Pe aripile vantului de Margaret Mitchell
Capitolul I
Scarlett O’Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii nu-şi dădeau seama de asta când erau sub farmecul ei, aşa cum erau acum gemenii Tarleton. Pe chipul ei, trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de origine franceză din regiunea de coastă, nu se armonizau cu trăsăturile greoaie ale tatălui, un irlandez cu obrazul rumen. Totuşi avea o faţă atrăgătoare, cu bărbia ascuţită şi fălci puternice. Ochii, puţin migdalaţi şi mărginiţi de gene dese, erau de un verde deschis, fără cea mai mică nuanţă căpruie. Sprâncenele, groase şi negre, desenau o neaşteptată linie oblică pe pielea albă ca magnolia, acea piele pe care puneau atâta preţ femeile din Sud şi pe care o apărau cu atâta grijă, cu ajutorul pălăriilor, al vălurilor şi al mitenelor, de soarele arzător al Georgiei.
În acea luminoasă după-amiază de aprilie din anul 1861, Scarlett O’Hara, cum stătea între Stuart şi Brent Tarleton, pe veranda răcoroasă şi umbroasă de la Tara, plantaţia tatălui ei, oferea ochilor o imagine încântătoare. Rochia nouă, croită din doisprezece iarzi de muselină verde înflorată, unduia pe cercurile crinolinei şi culoarea se armoniza perfect cu aceea a sandalelor de marochin verde cu tocuri joase, pe care tatăl ei i le adusese de curând din Atlanta. Rochia îi scotea în evidenţă într-un mod fermecător mijlocul, cel mai subţire din trei comitate, şi corsajul foarte ajustat învăluia un piept bine dezvoltat pentru o fată de şaisprezece ani. Dar cu tot felul pudic în care-şi aşezase poalele rochiei, cu tot aerul rezervat pe care i-l dădea părul lins, strâns în coc la spate, cu toată cuminţenia mâinilor mici şi albe, încrucişate în poală, Scarlett îşi ascundea cu greu adevărata fire. Pe faţa ei, plină de o dulceaţă studiată, ochii verzi, neastâmpăraţi şi poruncitori, plini de viaţă, nu se potriveau deloc cu atitudinea ei cuviincioasă. Îşi datora bunele purtări observaţiilor blânde ale mamei ei şi disciplinei mai severe exercitate de Mammy, dar ochii îi trădau firea.
Lângă ea, de o parte şi de alta, gemenii se lăfăiau în fotolii şi, râzând şi pălăvrăgind, priveau soarele prin paharele pline cu lichior de mentă. Îşi încrucişaseră neglijent picioarele lungi şi greoaie de călăreţi, încălţate cu cizme până la genunchi. În vârstă de nouăsprezece ani, înalţi de aproape 1,90 m, cu mâini şi picioare lungi şi cu muşchii tari, cu faţa arsă de soare, părul roşu închis, privirea veselă şi arogantă, îmbrăcaţi în vestoane identice şi cu pantaloni de culoarea muştarului, semănau unul cu altul ca două picături de apă.
Afară, soarele care apunea poleia grădina, luminând copacii încărcaţi de flori albe care se profilau în mase compacte pe un fond verde deschis. Caii celor doi gemeni – nişte animale mari, roşcate ca părul stăpânilor lor – erau priponiţi pe aleea de trăsuri; lângă ei mârâia haita de câini slabi şi nervoşi care întovărăşeau peste tot pe Stuart şi pe Brent. Mai la o parte, cum se cădea unui aristocrat, un câine mare, cu pete negre, stătea culcat cu botul pe labe şi aştepta răbdător ca băieţii să plece acasă, la cină.
Între câini, cai şi gemeni exista o înrudire mult mai adâncă decât aceea rezultând dintr-o permanentă tovărăşie. Erau ca nişte animale tinere, nepăsătoare, pline de graţie şi de nerv, strălucind de sănătate. Băieţii erau impetuoşi şi susceptibili ca şi caii lor, dar blânzi cu cei care ştiau cum să se poarte cu ei.
Deşi cei trei de pe verandă fuseseră deprinşi din naştere cu viaţa uşoară de pe plantaţii şi fuseseră serviţi din fragedă copilărie de slugi mereu la cheremul lor, pe chipurile lor nu se citea nici moliciune, nici indolenţă. Aveau puterea şi vioiciunea oamenilor de la ţară, care şi-au petrecut toată viaţa în aer liber şi care nu şi-au prea bătut capul cu lucrurile anoste din cărţi. Viaţa în nordul Georgiei, în comitatul Clayton, era încă rustică şi, după principiile în vigoare la Augusta, Savannah şi Charleston, chiar puţin cam primitivă. Sudiştii din regiunile mai vechi îi priveau de sus pe georgienii din nord, dar aici, în nordul Georgiei, lipsa rafinamentelor unei educaţii alese nu avea însemnătate dacă te arătai la înălţime când trebuia.
Ceea ce avea mai ales însemnătate era să cultivi bumbac de bună calitate, să încaleci bine, să tragi bine cu puşca, să fii un bun dansator, să ştii să ţii tovărăşie doamnelor şi să bei ca un om de lume, ca un gentleman.
În toate aceste privinţe, gemenii se arătau la înălţime, dar în acelaşi timp erau cunoscuţi pentru totala lor incapacitate de a învăţa ceva din cărţi. Părinţii lor erau oamenii cei mai bogaţi din comitat, stăpâneau cel mai mare număr de cai şi de sclavi, dar cei doi tineri erau mai nepricepuţi la gramatică decât cei mai mulţi ţărani albi săraci din împrejurimi.
Tocmai din cauza asta Stuart şi Brent trândăveau în această după-amiază de aprilie, pe verandă, la Tara. Fuseseră eliminaţi de la universitatea din Georgia, a patra universitate de unde fuseseră daţi afară în doi ani. Iar Tom şi Boyd, fraţii lor mai mari, plecaseră împreună cu ei, fiindcă nu voiau să rămână într-o instituţie în care gemenii nu erau primiţi. Stuart şi Brent considerau ultima lor aventură ca o excelentă glumă, şi Scarlett, care nu deschisese de bună voie o carte de când terminase anul trecut Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, lua şi ea lucrurile în glumă.
— Ştiu că puţin vă pasă şi că nici lui Tom nu-i pasă că v-au dat afară, zise ea. Dar Boyd? El vrea să studieze şi, după ce l-aţi silit să părăsească universitatea din Virginia, pe aceea din Alabama, şi din Carolina de Sud, a trebuit să plece acum şi din cea din Georgia. Aşa n-o să sfârşească niciodată.
— O, va putea să-şi continue dreptul în biroul judecătorului Parmalee, la Fayetteville, răspunse Brent nepăsător. De altfel, n-are mare importanţă. Oricum, ar fi trebuit să ne întoarcem acasă înainte de sfârşitul anului şcolar.
— De ce?
— Războiul, prostuţo! Războiul poate izbucni dintr-o zi într-alta, şi cred că nu-ţi închipui că vreunul dintre noi ar rămâne la universitate în timp de război.
— Ştiţi bine că nu va fi război, zise Scarlett plictisită. Sunt numai vorbe. Nu mai devreme de săptămâna trecută, Ashley Wilkes şi tatăl lui i-au spus tatei că delegaţii noştri la Washington vor ajunge la… un… acord amiabil cu domnul Lincoln cu privire la Confederaţie. Şi apoi, yankeilor le e prea mare frică de noi. Nu va fi război şi m-am săturat să tot aud vorbindu-se de el.
— Nu va fi război! exclamară cei doi gemeni indignaţi, ca şi când li s-ar fi luat un bun al lor.
— Ba da, fetiţo, are să fie război, zise Stuart. Yankeilor le e poate frică de noi, dar după bombardamentul de alaltăieri şi după felul cum generalul Beauregard i-a dat afară din fortul Sumter, vor fi siliţi să se bată. Altfel, vor fi consideraţi de lumea întreagă ca o bandă de laşi. Confederaţii…
Scarlett făcu o mutră plictisită, enervată.
— Dacă mai repetaţi o dată cuvântul „război”, mă duc să mă închid în casă. În viaţa mea nu m-a plictisit un cuvânt mai mult decât cuvântul „război”, afară doar de „secesiune”. Papa vorbeşte de război de dimineaţa până seara şi toţi domnii care vin să-l vadă vorbesc de fortul Sumter, de drepturile statelor sau de Abe Lincoln, de-mi vine să urlu de plictiseală. Şi tinerii nu vorbesc decât de asta şi de grozăvia lor de trupă. Nu ne-am distrat nicăieri în primăvara asta, fiindcă tinerii n-aveau alt cuvânt pe buze. Sunt încântată că Georgia a aşteptat Crăciunul ca să proclame „secesiunea”, altfel niciuna din petrecerile noastre n-ar fi fost reuşită. Dacă mai aud cuvântul „război”, intru în casă.
Şi Scarlett s-ar fi ţinut de cuvânt, căci nu putea urmări multă vreme o conversaţie al cărei principal subiect nu-l constituia persoana ei. Totuşi surâse. Gropiţele îi apărură în obraji şi genele negre începură să se zbată repede ca nişte aripi de fluture. Băieţii fură încântaţi şi, aşa cum dorise, îi cerură iertare fiindcă o necăjiseră. Nu-i păstrau pică pentru lipsa ei de interes. Dimpotrivă. Războiul îi privea pe bărbaţi, aşa că socotiră atitudinea ei drept o dovadă de feminitate.
După ce manevrase aşa încât să-i sustragă de la subiectul plictisitor al războiului, reluă cu interes discuţia privitoare la situaţia actuală a celor doi fraţi.
— Ce-a spus mama voastră aflând că aţi fost daţi din nou afară?
Tinerii păreau jenaţi. Îşi aminteau de felul cum reacţionase mama lor cu trei luni mai înainte, când reveniseră de la universitatea din Virginia, după eliminare.
— Păi, zise Stuart, n-a prea avut ocazia să spună mare lucru. Azi-dimineaţă, Tom cu Brent şi cu mine am plecat de acasă devreme. Nu se sculase încă. Tom s-a dus să facă o vizită familiei Fontaine, iar noi am venit aici.
— Nu v-a spus nimic aseară, când v-aţi întors?
— Aseară am avut noroc. Înainte de sosirea noastră aduseseră noul armăsar, pe care l-a cumpărat mama în Kentucky luna trecută. Toată casa era dată peste cap. E un cal superb, Scarlett, trebuie să-i spui tatălui tău să vie să-l vadă îndată ce va putea… pe drum l-a şi muşcat pe grăjdar şi a călcat în picioare doi dintre negrii mamei, care se duseseră să-l ia de la gară, la Jonesboro. Chiar înainte să ajungem acasă, a fost cât pe ce să dărâme grajdul şi aproape l-a omorât pe Strawberry, bătrânul armăsar al mamei! Când am sosit, mama era la grajd căutând să-l liniştească cu nişte bucăţi de zahăr, şi pe cuvântul meu că reuşea. Negrii făceau nişte ochi! Le era atât de frică, încât se agăţaseră de grinzile lui, dar mama vorbea calului ca şi cum ar fi fost o fiinţă omenească, blând ca un mieluşel. Nimeni nu se pricepe la cai mai bine ca mama. Când ne-a văzut a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce căutaţi acasă toţi patru? Sunteţi mai răi ca cele şapte plăgi ale Egiptului!” Atunci calul a început să sforăie şi să zvârle din picioare şi mama a zis: „Ieşiţi afară! Nu vedeţi că e nervos, mititelul de el! Mă voi ocupa de voi mâine dimineaţă!” Ne-am dus deci să ne culcăm. Azi dimineaţă am şters-o înainte să pună mâna pe noi şi l-am lăsat pe Boyd să se descurce.
— Credeţi că o să-l bată pe Boyd?
Ca întreg comitatul, Scarlett nu izbutea să se obişnuiască cu felul cum mica doamnă Tarleton îşi certa fiii, mari acum, şi la nevoie le administra lovituri de cravaşă la spate.
Beatrice Tarleton era o femeie de acţiune. Ducea în spate nu numai o vastă plantaţie de bumbac, vreo sută de negri şi opt copii, dar şi cea mai mare crescătorie de cai din Georgia. Era iute din fire şi, scoasă mereu din sărite de desele trăsnăi ale celor patru fii, socotea că din când în când o mică bătaie dată băieţilor nu strica, ceea ce n-o împiedica să interzică să fie atins un cal sau un sclav.
— Nu, n-o să-l bată pe Boyd. Nu l-a bătut niciodată prea mult, fiindcă-i cel mai mare, şi fiindcă-i cel mai pipernicit din toată droaia, zise Stuart mândru de înălţimea sa. De aceea l-am lăsat acasă, ca să se descurce cu ea. Mama ar trebui să înceteze de a ne mai bate. Avem nouăsprezece ani, Tom are douăzeci şi unu. Se poartă cu noi ca şi când am avea şase.
— Oare mâine va veni călare pe calul ei cel nou la petrecerea Wilkes-ilor?
— Aşa vrea, dar tata spune că-i primejdios. De altfel, fetele n-o vor lăsa. Spun că vor reuşi s-o ducă cel puţin o dată la o petrecere în trăsură, ca pe o adevărată doamnă.
— Sper că n-are să plouă mâine, zise Scarlett. De o săptămână plouă aproape în fiecare zi. Nimic nu-i mai neplăcut ca un picnic care se sfârşeşte în casă.
— Mâine va fi frumos şi cald ca în iunie, zise Stuart. Priveşte apusul ăsta de soare. N-am văzut niciodată un cer mai roşu. Poţi întotdeauna prezice timpul după asfinţit.
Ochii lor se aţintiră asupra nesfârşitei întinderi a domeniului lui Gerald O’Hara, asupra ţarinilor de bumbac proaspăt arate şi asupra zărilor roşiatice. Acum, când soarele apunea într-o vâlvătaie de flăcări în spatele colinelor, dincolo de râul Flint, căldura de aprilie se schimba încet-încet într-o răcoare uşoară dar binefăcătoare.
În acest an primăvara venise devreme, întovărăşită de ploi calde şi scurte, de izbucnirea florilor trandafirii ale piersicilor şi de salbele de flori ca stelele care împânziseră balta întunecată şi colinele îndepărtate. Arăturile erau aproape sfârşite şi splendoarea purpurie a asfinţitului accentua culoarea brazdelor de curând răsturnate în argila roşie a Georgiei. Întors de fierul plugurilor, pământul umed şi înfometat aştepta seminţele de bumbac, bătând în roşu pe creasta nisipoasă a brazdelor, şi în purpuriu, în roşu aprins sau în cafeniu acolo unde umbrele cădeau pe marginile brazdelor. Clădirile plantaţiei, cu zidurile lor de cărămidă date cu var, păreau o insulă în mijlocul unei mări roşii dezlănţuite, ale cărei valuri unduioase, sinuoase, pline de vârtejuri, ar fi fost pietrificate în clipa când erau gata să se prăvălească cu spuma lor trandafirie. În această regiune nu existau brazde lungi şi drepte, aşa cum se puteau vedea în ţarinile de argilă gălbuie din şesurile aflate în inima Georgiei, sau în pământul negru şi mănos de pe coastă. Aici, în nord, arăturile care unduiau la poalele dealurilor erau crestate de mii de brazde în formă de seceră, ca să împiedice pământul bogat să alunece în albia nurilor.
Era un pământ sălbatic, roşu de culoarea sângelui după ploaie, de culoarea cărămizii în timpul secetei, cel mai bun pământ din lume pentru bumbac. Era o regiune plăcută, cu case albe, ţarini paşnice, râuri încete şi gălbui, dar o regiune de contraste unde strălucirea soarelui era orbitoare şi umbra foarte deasă. Terenurile defrişate şi nesfârşitele ogoare de bumbac ale plantaţiilor surâdeau unui soare cald, domol, binevoitor. La marginea lor se înălţau pădurile virgine, întunecate şi răcoroase chiar în amiezile cele mai arzătoare, păduri misterioase, puţin sinistre, ai căror pini ce vuiau păreau să stea de veacuri, răbdători, de veghe, murmurându-şi ameninţarea într-un suspin: „Băgaţi de seamă! Băgaţi de seamă! Aţi fost ale noastre odată. Vă putem lua înapoi.”
La urechile celor trei aşezaţi pe verandă ajungea zgomotul dobitoacelor bătând pământul cu copitele lor, clinchetul tălăngilor, râsul strident şi nepăsător al negrilor care se întorceau de la câmp cu catârii. Din casă se auzea vocea dulce a mamei lui Scarlett, Ellen O’Hara, chemând-o pe negresa mititică ce-i purta cheile. Vocea ascuţită a copilului răspundea: „Da, doamnă!” Şi se auzeau paşii celor ce ieşeau pe uşa din dos mergând spre afumătoare, unde Ellen obişnuia să împartă hrana muncitorilor care veneau de la lucru. Şi se auzea zăngănitul argintăriei şi clinchetul farfuriilor, în timp ce Pork, valetul principal de la Tara, punea masa pentru cină.
Auzind sunetele acestea, gemenii îşi dădură seama că era timpul să se întoarcă acasă, dar n-aveau chef să dea ochi cu mama lor şi întârziau pe verandă cu nădejdea că Scarlett îi va pofti la cină.
— Ascultă, Scarlett, în legătură cu petrecerea de mâine, zise Brent. N-aveam de unde să ştim că va fi un picnic şi un bal mâine seară. Vei dansa cu noi? N-ai făgăduit toate dansurile tale, nu-i aşa?
— Ba da! Cum puteam să ştiu că veţi fi cu toţii acasă? Nu era să risc să rămân nedansată, numai ca să vă aştept pe voi doi.
— Tu să rămâi nedansată!
Băieţii începură să râdă zgomotos.
— Ascultă, fetiţo, va trebui să-mi acorzi mie primul vals, să-i rezervi ultimul lui Stu şi să supezi cu noi. Ca la ultimul bal, ne vom aşeza pe treptele scării şi-i vom cere lui Mammy Jincy să vină să ne mai ghicească o dată.
— Nu-mi place să-mi ghicească Mammy Jincy. Ştiţi că mi-a prezis că am să mă mărit cu un bărbat cu părul negru ca pana corbului şi cu mustăţi lungi, şi mie nu-mi plac bărbaţii cu părul negru.
— Îţi plac cei cu părul roşu, nu-i aşa, draga mea? zise Brent surâzând. Hai, făgăduieşte-ne că ne vei acorda valsurile şi că vei supa cu noi.
— Dacă ne făgăduieşti, îţi vom spune un secret, zise Stu.
— Ce secret? strigă Scarlett cu o curiozitate de copil.
— E vorba de ce-am auzit ieri la Atlanta, Stu? Dacă-i chestia aceea, ştii bine că am făgăduit să nu spunem nimic.
— Domnişoara Pitty ne-a spus-o.
— Domnişoara cine?
— Ştii, vara lui Ashley Wilkes, care stă la Atlanta, domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles şi a Melaniei Hamilton.
— Da, o cunosc, e cea mai proastă cucoană bătrână pe care am văzut-o în viaţa mea.
— Ei bine, ieri, pe când aşteptam trenul la Atlanta, trăsura ei s-a oprit în faţa gării. A coborât ca să stea de vorbă cu noi şi ne-a încredinţat că mâine seară, la balul Wilkes-ilor, se va anunţa o logodnă.
— O, ştiu despre ce-i vorba, zise Scarlett dezamăgită. Se va anunţa logodna prostănacului ei de nepot Charlie Hamilton cu Honey Wilkes. De ani de zile toată lumea ştie că vor sfârşi prin a se lua, deşi Charles n-a avut niciodată aerul că ar fi prea încântat.
— Crezi că e un prostănac? întrebă Brent. Anul trecut, de Crăciun, l-ai lăsat totuşi să se cam învârtească în jurul tău.
— Nu-l puteam împiedica, zise Scarlett ridicând nepăsătoare din umeri. Dar, după părerea mea, e un nătărău.
— De altfel, nu se va anunţa logodna lui, zise Stuart triumfător, ci logodna lui Ashley Wilkes cu sora lui Charlie, domnişoara Melanie.
Faţa lui Scarlett nu se schimbă, dar buzele ei păliră ca ale unei persoane care a primit o lovitură pe cât de puternică pe atât de neaşteptată şi care, în primul moment, nu înţelege ce s-a petrecut. Privi la Stuart şi chipul ei era atât de impasibil, încât tânărul, foarte slab psiholog, crezu că era numai surprinsă şi foarte interesată de noutatea pe care i-o adusese.
— Domnişoara Pitty ne-a spus că nu voiau să anunţe oficial lucrurile înainte de anul viitor, fiindcă domnişoara Melly e cam slăbuţă, dar că, din cauza zvonurilor astea de război, cele două familii au socotit că e mai bine să grăbească nunta. De aceea vor anunţa mâine seară logodna, la supeu. Scarlett, noi ţi-am spus secretul, şi trebuie să ne promiţi că vei supa cu noi.
— Ne-am înţeles, răspunse Scarlett automat.
— Şi ne vei acorda toate valsurile?
— Toate.
— Ce drăguţă eşti! Pariez că ceilalţi băieţi vor înnebuni de ciudă.
— N-au decât, zise Brent. Le venim noi de hac. Ascultă, Scarlett, ai să stai cu noi în timpul picnicului?
— Ce?
Brent îşi reînnoi cererea.
— Sigur că da.
Gemenii se uitară unul la altul. Erau încântaţi, dar şi puţin miraţi. Deşi se credeau curtezanii preferaţi ai lui Scarlett, niciodată nu obţinuseră de la ea atât de uşor o dovadă de favoare. De obicei Scarlett îi silea s-o roage, îi amâna, refuza să le răspundă, râdea când făceau pe supăraţii, se îmbufna când se necăjeau de-a binelea. Şi dintr-odată, le făgăduise aproape toată ziua de mâine. Primea să se aşeze lângă ei la picnic, le rezerva toate valsurile (vor aranja ei ca să nu se danseze decât valsuri), accepta să supeze cu ei. Făcea să fii dat afară din universitate!
Încântaţi de succesul lor, nu se grăbeau să plece. Vorbeau de picnic, de bal, de Ashley Wilkes şi de Melanie Hamilton. Îşi tăiau vorba, spuneau glume şi râdeau de ele, şi făceau aluzii străvezii în legătură cu invitaţia la cină. Trecu o bună bucată de vreme înainte să bage de seamă că Scarlett nu spunea aproape nimic. Atmosfera se schimbase. Gemenii n-ar fi ştiut să spună de ce, dar după-amiaza îşi pierduse farmecul. Deşi Scarlett le răspundea la întrebări părea că nu acordă decât o atenţie foarte relativă conversaţiei. Ghicind că se întâmplă ceva ce nu puteau înţelege, gemenii, încurcaţi şi plictisiţi, mai rezistară câtăva vreme, apoi se sculară cam fără voie şi se uitară la ceasornicele lor.
Soarele cobora asupra ogoarelor de curând arate şi, de cealaltă parte a râului, pădurile mari îşi profilau masa lor întunecată. Rândunelele treceau prin curte ca săgeţile. Găini, raţe şi curcani veneau de pe câmp bălăbănindu-se şi umflându-se în pene.
Stuart răcni un „Jeems!” asurzitor şi, după câteva clipe, un negru înalt, de vârsta gemenilor, înconjură casa şi, suflând din greu, se repezi spre caii legaţi. Jeems era servitorul celor doi fraţi şi, ca şi câinii, îi întovărăşea pretutindeni. Se jucase cu ei în copilărie şi le fusese dăruit în ziua când împliniseră zece ani. Văzându-l, câinii culcaţi în praful roşiatic se sculară, pândindu-şi stăpânii. Tinerii se înclinară, strânseră mâna lui Scarlett şi-i spuseră că o aşteptau devreme a doua zi la familia Wilkes. Apoi plecară în goană, săriră în şa şi, urmaţi de Jeems, coborâră în galop aleea plantată cu cedri, fluturându-şi pălăriile şi chiuind.
Cititi mai departe aici....
Posts
"Sărmana Maria" este povestea unei tinere orfane care, dupa ce este supusă unor încercări dramatice și este la un pas de a-și pierde mințile, îl recucerește pe bărbatul iubit și își regăsește fiul abandonat, pentru a-și trăi restul zilelor fericită și bogată, alături de cei dragi.
Partenerul de platou al Thaliei este Fernando Colunga, actorul cu care a fost logodită chiar și în viața reală. Succesul de care s-a bucurat această telenovelă în toată lumea a fost demonstrat de audiențele uriașe înregistrate în cele peste 100 de țări unde a fost difuzată.
Episodul 1
https://ok.ru/video/2778151586360
Episodul 2
https://ok.ru/video/2778365954616
Episodul 3
https://ok.ru/video/2778475137592
Episodul 4
https://ok.ru/video/2778662636088
Episodul 5
https://ok.ru/video/2778765658680
Episodul 6
https://ok.ru/video/2778887621176
Episodul 7
https://ok.ru/video/2778992544312
Episodul 8
https://ok.ru/video/2781006727736
Episodul 9
https://ok.ru/video/2781082094136
Episodul 10
https://ok.ru/video/2781154052664
Episodul 11
https://ok.ru/video/2781259500088
Episodul 12
https://ok.ru/video/2781376481848
Episodul 13-16
https://ok.ru/video/2781480225336
Episodul 17-20
https://ok.ru/video/2781791914552
Episodul 21-24
https://ok.ru/video/2783427693112
Episodul 25-28
https://ok.ru/video/2783618796088
Episodul 29-32
https://ok.ru/video/2783881660984
Episodul 33-36
https://ok.ru/video/2784109988408
Episodul 37-40
https://ok.ru/video/2785687112248
Episodul 41-44
https://ok.ru/video/2785853246008
Episodul 45-48
https://ok.ru/video/2788072753720
Episodul 49-52
https://ok.ru/video/2788268575288
Episodul 53-56
https://ok.ru/video/2788548348472
Episodul 57-60
https://ok.ru/video/2788879305272
Episodul 61-64
https://ok.ru/video/2790127897144
Episodul 65-68
https://ok.ru/video/2790304909880
Episodul 69-72
https://ok.ru/video/2790481857080
Episodul 73-76
https://ok.ru/video/2790741248568
Episodul 77-80
https://ok.ru/video/2790922914360
Episodul 81-84
https://ok.ru/video/2792540473912
Episodul 85-88
https://ok.ru/video/2792729217592
Episodul 89-92
https://ok.ru/video/2792878770744
Episodul 93-96
https://ok.ru/video/2793191770680
Episodul 97-100
https://ok.ru/video/2793397357112
Episodul 101-104
https://ok.ru/video/2794965633592
Episodul 105-108
https://ok.ru/video/2795348822584
Episodul 109-112
https://ok.ru/video/2795647273528
Episodul 113-116
https://ok.ru/video/2796060871224
Episodul 117-120
https://ok.ru/video/2797596314168
Episodul 121-124
https://ok.ru/video/2797920979512
Episodul 125-128
https://ok.ru/video/2798290864696
Episodul 129-132
https://ok.ru/video/2798595410488
Episodul 133-136
https://ok.ru/video/2798814825016
Episodul 137-140
https://ok.ru/video/2799094663736
Episodul 141-144
https://ok.ru/video/2800341748280
Episodul 145-148
https://ok.ru/video/2800695183928
Episodul 149-152
https://ok.ru/video/2800960866872
Episodul 153-156
https://ok.ru/video/2801186638392
Episodul 157-160
https://ok.ru/video/2801505798712
Episodul 161-164
https://ok.ru/video/2801813228088
Episodul 165-168
https://ok.ru/video/2803282610744
Episodul 169-172
https://ok.ru/video/2803537152568
Episodul 173-176
https://ok.ru/video/2803856706104
Episodul 177-180
https://ok.ru/video/2805614119480
Episodul 181-186
https://ok.ru/video/2805908376120
FINAL SERIAL
DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.
1932 — 1947
I
Aprilie 1932
O prefaţă înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă.
Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina.
Altfel, de ce-ar simţi oare nevoia să-şi prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea explicaţii? — cînd o realizare deplin rotunjită în orice domeniu al artei, se explică şi îşi justifică raţiunea de existenţă prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa tutelară a faurului?
Un prunc cocoşat, nu-i mai puţin cocoşat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argumentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanţele cele mai dramatice, cele mai înduioşătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibilul ghem care scălîmbăie spinarea progeniturii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îţi demonstrează că o cocoaşă e în definitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepţie se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur şi o astfel de teorie rezervată ad-hoc pentru uzul părinţilor de cocoşaţi, punînd într-o demoralizantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înşurubate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie şontîc-şontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanţii care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughiţuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Şi improvizîndu-se cu de la sine autoritate vajnici deschizători de drumuri, nu-şi transformă oare în virtuţi regeneratorii jalnicele lor infirmităţi?
O proclamă cu vehemenţa. Găsesc îndestui naivi şi snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred!
Ei înşişi o cred.
O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deşi e cam depărtişor distanţă.
De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abţinut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.
Nu i-am solicitat indulgenţa, răbdarea, măsluita adeziune. Nu i-am aprins opaiţe suplimentare pentru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîşuri după luciola inspiratei năluci care fuge şi-ţi scapă, căderi, himerice înverşunări ale depăşirii de sine. Prin acestea toţi trecem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatorului, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naşterii.
Am lăsat cărţile odată apărute, să-şi urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le interpreteze.
Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o dedicaţie — indicînd o intenţie sau alta, o preferinţă sau alta, o afinitate ori alta.
Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de complexe, pe atît de imperioase, cred.
Mă opresc numai la două.
Cele mai însemnate.
În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocuparea unei sobre ţinute literare, departe de şcoli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici şi schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărţile tipărite pînă acum şi cele ce stau în sertar începute şi aşteptîndu-şi maturitatea definitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială şi cărţile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor.
În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul şi cronicarul, prea s-au aflat dezorientaţi de absenţa unui plan vizibil şi organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai meritat vitregă, în aceşti zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm şi nedesminţit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeş.
Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Şi de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode etichetări, lectorul şi cronicarul s-au văzut mereu contrariaţi şi diversitatea cu o aparentă incoherenţă a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei şi a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiţi — aş recunoaşte, pînă la un punct: îndreptăţiţi — să-mi atribuie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, intenţii şi orientări străine de mine, după cum intenţii şi afiliaţii străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărţulie a debutului.
Nimic mai firesc.
Căci nimic nu dă mai desăvîrşit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcţie în curs. Faţada e încă în cărămidă roşie, sacii cu beton alături, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoarele bolţi, dincoace groapa cu var, pretutindeni moloz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele neridicate încă, maschează o privire de ansamblu.
Totuşi, spre o asemenea construcţie de ansamblu năzuieşte toată fiinţa mea scriitoricească. Şi numai articulate într-un asemenea tot, aş cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi respingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente şi omeneşti inegalităţi.
Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mizer naufragiată, nu va să înfăţişeze cumva în cronologia apariţiei sau în cronologia epocii în care se desfăşoară acţiunea; nu va să înfăţişeze ori să jaloneze o etapă de orientare spre cine ştie ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregimentare. O convertire. Nu exist scriitoriceşte din asemenea şi pentru asemenea convertiri vuietoase.
Nu cred în ele.
În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor.
Din anii cei mai neîmpîcliţi de scepticism ai adolescenţei, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viaţă, melancolica reflecţie a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret şi mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv şi emfatic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza galeria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire.
Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici şi interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalităţi temperamentale de creaţie, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada.
Orice tentativă de evadare e un început de trădare faţă de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere.
Piruetele acelor scriitori de după războiul seminţiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferitelor expresionisme şi dadaisme, suprarealisme, simultaneisme, zenitisme, ultraisme şi alte puerilisme; toate aceste
giumbuşlucuri, oportunisme şi mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promisiuni n-au fost astfel înşelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate şi de criteriu interior, sclav snobismului de ultima oră, atent la reţeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamaţiile acestor improvizate şcoli literare, replica altor şcoli plastice, cu senzaţionale manifeste de-un superfuturism iconoclast şi vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiţii, biblioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supravieţuiască fulgurantelor manifeste?
Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roşii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani.
Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndeplinite. De cadavrele destinelor literare şi artistice eşuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de consistenţă fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniştilor inovatori cu orice preţ — şi adesea cu preţul ridicolului prin absurd — în loc să se caute şi să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime.
Nu poate fi vorba, aşadar, de niciun fel de orientare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cronologia cărţilor mele, ci de continuarea perseverentă a unui plan dinainte statornicit şi anunţat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească printre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporţii, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocaţie diletantistică de precioase meşteşugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conştiinţă, şi artistică, şi omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează şi pledează, stăruiesc în credinţa că arta nu se poate opri la suprafaţa virtuozităţilor sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor şi a vieţilor
individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societăţii şi a unei epoci — mai larg apoi: a umanităţii.
Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura europeană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfăţişa totuşi decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumţioasă ambiţie scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărţi se mărgineşte la o investigaţie orizontală a realităţilor şi proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigaţie verticală, mult mai subtilă, în realităţile şi procesele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleşit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul mecanic, novelele cu natură de mici romane comprimate: Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc.
Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu pomenesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intenţiilor.
Evident, distanţa între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înşelat de-o premeditată diversitate de mediu şi de atmosferă, de ton, de timbru, de procedeu şi de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar permanent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase.
Pe deoparte, aşadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviţi să-ţi ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînşii să pui, în loc să-ţi admită dreptul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ţi scrisele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respectată vreme de zece ani. M-au îndemnat întrucîtva şi mi-au uşurat calea, precedentele unor scriitori de altă măsură: un Thomas Hardy şi un Maxim Gorki, un Joseph Conrad şi un
Tolstoi, un Romain Rolland şi un Jules Remains, un Thomas Mann şi un Galsworthy. Şi vai! uriaşul între toţi, Balzac, care-şi prezenta fiecare nou volum cu o savantă şi intransigentă prefaţă în ediţia originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene.
Pe lîngă toţi, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său naţional?
Totuşi, şi aceia, cît de mari şi de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiţi să explice intenţia unei cărţi, semnificaţia ei şi mai ales situarea ei în truda de-o viaţă întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spaţiu şi în timp.
Romanul de faţă, conceput în două părţi: Plecat fără adresă (1900) şi Sosit fără adresă (193?); Caietul cu scoarţele albe şi Caietul cu scoarţele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte romane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul şi destinul unei grupări umane traversînd epoca.
Nu cheie în înţelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde societatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o şi Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viaţa lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele şi reacţiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care acelaşi neîntrecut şi maliţios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observaţie cu răbdarea unui adevărat entomologist, studiind o gîză ce-şi simte crescînd aripi de pajură.
Elif Çınar, soția lui Rauf Çınar, unul dintre cei mai importanți profesori de economie din țară, este înjunghiată de un hoț pe nume Necip Talan care intră în casa lor. Viețile acestor două familii din lumi complet diferite se schimbă după acea noapte. Zeynep Çınar, fiica lui Rauf Çınar, își pierde mama iubită în acea noapte, în timp ce Akay Talan își pierde singurul erou, tatăl său.
Peste noapte, fără identitate, fără nume și fără adăpost, Akay Talan, cunoscut acum sub numele de Kara, jură că va afla adevărul pentru a împiedica orice copil să aibă aceeași soartă ca el. Zeynep Çınar, după ce a fost la studii în străinătate, se întoarce la Istanbul, continuând moștenirea mamei sale.
Episodul 1
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-1/
Episodul 2
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-2/
https://segavid.com/embed-lbnu7f1m17sq.html
Episodul 3
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-3/
Episodul 4
https://www.serialelatimp.net/arak-kara-serial-subtitrat-in-romana-episodul-4/
Episodul 5
https://www.serialelatimp.net/arak-kara-serial-subtitrat-in-romana-episodul-5-ultimul-episod/
FINAL SERIAL
Arak serial tradus în română
Episodul 1
https://www.serialelatimp.net/arak-serial-subtitrat-in-romana-episodul-1/