt considerate printre cele mai reuşite scrieri ale sale. în 1987 îi apare romanul Cutia neagră, bestseller în Israel şi în Europa, tradus în douăzeci de limbi şi distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix Femina Etranger. în 1989, romanul Să cunoşti o femeie trece în fruntea topurilor de vînzări. în 1994 îi apare romanul Să nu pronunţi noapte, urmat, un an mai tîrziu, de Pantera din pivniţă şi, în 1999, de Aceeaşi mare. în cel mai recent roman al său, Poveste despre dragoste şi întuneric (2002), Amos Oz împleteşte ficţiunea cu autobiografia. Este, de asemenea, autorul mai multor volume de eseuri şi articole (Sub această lumină strălucitoare, 1979; In ţara lui Israel, 1983; Versanţii Libanului, 1987 etc.), de critică literară (Tăcerea raiului, 1993) şi al unei cărţi pentru copii (Soumchi, 1978). în 1991, Amos Oz a fost ales membru al Academiei de Limbă Ebraică, în 1992, preşedintele german Richard von Weizsăcker i-a înmînat Premiul Păcii, iar în 1997 preşedintele Jacques Chirac i-a acordat titlul de Chevalier de la Legion d'Honneur. în anul 1998 i-a fost decernat Premiul Israel pentru literatură, cea mai înaltă distincţie a statului Israel, în anul 2004, a cîştigat Premiul Catalunya. Romanul Să cunoşti o femeie este drama lui Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, care decide să se retragă după moartea misterioasă a soţiei sale, Ivria, încercînd să o reconstituie din amintiri, să-i descifreze enigmele şi să se cunoască pe sine în lumina unei vieţi conjugale mai mult sau mai puţin ratate.     Amos Oz - Cutia Neagra   Ierusalim, Dragă Alec,   Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care rru-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuşi curiozitatea îţi depăşeşte ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită. în clipa asta ai devenit palid, îţi strîngi cu putere maxilarele tale de lup pînă cînd buzele dispar în interior, te precipiţi asupra rîndurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după şapte ani de tăcere totală- Nu vreau decît să ştii că Boaz e într-o situaţie dificilă. Trebuie să-l ajuţi urgent. Nici soţul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură- Ca şi tine. Acum poţi să te opreşti din lectură şi să arunci scri&oarea în foc (nu ştiu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă şi lungă, plină cu cărţi, stînd singur lîngă o măsuţă de scris neagră de unde poţi vedea pe fereastra din faţa ta întinderi acoperite de zăpadă. întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare şi dezolantă. Focul arde în cămin, la stînga ta, iar în faţă, pe masa goală, un pahar şi o sticlă, goale amîndouă. Nu am decît o imagine în alb-negru. Chiar şi tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru. în clipa asta mototoleşti scrisoarea, bombăni ceva în stil bri-tanic şi o arunci direct în foc: ce-ţi pasă ţie de Boaz. Şi, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvînt din ce-ţi spun eu. Ochii tăi cenuşii privesc fix spre focul care pălpăie şi îţi spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiuşca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace. Atunci de ce îţi scriu? Din disperare, Alec. Nu eşti tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea -cartea ta, Violenţa disperată - studiu comparat asupra fanatismu- lui), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanţa din care e plămădit sufletul tău: disperare îngheţată- Disperare arctică, încă mai citeşti? Ca să-ţi împrospătezi ura faţă de noi? Ca să guşti deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca şi cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocarile mele. Mai bine să-ţi vorbesc despre Boaz. De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce ştii şi ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerîndu-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim şi ţinîndu-ne, toţi anii aceştia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numeşte Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiţă şi nici ce s-a întîmplat cu Boaz: ţi se potriveşte să întorci spatele brutal, excluzîndu-ne odată pentru totdeauna din viaţa ta cea nouă. După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu şi Boaz, la kibuţul în care locuiesc sora mea cu soţul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo şase luni, după care m-am întors la ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuţ cinci ani, pînă a împlinit treisprezece ani. Mă duceam îa el la trei săptămăni. Asta a fost pînă m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numeţte tărfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la ierusalim. Cînd s-a născut fetiţa (Madeleine-Yfat) ne-a trăntit telefonul în nas. Acum doi ani a apărut la noi pe neaşteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunţe că părăseşte kibuţul: ori îl înscriu la o şcoală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi şi n-am să-i mai dau de urmă". Soţul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-şi scoată hainele ude, să mănănce ceva, să se spele şi să se culce şi să stăm de vorbă măine dimineaţă. Dar copilul (încă de atunci, de la vărsta de trei-sprezece ani şi jumătate, era cu mult mai solid şi înalt decît Michel) i-a răspuns ca şi cum ar fi strivit un gîndac: „Dar tu cine mai eşti? A vorbit cineva cu tine?" Micheil a răs, propunărtdu-i: „leşi o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la uşă şi intră din nou în calitate de om, şi nu de gorilă".   Boaz s-a îndreptat spre uşă, dar eu i-am blocat ieşirea. Ştiam cS nu se va atinge de mine. Fetiţa se trezise şi plîngea, iar Michel s-a dus să o schimbe şi să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o şcoală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu şi chiloţi, cu fetiţa care se liniştise în braţe, adăugă: „Numai cu condiţia să îţi ceri iertare de la mama ta mai întăi, iar apoi să spui şi mulţumesc. Nu fi animal." însă Boaz, cu expresia de ură disperată şi batjocoritoare moştenită de la tine. mi-a şoptit: „Şi cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins măna atingîndu-mi uşor părul şi spunînd cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strînge inima: „Fetiţa voastră însă e destul de drăguţă." L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la şcoala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puţin după războiul la care - aşa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tan-curi în Sinai, după care iar ai disparuL Am fost de acord şi cu rugămintea lui de a nu-l vizita- Am plătit taxele de şcolarizare şi am tăcut Adică Michel a plătit De fapt nici măcar Michel. Nu am primit nici măcar o carte poştală de la Boaz în aceşti doi ani. Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agre-siv. Copilul s-a bătut şi i-a spart capul paznicului de noapte al şcolii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliţie. Copilul e sub supravegherea ofiţerului de la secţia de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească şcoala- Copiiul acesta este un monstru. Dar tu ce-ţi aminteşti, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subţire şi înalt ca o tulpină, stînd ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Măini îndemănatice" pe care i le aduceai - un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deşi încă de pe atunci, de la vărsta de opt ani, capabil să. păstreze ran-chiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndărjită. între timp, s-a amncat ca o bombă genetică cu efect întărziat, Boaz are acum şaisprezece ani, şi e înalt de un metru nouăzeci şi doi şi încă nu s-a oprit din crescut, un copil amar şi sălbatic căruia ura şi sin-gurătatea i-au dat o forţă fizică neobişnuită. Şi iată că azi diminea-ţă s-a întîmplat lucrul despre care ştiam de mult că se va întăm-pla: suntem chemaţi de urgenţă. S-a hotărăt să fie dat afară din şcoală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte. M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu tărfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu ştiu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implo-rat să amăne exmatricularea pînă îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine şi mi-au dat două săptămăni. Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deşi noi doi şi fetiţa locuim într-o cameră şi jumătate, pentm care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu ştii ca şi mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, şi pe mine şi pe tine-Aşa că avem totuşi, tu şi cu mine, ceva în comun- îmi pare rău. Nu sunt şanse nici să fie primit la altă şcoală cu cele două dosare ale lui la poliţie şi fiind şi sub supravegherea ofiţerului de poliţie. îţi scriu pentru că nu ştiu ce să fac. îti scriu, deşi n-ai să citeşti, iar dacă ai să citeşti, n-ai să-mi răspunzi. în cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-şi nege patemitatea, avînd în vedere că rezultatul analizei de sînge nu a fost categoric, şi că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sînge. Şah maL lar divorţul te-a dispensat de orice responsabilitate faţă de Boaz şi de orice datorie faţă de mine. Ţin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. îţi scriu ca şi cum aş sta lîngă fereastră şi aş vorbi cu munţii. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e dome-niul tău. Dacă vrei, poţi să închizi dosarul meu.            

  Cum să lecuiești un fanatic de Amos Oz       Introducere Amos Oz este vocea bunului-simţ care se înalţă peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă şi isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale. In limpezimea strălucită a eseului „Cum să lecuieşti un fanatic", el analizează încâlcitele rădăcini istorice care produc floarea hidoasă a violenţei, răsădită fără încetare. Ne pune în faţă natura fanatismului, evoluţia lui. Nu oferă un panaceu. Dar ne convinge pe deplin de caracterul conflictului israelo-palestinian: „Nu război religios, nu război între culturi, nu nepotrivirea a două tradiţii, ci pur şi simplu o dispută legată de proprietatea funciară, a cui este casa." Şi nu şovăie să afirme, bazându-se pe viziunea şi pe integritatea Introducere lui politico-morală, că această dispută poate fi soluţionată. „Intre dreptate şi dreptate" este o soluţie realistă, şi autorul pledează pentru necesitatea de a ne gândi la lucrurile esenţiale trebuincioase unor oameni aflaţi în anumite situaţii ca să poată începe să definească şi să respecte spaţiul fiecăruia. Umorul ironic cu care luminează problemele vitale face ca totul să fie şi mai grăitor.   Nadine Gordimer   Cum să lecuieşti un fanatic   Aşadar, cum să lecuieşti un fanatic? Una e să vânezi o mână de fanatici prin munţii din Afganistan, şi cu totul alta e să lupţi cu fanatismul. Mă tem că nu prea mă pricep la găbjirea fanaticului din munţi, dar am ceva idei despre natura fanatismului şi despre felul în care poate fi, dacă nu lecuit pe deplin, măcar ţinut în frâu. Atacul suferit de America pe 11 septembrie n-a însemnat doar o înfruntare între sărăcie şi bogăţie. Înfruntarea dintre sărăcie şi bogăţie este una dintre cele mai grave probleme ale lumii, dar am diagnostica greşit aceste atacuri teroriste dacă am crede că nu este vorba decât despre săracii care se iau de bogaţi. Nu intră în joc doar „cei care au" şi „cei care n-au". Dacă situaţia ar fi atât de simplă, ar trebui mai degrabă să ne aşteptăm la un atac din partea Africii, cea mai săracă, asupra Arabiei Saudite şi a ţărilor din Golf, producătoarele de petrol, cele mai bogate. Nu, aceasta este o bătălie între fanatici, care cred că scopul - orice scop - scuză mijloacele, şi noi, ceilalţi, care credem că viaţa este un scop, nu un mijloc. E o luptă între cei care cred că dreptatea - indiferent ce înţeleg ei prin asta - este mai importantă decât viaţa, şi aceia dintre noi care credem că viaţa este mai presus de multe alte valori, convingeri sau credinţe. Criza mondială actuală din Orientul Mijlociu, din Israel/Palestina, nu este provocată de valorile islamului. Nu este provocată de mentalitatea arabilor, aşa cum trâmbiţează unii rasişti, nici vorbă de aşa ceva. Este vorba despre străvechea înfruntare dintre fanatism şi pragmatism. Dintre fanatism şi pluralism. Dintre fanatism şi toleranţă. Ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie nu a avut de-a face nici măcar cu problema dacă America este bună sau rea, dacă este sau nu hidos capitalismul, sau dacă globalizarea ar trebui sau nu să înceteze. Acolo a fost ideea fanatică tipică: dacă eu cred că un lucru e rău, îl nimicesc, împreună cu tot ce e în jur. Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile şi sinagogile din Europa, nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decât din punct de vedere al proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 septembrie a stârnit pretutindeni tristeţe, furie, consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, unele reacţii rasiste - antiarabe şi antimusulmane. Cine şi-ar fi închipuit că secolul XX va fi urmat de secolul al Xl-lea? Faptul că am crescut la Ierusalim m-a făcut expert în fanatism comparat. Ierusalimul copilăriei mele, în anii '40, era plin de indivizi care se proclamau profeţi, mântuitori şi Mesia. Chiar şi astăzi unul din doi locuitori ai Ierusalimului - bărbaţi sau femei - deţine propria formulă pentru mântuirea imediată. Toţi afirmă - şi citez aici un vers celebru dintr-un cântec vechi - că au venit la Ierusalim ca să-l înalte si să fie înălţaţi de el. In realitate, unii dintre ei - evrei, creştini şi musulmani, socialişti, anarhişti, reformatori ai lumii - au venit la Ierusalim nu atât ca să-l înalţe, nu atât ca să fie înălţaţi de el, cât ca să fie crucificaţi sau să-i crucifice pe ceilalţi, sau ambele. Există o tulburare mentală aparte, o maladie psihică atestată numită „sindromul Ierusalim". Oamenii vin la Ierusalim, trag cu nesaţ în plămâni aerul de munte minunat de limpede şi, deodată, li se pune pata să dea foc unei moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Sau pur şi simplu îşi aruncă hainele de pe ei, se cocoaţă pe o stâncă şi se apucă să facă profeţii. Nimeni nu-i bagă în seamă. Chiar şi în zilele noastre, în Ierusalimul actual, la fiecare coadă din staţia de autobuz conversaţia poate în orice clipă să se transforme într-o dezbatere aprigă, şi oameni care nu se cunosc deloc se iau la ceartă pe tema politicii, moralei, strategiei, istoriei, identităţii, religiei şi a adevăratelor intenţii ale lui Dumnezeu. Cei care participă la astfel de seminare stradale se contrazic în privinţa politicii şi teologiei, a binelui şi răului, în vreme ce-şi croiesc drum cu coatele către începutul cozii. Toţi răcnesc, nimeni nu ascultă. In afară de mine. Eu ascult uneori; aşa îmi câştig pâinea cea de toate zilele. Şi totuşi, mărturisesc că, pe când nu eram decât un ţânc din Ierusalim, eram şi eu întru totul un mic fanatic intoxicat de propagandă. Mulţumit de mine, şovin, orb şi surd la orice idee diferită de puternicul curent evreiesc, sionist, din acea vreme. Eram un puşti care dădea cu pietre, un puşti din Intifada evreiască. De fapt, primele cuvinte din limba engleză pe care le-am învăţat, în afară de yes şi no, au fost British, go home! - asta strigam pe când aruncam cu pietre în patrulele engleze din Ierusalim. Şi, ca să vedeţi ironia istoriei, în romanul Pantera din subsol, din 1995, povestesc cum băiatului, căruia i se zice Proffy, îi dispar - cel puţin până la un punct - fanatismul, şovinismul, şi e schimbat aproape deplin în decurs de două săptămâni, printr-o senzaţie - o nuanţă - de relativism. Întâmplarea face ca el să se împrietenească, în taină, cu unul dintre duşmani - un sergent din poliţia britanică, foarte blând şi cu capul în nori. Cei doi, băiatul şi sergentul, se întâlnesc pe furiş şi se învaţă unul pe celălalt engleza şi ebraica. Iar băiatul descoperă că femeile nu au coarne şi copite despicate, o revelaţie aproape la fel de şocantă pentru el ca descoperirea că englezii şi arabii nu au coarne şi copite despicate. Aşadar, într-un fel, băiatul capătă simţul ambivalenţei, capacitatea de a se lepăda de gândirea lui de tipul „laie ori bălaie". Aceasta însă, evident, se plăteşte: până la sfârşitul micului roman nu mai e copil, e un mic matur, o fărâmă de adult. O mare parte din bucuria, fascinaţia, ardoarea şi simplitatea vieţii s-au pierdut pe vecie. Şi, după toate, i se mai agaţă şi o tinichea de coadă, foştii lui prieteni îi zic trădător. Îmi permit să citez o pagină şi jumătate de la începutul cărţii Pantera din pivniţă[1], deoarece cred că aici îmi exprim cel mai bine părerea despre fanatism. De mai multe ori am fost numit trădător. Prima dată aveam doisprezece ani şi un sfert şi trăiam într-un cartier de la marginea Ierusalimului. Era vacanţa de vară, cu aproape un an înainte ca englezii să plece din ţară şi statul Israel să se nască din convulsiile războiului. Într-o dimineaţă, au apărut pe peretele casei noastre, chiar sub geamul de la bucătărie, aceste cuvinte, scrise gros cu vopsea neagră: PROFFY BOGED SHAFEL. „Proffy e un trădător josnic." Cuvântul shafel, „josnic", a ridicat o problemă care mă interesează şi acum, când scriu această poveste. Un trădător poate fi şi altfel decât josnic? Dacă nu, de ce Chita Reznik (i-am recunoscut scrisul) s-a ostenit să adauge cuvântul „josnic"? Şi dacă da, în ce condiţii trădarea nu e josnică? Mi se zicea Proffy de când eram de-o şchioapă. Era prescurtarea de la Profesor, îmi spuneau aşa din cauza obsesiei mele de a cerceta cuvintele. (Continui să iubesc cuvintele. Îmi place să le adun, să le înşir, să le amestec, să le răstorn, să le combin. Aşa cum fac cu monedele şi cu bancnotele cei care iubesc banii, şi cum fac cu cărţile de joc împătimiţii jocului.)     [1] Panther in the Basement, traducere de Nicholas de Lange, Londra, Vintage, 1997. (N.a.)              

    Ziua de după mâine de Allan Folsom         Allan Folsom s-a născut pe 9 decembrie 1941, în Boston, Statele Unite. A lucrat ca reporter, redactor, scriitor și producător, a scris scenarii pentru seriale și filme de televiziune. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia sa. Ziua de după mâine este primul său roman, publicat în 1994, care a ajuns într-un timp foarte scurt pe locul trei în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Au urmat Day of Confession (1999), The Exile (2004) și The Machiavelli Convenant (Legământul Machiavelli, 2006, apărut la Editura Paralela 45 în 2009).     1. Paris, luni, 3 octombrie Ora 17:40 Braseria Stella, Strada St.-Antoine Paul Osborn stătea de unul singur în zarva încețoșată a aglomerației de după orele de serviciu, fixând cu privirile un pahar cu vin roșu. Era obosit, supărat și confuz. Fără vreun motiv anume, își ridică privirile. În acel moment, simți cum i se taie răsuflarea. De partea cealaltă a încăperii se afla individul care-l omorâse pe tatăl său. Așa ceva era de neconceput, și totuși nu era nicio îndoială. Niciuna. Era un chip care i se întipărise în memorie pentru totdeauna: ochii înfundați în orbite, maxilarul pătrățos, urechile care ieșeau în afară aproape la un unghi de nouăzeci de grade, cicatricea zimțată de sub ochiul stâng, care se deplasa în jos, tăindu-i obrazul, până la buza de sus. Cicatricea nu mai era atât de pronunțată acum, însă era totuși la locul ei. Ca și Osborn, acesta era singur. Avea o țigară în mâna dreaptă, iar cu stânga ținea căuș o ceașcă de cafea, concentrându-se pe ziarul de lângă braț. Avea cel puțin cincizeci de ani, poate chiar mai mult. Din locul în care stătea Osborn, era greu să-ți dai seama cât era de înalt. Poate că avea un metru șaptezeci și șapte sau un metru optzeci. Era îndesat. Avea probabil în jur de optzeci și unu, optzeci și două de kilograme. Avea gâtul gros și trupul îi era musculos. Tenul îi era palid și avea părul scurt și cârlionțat, negru, presărat cu fire cărunte. După ce-și stinse țigara, individul își aprinse alta imediat, privind înspre Osborn în acest timp. Apoi stinse chibritul și reveni la ziarul pe care-l avea în față. Osborn simți cum îi tresare inima în piept și sângele începu să-i clocotească prin vene. Deodată, se trezi din nou în Boston, în 1966. Nu împlinise încă zece ani și mergea pe stradă împreună cu tatăl său. Era o după-amiază de primăvară timpurie, însorită, dar încă rece. Tatăl său, îmbrăcat într-un costum elegant, plecase devreme de la birou pentru a se întâlni cu fiul său în stația de metrou Park Street. De acolo traversaseră un colț al parcului Common și se întorseseră pe Winter Street, amestecându-se în îmbulzeala cumpărătorilor. Se duceau la Grogin’s Sporting Goods, unde aveau reduceri de prețuri. Băiatul economisise toată iarna banii de buzunar ca să-și ia o mănușă nouă de baseball, o mănușă de first baseman[1], model Trapper. Tatăl său îi promisese să pună de la el încă pe-atât. Împreună aveau treizeci și doi de dolari. Se vedea deja magazinul, și tatăl său zâmbea, când apăruse individul cu cicatrice și cu maxilarul pătrat, și-l lovise. Ieșise din mulțime și înfipsese un cuțit de măcelărie în stomacul tatălui său. În timp ce făcea acest lucru, se uitase în jur, și-l văzuse pe băiat, care nu avea nici cea mai mică idee ce se întâmpla. În clipa aceea li se întâlniseră privirile. Pe urmă individul plecase mai departe, iar tatăl său căzuse grămadă la pământ. Încă mai simțea ce simțise atunci, cum rămăsese pe trotuar atât de singur, cu toți străinii care se adunau grămadă să vadă ce se întâmplase, cu tatăl său privindu-l de jos neajutorat, fără să înțeleagă, cu sângele prelingându-i-se printre degetele care căutaseră instinctiv să scoată arma, dar care, în schimb, înțepeniseră acolo. Douăzeci și opt de ani mai târziu, pe un alt continent, amintirea îi reveni intens, zdruncinându-l. Paul Osborn simți cum îl cuprinde mânia. Se ridică imediat și traversă încăperea. O fracțiune de secundă mai târziu, cei doi bărbați, împreună cu mesele și scaunele din jur, se izbiră de podea. Simți degetele încolăcindu-i-se în jurul unui gât cu pielea flască și un smoc de barbă de pe gât care îi înțepa una din palme. În aceeași clipă, își simți cealaltă mână izbind cu sălbăticie. Pumnul îi scăpase de sub control, zdrobind carnea și oasele, hotărât să alunge viața din ele. În jurul lui, oamenii țipau, dar nu-i păsa. Singura lui dorință era să distrugă pentru totdeauna ce prinsese în strânsoarea degetelor. Deodată simți niște brațe sub bărbie, și altele la subsuoară, care-l ridicară în picioare și îl dădură deoparte. Se repezi înapoi. O clipă mai târziu se izbi de ceva dur și se prăbuși la pământ, vag conștient de faptul că niște farfurii cădeau prin jur. Pe urmă auzi pe cineva țipând în franceză să fie chemată poliția. Își ridică privirile și văzu trei ospătari cu cămăși albe și veste negre care stăteau aplecați deasupra lui. În spatele acestora, individul se ridica nesigur, trăgând aer în piept, cu sângele țâșnindu-i pe nas. Văzându-se în picioare, păru să-și dea seama ce se întâmplase și se uită cu groază la atacatorul său. Refuzând un șervet pe care i-l întinsese cineva, se strecură rapid prin mulțime și o zbughi afară pe ușa din față. Într-o clipă, Osborn fu în picioare. Ospătarii încremeniră în fața lui, blocându-i drumul. — Dați-vă naibii la o parte, țipă el. Ei nici nu se clintiră. Dacă ar fi fost la New York sau la Los Angeles, ar fi strigat că individul era un criminal și să fie chemată poliția. Însă aici era la Paris, unde de-abia se descurca să comande o cafea. Incapabil să comunice, făcu singurul lucru de care era în stare: atacă. Primul ospătar se mișcă să-l înșface, dar Osborn era cu cincisprezece centimetri mai înalt și cu zece kilograme mai greu și alerga de parcă ar fi avut în mână o minge de fotbal. Își lăsă umărul în jos și îl împinse cu putere în pieptul acestuia, răsucindu-l într-o parte către ceilalți, astfel încât se răsturnară toți cu o izbitură zgomotoasă de tot hazul, căzând, lipsiți de apărare, unul peste celălalt, într-o zonă mică de serviciu situată între bucătărie și intrarea principală. Apoi Osborn ieși pe ușa din față și dispăru într-o clipă. Afară era întuneric și ploua. Aglomerația de la ora de vârf umplea străzile. Osborn încercă să-i ocolească pe oameni, examinând cu ochii trotuarul din fața lui, cu inima bătându-i nebunește în piept. În direcția asta fugise individul, unde naiba era acum? Era pe punctul de a-l pierde, știa acest lucru. Pe urmă îl zări, la o oarecare distanță în fața lui, deplasându-se pe strada Fourcy înspre Sena. Osborn grăbi pasul. Încă mai era furios, dar explozia violentă îi consumase cea mai mare parte din mânia criminală, și rațiunea începuse să-i revină. Uciderea tatălui său avusese loc în Statele Unite, unde nu exista niciun statut de limitare a crimelor. Dar oare acest lucru era adevărat și aici, în Franța? Aveau cele două țări un tratat comun de extrădare? Și dacă individul era francez, oare guvernul francez și-ar fi trimis unul din propriii săi cetățeni în Statele Unite ca să fie judecat acolo pentru crimă? La mică distanță în fața lui, individul se uită înapoi. Osborn se ascunse în îmbulzeala de pietoni. Mai bine să-l lase să creadă că scăpase, să se liniștească puțin și să mai renunțe la prudență. Apoi, când acesta își va lăsa garda în jos, îl va prinde de unul singur. Semaforul își schimbă culoarea, traficul se opri, la fel și mulțimea. Osborn stătea în spatele unei femei cu umbrelă, iar individul nu era la o distanță mai mare de șase metri de el. Îi văzu din nou chipul cu claritate. Nu exista niciun dubiu. Îl mai văzuse în coșmarurile sale timp de douăzeci și opt de ani. Putea să-l deseneze și prin somn. În timp ce stătea acolo, furia începu să-i clocotească din nou prin vene. Lumina semaforului se schimbă din nou, și individul traversă strada înaintea mulțimii. Ajungând pe celălalt trotuar, aruncă o privire înapoi, nu văzu nimic și merse mai departe. De acum ajunseseră pe Pont Marie, podul care traversa Île St.-Louis. La dreapta lor se afla Catedrala Notre Dame. După câteva minute vor ajunge pe partea cealaltă a Senei, pe malul stâng. Deocamdată Osborn era în avantaj. Se uită în față, căutând o stradă laterală sau o alee unde ar putea să-l scoată pe individ de sub privirile oamenilor. Nu era deloc ușor. Dacă se mișca prea repede, risca să atragă atenția asupra lui. Însă trebuia să meargă înainte, altfel risca să-l piardă, în caz că individul ar fi cotit-o brusc pe o stradă nevăzută sau ar fi luat un taxi. Ploaia cădea mai puternic și lumina galbenă orbitoare de la farurile mașinilor pariziene care treceau pe stradă îl împiedica și mai tare să vadă. În față, individul o luă la dreapta pe Bulevardul St.-Germain și traversă brusc strada. Unde naiba se ducea? Apoi Osborn văzu: spre stația de metrou. Dacă intra acolo, va dispărea într-o clipă. Osborn începu să alerge, împingând oamenii în mod grosolan în drumul său. Trecu strada brusc prin fața mașinilor. Claxoanele îl făcură pe individ să se uite în urmă. Acesta încremeni o clipă în locul în care se afla, pe urmă se grăbi mai departe. Osborn știu că fusese zărit și că individul își dăduse seama că era urmărit. Aproape că zbură pe treptele care duceau spre intrarea în stația de metrou. La capătul lor îl văzu pe individ cum își ia bilet de la mașina automată, apoi se împinse prin mulțime către mica barieră rotitoare. Uitându-se înapoi, individul îl zări pe Osborn cum fugea cu iuțeală în jos pe scări. Își duse mâna în față, introduse biletul în mecanismul de la mica barieră care nu mai opuse rezistență și îl lăsă să treacă dincolo de ea. Acesta o luă brusc la dreapta și dispăru după colț. Nu mai era vreme de bilet sau de barieră. Osborn împinse cu cotul o tânără să se dea din fața lui, sări peste bariera rotitoare, se feri de un tip negru, înalt, și se îndreptă către linia ferată. Un metrou se afla deja în stație. Îl văzu pe individ cum urcă în el. Ușile se închiseră brusc, și metroul o luă din loc. Osborn mai alergă vreo câțiva pași, pe urmă se opri, cu pieptul săltându-i, fără suflare. Nu mai rămăsese nimic în afară de șinele lucioase și de tunelul gol. Individul dispăruse.     [1] Jucătorul de baseball care apără zona din jurul primei baze (n.t.).