Forum

    Curiozități: Vespasian a impus o taxă (vectigal urinae) asupra colectării de urină din toaletele publice și din Cloaca Maxima (marea canalizare) a Romei. Clasele inferioare nu utilizau în mare parte acest sistem, folosind oale pe care le goleau în haznale. Urina era achiziționată prin plătirea taxei, iar întreprinzătorii o utilizau în diverse procese chimice: tăbăcirea pieilor și blănurilor, spălarea rufelor(datorită amoniacului), albirea togilor din lână. Istoricul Suetonius ne spune că fiul lui Vespasian, Titus, s-a arătat nemulțumit de natura taxei. Tatăl său a luat o monedă din aur și l-a întrebat dacă are miros, dacă se simte ofensat de mirosul monedei (sciscitans num odore offenderetur). Când Titus a spus că ”Nu”, împăratul Vespasian a răspuns ”Și totuși vine de la urină” („Atqui ex lotio est“), deci ”Pecunia non olet”, adică ”Banii nu au miros”, chiar dacă au o origine neplăcută. Datorită faptului că Vespasian a dispus construirea de sute de toatele publice în Roma din motive de igienă, dar și după cum am văzut și financiare, un sinonim pentru toaletă publică este în Franţa vespasiennes, în Italia (vespasiani) sau în România (vespasiene).     ”Banii nu au miros” sau mai bine-zis (“Pecunia non olet”) este o expresie ce provine din vremea împăratului Vespasian                                                                                                                         Documentarul îl puteți urmări integral accesând linkul lui Mitică de mai jos                                                                                                                                               https://latimp.eu/titus-flavius-vespasianus-imparatul-fondator-al-dinastiei-flaviilor-documentar-in-romana/          

  Charles Darwin a fost un om de stiinta britanic care a pus bazele evolutionismului si teoriei selectiei naturale. Munca sa a schimbat radical modul în care omenirea s-a raportat la mediul înconjurator, teoriile sale fiind preluate si în economie, etica sau sociologie. Charles Robert Darwin s-a nascut pe 12 februarie 1809 într-o familie înstarita si influenta. Bunicul din partea mamei a fost un producator proeminent de portelanuri, în timp ce bunicul patern a fost unul dintre cei mai influenti intelectuali din Anglia secolului al XVIII-lea.                                                                                                               Geniul lui Darwin, care a reusit sa explice de o maniera cât se poate de simpla originea speciilor, a trecut neobservat în tineretea sa. Robert, tatal savantului, obisnuia sa-i spuna ca este „rusinea familiei”. De profesie medic, Robert l-a trimis pe Darwin sa studieze tot medicina la Universitatea Edinburgh. Când Charles a decis sa se mute la teologie, la Cambridge, tatal sau ar fi rabufnit. ”Nu îti pasa de nimic altceva în afara de a trage cu arme, câini si a prinde sobolani. Te vei face de rusine, pe tine si pe întreaga ta familie”, i-ar fi spus Robert fiului sau, înainte ca acesta sa plece, în 1831, într-o expeditie stiintifica de cinci ani la bordul navei HMS Beagle. Expeditia avea sa-i deschida ochii, iar observatiile pe care avea sa le faca urmau sa se concretizeze într-o teorie care avea sa-i asigure un loc în istorie. Voiajul si raul de mare În acea epoca, majoritatea europenilor credeau ca lumea a fost facuta de Dumnezeu în sapte zile, asa cum este descris în Biblie. În timpul voiajului pe mare, Darwin a citit ”Pincipiile geologiei” de Lyell, carte care sugera ca fosilele gasite în roci reprezentau dovezi ale faptului ca au existat animale care au trait pe pamânt în urma cu mii sau chiar milioane de ani. Argumentul a fost întarit în mintea lui Darwin de diversitatea de fauna si de caracteristici geologice pe care le-a observat în timpul calatoriei sale. O alta schimbare s-a produs si în momentul în care a ajuns în insulele Galapagos, situate la 500 de mile de coasta Americii de Sud. Darwin a observat ca pe fiecare insula traia o anumita specie de cinteza, înrudita cu cele de pe alte insule, dar în acelasi timp diferita.                                                                                Documentarul biografic Charles Darwin îl găsiți pe linkul de mai jos                                                                                                                                                    https://latimp.eu/charles-darwin-originea-speciilor-documentar-biografic-tradus-in-romana/              

    Colonelul Muammar Abu Minyar al-Gaddafi este cel mai bine cunoscut ca liderul de facto al Libiei din 1969 până la moartea sa în 2011.   Deși Gaddafi nu a avut un titlu oficial și nu a deținut o funcție publică din 1977, i s-au acordat titlurile onorifice „Ghidul Marii Revoluții din 1 Septembrie a Jamahiriya Arabă Libiană a Poporului Socialist” sau „Liderul și Ghidul Revoluției Fraților” în guvern. declarații și presa oficială libiană.   Tinereţe   Gaddafi a fost cel mai mic copil născut într-o familie de țărani și a crescut în regiunea deșertică Sirte. A primit o educație primară religioasă tradițională și a urmat școala pregătitoare Sebha din Fezzan din 1956 până în 1961. Gaddafi și un mic grup de prieteni pe care i-a întâlnit în această școală au format conducerea centrală a unui grup revoluționar militant care în cele din urmă avea să preia controlul țării. la sfârşitul anilor 1960. Inspirația lui Gaddafi a fost Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului vecin , care a urcat la președinție făcând apel la unitatea arabă. În 1961, Gaddafi a fost expulzat din Sebha pentru activismul său politic.   Gaddafi a studiat dreptul la Universitatea din Libia, absolvind cu note mari. Apoi a intrat la Academia Militară din Benghazi în 1963, unde el și câțiva dintre colegii săi militanți au organizat un grup secret dedicat răsturnării monarhiei pro-occidentale libiene. După ce a absolvit în 1965, a fost trimis în Marea Britanie pentru pregătire continuă la Colegiul de Stat Major al Armatei Britanice, acum Colegiul de Comandă și Stat Major al Serviciilor Comunale. S-a întors în 1966 ca ofițer comis în Corpul de semnalizare.   Lovitură de stat militară   La 1 septembrie 1969, un mic grup de ofițeri militari conduși de Gaddafi a dat o lovitură de stat fără sânge împotriva regelui Idris I, în timp ce acesta se afla în Kammena Vourla, o zonă din Grecia, pentru tratament medical. Nepotul său, prințul moștenitor Hasan as-Senussi, urma să devină rege pe 2 septembrie, când avea să intre în vigoare abdicarea regelui Idris din 4 august. Înainte de sfârșitul zilei, monarhia a fost abolită, iar Republica Arabă Libiană a fost proclamată, prințul moștenitor fiind plasat în arest la domiciliu.   Spre deosebire de alți revoluționari militari, Gaddafi nu s-a promovat la gradul de general la preluarea puterii, ci mai degrabă a acceptat o promovare ceremonială de la căpitan la colonel, grad la care a rămas de-a lungul vieții de atunci. Deși este în dezacord cu clasamentul militar occidental pentru un colonel care să conducă o țară și să servească drept comandant-șef al armatei acesteia, în propriile cuvinte ale lui Gaddafi, societatea utopică a Libiei este „condusă de oameni”, așa că nu are nevoie de un titlu mai grandios sau grad militar suprem. Decizia lui Gaddafi de a rămâne colonel nu este un concept nou în rândul liderilor militari de lovitură; Gamal Abdel Nasser a rămas colonel după ce a preluat puterea în Egipt, iar Jerry Rawlings, președintele Ghanei, nu deținea niciun grad militar mai mare decât locotenent de zbor. În același mod, Republica El Salvador a fost condusă de locotenent-colonelul Oscar Osorio (1950-1956), locotenent-colonelul José María Lemus (1956-1960) și locotenent-colonelul Julio Adalberto Rivera (1962-1967).   Socialismul islamic și panarabismul   Gaddafi și-a bazat noul regim pe un amestec de naționalism arab, aspecte ale statului bunăstării și ceea ce Gaddafi a numit „democrație directă, populară”. El a numit acest sistem „socialism islamic”, în timp ce a permis controlul privat asupra companiilor mici, guvernul le-a controlat pe cele mai mari. Au fost puse accentul pe bunăstarea, „eliberarea” și educația. De asemenea, a impus un sistem de morală islamică, interzicând alcoolul și jocurile de noroc. Gaddafi și-a conturat filosofia politică în Cartea sa verde, publicată în trei volume între 1975 și 1979, pentru a consolida idealurile acestui stat socialist-islamic. În practică, însă, sistemul politic al Libiei este considerat a fi ceva mai puțin idealist și, din când în când, Gaddafi a răspuns opoziției interne și externe cu violență.   Comitetele sale revoluționare au cerut asasinarea dizidenților libieni care trăiesc în străinătate în aprilie 1980, cu echipe de lovituri libiene trimise în străinătate pentru a-i ucide. Pe 26 aprilie, Gaddafi a stabilit ca termen de 11 iunie ca dizidenții să se întoarcă acasă sau să fie „în mâinile comitetelor revoluționare”. Nouă libieni au fost uciși în acea perioadă, cinci dintre ei în Italia.                                                                                              Documentarul despre viața tumultoasă si chiar impresionantă a celui care a fost dictatorul Libiei                                                                     îl puteți urmări accesând linkul de mai jos                                                                                                                                                                                                https://latimp.eu/gaddafi-dictatorul-libiei-extrem-de-controversat/            

  Leonidas şi-a început instruirea militară dură în cadrul sistemului Agoge pentru a deveni o maşină de ucis. Antrenamentul era aşa conceput pentru a-i disciplina, instrui şi a le dezvolta tenacitatea fizică a băieţilor spartani. Leonidas, ca şi mulţi alţi băieţi spartani, locuiau în cazărmi comune şi erau hrăniţi strict cu cantităţi necesare de alimente, nici pentru a fi înfometaţi, nici sătui. Băieţii învăţau să se bată, să fure pe ascuns, să-şi obţină hrana, dar totodată erau învăţaţi să scrie, să citească, să cânte şi să danseze. Erau pedepsiţi sever dacă nu vorbeau laconic (pe scurt) . Erau biciuiţi frecvent la vârste fragede pentru a se obişnui cu durerea şi pentru a fi căliţi în lupte. Nu erau lăsaţi să vorbească mult, să se plângă, să critice. Orice spartan trebuia să îndeplinească trei stagii pe parcursul instruirii: paides (de la 7 la 17 ani), paidiskoi (de la 17 la 19 ani) şi hebontes (de la 20 la 29 de ani). Băieţii trăiau în grupuri-agelai sub coordonarea unui bătrân şi erau încurajaţi să aibă loialitate crescută faţă de Syssitia (masă comună).                                                                                                             300 - Leonidas și Bătălia de la Termopile îl puteți urmări accesând linkul de mai jos                                                                                                                                                                                    https://latimp.eu/leonidas-si-cei-300-de-spartani-documentar-tradus-in-romana/          

  Unitatea 731 a devenit, în cele din urmă, o pepinieră de asamblare pentru bolile armate care, dacă ar fi fost desfășurate pe deplin, ar fi putut ucide toată planeta, cel mai probabil. Tot acest „progres” a fost, desigur, construit pe suferința deținuților, care au fost ținuți ca subiecți de testare, în incubatoare de boli, până când Unitatea 731 a fost închisă, la sfârșitul războiului. Yoshimura Hisato, un fiziolog repartizat la Unitatea 731, pare să fi avut un interes deosebit pentru hipotermie. Ca parte a studiului asupra leziunilor membrelor, Hisato obișnuia să scufunde membrele captivilor într-o cadă cu apă plină cu gheață până când acestea înghețau cu totul. Hisato încerca apoi diferite metode de încălzire rapidă. Uneori, făcea acest lucru stropind membrul cu apă fierbinte, uneori ținându-l aproape de un foc deschis, iar alteori lăsând subiectul netratat peste noapte pentru a vedea cât timp durează până moare.                                                                                        Pentru a viziona documentarul puteți accesa linkul de mai jos                                                                                                                                                                                   https://latimp.eu/unitatea-militara-japoneza-731-si-generalul-shiro-ishii/