Carti politiste nesortate pe categorii de autor

CAPITOLUL VII   O casă de piatră acoperită cu olane, în faţa debarcaderului – vechea cazarmă turcească – fusese transformată de un ofiţer gospodar în Cercul Marinei Române. Câteva camere serveau de locuinţe ofiţerilor burlaci. Într-o sală mare era instalată popota, înzestrată c-un biliard de ocazie, monumental dar şchiop; o pianină dezacordată; câteva reviste ilustrate; un joc de şah şi altul de table – jocul de cărţi nu era permis decât în zile mari, la balurile care aveau loc de câteva ori pe an. Numai câteodată se aşternea pe postavul biliardului o muşama împărţită în careuri numerotate. O ruletă în miniatură se învârtea zbârnâind în palpitaţia unor jucători savanţi, care voiau să-şi verifice combinaţiile unui calcul de probabilităţi. În căutarea unei reţete matematice, cei mai mulţi visau câştiguri fabuloase, chinuiţi veşnic de mirajul ruletei de la Monte-Carlo. În grădiniţa din faţă, în mijlocul unui careu de flori anemice, între două arhaice tunuri reformate, un catarg înalt şi putred se menţinea încă falnic, sprijinit într-o armătură de cercuri de fier şi frânghii de sârmă. Tradiţia se respecta cu sfinţenie. De la răsăritul soarelui până la ora asfinţitului, culorile româneşti fluturau în vârful catargului. Tot în locul acela se înălţase altădată steagul cu pajura marei împărăţii Ruseşti, care înlocuise pe vremuri flamura roşie cu semiluna albă a Sublimei Porţi. „Trebuie să ne afirmăm prestigiul şi suveranitatea noastră aci la gurile acestui fluviu internaţional...”, cică spusese dârz un mare bărbat de stat român, cu prilejul conflictului avut cu ruşii, când s-a tras un obuz în vaporul Olga, care intrase în port, nesocotind carantina românească. Şi vorbele rostite odinioară se repetau de atunci în toate ocaziile solemne şi de câte ori se înteţea zâzania între autorităţile care se ciocneau adesea în conflicte de atribuţii. Balul Crucii Roşii, dat la Cercul Marinei, era un eveniment anual. Faima lui trecea de limitele Deltei. Venea lume multă din Galaţi şi Brăila. Surprizele de cotilion se comandau direct la Bucureşti. Cât despre muzica militară şi ofiţerimea garnizoanei Tulcea, erau oarecum obligate să ia parte, cu toate că existau unele fricţiuni între cele două garnizoane vecine. În Sulina, unica garnizoană de marină, nu exista nici un ofiţer de uscat. Şi când se întâmpla vreunul în trecere, pleca repede, scandalizat de lipsa disciplinei. Marinarii umblau ca la ei acasă. Înlocuiseră săbiile cu bastoane, tunicile cu sacouri descheiate, şi cizmele cu pantofi albi de tenis. Împunsăturile dintre cele două elemente ale armatei nu ajungeau să destrame legătura de solidaritate şi spiritul de corp, pentru un sprijin reciproc între forţele de apă şi cele de uscat. Din cauza relaţiilor delicate cu personalul Comisiei Europene, balurile din Sulina căpătau oarecum un caracter oficial, respectându-se un anumit protocol diplomatic. Se cereau calităţi de atenţie şi tact ca să împaci pe toată lumea, căci după o veche tradiţie democratică, trebuiau invitaţi şi agenţii caselor de comerţ din port, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Era nevoie de o femee distinsă şi abilă, care ştia să primească, să facă onorurile casei. Comandantul Bazei Navale de la gura Dunărei, om instruit şi manierat, foarte ocupat cu partea tehnică a meseriei, având şi mania invenţiilor – lucra la o torpilă ce trebuia să-l aducă glorie şi bani – trecuse frânele în mâna soţiei sale. O mână fermă, făcută anume parcă să conducă un regat, se mulţumea să guverneze cu tact şi energie o mică garnizoană. D-na comandor Otilia Latiş, care se oprise la limita de vârstă (40 de ani), fără să mai avanseze deloc, se ţinea bine. Dacă talia n-ar fi trădat-o, rămânea aceeaşi femee frumoasă cu bucle negre, cu ochii şi dinţii sclipitori. Pentru că avea pronunţate dispoziţii de rotunzime, ofiţerii o porecliseră: Turela comandantului. Cronica locală de provincie îi menţinea o bună reputaţie, şi pentru că de la o vreme o pasiona numai amorul altora, patrona, fără interes personal, tot comerţul secret şi sentimental din cercul ei dirijat cu artă, după un protocol desăvârşit. „Une femme de tête”, i se zicea cu admiraţie în lumea bună. Sub ochiul ei vigilent, urmau de o săptămână pregătirile la Cercul Marinei. Tot localul era pavoazat cu steguleţe adunate de la vapoarele din port. Trei bărci cu ramuri de stejar fuseseră aduse din pădurea de la Letea. O echipă de marinari împletea ghirlande de frunze, o altă echipă îşi tocise pantalonii frecând în genunchi podelele salonului cu ceară de lustruit. Portul era în plină sărbătoare. La sfârşitul campaniei de instrucţie toate unităţile navale se concentrau la gura Dunărei, în vederea manevrelor şi a inspecţiei generale. Lumea se agita pe cheiuri. Marinarii cu gulerele albastre, umpleau cârciumile şi cafenelele. Ofiţerii familişti, sub ochii încruntaţi ai vameşilor, cutreierau prăvăliile şi se aprovizionau, tocmind mărfuri aduse fără vamă. Ofiţeraşii proaspeţi, hoinăreau în cârduri prin mahala, cu ochii pe la ferestrele care păstrau încă zăbrele de fier, pentru liniştea şi siguranţa înţelepţilor orientali. Când apăru la catargul vasului comandant, înainte de apusul soarelui, prima flamură de semnalizare, toţi aşteptau transmiterea ordinelor de serviciu sau de manevră, dar se anunţă spre executare la vasele militare din port un ordin neaşteptat: „Toţi ofiţerii, afară de cei de cart, vor fi prezenţi la serata ce are loc la ora 9, la Cercul Marinei”. Veseli, gălăgioşi, ofiţerii tineri se înghesuiau prin cabinele strâmte; se ferchezuiau în faţa oglinzilor; se ciondăneau de la săpunuri, brice, jileturi şi pudră. (Simţul de proprietate pe bord scade simţitor între indivizii care trăiesc de-a valma, într-un spaţiu restrâns, după forme sociale apropiate de comunism). Plictisiţi, sceptici, ofiţerii bătrâni îşi arătau, după obicei, nemulţumirea, bombănind pe înfundate: „Poftim... serată... bal cazon... obligator... de asta ne arde nouă!” — În armată şi petrecerea e din ordin, zise c-o acră ironie doctorul Barbă Roşie, aruncând enervat zarurile în cutia jocului de table. — Lasă, doctore, mergi cu mine la bal, doar faci parte din marea familie militară, îi vorbi căpitanul Mincu, resemnat şi filozof. — Bine, dar ce să fac eu acolo? N-am dansat în viaţa mea. — Nu-i nimic, parcă eu am dansat... şi doar în şcoala militară am avut profesor de dans, care ne punea note. Fiind obligat să merg la baluri, am făcut şcoala lumei, am învăţat să observ. Salonul e ca şi scena. Dacă ai spirit de observaţie, şi ochiul format, petreci ca şi la teatru. Căci în fond balul nu-i decât un teatru erotic, pe care ni-l prezintă viaţa socială. Dansurile primitive, baletul sălbaticilor ca şi dansurile moderne cu gesturile, mişcările în ritmul muzicii, îmbrăţişarea în văzul public, frecarea trupurilor dau aceeaşi iluzie teatrală, nu sunt decât elementele unei piese erotice. Iar toaletele de gală, rujul şi fardurile, care azi rectifică natura, nu fac decât să înlocuiască tatuajul strămoşilor noştri. Numai forma se schimbă, fondul e veşnic acelaşi. Crede-mă că n-ai să regreţi. Balurile de aci sunt interesante şi originale. Le cunosc bine, am trăit atâţia ani în acest minuscul lupanar cosmopolit. Cercul Marinei, pus în legătură cu dinamul crucişătorului, era feeric luminat. În grădiniţa din faţă străluceau pomii, subit înfloriţi de mulţimea lampioanelor multicolore. Sub ochiul comandantei de garnizoană, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, un stol zglobiu de ofiţeraşi spilcuiţi, pudraţi şi înmănuşaţi, se agita la intrare, conducând cu graţie lumea spre biroul furierilor, transformat cu stângăcie în cameră de toaletă. Parasca, o rusoaică îmbujorată, fata de la Hotelul Internaţional, angajată special, făcea pe garderobiera, ajutată de-o cameristă, baba Marghioala, spălătoreasa Marinei. Invitaţii veneau pe rând, după categorii: funcţionarii, comerţul, diplomaţii şi la urmă Comisia Europeană. Cel dintâi, ca de obicei, apăru conul Tudorache vameşul, în ţinută de ceremonie, solemn, într-o redingotă înverzită, lungă până la genunchi, răspândind o aromă puternică de naftalină. Leoaica, într-o rochie bogată de tafta taupe, avea cerceii şi broşa la fel, montate cu pietre antice de topaz. — Bravo, şefule! ca totdeauna, eşti primul reprezentant al autorităţilor româneşti, îl întâmpină un căpitan hazliu. — Vai de mine, domnule căpitan, mai e vorbă... aici nu-i chestie de petrecere... e o datorie de onoare, naţională, pot zice. Ca bun român, trebuie să fiu prezent, ca la un ordin de serviciu. Doar Marina Regală Româna ne mai ridică prestigiul şi ne afirmă suzeranitatea aici între străini, în oraşul ista cos-mo-to-lit – aici şeful se încurca regulat, de câte ori pronunţa cuvântul cosmopolit. Din lumea comerţului sosi devreme domnul Kohen, într-un smoching strâmt, rămas din tinereţe de când nu i se dezvoltase încă pântecele. D-na Blanşa Kohen, sub povara unei mari cantităţi de bijuterii, într-o rochie de mătase azurie, îşi expunea decoltajul unui piept foarte bogat. Pe carnea albă şi grasă străluceau boabele unui colier de perle. Pe fiecare deget, câte două, trei inele montate cu briliante, rubinuri şi smaralde. Kohen ajunsese celebru cu ocazia unei călătorii a Regelui Carol I pe Dunăre. Primarul, pe debarcader, îl prezentase ca procurist, iar Kohen se grăbi să adauge şi titlul de agent principal la Loteria Regală Română. „Eu nu joc niciodată la loterie, nici chiar la cea regală” – i-a spus Regele, cu finul lui surâs. Lumea a făcut haz de întâmplarea asta, şi a scornit vorba că agentul ar fi încercat să-i vândă Regelui un bilet de loterie, asigurându-l că-i dă un număr câştigător. — Bine, se poate să nu aduceţi domnişoarele la serata noastră?... nişte fete aşa de drăguţe şi talentate.... începu să reproşeze comandanta. — Scuzaţi, madam, răspunse foarte jenat domnul Kohen, e drept că aici se petrece aşa de frumos şi fără speze... dar vedeţi, fetele mele sunt deja culturale, muzicale şi picturoase, dar prea copile încă... s-ar putea cine ştie cum să capete papietaţie între atâţia domni ofiţeri tineri, frumoşi şi... ştiţi, e mai bine cu puţină prudenţă... fără supărare... şi domnul Kohen se pierdu în scuze şi complimente. Dansul începuse, când amiralul cu statul său major îşi făcu apariţia. Perechile s-au oprit brusc în mijlocul sălii. Ofiţerii au făcut front şi lumea civilă s-a înclinat cu respect. Bărbaţii, solemni în haine negre, se frângeau în două pe cât le permitea coloana vertebrală. Femeile, în toalete bogate, cu braţele şi umerii goi, se aplecau în reverenţe graţioase. Amiralul, grav, marţial, c-o venerabilă barbă albă răsfirată pe piept până la placa decoraţiilor, traversă ceremonios salonul, ca la o inspecţie generală. După câteva strângeri de mână, se aşeză în fundul sălii, în mijlocul notabilităţilor. Şi dansul reîncepu. Înăuntru căldura era apăsătoare. Gulerele, înţepenite de scrobeală, începură să se moaie. În atmosfera sălii de bal plutea un miros înţepător, care se suia la cap; amestec de parfumuri tari, sudoare şi naftalină. O parte din lume ieşea în grădiniţa din faţă, ea să respire aerul curat şi rece care adia dinspre mare. Cu toată scânteierea lampioanelor printre crengile pomilor, rămânea prin boschete destulă umbră, colţuri tăinuite pentru perechile care căutau locuri ascunse, ferite de lumină. Doctorul şi Mincu nu dansau, nu se amestecau în lumea balului; sprijineau cu spatele uşile salonului, observau, comentau şi criticau pe şoptite. Şi când simţeau nevoia unei reflecţii mai tari, ieşeau în grădină, la răcoare, continuând discuţia liberi, în gura mare. — Ce bogată menajerie, zise pedant doctorul. — Ce variate specii de mamifere... — Un adevărat ghiveci internaţional, adăugă Mincu. — Unde mai poţi găsi într-un spaţiu aşa de restrâns, un asemenea amalgam? Ce bizar amestec de rase, tipuri, limbi şi trepte sociale. O parodie de bal diplomatic. Oamenii oficiali şi gravi, cu masca zâmbetului fals pe buze, dau mâna cu aventurierii şi escrocii, barcagii de ieri, milionarii de azi. Toată lumea asta are pentru noi dispreţ şi teamă ca faţă de nişte ocupanţi cuceritori. Suntem doar în poarta orientului. În punctul terminus al Dunărei, la răscrucea căilor mondiale de comerţ, se întâlnesc toate neamurile; o mahala a Levantului. Şi doctorul sfârşi declamând cu patos: „Oraş de vânzare!! Nu-ţi lipseşte decât un cumpărători...” a zis Iugurta părăsind Roma. Era târziu şi Americanul cu fata lui nu apăruseră încă. Lumea aştepta cu nerăbdare să-i vadă. Era cel mai de senzaţie număr din programul seratei. Felurite şoapte începură să circule prin colţuri. „Vine ori nu vine Americanul?” Amfitrioana era îngrijorată. I se încurcau planurile. Enervată, pierzându-şi răbdarea, făcu un semn discret către consulul elen. Intervenţia avu efect. După câteva minute consulul, la braţ cu Evantia, apăru în cadrul uşei. În urmă, se ivi Americanul cu Penelopa. Apariţia lor făcu senzaţie în sală. Evantia, graţioasă, era îmbrăcată cu mult gust, într-o rochie simplă de mătase roşie, armonizând de minune cu pielea mată de culoarea coajei de castană. Tatăl ei în haine cenuşii. „Te pomeneşti că n-are haine negre!” zise unul în glumă. „Are haz... se poate? Un om ca el, întors din America, să nu aibă haine negre?” — Dar aşa sunt americanii, originali; dinadins nu vor să respecte nici o etichetă, nici o ceremonie, zise un ofiţer voiajat. — Când ne-a primit, la un congres, preşedintele Republicei, în saloanele de la Casa Albă, erau toţi în haine de turişti. Americanului, după prezentări şi plecăciuni, i se făcu loc în cercul protipendadei, între amiral şi rezidentul Comisiei Europene. Toţi ochii urmăreau cu admiraţie mişcările Evantiei. Dansa parcă plutind în aer. Un fel de candoare îi împodobea fiecare gest. Bărbaţii o sorbeau din ochi, proclamând-o, în unanimitate,Regina balului. Femeile, făcând ochii mici, o măsurau c-o ascuţită curiozitate, mascându-şi gelozia prin aprecieri, spuse cu jumătate de glas. „Vai ce drăguţă!” zise una. „E adorabilă... ce picantă e negresa...” zise alta. „Ce-o fi având drăcoaica asta neagră de se ţin toţi bărbaţii după ea?” întrebă o doamnă serioasă ascunsă după un evantai enorm. „Şi fetelor corecte nimeni nu le face curte”, zise înţepat o matroană vânătă de pudră şi de mânie. În pauză, când muzica încetase, în mijlocul unui grup, Evantia în roşu, îmbătătoare, radia un farmec femeesc care făcea pe toţi bărbaţii să graviteze în sfera ei de atracţie, ca nişte sateliţi. Ofiţerii, în alb, o asediaseră. Civilii, în negru, o contemplau resemnaţi. — O floare de mac într-un buchet de crini! zise romanţios şi sarcastic doctorul Lascu, privind grupul cu ochii lui de miop pe jumătate închişi. — O plantă nobilă, exotică, adaogă Mincu, admirând trupul graţios al fetei. — Încântător amestec de eleganţă, gingăşie şi vibrantă vitalitate... un produs de o specie rară, şi doctorul o examina ca pe o varietate ciudată prinsă în lentilele unui microscop. În salon se auzeau toate limbile, dar franceza, ca limbă diplomatică, predomina, vorbită cu diverse accente orientale. O brunetă coaptă, văduva unui agent de vapoare, Evredichi Saris, c-o ţinută marţială, păstrând încă urme de frumuseţe, traversă de câteva ori salonul, schimbându-şi mereu locul, pozând pentru a fi în bătaia ochilor Americanului. I-a pus gând rău! şopteau două prietene, urmărindu-i manevra. „Uite ce ocheade îi trage!... fără pic de ruşine... la vârsta ei... şi-a pus ochii pe el... îi aţine calea, că doar l-o încurca... să-şi facă şi ea o situaţie...” În dreptul unei ferestre dinspre stradă, unde mulţimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam, consulul elin dicta grav ceva unui tânăr, care lua note pe un carnet. Jak Măgură, un imberb deşirat, într-un sacou verzui, c-o bogată coamă de păr roşu, artistic zburlit, era reporter la o gazetă din Brăila şi corespondentul unui ziar de tiraj din Capitală. Venise anume să ia un interviu, date biografice şi fotografia Americanului. „Colega!... colega!...” se auzi dintr-un grup de ofiţeri, o voce ascuţită de femee. Şi o persoană în negru, de sex nedefinit la prima vedere, se desprinse din grup. Domnişoara Pampi Fotis, excentrică, nedescifrabilă, făcea o stranie impresie. Băiat sau fată? Te întrebai privind-o cu atenţie de la brâu în sus. Cap masculin, ten mat, tunsă a la garçonne; în sacou de catifea de o croială băieţească, fără sân şi fără şolduri, cu mâinile în fundul buzunarelor, cu ţigara în colţul gurii, scoţând fumul pe nări, părea un licean ştrengar. I se zicea Palicarachi în cercul ofiţerilor, în care flirta fără să aibă în special vreo preferinţă. Gurile rele şopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. Complet emancipată, ea nu se sinchisea de opinia publică. Levantină poliglotă, vorbea şi scria şase limbi. Născută în capitala Turciei, făcea ziaristică în Grecia şi trăia mai mult la rude, prin porturile româneşti de la Dunăre. Pregătea pentru o revistă din Atena o bogată monografie asupra coloniilor elene din România. La bal venise în exerciţiul funcţiunii, înarmată cu blocnotes şi stilou, să culeagă impresii şi informaţii asupra Americanului întors, după 40 de ani, în sânul coloniei elene de la gura Dunărei. * Persoanele marcante, serioase, pentru care dansul nu mai avea nici o atracţie, ieşiră la răcoare într-un boschet de liliac. Comandanta, căreia nimic nu-i scăpa din vedere, făcu semn unui marinar stângaci, în mănuşi albe de aţă. După câteva minute fu adus căzănelul argintat cu sticlele de şampanie, puse la frapat. Grupul format în jurul americanului se mărea pe nesimţite. Avocatul Zalău, poreclit Dulău, un tânăr deputat de Tulcea, în picioare în faţa amiralului, vorbea cu patos: — Delta d-lor e o Californie neexploatată. ...bogăţii în stare latentă... trebuie puse în valoare, cu orice preţ”... Cei care şedeau pe de lături şi nu îndrăzneau să se apropie, îşi lungeau numai gâtul, prinzând cu urechile ciulite silabele care cădeau ca nişte perle pe coarde de aur, într-o muzică divina. Inginerul rezident asculta zâmbind cu ironie. Amiralul zise cu gravitate: „navigaţia pe canal ar fi compromisă prin secarea Deltei”. Inspectorul pescăriilor expuse pedant teoria cu geneza Deltei. Fund de mare care nu poate fi utilizat decât pentru pescărie. Secarea este o utopie a dovedit doctorul Antipa. Deputatul, economist, susţinea că-i cel mai fertil teren şi nu-i trebuie decât capital străin ca să ajungă grânarul Europei. Deşi părerile erau împărţite, toţi se întâlneau la aceeaşi idee fixă. „Capital, capital străin să ne fecondeze.... trebuie să fim fecondaţi şi... nu vin d-lor... nu vor să vie... de ce nu vin capitaliştii să ne fecondeze? Ce-i de făcut?” Şi unii se încruntau privind cu-n fel de necaz la Americanul care tăcea chitic. Încercase el să zâmbească, dar nu reuşise. * Muzica rări tactul, până se opri obosită. În pauză, un căpitan de marină, întârziat, se ivi în uşă şoptind unui camarad: — Ti! ce odor di femina – şi nările începură a-i vibra nervos. Apariţia lui făcu senzaţie în sală. Elegant, mlădios, statură puternică, umeri laţi şi talia fină. Profil de medalie. Nasul acvilin. Părul castaniu, buclat şi pomădat. Şi el, c-o lenevie graţioasă, cu gesturi studiate, făcu doi paşi, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. Ochiul scânteietor, privire sigură şi fără greş. Un vultur care-şi alege prada planând deasupra unui stol de vrăbii. Buzele fine, care schiţau o umbră de ironie, deodată se distinseră într-un surâs dulce, voluptuos, şi privirea-i ascuţită se topi într-o lucire catifelată – descoperise o veche cunoştinţă. Se îndoi într-un salut ceremonios. Câţiva paşi legănaţi şi, ca un seducător gentilom de altă dată, îşi curbă talia depunând cu respect un lungă sărut pe mâna fină ce i se oferea c-o graţie molatică. Şi doamna, flatată în tulburarea ei c-a fost aleasa dintre toate, vorbea îmbujorându-se, cu şoapte întretăiate de jumătăţi de suspine. Doctore, vino în salon, şopti Mincu, ai să vezi un tip interesant: Angelo Deliu. Cuceritorul. Unicul exemplar pe care-l posedă marina noastră. Şi cei doi prieteni se aşezară pe o banchetă lângă uşă, ca să urmărească manevrele de explorare ale căpitanului poreclit de camarazi: „Marchizul de Priola”. — Deliu este tipul amantului de profesie, veritabilul seducător, l'home à femmes, începu Mincu. Femeile îl admiră, îşi pierd minţile. Camarazii îl invidiază. Bărbaţii însuraţi se tem de el şi evită să-l recomande nevestelor. E un om periculos. M-am întrebat adesea ce calităţi deosebite are omul acesta? Care-i secretul artei lui? Prin ce se deosebeşte de toţi ceilalţi? E adevărat că orice mişcare a lui e studiată, mersul, îmbrăcămintea, vorba, totul atrage şi fascinează. — Cunosc tipul... un abil actor de melodramă. — Da! însă un desăvârşit artist. Arta lui cucereşte. — Cred, zise doctorul, că pe cuceritorul de profesie nu-l face croiala hainei şi nici un artificiu de calcul. Asta nu se învaţă. Se nasc unii c-un fel de graţie animală. Numai înfăţişarea lor ademeneşte ochii femeilor. — Dacă ai cunoaşte, continuă Mincu, viaţa şi aventurile lui Deliu ţi-ai rectifica teoriile. Toată preocuparea, întreaga lui forţă vitală nu-l îndreaptă decât într-o singură direcţie. Nici o altă ţintă nu are în viaţă – o pasiune de colecţionar. Nimic altceva în lume nu-l interesează. Şi e un om fin, inteligent şi curajos. E gata să-şi rişte viaţa pentru o bonă durdulie ca şi pentru o prinţesă de sânge. În faţa femeii pe care o doreşte, nici un scrupul, nici o piedică. Trebuie să-şi ajungă scopul cu orice preţ; înfruntă orice primejdie. Nu există datorie, onoare, carieră, morală. Nimic sfânt. Complet liber. Tot ceea ce pe alţii îi reţine, îi face prizonierii conştiinţei, pentru el nu sunt decât prejudecăţi. Fără să se poată fixa, încearcă, schimbă, continuă şi nimeni nu-i poate rezista. Interesant e că tocmai prestigiul unei proaste reputaţii în societate îi înlesneşte reclama şi succesul. Se ştie doar că lumea dispreţuieşte pe femeea care schimbă bărbaţii şi admiră pe bărbatul care cucereşte cât mai multe femei. Doctorul, care ascultase gânditor, plecând de la o veche teorie ajunse iarăşi la undele sufleteşti, o ipoteză care îl chinuia de câţiva ani. — Desigur, zise ele, cea mai mare calitate a cuceritorului e îndrăzneala, persistenţa, voinţa. Căci în fond aci e o luptă. Unul cucereşte, învinge în paguba altora. Sunt suflete pradă. Sunt oameni de acţiune şi oameni de gândire. Calităţile de cucerire, arta, se datoresc unui instinct. Cuceritorul, mai mult decât alţii, simte, primeşte şi emană, ca prin nişte antene, fluidul, undele sufleteşti asemănătoare cu cele electrice. Noua ipoteză, oricât de îndrăzneaţă, mi se pare foarte aproape de adevăr. Se va impune în curând, va domina ştiinţa sufletului limpezind toate fenomenele ce ne par aşa de stranii, cum e telepatia, sugestia, simpatia şi antipatia. * Toată noaptea Neagu a stat pironit într-un colţ, îmbufnat, absent. Nu vedea din toată sala plină decât pe Evantia. Ochii femeilor se opreau instinctiv asupri lui. Înfăţişarea-i tinerească atrăsese atenţia multora şi unele chiar manevraseră pentru a se apropia de el, dar aspra şi mândra lui indiferenţă le ţinea la distanţă. Deşi în fond era măgulit de curiozitatea pe care o deştepta, păstra aceeaşi atitudine rezervată care atrage şi intrigă mai pe toate femeile. Lumea îl acuză că-i place să pozeze. Vrea să fie original, interesant, şi nu-i decât afectat. Neagu părea că priveşte distrat vârtejul perechilor dansând. Dar el nu urmărea decât o singură pereche. Nu vedea decât două fiinţe contopite într-una, care se legăna straniu în ceaţa luminoasă a sălii, în mişcări ritmate, muzicale. Neagu le spiona gesturile ca să le ghicească gândurile. Nu auzea şoaptele dar ochii pe jumătate închişi prindeau orice mişcare. Rochia Evantiei, în undularea ei, învăluia picioarele lui Deliu, care se lipeau nervoase de pulpele acelea rotunde şi elastice. Îi strângea talia cu atâta dibăcie încât o ducea pe sus, ca pe o pradă lipită la sân. În braţele lui, supusă, nu putea să facă decât mişcările pe care voinţa lui le imprima în cadenţa orchestrei. Cu fruntea lipită de buclele ei negre el îi şoptea ceva la ureche. Şi ea, topită în voluptatea ameţelii, surâdea c-o uşoară cochetărie. Uneori ridica spre el ochii arzători de o candidă îndrăzneală. De câte ori treceau în zbor prin faţa lui Neagu, el încrunta fără voie sprâncenele. Şi dacă privirile se încrucişau, el întorcea ochii c-o indiferenţă afectată. Cum se poate, Neagule, la vârsta ta să faci tapiserie salonului, ca o fetiţă de la Sacré-Cœur? Şi un căpitan bătrân îi puse o mână grea pe umăr. Doctorul Barbă Roşie se apropie cu zâmbetul lui sarcastic: — Tinerii în genere fac profunda greşeală că sunt prea respectuoşi cu femeile. Ei se înşeală amar; ele vor să fie atacate cu toată îndrăzneala. O babă ca şi o fetiţă se bucură la fel când îi faci curte sau îi spui un compliment. Asta-i cea mai mare naivitate a tinereţii, de care nu-ţi dai seama decât în vârsta regretelor. Tinereţea dacă ar şti... bătrâneţea de-ar putea... ce profund adevăr cuprind aceste vorbe banale.... Căpitanul Mincu, atras ca de-un magnet, veni lângă Barbă Roşie, care privea lumea din sală, ca de obicei, c-un suveran dispreţ, de la o mare înălţime. — Nu ştiu cine, zise doctorul, a comparat balul c-un câmp de luptă. Două tabere. Bărbaţii însuraţi, preocupaţi de interese, şi femeile însetate de senzaţii noi, căutând o evadare, o fugă din realitate. Ei în negru, parca ar fi toţi în doliu, ele în alb, în roşu, în verde, în toate culorile, vii, ţipătoare. Şi ofiţeraşii aceştia, în alb ca nişte heruvimi fără aripi, pajii aceştia – dintre care mulţi miros a iodoform – după care femeile îşi pierd minţile, au prestigiu, sunt căutaţi, pentru că amintesc armurile şi broderiile de altă dată. Uite la bărbaţii însuraţi. Vulgari, posaci, îşi spionează nevestele cu coada ochiului. Şi uneori surâd acru. Acasă, de frică să nu le piardă, le ţin sub cheie. Şi aci în bal le lasă goale, libere în vederea atâtor ochi de hoţi care le pândesc gata să le fure. Să băgaţi de seamă la figurile soţilor în momentul plecării din bal. Cu ce cruzime bărbatul îşi scoală de pe scaun nevasta ca să o ducă acasă. Cu ce satisfacţie îşi afirmă el proprietatea. Şi ea cu ce regret în ochi îşi părăseşte pajul, care a încântat-o câteva ore, scoţând-o din plictiseala provinciei meschine în care vegetează. — Ia priveşte – vorbi Mincu – ce figură nenorocită face bietul Neagu, văzându-şi adorata în braţele lui Deliu. — Cine ar putea crede că apariţia acestui om aci în bal, poale stârni atâta admiraţie, invidie şi gelozie? Uite colo, în fund, lângă fereastră, vezi o femee brună, înaltă? — Nu-i urâtă, răspunse doctorul, fixând-o cu atenţie; are graţie, dar pare glacială; dacă aş sta mai mult lângă ea, sigur că aş căpăta un guturai. — Te înşeli, nu-i rece deloc, fierbe; e gata să facă explozie ca o torpilă, îi lipseşte numai amorsa. E nevasta unui fost pilot. Observă ce privire sumbră are. Îşi plânge dragostea pierdută. Deliu a abandonat-o, din ordin, fiind mutat la Galaţi. Uite, cu ce ochi asasini îl urmăreşte. E chinuită de o gelozie feroce. — Iubirea şi ura sunt două extreme care se ating, zise doctorul sentenţios. Dintre toate pasiunile, aceea care roade mai dureros existenţa omului e gelozia. În acelaşi timp eşti tiran şi sclav, îndată ce-i inoculat veninul geloziei. Ca o fiară rănită sta la pândă Penelopa, în fund, lângă fereastră. Intrase în sală odată cu Americanul. Fardată cu artă, într-o rochie neagră de tafta, c-o antică broşă în granate, îşi luase loc, în rândul doamnelor serioase. Rolul de protectoare ştia să-l joace, cu tact şi cu demnitate. Retrasă, înfiptă, privea aparte, cu ochii mici lumea strânsă acolo, care se agita ca un zumzet de albine. Ce meschine i se păreau balurile acestea cu pretenţii diplomatice! Şi închizând ochii pe jumătate, îi apăreau, ca pe-un ecran misterios, vedenii rămase în fundul minţei, din vremea copilăriei... „Ce bogăţii, ce splendoare era pe atunci la balurile de la ambasada rusa din Constantinopole!...” Şi cum visa pierdută în amintiri, Penelopa deodată tresări surprinsă. În cadrul uşei apăru figura lui Deliu. Nu-i venea să creadă. Ştia bine că el nu venise cu escadra în Sulina. „Când a sosit? Ce frumuseţe bărbătească!” Şi Penelopa înfiorată, cuprinsă de un fel de spaimă, simţea cum îi năvăleşte sângele la inimă. Îi venea nebunie. La asta nu se aşteptase niciodată. Să-l aibă în faţa ei şi să nu-i poată vorbi. Îi venea să se arunce de gâtul lui, să-l înăbuşe cu sărutări. Sta pe cărbuni. Dar nu se putea clinti din loc. Era osândită, paralizată; trebuia să rămână ţintuită acolo toată noaptea. Atâţia ochi o spionau. Deliu, cu recea lui mândrie, aruncă priviri în sală, fără s-o vadă. Sau se făcea că n-o vede. Asta-i teribil... Penelopei îi făcuse altădată plăcere reputaţia de cuceritor a lui Deliu. Era mândră, auzind de aventurile lui şi de femeile pe care le înhămase la carul lui de triumf. La început când fusese aleasă, ea simţise bucuria reuşitei la concurs. Dar după scurt timp ajunsese la accese de gelozie sălbatică. „Ce pereche potrivită!” şopti o doamnă de lângă ea, privind la Deliu, care dansa cu Evantia, în admiraţia tuturor. Strânşi, lipiţi, zburau într-un vârtej nebun. El, puternic, înalt, se înclina uşor, c-un fel de graţie în mişcări. Ea, delicată, mlădioasă, se atârna lipindu-se de el, cu respiraţia tăiată, cu ochii închişi. Privindu-i, Evantia simţea o durere fizică. De câteva ori îi fulgerase c-o privire încruntată, pe când trecuse prin faţa ei. El n-o văzuse. Sau se făcuse că n-o vede? Frântă în orgoliul ei, Penelopa simţea că-i vine ameţeală în atmosfera înăbuşitoare a sălii. * Plecase singură de la serala Cercului Marinei. Zdrobită, căzu pe pat, îşi băgă capul în perne, plângând cu sughiţuri. Nu putea dormi. Cum închidea ochii, o vedea pe Evantia în braţele lui Deliu. Imagina, halucinaţia asta o tortura. În febra în care se zbătea, îşi punea întrebări crude, la care îi era frică să răspundă. „Cum, să fie adevărat că el n-o mai iubeşte? a părăsit-o pentru totdeauna? S-a săturat de ea? a îmbătrânit?... S-a făcut urâtă şi el nu se mai uită la dânsa?... Adică un om ca el să-şi pună mintea cu un copil ca Evantia?” „Dar poate nu-i ceva serios; totuşi cum găseşte el o plăcere să sfâşie inima femeii care-l iubeşte cu patimă?” Şi deodată, îşi aduse aminte de o expresie citită într-un roman de senzaţie: fiară adorată. Aceste două cuvinte le repetă prelung, şuierător, într-un rânjet de furie înăbuşită. Întinsă, cu mâinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas până s-a luminat de ziuă. Nu mai putea sta în pat. Se sculă, îşi spălă ochii, şi se apropie tiptil de camera în care dormea fata. Stăpânindu-şi bătăile inimei, apăsă uşor pe clanţă, crăpând uşa puţin. Fata dormea fericită, cu surâsul ei inocent pe buze. Şi sânul ei tânăr, abia format, desgolit, se mişca în ritmul respiraţiei. Penelopa se simţi insultată de tinereţea fetei. Închise încet uşa la loc şi se întoarse cu faţa spre oglindă. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi. „Ce, n-a fost odată şi ea ca fata asta? Dar cine se uita pe atunci la dânsa? Era o copilă. Numai după ce s-a copt, când avea trupul împlinit, a început şi ea să placă bărbaţilor. Cum poate copila asta să aibă aşa pretenţii la vârsta ei? Ce obrăznicie! Să-şi pună ochii pe un om ca Deliu”. I se părea ceva absurd, monstruos. O fată ca asta să-i fure amantul. Ideea superiorităţii o înverşunase. Tremurând, cu ochii în lacrimi, se zbătea prin cameră, desfătându-se parcă în ura ce o înăbuşea. Toată ziua a stat închisă în casă, cu gheaţă la cap. Numai spre seară a ieşit singură să ia aer de mare, făcându-şi obişnuita plimbare pe chei. * Evantia a dormit bine până la amiază. Voioasă, uşoară, fragedă, a plecat seara spre plajă, să-l întâlnească pe Neagu, după obicei. Unde era el? Nu se vedea nicăieri. O vagă nelinişte o cuprinse. Simţea că încearcă s-o înţepe un ghimpe de mustrare. „Ce indispus era Neagu la bal. Păcat că nu-i place şi lui să danseze. Şi ea a jucat ca o nebună. Toată lumea o admira, dansând cu Deliu.” „Ce cavaler desăvârşit! E un tip interesant.” „Nu, lui Neagu nu-i plac balurile. Şi ea cum s-a antrenat aşa la dans... Nu trebuia nici ea să danseze, dacă lui Neagu nu-i place...” „Desigur că el e supărat. Are dreptate... Cum să-l împace?” Şi Evantia, sub culpa-i închipuită, simţea o dorinţă de sacrificat, fără să ştie sub ce formă putea să-i dovedească iubirea ei supusă. Un ofiţer apăru venind dinspre far. Evantia mări pasul. Deodată se opri pe loc, nehotărâtă. Nu era Neagu... Căpitanul Deliu venea direct înspre ea. Surprinsă, stânjenită, nu ştia ce să facă. Încotro să apuce? — A! ce surpriză! o întâmpină Deliu cu şapca în mână, învăluind-o în graţioase şi banale complimente. Ce fericită întâmplare să întâlnesc pe Sirena Neagră singură. Turbanul pe care-l porţi e adorabil, parcă ai fi o prinţesă din o mie şi una de nopţi. Şi fără să-i ceară voie, se întoarse s-o însoţească. Fata, roşie de emoţie, măgulită şi sfioasă, păşea cu stângăcie alături de el, fără să poată deschide gura. După câţiva paşi se opriră ca să privească la un vapor care intra în port. A! făcu Deliu c-o falsă exclamaţie: ce bizară coincidenţă! Evantia, curioasă, îşi întoarse capul. Dinspre port venea Neagu, de la far Penelopa. Cam la egală distanţă, aveau să se întâlnească în acelaşi punct. Evantia surâzătoare, ieşi înaintea lui Neagu. Penelopa se apropie fulgerându-l cu ochii încruntaţi pe Deliu, care-i sărută mâna cu o politeţe exagerată. — Trebuie să-ţi vorbesc. La noapte, la farul verde – îi şopti Penelopa, şuierând cuvintele. — Unde ai fost? întrebă cu naivitate fata; te căutam pe tine şi am întâlnit pe domnul Deliu, care m-a acompaniat până aici. Neagu răspunse sec: „Am fost de serviciu. Abia acum am scăpat”. Şi toţi patru o luară agale spre port. — Să lăsăm copiii înainte! zise Deliu cu aer protector. Şi după câţiva paşi, prudent, se despărţi, cerându-şi scuze că trebuie să intre la pilotaj. Penelopa apucă alt drum, având să treacă pe la o prietenă. Singuri. Fata îşi ridică ochii spre el, învăluindu-l într-o privire drăgăstoasă. Neagu era rece, posomorât. — Ce ai? Nici ieri nu erai dispus; ai stat toată noaptea la bal încruntat. De ce n-ai dansat? — Pentru că ai dansat tu şi pentru mine. — Recunosc, îmi place dansul la nebunie, dar nu ştiam ca.... — Mai cu seamă – o întrerupse el – când ai un cavaler ca Deliu. Nu-i aşa? Cum îl găseşti? — Joacă admirabil; pare un om de lume, interesant şi manierat. — Da. E foarte apreciat de femei... * La pândă, după perdea, Penelopa spiona în lungul străzii întoarcerea fetei. Şi când o văzu apărând, senină, neştiutoare de furtuna stârnită în jurul ei, Penelopa, roasă de suferinţă, simţi că un nou val de mânie îi tulbură vederea. Candoarea şi cochetăria firească a fetei, luau în ochii ei un aer de trufie, care o întărită până la disperare. „Ia uite la ea... ce tupeu... ce aere de prinţesa... să nu turbez? Şi când mă gândesc că eu am scos-o în lume... asta-i teribil... să încălzeşti şarpele la sân...” Şi Penelopa trecu în faţa oglinzii; îşi şterse c-un colţ de batistă ochii înroşiţi de plâns, îşi pudră uşor obrajii palizi şi intră în camera fetei, hotărâtă s-o înfrunte, fără să se compromită. Cu aerul unei femei plină de experienţa vieţei sociale, Penelopa începu calm, c-o falsă dulceaţă în glas: — Ascultă, fetiţo! Îţi vorbesc ca o mamă, spre binele tău, nu-i frumos ce faci. O fată abia intrată în lume, trebuie să fie mai rezervată. — Cum? Ce am făcut? întrebă copilăreşte Evantia, fără să înţeleagă bine ce vrea sa i se spună. — Tu nici nu-ţi dai seama – şi buzele subţiri ale Penelopei schiţară un zâmbet răutăcios – asta nu se face; să dansezi toată noaptea c-un singur cavaler şi a doua zi să ieşi cu el pe chei, să te afişezi în ochii lumei. Tu eşti o copilă încă; nu ştii ce-i viaţa în societate. — Ce sunt eu de vină, dacă lui i-a plăcut să danseze numai cu mine? zise fata enervată. — A! Vei fi crezut poate că te-o fi plăcut? o întrerupse Penelopa c-un acces de râs strident. Ei, asta-i nostim... prea te-ai grăbit, fetiţe Cum îţi închipui că un bărbat ca Deliu o să-şi piardă vremea cu o fetiţă proastă ca tine? Ce, ţi-a spus ceva? Ai curajul, vorbeşte; nu fă pe ipocrita... Ce ai cu el? Te place? Te iubeşte? — Poate! răspunse fata dându-şi capul pe spate şi înfruntând-o cu ochii scânteind în lacrimi. Penelopa îşi descleştă fălcile, apăru o clipă albul dinţilor, parcă voia s-o muşte şi, scoasă din fire, izbucni desfigurată de furie: — A! Neruşinato! şi ca o lupoaică turbată se repezi la fată, care se trase un pas înapoi. În momentul acela Americanul, atras de zgomot, intră pe uşă. Fără nici o vorbă se puse între cele două femei gata să se încaiere. Şi apucându-şi fata de un braţ, o târî în camera ei, închizând uşa cu zăvorul. Evantia, apucându-şi capul cu amândouă mâinile, se trânti pe pat şi începu să plângă în hohote. — Nu mai stau nici un moment în casa asta! — Ssst! linişte!... zise bătrânul, fă geamandanele, ne mutăm imediat la hotel, până ce vom găsi o casă. Penelopa fusese apucată de un acces de isterie. Se potoli după ce sparse o oglindă şi o cană mare de sticlă. A doua zi, când Stamati veni de la Galaţi, îşi puse mâinile în cap. Nu mai cunoştea casa. Musafirii se mutaseră. Nevasta bolnavă în pat. — Nu permit, striga Penelopa scandalizată, ca o fată stricată să-mi facă de râs casa mea. Deşi schiţă un nou atac de nervi, în fond regreta amar faptele întâmplate, numai din cauză că nu se putuse stăpâni.  

CAPITOLUL VIII   Se întâlneau în fiecare zi. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. Fugind de ochii lumei rătăceau împreună ceasuri întregi în câte o lotcă neagră pe luciul gârlelor înguste, poteci de apă tăiate prin pădurile de stuf. Se opreau prin luminişul ghiolurilor. Culegeau flori de nufăr, liane şi crini fragezi din bogatele grădini de baltă, create dintr-un joc bizar al naturei. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simţea în solemna tăcere a pustiului. Se înfundau într-o lume aparte, fără nici o legătură cu restul omenirei, în mijlocul naturei primitive şi misterioase a Deltei. Se înfiorau, uneori, privind în apa limpede, ca într-o oglindă fermecată pădurile de plante care creşteau pe fundul bălţii. Mii de felurite gâze speriate se ridicau din păpuriş, plutind ca nişte nouraşi străvezii. Pe sus caravane de păsări călătoare, treceau în zbor spre ţările unde înfloresc portocalii. Într-o seară de toamnă i-a surprins pe plajă o ploaie de prepeliţe. În timpul pasajului aci îşi fac popasul cârduri de păsărele care se adună înainte de a-şi lua drumul în zbor peste apa Mării Negre; zăpăcite de lumina orbitoare a farului, cad ciripind obosite: pitpidik... pitpidik. Furnică pe jos ca nişte şoareci de câmp; nu pot zbura şi copiii le prind cu mâna. În fiecare an masacrul ţine câteva zile. Pescarii le pun la butoaie şi fac marinată de prepeliţe. * Într-o zi aurie de toamnă plaja era goală. În depărtare, tocmai lângă far, două puncte negre pătau banda netedă de nisip auriu. În larg marea calmă, de un verde închis. La ţărm se clătinau molatic valuri mici, destrămând spuma argintie ca o dantelă zdrenţuită pe nisipul fin. Neagu şi Evantia nu se îndurau să plece, Se desfătau într-o lene delicioasă. Îşi prelungeau voluptatea ceasuri întregi tolăniţi pe salteaua moale de nisip călduţ. Vrăjiţi, trăiau în paradisul iubirii, sub stăpânirea acelui farmec ameţitor de bucurii intense, care singure fac să simţi preţul şi frumuseţea vieţei. — Ai să răceşti. — Nu... E aşa de plăcut! Şi ea îşi întindea copilăreşte piciorul gol până la mărginea apei. Spuma rece a valurilor, suptă de nisipul cald, îi gâdila talpa goală c-o dulce înfiorare. Şi fata îşi ghemuia trupul fraged c-o gingaşă mlădiere felină. Uneori, întinsă, cu braţele goale sub cap, se făcea că doarme spionând printre gene bucuria care râdea în ochii iubitului ei, rămas în contemplare. Şi el, cu sufletul pe buze, ne mai găsind cuvinte potrivite, o admira tăcut, cu patimă, c-un fel de pietate. Şi când nu se mai putu stăpâni, c-o uşoară convulsie a trupului se aplecă lipindu-şi buzele fierbinţi de vârful picioruşului înroşit de apa rece şi sărată a mării. Tresărind, ea se ridică în genunchi şi, cuprinzând în palme tâmplele iubitului, îşi alunecă pe obrajii lui degetele, mângâindu-l ca pe un copil. Agrafa, care-i strângea în jurul capului o muselină verde, se desprinse şi părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gâtului. Neagu, pe când sta aplecat ajutându-i să-şi ridice părul, fără să-şi dea seama ce se petrece în el, îi spuse c-un tremur în glas: „Cum aş putea să te fac fericită? Asta mă chinuieşte mereu”. — Ce copil!... izbucni ea într-un râs argintiu. — Dar tu nu vezi că m-ai făcut deja fericită... pentru toată viaţa... pentru totdeauna!... Ce mă făceam dacă nu te găseam pe tine?... Neagu îi sorbea cuvintele spuse cu înflăcărare, urmărindu-i mişcările, căci ea vorbea în acelaşi timp cu ochii, cu mâinile, cu tot trupul într-o respiraţie grăbită. — Iubirea noastră, spuse el cu gravitate, e una dintre acele legături făcute pe viaţă... pentru totdeauna... nu se poate să ne mai lipsim unul de altul. „Totdeauna... toată viaţa... totdeauna”, erau cuvintele care le veneau mereu la amândoi pe buze, cu ferma siguranţă a neştiinţei. Soarele scăpata oglindit în ghiolurile deltei – o bombă uriaşă încălzită până la roşu în furnalul norilor aprinşi în asfinţit. Marea îşi schimba treptat culoarea; la ţărm bande purpurii, în larg o pânză violetă, şi în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subţire trasă c-un negru de cărbune. — E târziu, să mergem; Nenea Tomiţă. doctorul trebuie să ne aştepte. Şi Neagu se căznea neîndemânatic să-i lege sandalele. Ea, abilă, c-o singură mişcare a degetelor îi înnodă funda cravatei, şi lovindu-şi cu dosul palmelor şoldurile ca să scuture nisipul fin furişat în faldurile fustei, se agăţă strâns de braţul lui. Uşori, alergau alături pe placa netedă a cheiului de piatră, fără să atingă parcă pământul alunecau ca-n zbor... tineri... fericiţi. * În ziua aceea avusese loc o autopsie la spital. Valurile aruncaseră pe plajă cadavrul unui pescar. Nenea Tomiţă, doctorul, îşi scoase halatul alb, îşi spălă bine mâinile şi se îndreptă spre partea spitalului Comisiunii Europene, unde îşi avea locuinţa. Călca greoi, agale, printre şpalierii de viţă, pe aleea curată, acoperită cu sfărâmături de scoici colorate. Venea de la morga spitalului, întocmită într-o barcă de lemn betonată, văpsită în verde, ascunsă după o perdea de trandafiri sălbatici în fundul grădinii. Doctorului îi zicea lumea „Patriarhul Deltei”. Era decanul funcţionarilor români. Purta o venerabilă barbă albă până la brâu. Un bătrân original şi blajin. Trup de uriaş cu suflet de copil. Făcuse medicina la Paris şi, abia debarcat în ţară, fusese trimis provizoriu la gura Dunărei, unde era nevoie de un medic-diplomat, şlefuit în străinătate. Provizoratul se prelungea de vreo treizeci de ani în şir. Se zicea că în tinereţe fusese adorat de femei, dar îmbătrânise stingher. Nu se însurase – mărturisea el – din cauza laşităţii. Gurile rele susţineau că-i avar. Fusese odată surprins acasă, cu ochelarii pe nas, cârpindu-şi singur ciorapii rupţi. Strângea bani ca să aibă ce risipi nepoţii. Mulţi îl păcăliseră cu bani de împrumut şi acţiuni de la diferite societăţi: cooperative, opere culturale şi filantropice. Patriarhul figura din oficiu ca preşedinte de onoare în capul tuturor listelor de organizaţii locale. Un casier dispăruse după ce-l înşelase c-o mare sumă de bani. Unei femei – pe care se zicea c-o iubise el în tinereţe – văduva unui funcţionar care se spânzurase, îi făcuse o pensiune pe care i-o trimitea lunar la Bucureşti, de vreo douăzeci de ani regulat. Doctorul era un suflet de artist ratat. Condica de consultaţii de la spital era toată mâzgălită de schiţe admirabile, conturate de o mână abilă şi sigură. Meloman pătimaş, fluiera toate operele pe care le învăţase în tinereţe. Îmbătrânise exilat în Deltă, aşteptând parcă mereu ceva, o schimbare în viaţă. Acum nu mai aştepta decât pensia. Să se retragă la Paris era singurul lui ideal. Căci, lucru curios, omul acesta îmbătrânise păstrând aceeaşi mentalitate cu care plecase din „Cartierul Latin”. * O cameră imensă – fostă salon de spital – care primea în ferestre din plin toată lumina şi aerul sărat al mării, era transformată în birou, salon, bibliotecă, muzeu şi bazar de curiozităţi. Colecţionar pătimaş, iubitor de antichităţi, doctorul adunase şi îngrămădise aci o mare varietate de vechituri şi obiecte de artă. Divanuri joase cu scoarţe orientale, picturi înnegrite, icoane afumate, stampe vechi culese de prin cutiile anticarilor de pe cheiurile Senei. În rafturi de stejar, se înşirau amestecate cărţi de ştiinţă, de literatură, teancuri de reviste şi ziare venite regulat de la Paris, în cursul celor treizeci de ani de exil. Panoplii de arme vechi încrustate cu sidef, pipe, narghilele, sculpturi ciuntite, olării zugrăvite, statuete de argilă, vase de alabastru, onixuri şi filigrane migălos cizelate, se întâlneau aci de-a valma într-o artistică neorânduială. În sânul acestei naturi moarte, în mijlocul amestecului bizar de firmituri de artă căzute din ruina unor bogăţii pierdute, doctorul trăia singur, misterios, ca un mag din alte vremuri, stăpânind c-o viziune lăuntrică imensitatea spaţiului şi a timpului. În bazarul lui de vechituri petrecea mulţumit, privind c-o bucurie copilărească la acele rămăşiţe de sforţări omeneşti, care-l purtau prin tot Universul, evocându-i o lume fantastică în magica panoramă a trecutului. Ceasuri întregi pierdea el în balconul dinspre mare, cu măturica în mână, scuturând cu pietate praful şi aţele de păianjen, care legau între ele aceste relicve disparate din epoci şi civilizaţii diferite – epave rămase din naufragiul atâtor lumi pierdute în lunga scurgere a veacurilor. Cu ochelarii pe nas, doctorul sta înfundat într-un jilţ bătrânesc în faţa biroului monumental. Făcea triajul unor scrisori vechi, împăturite într-o cutie de lemn de piper încrustată cu arabescuri de argint. Lungiţi pe divanurile moi, căpitanul Mincu şi doctorul Barbă-Roşie, fumau adânciţi în citirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poştal. C-un zgomot de explozie uşa din sală se izbi de perete. Evantia şi Neagu intrară gâfâind. Suiseră într-o fugă nebuna scările Patriarhiei. Şi camera tăcuta, solemnă, se umplu deodată de lumina şi voioşia sănătoasă a tinereţii. — A! uite, patriarhul şi-a scos iar bisacteaua amorului, cu trofeele cuceririlor din tinereţe, zise Neagu apropiindu-se curios de birou. Fata se uita la cărţile şi lucrurile răvăşite peste tot. Catalogarea bibliotecii, începută de câţiva ani, nu se mai isprăvea. Patriarhul nu permitea amestecul unei mâini străine în sanctuarul lui. — Iată, zise Evantia, ce înseamnă să nu fii însurat. O mână de femee ar face ordine aici în câteva ceasuri. — I-am învăţat pe toţi, vorbi blajin patriarhul, să-mi respecte dezordinea. Urăsc slugărnicia. Mam deprins să fiu propriul meu servitor. — Ştii ce se spune, nene Tomiţă? îl întrerupse Neagu. Dacă nu te însori până la patruzeci de ani, ai toată şansa să-ţi iei bucătăreasa de nevastă. — Tocmai de asta nu ţiu bucătăreasă. Mâncarea mi-o aduce de la spital. Şi sunt foarte mulţumit. Pe când patriarhul ridica bisacteaua amorului, s-o aşeze între relicvele păstrate în sertarul biroului, o foaie îndoită în patru zbură căzând în mijlocul camerei. Neagu se repezi s-o ridice. — E o scrisoare de amor... zău că-i o scrisoare de amor, strigă el ca un copil bucuros în faţa unei jucării minunate. Evantia se apropie instinctiv, cu ochii lacomi cătând la foia îngălbenită de vreme, tivită pe margine c-o discretă dungă lila. —Ne dai voie s-o cetim, Nene Tomiţă? întrebă rugător Neagu, care nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea. — Mă rog. La dispoziţie. Nu-i nici un pericol. — Să auzim, adaogă căpitanul Mincu, aruncând jos gazeta. Şi Neagu dezdoi scrisoarea. Câteva fire de lăcrimioare presate, strânse c-o şuviţă de păr căzură jos pe covor la picioarele fetei. „Dragul meu, Cu ce cuvinte aşi putea să mă exprim ca să-ţi descriu disperarea mea, când m-am văzut oprită de a veni să cad încă odată în braţele tale? Cu drept cuvânt s-a spus că unde se naşte iubirea, se naşte şi durerea. Nimic nu mă leagă de pământ decât iubirea ta. Totul în lumea asta mi-i străin, afară de tine. Iartă-mă că nu am tăria de a-ţi ascunde cât sufăr. Nopţi albe plâng singură... de fericire... de durere... Uneori gânduri negre mă torturează. De ce privesc oare cu groază în viitor? Cum? Ar fi oare cu putinţă ca o asemenea iubire să se stingă vreodată? Timpul ar putea să distrugă o legătură aşa de trainică, făcută pentru toată viaţa, pentru totdeauna? Aştept înfrigurată în fiecare zi scrisoarea ta. Scrie-mi dragul meu, mult, mult... Repetă-mi de mii de ori că mă iubeşti, că mă vei iubi totdeauna... totdeauna... aşa cum te iubeşte şi te va iubi a ta S.” Urmă o tăcere de câteva clipe. — Dar ştiţi că nu-i rău scrisă! zise Mincu, surprins de tonul scrisorii misterioase. — Cine o fi nefericita asta? întrebă mişcat Neagu, întinzând scrisoarea patriarhului, care ascultase încruntat, cu mâna la frunte. — Biata femee! murmură Evantia strângându-şi buzele, care începuseră a-i tremura. — Pe mine, zise c-un superb cinism Barbă Roşie, nu mă interesează decât scrisorile frizerilor şi ale plutonierilor. Intelectualii scriu toţi pe acelaşi calapod. E curios cum se aseamănă scrisorile de amor ale lui Napoleon sau Chateaubriand cu ale oricărui student amorezat. Toţi scriu la fel. Ce banal şi monocolor e genul acesta epistolar. Patriarhul, intrigat, pipăi hârtia, îşi şterse ochelarii, examină scrisul, îşi frecă fruntea de câteva ori. Şi, încreţindu-şi sprâncenele, se frământa zadarnic să-şi recheme amintirile din tinereţe. Toţi în jurul lui tăceau aşteptând cu răsuflarea stăpânită. — Nu-mi aduc aminte, zise el cu necaz. — Cum, e posibil? începură cu toţii deodată. — Să uiţi complet o iubire? — Să nu-ţi mai aduci aminte de o fiinţă pe-care ai iubit-o odată? — Să nu-i mai cunoşti nici scrisul? — E cu putinţă? — Uite un nume de femee cu iniţiala S. — A! staţi, trebuie să fie Suzana... Una care..., şi deodată patriarhul păli. Îşi aruncase ochii spre firele de lăcrimioare veştede, legate c-o şuviţă de păr auriu. — Ba... nu... nu-i Suzana. Ea avea părul negru. Nu, nu poate să fie ea. E alta... cine o fi? se întreba mereu bâlbâind. — Ei, dacă nu mi-aduc aminte, ce să fac? Şi furios, patriarhul aruncă scrisoarea cu ciudă în fundul unui sertar de la birou. O situaţie comică şi dureroasă. Veselia dispăruse. O tristeţe mută plutea parcă în liniştea care căzuse rece între ei. Şi toţi, pe gânduri, îşi închideau în suflet un sentiment vag de milă pentru fiinţa uitată, pe care o deplângeau fără s-o fi cunoscut vreodată. Târziu, patriarhul se reculese şi începu c-un amar regret: — În viaţă am căutat femeea perfectă, ideală... fericirea completă... sublima armonie, amorul absolut... de aceea am şi rămas singur acum. O vorbă, un gest, era de-ajuns ca să-mi rateze într-o clipă aripile amorului. Compromisuri în iubire n-am înţeles să fac. Nici pe alta, nici pe mine n-am ştiut să mint. Iubirii i-am cerut absolutul. Ori totul, ori nimic. Am avut oroare de scenele urâte de ruptură: mânie, revoltă, imputări, răzbunare, supărări şi împăcări... veşnica alternativă dintre palme şi sărutări. Hotărât, ca în faţa ireparabilului, mă despărţeam fără ură şi fără regrete, atunci când simţeam decadenţa sentimentului iubirii, căci presimţeam totdeauna agonia amorului, apropierea sfârşitului. — Oricum e oribil. De aceea s-a zis că amorul singur poate contopi două fiinţe ca să facă un suflet în două corpuri, şi tot el le poate despărţi – doi străini care niciodată nu s-au cunoscut. Iată ce înseamnă iubirea, zise Mincu, clătinându-şi capul încălzit de o romantică melancolie. — Suferi, iubeşti, atingi fericirea, juri cu sufletul pe buze, pentru toată viaţa, pentru totdeauna şi... focul scade, se mistuie, flacăra fâlfâie, se stinge, moare. Fumul se risipeşte şi... nimic, nu mai rămâne nimic în urmă... uitare... moarte. — Sic transit gloria amoris, pronunţă rar, sentenţios, Barbă Roşie care dormita tolănit pe un divan. Şi înviorat, se ridică deodată în picioare, gata să înceapă a-şi desface teoriile lui favorite – marfă destul de veche, pe care el o debita ca nouă şi originală, subt forma unui pozitivism pedant şi cinic. — Ce pretenţie absurdă au romanticii naivi, care se pierd în metafizica amorului! E ridicol să-i ceri amorului mai mult decât poate el să dea. Cine nu ştie că iubirea se distruge prin propria ei ardere. N-am înţeles niciodată de ce se caută o origine supranaturală, ocultă, sacră şi divină amorului, când baza lui esenţială e de natură pur organică... nevoie fizică... apetitul instinctului... voinţa oarbă... geniul speciei care cere obligator reproducerea... — Nu confunda, îl întrerupse Mincu, simpla dorinţă cu pasiunea amoroasă. E o deosebire între om şi moluscă. Numai omului îi aparţine propriu amorul. — Mă rog, îl opri brusc Barbă Roşie, dar la păsări nu-i o selecţie naturală? — A! vrei să vorbeşti de marile pasiuni amoroase? Asta-i chestie de temperament. Elementul sufletesc intervine pe urmă, pentru că creierul este direct subt influenţa glandelor. Suprimă-le şi ai potolit imediat cel mai înflăcărat amor... iluzie... minciună... — Cine poate pătrunde misterul, enigma care uneşte sau desparte două fiinţe omeneşti? interveni grav patriarhul. Amorul este cel mai complex dintre toate sentimentele. Nici una din teoriile emise până azi nu ne satisface. O exaltare a dorinţei şi simpatiei? Maladie? Beţie? Intoxicaţie? Sigur însă că amorul dă cea mai profundă şi mai intensă bucurie umană. Şi, cine ştie, poate lui se datorează avântul care a ridicat pe om aşa de sus, lăsând în urmă pe toate celelalte animale. S-a zis că foamea şi dragostea modifică suprafaţa pământului. Ca să ajungă să guste suprema plăcere, omul a trebuit să cugete, să imagineze, să cucerească, să creeze tot ce-i mare, frumos, bun şi generos, ridicându-se pe culmile progresului. — Dar această supremă plăcere, reluă Barbă-Roşie, natura a pus-o cu unicul scop al procreării. Căci în fond numai această plăcere este cauza naşterii noastre. Nu s-a spus, cu drept cuvânt, că o eternitate ţine de o secundă, de voluptate împărtăşită, şi că, în orice febră amoroasă, se ascunde dubla natură a omului, care asigură vitalitatea şi perpetuarea speciei? Două glasuri se aud: o dulce melodie îmbătătoare şi urletul animalului ce naşte. Amorul, puternic şi fatal ca şi moartea, conţine cruzime, violenţă, căci a iubi înseamnă a zămisli. A treia fiinţă trebuie să urmeze celor două care, contopite, se consumă, scad, se reduc, dispar prin chiar faptul iubirii. Natura şi-a luat partea. Sentimentul şi-a îndeplinit funcţiunea, fatal se atrofiază, dispare, moare. — Dar iubirea care leagă cuplul, celula familiei..., încercă Mincu să întrerupă. — Ha! Ha!... izbucni Barbă-Roşie într-o cascadă de râs înăcrit. Vrei să vorbeşti de tragi-comedia căsătoriei? O simplă tovărăşie care se leagă dintr-o nevoie socială... se ştie... mormântul amorului... o proptea pusă de morală şi religie pentru a sprijini şandramaua socială să nu se prăbuşească. * Neagu sta lângă fereastra din spre mare. Cu ochii pierduţi în vag, tulburat, asculta în tăcere. Simţea bine că şi el are de spus ceva. Argumente tari, crâmpeie de fraze îi veneau pe buze, gata să le arunce ca nişte săgeţi în capul lui Barbă Roşie, tip negativ, care profana sentimentul iubirii... sursă de fericire... patimă nobilă... idealismul sacru... dar nu îndrăznea să intre în vorbă. Enervat se sculă de pe scaun şi începu să măsoare în lung camera cu paşi mari, apăsaţi. Şi cu mintea încordată, se hotărî să judece rece, cu metodă, pentru a găsi calea care să împace idealul cu realitatea. Candidă şi confuză, fata, într-un colţ, cu ochii pe-o carte, făcându-se că citeşte, asculta atentă şi rănită. Era prima dată când auzea asemenea teorii savante şi crude, care-i sfâşiau visurile primei tinereţi. Patriarhul, cu ochii la o antică pendulă de perete, încheie discuţia, ca de obicei, în faţa problemelor nedezlegate cu vorbele lui favorite, pe care le murmura în barbă, fără să ajungă a isprăvi vreodată fraza începută: — Hei! la vie... la vie... c'est la vie... Era târziu când au coborât scările spitalului. Afară întuneric. O umezeală rece pătrundea până la oase. Fata tremura. Neagu o înfăşură în pelerina lui. Mergeau alături, stingheriţi, într-o tăcere apăsătoare, frământaţi poate de aceleaşi gânduri. Căci amândoi simţeau în sufletul lor un gol chinuitor. Marea suspina prelung spălând picioarele vechiului dig. Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vânt jilav din larg. La capătul aleii pustii, sub plopii tremurători care şovăiau despuiaţi de toamnă, s-au despărţit. Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strânsă de teamă în cleştele unei suferinţe mute. El, după ce a sărutat mânuţa ei rece, îngheţată, a rămas pe loc, neliniştit, hărţuit de gânduri amare cu sentimentul vag al unui regret ascuns. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima. CAPITOLUL IX   — Nu mergi cu noi în oraş, mânzule? întrebă doctorul coborând scara vaporului. — Nu ies, am ceva de scris, îi răspunse cu jumătate de glas Neagu, jenat. — Ia seama, copile, simptomele sunt alarmante; boala ta face progrese; ai început să ne ocoleşti... cauţi singurătatea... semne rele... îţi urmăresc fazele bolii... să ştii că te ţin în observaţie ca pe un cobai injectat. Şi doctorul se opri o clipă la mijlocul scării, ameninţându-l cu degetul ca pe un copil. Rămas singur pe punte, Neagu se mişcă agitat, urmărind nerăbdător mersul bărcii care lăsa o dâră luminoasă pe oglinda neagră a Dunărei. Un sentiment amar, un fel de ruşine parcă îl făcea să-şi ascundă zbuciumul sufletesc care-l frământa. Îi era teamă să nu se trădeze. Nici celui mai bun prieten nu i s-ar fi putut destăinui. Când barca dispăru, simţi cum îl cuprinde o emoţie ciudată, ca o bucurie copilărească ; rămânea singur, scăpa de apăsarea atâtor ochi care-l pândeau. C-o lacomă dorinţă privi pe luciul negru al apei. Îi venea să se arunce peste bord, să-şi taie drum cu braţele şi cu picioarele, să înoate, să zboare până la celălalt mal al Dunărei. Abia se putea stăpâni. Aplecat pe fereastra deschisă a careului luminat, întrebă pe ofiţerul de serviciu care-şi scria jurnalul de bord: — Nicule, pot lua puiul să fac o plimbare până la far? — De ce nu aştepţi barca de serviciu care se întoarce acum? — Nu, că vreau să trag singur la lopeţi, să-mi dezmorţesc braţele... e o noapte admirabilă. Puiul, cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. Dintr-o săritură Neagu fu înăuntru. Îşi potrivi lopeţile, îşi deschise haina, şi din câteva încordări ale braţelor lui vânjoase fu în mijlocul curentului. Se lăsa pe firul apei la vale ferindu-se de luminile de pe maluri. Luna încă nu ieşise. Stelele se oglindeau pe faţa apei, răspândite ca nişte candele tremurătoare. Barca aluneca uşor, tăind dârele luminoase ale felinarelor înşirate pe ambele părţi. Pe chei lumea se mişca în aerul răcoros al serii. Siluetele se agitau nedesluşite într-un joc de umbre chinezeşti. Neagu vedea fără să fie văzut. Zbura ca o nălucă, satisfăcut că nimeni nu-l putea recunoaşte. Nu se opri decât la gura fluviului. După ce legă barca la piciorul farului verde, urcă tiptil pe chei. „Nimeni.” „Va veni sau nu?” „Dacă nu vine?” Sub senzaţia chinuitoare a aşteptări, se plimba nervos, fumând. Simţi instinctiv că ceva hotărâtor în viaţa lui, trebuia să se întâmple. Îşi chinuia ochii. Îi făcea mici, strângând pleoapele, şi-i deschidea deodată mari, căutând să străbată întunericul. Sigur, încrezător, se încerca să distingă umbrele diforme din ceaţa ce învăluia portul ca o pulbere violetă, cernută din tăria stelelor. Deodată tresări. O umbră părea că se mişcă pe faţa netedă a cheiului gol. Un fior îl străbătu şi inima începu să-i galopeze. Atent, încordat ca un animal de pradă care sta la pândă, îşi ascuţi auzul, aplecând capul să prindă cu urechea cadenţa slabă a paşilor din depărtare. Se uita fix, lacom, înainte Aşteptă cu respiraţia tăiată. Umbra creştea în forme din ce în ce mai desluşite. Evantia. Desigur că-i ea. Mersul ei nu-l are nici o femee. Ca dânsa nimeni nu păşeşte. Parcă nu calcă; alunecă lin, ca în zbor, abia atingând pământul. El aştepta încordat. Şi deodată îl cuprinse o sfială ca în faţa unui moment hotărâtor. Ea îl simţi instinctiv de departe, înainte de a-l vedea. O bucurie şi o spaimă o cuprinsese în acelaşi timp. — Evantia! credeam că nu mai vii, zise el ridicându-se deodată în picioare, vorbindu-i cu vocea tremurător scăzută. Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege niciun cuvânt. Emoţia o sufoca. Zâmbea jenată. — Abia am putut scăpa... îngână ea întretăiat, lipindu-se de el. Neagu, ghicindu-i tulburarea, o atrase strângând-o la piept, tăcut şi apăsat. Trupul ei cald, plin de fericire şi aşteptare se lăsă moale în braţele lui. Înfiorată o clipă, se desprinse şerpuitoare şoptindu-i ca într-un suspin: — Hai pe plajă, aici poate să treacă cineva. Cuvintele i se înecau în gât. Înlănţuiţi, lipiţi unul de altul, păşiră de pe cheiul tare de piatră pe covorul moale de nisip al plajei. El călca apăsat, cu putere; ea abia atingea inegal pământul, săltată de talie la fiecare pas. Într-un tact grăbit le bătea inima; gâtlejul sugrumat şi gura uscată ca după o fugă nebună. Neagu simţea cum îl arde trupul ei plăpând şi fierbinte. Şi deodată se opri în loc. Apucând-o încordat cu ambele mâini, c-o îndrăzneală de care se sperie o clipă, o ridică în braţe ca pe un copil. Şi degetele crispate simţiră atunci sânul elastic, arzător mişcându-se sub mătasea bluzei. Din părul ei adia cald un miros femeesc, care-l ameţea. Lăsat într-un genunchi, el o depuse întinsă pe nisipul moale, care păstra încă o urmă de căldură din arşiţa zilei. Aplecat deasupra ei, într-o dorinţă arzătoare, îi căuta buzele cu o îndrăzneală sfioasă, pe când mâinile netezeau în lung trupul acela fierbinte şi moale care i se lăsa în voie, fără nici o împotrivire. Dar... deodată el se opri înfrânt. Ca un fulger îl străbătu un fior de răceală prin creier şi prin trup. „Nu trebuie să abuzez...” şi când încet îşi retrase mâinile, se reculese stânjenit, fără putere. Ea, cu respiraţia întretăiată, îşi ridică pleoapele cu genele tremurătoare, fixându-l cu ochi mari deschişi în întuneric Apoi se ridică tulburată, cu dinţii strânşi, reţinându-şi lacrimile printr-o sforţare convulsivă. Şi cuprinsă brusc de o ruşine chinuitoare îşi netezi apăsat pe genunchi fusta încreţită. O tăcere de gheaţă căzu între ei. Neagu îşi şterse de câteva ori fruntea de sudoare. Simţea în genunchi o slăbiciune supărătoare, tendoanele picioarelor parcă îi erau tăiate. Şi stângaci, c-un glas fals, spuse arătând cu mâna spre larg: Uite o barcă în lumina lunii... Un pescar întârziat tăia pieziş, cărarea de lumină aşternută de lună pe oglinda mării. S-au sculat deodată amândoi, fără să se uite unul în ochii celuilalt. Şi fiecare îşi ascundea tainic gândul şi dorinţa de a pleca mai repede. — Trebuie să fie târziu... reuşi ea să întrebe cu timiditate. În grabă, zăpăcit, el îşi căută ceasornicul prin toate buzunarele. Îl găsi şi-l ridică în lumina lunii. — Unsprezece... peste jumătate de oră trebuie să intru de cart la bord. Minţea. În noaptea aceea era liber. — Să plecăm, şopti ea şovăind. — Te duc cu barca până la pilotaj? întrebă el încurcat, nehotărât. — Nu, poate să ne vadă cineva. Mă duc singură şi intru în casă pe ulicioara din dos. Pe marginea cheiului s-au oprit. El o îmbrăţişa scurt, grăbit. Ea se lipi cu gingăşie de pieptul lui şi, cătându-l drept în ochi, îl mângâie c-un zâmbet îngăduitor. — Ne vedem mâine seară? — La aceeaşi oră? — Da, la revedere. Neagu sări în barcă, smuci încordat lopeţile şi începu să tragă lung, lăsându-se pe spate cu toată greutatea corpului. Îşi mai întoarse odată capul spre chei, urmărind silueta care se pierdea mistuită în faldurile nopţii. Barca înainta cu greutate în sus pe canal, împotriva curentului tare al apei. După câteva sforţări se simţi istovit. Picioarele îi tremurau. Braţele îi erau de plumb. Capul îi ardea. Smuci şapca şi-o aruncă mototol în fundul bărcii Se aplecă peste bord şi muindu-şi mâna în apa rece, îşi răcori fruntea şi gura uscată. Îşi deschise haina să poată respira în voie. O oboseală îi copleşise trupul. Gânduri chinuitoare îi sfredeleau creierul. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mândrie întristată şi umilinţă nelămurită. Făcea sforţări să se învingă; calm, stăpân, voia să judece cu sânge rece. „Ce?... trebuia să profite de slăbiciunea unei copile neştiutoare? O femee ştie să se apere, dar o fată inocentă...” „Înfrânarea, stăpânirea de sine, înseamnă tărie” îşi zicea el – plin de un sentiment de mândrie, dar numai pentru o clipă, căci un glas surd de undeva îl contrazicea şoptindu-i c-o răutăcioasă încăpăţânare: „Slăbiciune! viaţa nu-i decât un şir de senzaţii... e un drept legitim să cauţi plăcere... cât mai intensă plăcere... libertate completă... virtute, morală, scrupule naive, lanţuri, cătuşe, minciuni convenţionale...” O sudoare fină, rece îi acoperea fruntea. Mintea i se zbătea încleştată în contraziceri. Zadarnic îşi încorda puterile creierului să iasă lămurit dintr-o situaţie care i se părea ridicolă şi ruşinoasă. Voia să-şi impună, să fie mândru, biruitor, dar rămânea micşorat şi umilit. * Tocmai la scara vaporului îi ieşi înainte un camarad chefliu: locotenentul Mânzatu. — Cum, Neagule, la ora asta intri la vapor? Nu ştii că avem conclav la Gherase? Înmormântăm burlăcia lui Mitachi. E ultima lui noapte. Mâine pleacă la Galaţi să se însoare. Mânzatu, poreclit contele de Manzatti, era dintr-o familie de mocani de la Chior-Cişinca din judeţul Constanţa. Făcuse şcoala navală din Livorno, unde îşi dase titluri de nobleţe arătând pe harta ţării toată Dobrogea ca un domeniu al vechii familii de Manzatti. Înzestrat c-o memorie fenomenală ştia pe de rost întregul Infern a lui Dante şi declama cu patos la chefuri: Nessun maggior dolore... Neagu n-avu tăria să reziste; în loc să intre la vapor o luă întins la Gherase. Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeieşti. Ofiţerii accelerând pasul, le măsurau din mers. Ochiul ager al contelui le recunoscu de la distanţă. — He! Allo! fetelor! Când aţi debarcat şi voi aci? De unde veniţi? Unde vă duceţi? Ce, nu vă cunoaşteţi? Sub-locotenentul Neagu zis şi Mânzul. Asta mare-i Baza Navală şi astălaltă mică e Miţa Balot. Cele mai bune fete din toate câte sunt înscrise în controalele Marinei. Băgaţi de seamă să nu care cumva sa încercaţi a întoarce capul băiatului, că-i amorezat lulea. — A! făcură amândouă deodată privindu-l cu simpatie şi admiraţie. — Dar tot nu mi-aţi spus ce căutaţi voi în Sulina? — Am venit azi din Galaţi, zise cea mai înaltă, ca să lucrăm aci la Varieteul Englitera. La Galaţi e şomaj. Aci începe sezonul de iarnă. Portul cred că o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. — Şi încotro mergeţi acum noaptea? — La Gherase. Suntem invitate de nişte vechi prieteni. A! bravo! Acolo mergem şi noi. „Ce să fie, ce să fie La Gherase în prăvălie?” începu să fredoneze Contele un crâmpei de vers, improvizat cu prilejul unei orgii navale la care avusese loc un aprig bombardament de epigrame corozive. Din mers Neagu le cântărea cu coada ochiului. Baza, blondă corpolentă, monumentală, păr auriu oxigenat; mers maiestos de regină. Balotul, brună mărunţică; păr negru retezat; mers vioi, ispititor. Una privea făţiş cu ochii albaştri, languroşi; cealaltă pe furiş cu nişte ochi negri, catifelaţi. Una dădea semne de îngrăşare cu vârsta; cealaltă, uscată, rămânea pe loc, fără vârstă. Baza Navală îşi câştigase pe merit numele pentru devotamentul şi fidelitatea dovedita Marinei din ziua în care un marinar o lansase în carieră. Nefericită la primul ei amor – ofiţerul care, o iubise se înecase printr-un accident la explozia unei torpile – ea căutase mângâiere la colegii amantului tragic pierdut. E drept că-i schimbase pe rând, dar niciodată nu ieşise din cadrele Marinei. Privea c-un suveran dispreţ civilii şi ofiţerii de uscat. Avea prestigiu şi umbla veşnic în negru. Unii ziceau că poartă doliul primului amor nefericit; alţii susţineau că umblă cernită numai pentru că blondelor le stă bine în negru. Miţa Balot îşi păstra numele de pe când trăia c-un marinar însurat. Un coleg serviabil anunţa sosirea Miţei în Sulina printr-o telegramă, şi ca să nu înţeleagă nevasta scria: „Mâine soseşte balotul”. Aşa i-a rămas numele. Nimeni nu ştia cum o chemase de-acasă. Un ciudat dor de ducă, visul plecării în America, unde avea neamuri din Ardeal, o atrăsese spre Marină. Nu reuşise să emigreze, dar rămase ataşată pentru totdeauna de marinari. Vârsta, experienţa, o făcuseră deşteaptă, manierată şi cuminte. Îşi pusese ochii pe un căpitan burlac. Cu tact şi voinţă îşi urmărea planul ei croit ca să-şi asigure un viitor tihnit de burgheză onorabilă. La Gherase au intrat în aplauzele generale. Era dealtfel o favoare deosebită pentru cele două fuste privilegiate ca să fie primite în cercul intim de la Gherase, întrucât de data asta nu era cazul unuichef de ambe sexe. Localul de noapte a lui Gherase era amenajat ca să servească toate categoriile de muşterii. Printre diversele şambruri separate, era o cameră în fundul sălii, întunecată, numită camera obscură, rezervată anume pentru orgii navale. Chefurile marinarilor pe uscat erau celebre. Descărcări electrice urmau fatal unei vieţi monastice şi asprei discipline a bordului. Şi pe măsură ce regimul pe apă era mai sever, chefurile pe uscat erau mai năstruşnice. În seara aceea, „sta în capul mesei între căpitani rechemându-şi dulce tinerii săi ani” (cum îi cântau camarazii, sărbătoritului mecanic Mitachi). Un bondoc roşcovan, vesel, iubit de toţi ofiţerii şi soldaţii pentru bunătatea inimei lui. Făcuse cursurile unei şcoli de mecanici în Franţa, unde i se citea numele: Mitaş. Şi pentru că meseria îl obliga să se bage pe la căldările vapoarelor de unde ieşea totdeauna tăvălit, camarazii îl porecliseră: Căpitanul Murdărie. I se făcuse şi un cuplet pipărat după o parodie a Sergentului de Alecsandri: ...Murdară îi era haina, Dar strălucea pe ea Uleiul şi vopsea. La Gherase se mânca de obicei brânza de Brăila, foarte sărată şi saramură de caracudă foarte pipărată, şi se bea şampanie veritabilă intrată în ţară fără vamă, Sulina fiind porto-franco. În seara aceea însă pe masa Marinei fu aşezat un lighean de tablă plin cu icre negre proaspete, numai îndulcite c-o mână de sare Petruşca, rus-hahol, pescar-pirat, ucenicul şi omul de încredere al lui Calavrezo, adusese icrele de la Katarletz. Patronul îşi plătea o datorie de recunoştinţă către căpitanul-mecanic, care îi montase nişte pompe la pontonul de salvare. „Dacă nu pleca patronul ieri la Stambul,” zise Petruşca, „avea să vă prepare, cum numai el ştie, nişte mâncări să vă lingeţi degetele: iahnie de tartaruga, adică broască ţestoasă şi file de şarpe.” Un căpitan, preşedinte de vârstă, poreclit Papachi, holtei tomnatic, oprit de medici să mai bea, se mulţumea numai cu sifon gol, dar îşi impunea părerile ca un vechi expert în vinuri. — Icrele negre pretind neapărat vin negru vârtos, nu umblaţi cu poşircă de asta. Gherase aducea cu vapoarele italiene un vin negru de Catania, aşa de tare şi taninos că i se zicea vin de Catrania, şi nu se putea bea decât după o anumită formulă stabilită de preşedintele mesei: V+2a, o parte vin şi două părţi apă. — Bun băiat e Mitaş, zise Barbă-Roşie melancolic, păcat că-l pierdem. Odată însurat se retrage în cavoul familiei, dispare şi el de pe piaţă. — Cum, adică asta-i regula generală? încercă să vorbească un tânăr ofiţer. — Bine, ageamiule! tu nu şti ce înseamnă căsătoria? Pentru femee este un început, pentru bărbat un sfârşit. Ea intră în lume, el iese. Nu ştiu cine-a zis, dar bine a zis ce-a zis: căsnicia e lanţ de aur când îl iei; de plumb, când îl porţi; de fier când vrei să-l rupi. — Cum, doctore, nu te-ai gândit niciodată să te însori, întrebă un căpitan, părinte a şase copii. — Trebuie să dau şi eu răspunsul pe care l-a dat un filosof la întrebarea asta: câteodată mă gândesc şi eu la căsătorie, şi mai ales dimineaţa. Vinul de Catrania înfierbântase atmosfera camerei obscure. Ca într-un viu foc de artificii, cu rachete şi petarde izbucneau râsete, glume şi zeflemele încrucişate într-un zgomot confuz al sălii ca vuietul unei mări demontate. Vorbe de spirit, anecdote decoltate, sentinţe suverane, banalităţi patente, cele mai îndrăzneţe păreri asupra femeilor se aruncau c-o brutalitate şi cinică filosofie Nici o jenă. Nimeni nu se indigna; nu se simţea nimeni jignit deşi în jurul mesei era mai mulţi însuraţi, buni soţi, excelenţi capi de familie. Simţul solidarităţii de sex îi lega parca pe toţi într-un acord tacit. Doctorul îşi iubea glasul şi se asculta cu plăcere. — Femeile, domnilor, sunt mamifere inferioare. Montaigne are perfectă dreptate. Noi bărbaţii admirând frumuseţile corporale iertăm femeilor slăbiciunea spiritului lor, dar nu s-a văzut niciodată ca în cinstea frumuseţea spiritului bărbătesc, o femee să întindă mâna unui trup de bărbat în decadenţă. E trist ca nu există încă un alt mijloc pentru perpetuarea speciei decât femeea. La femei totul e inimă, chiar şi capul. Între un bărbat îndrăzneţ, şi unul delicat, femeea cea mai delicată va alege pe cel îndrăzneţ. Femeia credincioasă e cea care se încăpăţânează să trăiască c-un singur bărbat pentru că preferă să chinuiască numai pe unul singur. — De altfel, interveni un locotenent c-o frază luată de undeva, sunt unele femei care îşi iubesc aşa de mult bărbaţii încât iau alţi bărbaţi ca să nu uzeze de al lor. Şi pentru că fraza avu efect stârnind un haz zgomotos în jurul mesei, locotenentul încurajat continua cu ieftine răutăţi despre temei. — Care-i luna în care femeile vorbesc mai puţin? — Februarie, strigă cineva de la coada mesei, fiindcă e luna cea mai scurtă. — Ce este un decolteu? Şi tot el răspunse: „o despicătură între două scânduri ale gardului. Bărbatul curios se opreşte, dar nu poate risca decât o privire.” — Ştiţi cu ce se aseamănă o femee fără sâni? C-un pat fără perne... Cheful era în toiul când începu să picure la uşa camerei obscure dulci sunete de coarde. „Boulanger! Bravo Boulanger! au sosit jarcaleţii”... Boulanger, ţigan veritabil, lăutar din Tulcea, avea tăietura barbişonului la fel cu a faimosului general francez. Se îmbrăca totdeauna în negru. Vara c-o jantilică şmoc înverzită, iarna c-un paltonaş scurt Jeanbirboc. Ţambalagiul negru, încovoiat, cu mustăţi pleoştite, cu ochii închişi lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpânite de nişte degete uscate. Flautistul burtos, cu fălcile umflate, avea nişte ochi albi înfiorători. Şi la urmă apăru o ţigăncuşă crudă încă, dar plinuţă, cu o coapsă fină, cu dinţi albi şi ochi arzători, jucăuşi. Intrarea ei făcu senzaţie în sală. Fiţa, noua mea guralistă, o recomandă rânjind Boulanger, şi coborând tonul adăugă în surdină: „e fată mare... zău!... să mă trăsnească sfântul dacă nu-i aşa cum vă spun... a constatat-o doctorul... are certificat.” Fata nu era încă formată, dar promitea ca voce şi ca trup. Toţi făceau haz dar nimeni nu-şi punea mintea cu o minoră. Un ofiţer îi făcu pe faţa de masă cu creionul o schiţă de portret, iar Klaps improviza un vers pe aria La Bruna: Sclava Neagră O!...de n-ai fi minoră Şi de n-ar fi procurori. În hazul tuturor căpitanul Papachi lămuri cazul minorei guraliste din banda lui Boulanger. — Ştiţi de ce o păzeşte el ca ochii lui din cap? Fata a fost cedată de părinţi în anumite condiţii. Şi ca siguranţă că va fi înapoiată intactă, familiei, Frosa, nevasta lui Boulanger, şi-a pus în garanţie casa ei din Tulcea... Aşa că... — Eu am văzut un caz mai ciudat, întrerupse căpitanul Dimiu. Anul trecut pe când făceam parte din consiliul de război în Galaţi, la procesul unui ofiţer, am citit un act original. Ofiţerul răpise fata unui grec din port, misit de cereale. Urmase o împăcare şi tatăl fetei pretinse din partea ofiţerului un act scris. Chitanţa era ataşată la dosar: „Am primit una fată mare pe ziua de 8 Septembrie anul 1902”. * Neagu, la coada mesei, căzuse între doi cheflii: Cumătru Cârnici şi Klaps. Ţăran bine hrănit, Cârnici – poreclit astfel pentru forma nasului – ajunsese ofiţer mecanic fără să rupă legătura cu tovarăşii săi meseriaşi. Ales ca preşedinte la societatea Ciocanul, i se făcuse o manifestaţie cu muzică şi drapelul societăţii, la plecarea vaporului unde el era îmbarcat. Amiralul, scandalizat, îi aplică ofiţerului comunist o pedeapsa exemplară de zece zile închisoare. Atunci, martirul Cârnici pronunţă o frază rămasă celebră în rândurile Marinei: „Ce sincer e poporul! Ce falşi sunt amiralii!” Camarazii îl tachinau în versuri care aminteau că „meseria e brăţară de aur şi gâtul pâlnie de argint”. Locotenentul Klaps, îndesat, vânjos, inventiv şi talentat, era aşa de leneş că toată ziua vegeta dormitând. Numai seara revenea la viaţă, şi după miezul nopţii ajungea alt om, ager, ascuţit, scânteind de vervă şi de spirit. Vieţuitoare nocturnă, de o specie rară, el era animatorul orgiilor navale din camera obscură. Poznele puse de el la cale disperaseră Comandamentul Garnizoanei. Într-o noapte, la varieteu, fură căţelul unei artiste şi-l vopsi în dungi albe şi negre; când artista cânta, dădu drumul pe scenă căţelului transformat în pui de zebră. Necunoscându-l, cântăreaţa scoase un ţipat de spaimă şi-o luă la fugă, dar ciudatul animal se ţinea după ea, în hazul nebun al publicului din sală. Neagu bea în silă. Cât ar fi vrut să se ameţească şi el odată. Dar nu putea. Nu reuşea să se pună la unison cu ceilalţi. Se simţea prea lucid şi stingherit în nebuna voioşie colectivă. O coardă care nu vibra în toată orchestra din sală. Fără să vrea se supraveghea; cu nervii dezgoliţi, primea impresiile din afară. Sentimentalismul lui în atmosfera camerei obscure era un beteşug naiv şi ridicol. Îşi dădea seama şi căuta să-l mascheze prin cinism şi veselie, dar nu izbutea. Privea cu simpatie şi admiraţie la toţi cei care îşi înecau necazurile vieţei în chefuri, râs şi cântece zgomotoase. Văzuse mulţi oameni simpli, adormiţi, care la chefuri se deşteptau, ajungând vioi, isteţi, galvanizaţi de poezia beţiei. Pe Klaps îl privea Neagu cu-n fel de invidie că nu poate să se bucure ca el de viaţă. Ca un actor-erou, Klaps aducea o notă de grandoare în gesturi şi cuvinte, o măreţie a chefului departe de viţiu şi desfrâu. De altfel avea şi teorii pe care le susţinea cu pasiune: „Nu confundaţi cheful cu beţia.” „Englezul se îmbată, Românul chefuieşte.” „Să vie un sclav!” se adresa el chelnerilor c-o voce cavernoasă, imitând gesturi din orgiile romane. Suit pe un scaun, el începu să declame Venera şi Madona, c-o poetică emfază, cu ochii ţintă la blonda Bază Navală: Astfel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femee stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger blând ca ziua de magie Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc. ..... Din demon făcui o sfântă, dintr-un chiot simfonie ..... Dar azi vălul cade, crudo!... ...... Tu îmi pari ca o bacantă, ce a luat cu-nşelăciune De pe fruntea de fecioară, mirtul verde de martir. O! cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femee, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin. Declamaţia fu întreruptă pentru că Baza Navală se simţi oarecum lezată de unele expresii prea tari ale lui Eminescu. Se ceru un cântec de inimă albastră. Boulanger îşi umflă guşa, începând cu-n adânc oftat: Pune capul sub velinţă... — Opreşte-te! izbucni Klaps indignat. Cum îţi permiţi, sclav indian, să masacrezi cântecele româneşti? Poetul scrie: Pune capăt suferinţei... Şi ţiganul cântă: Pune capul sub velinţă... Aerul în camera obscură ajunsese supraîncălzit. Figurile se îmbujorau, vocile se îngroşau, ochii scânteiau, minţile galopau. Discuţii aprinse, toasturi fără sfârşit se pierdeau într-o învălmăşeală de râsete şi voci răguşite. Ca să iasă fumul de tutun şi să intre aer proaspăt, s-au deschis ferestrele şi, ca să-şi dezmorţească picioarele, câţiva tineri ieşiră în sală, încercând un dans nou. Un ofiţer cântând în gura mare, înhăţase de-o aripă pe Fiţa şi-o învârtea, învăţând-o paşii. Boulanger, atent, fura cu arcuşul tactul noului dans, auzit pentru întâia dată. Când, un ţipăt strident răsună în bală. Muzica se opri brusc. Un moment de panică şi zăpăceală. Ca un vultur se repezise Boulanger la o uşă închisă, izbind cu pumnii încleştaţi şi strigând cu disperare: „Deschide uşa, domnule locotenent!... Dă-i drumul... nu mă nenoroci, domnule locotenent!” Ţambalagiul şi clarinetistul, împingând din răsputeri cu umerii în uşă, urlau cât îi ţineau gura: „Nu te lăsa, Fiţo!...” „S-au dus casele Frosei, mă-ă-ă... Ce-i? Ce s-a întâmplat?” se întrebau toţi într-o învălmăşeală generală. Ofiţerul care dansa cu Fiţa, după un tur ameţitor, îi făcuse vânt din fugă într-o cameră goală de pe sală, în care dispăru şi el, închizând uşa cu zăvorul. Şi pentru că uşa nu ceda, Boulanger se văicărea, privind cu linguşire la ofiţerii mai bătrâni: — Domnule căpitan, domnule doctor... Nu mă lăsaţi... daţi ordin să deschidă uşa. Zău, nu ma lăsaţi... făceţi-vă milă şi pomană... că pierd casele... Să mă trăsnească Dumnezeu dacă nu le pierd, zău, sunt casele Frosei în garanţie. — Porcilor! Nu vă-i ruşine? strigă Baza Navală, roşie de indignare. „Aşa se ademenesc fetele, pentru ca să-şi facă plăcere dumnealor!...” adaugă cu dispreţ Miţa Balot. Şi amândouă, cu acelaşi gest de revoltă, se sculară de la masă. Căpitanul Papachi, ca cel mai vechi în grad, găsi că este urgentă nevoie să intervină cu autoritatea sa. Îşi tăie drum, şi în liniştea solemnă care se făcuse într-o clipă, răsună glasul lui autoritar, de comandă: — Locotenent Pitiş! deschide imediat uşa! Şi încetează cu asemenea comedii, care nu fac cinste unui ofiţer. Toţi aşteptau cu sufletul la gură. Zăvorul uşei ţăcăni scurt. În sfârşit. Apăru capul ofiţerului: roşu, cu ochii injectaţi, schiţând un surâs nervos: — Am glumit, domnule căpitan... N-a fost nimic serios. — Proastă glumă!... Asta nu se face, domnule!... zise bătrânul căpitan încruntat. — Auzi glumă... asta-i glumă... cu chestia aia nu se glumeşte, domnule, niciodată, să ştii de la mine... protesta emoţionat Boulanger, întorcându-se furios către Fiţa, care-şi arăta dinţii surâzătoare. — Şi tu, proasto, în loc să ţipi ca din gură de şarpe, când te-a înghesuit ofiţerul, tăceai chitic, hai!... dacă, ferească Dumnezeu, scăpai caii... se duceau de sufletul dracului casele Frosei?... Lască te trimit eu la mă-ta, mangosito! — Ei, potoleşte-te, şefule, că nu s-a întâmplat nimic! încercă Papachi să restabilească ordinea turburată. În zadar, voioşia se dusese. Cheful se stricase. Orgia navală avu de astă dată un sfârşit neprevăzut. Boulanger, din cauza spaimei prin care trecuse, nu mai putea cânta. Se sufoca şi îi tremurau mâinile ca la un damblagiu. Ofiţerii se răspândiră în grupe. Scârbit, obosit s-a întors Neagu la vapor; câţiva cheflii nu s-au potolit până dimineaţă. A doua zi s-a primit la garnizoană o serie de reclamaţii asupra isprăvilor de peste noapte făcute de ofiţerii scandalagii. Au fost deshămaţi caii de la o trăsură al cărei birjar turc adormise pe capră. S-a făcut o cavalcadă zgomotoasă pe strada principală, sculând lumea din somn. O firmă de la Măcelăria Marinei fusese mulată la balconul unui varieteu-şantan. A doua zi lumea căsca gura la firmă, citind cu mirare: „Carne de vânzare! Furnizorul Marinei Militare”. Doi ofiţeri au apărut pe scena varieteului făcând poze de nuduri, lupte de gladiatori şi statui antice. Şi la urmă duş cu sifon. Deşi publicul a aplaudat frenetic, artistele de la varieteu s-au scandalizat de lipsa de pudoare a ofiţerilor. * Evantia se trezi brusc dintr-un somn grei cu inima strânsă de groază, în chinurile unui vis oribil. Deodată deschise ochii mari, cătând în jurul ei cu spaimă. „Nu visase? Era dar adevărat tot ce se întâmplase în noaptea aceea”. Săgeţile soarelui de dimineaţă ţâşnind oblic prin crăpăturile obloanelor închise, îi înţepau ochii orbind-o. Se întoarse cu faţa la perete şi încercă să strângă pleoapele pe globul ochilor... să nu mai vadă nimic în faţa ei. Dar imaginile se conturau precise, clare, înăuntru, căci creierul lucra biciuit de o febră chinuitoare. Îi defila prin minte, c-o limpezime uimitoare, în cele mai mici detalii, toate scenele; vedea tot ce se întâmplase, pas cu pas, din clipa în care, cu nervii răzvrătiţi şi sufletul dezechilibrat, se despărţise de Neagu, de când îi ieşise în cale, ca din pământ, la capătul cheiului, căpitanul Deliu. Cum o luase de braţ atrăgând-o înapoi, prin întuneric, spre plaja pustie. Cu ce vorbe înşelătoare o dezmierdase, pe când îi netezea parul cu mâna lui fină, mângâietoare. Şi timbrul vocii lui, care tremura uşor, îi picura muzical în auz: „Frumoasa mea... sirenă neagră... copilă sălbatică... să ştii că cea mai frumoasă fată care nu ştie să fie drăguţă c-un bărbat, nu-i decât o floare fără miros”. Îşi amintea clar fiecare mişcare, fiecare gest făcut. Simţea încă vie, ascuţită, o senzaţie ameţitoare, respiraţia caldă, apăsarea buzelor fierbinţi şi mustăţile acelea parfumate pe gura ei. O încleştase strâns, înăbuşind-o cu trupul lui mare, cu braţele vânjoase, care o striveau, biruind-o. Nu putea înţelege întâmplarea în care căzuse. „Cum de s-a lăsat?...” Într-un moment îşi dăduse perfect seama că nu putea să i se împotrivească, simţise că omul acesta e mai tare, că avea să facă ce voia cu ea. Trupul se supusese fără rezistenţă. Slabă, neputincioasă, căzuse pradă, ca un pui de găină în ghearele uliului. „Era vinovată... desigur că era vinovată.... de ce nu l-a respins de la început?... de ce n-a plecat la timp?... de ce a cedat?... de ce asculta cu plăcere vorbele lui?...” „Am fost nebună?” se întreba ea c-o disperare neputincioasă. „Dar nu-l iubesc de loc. De ce am făcut asta? De el am avut frică de când l-am cunoscut.” „Acum s-a sfârşit. Totul s-a prăbuşit.” Şi-a stricat viaţa, dintr-odată şi pentru totdeauna. „Cum putea să mai dea ochi cu Neagu?” Cum să ascundă taina? Ce să-i spună lui?” Ar fi vrut să se târască la picioarele lui, să-i ceară iertare, să fie strivită de el, să i se jertfească, să-i rămână sclavă pentru toată viaţa. Ce era de făcut? Nici o ieşire nu vedea înainte. „Ar putea Neagu s-o ierte, dar n-ar mai putea s-o iubească.” Şi ea îl iubeşte, n-a încetat nici o clipă să-l iubească, Înjosită, dispreţuită, avea să rămână pentru totdeauna. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. Cu ochii închişi zăcea pe pat ghemuită, strivită de ruşine şi căinţă, cuprinsă de sentimentul unei degradări ireparabile. De câte ori deschidea ochii, avea un nod de greaţă. Se scutura cu groază, dar nu putea scăpa de imaginile care îi chinuiau mintea. Îşi simţi a capul strâns într-un cerc de fier, gura arsă, sufletul jignit şi plin de nenorocire. Leoarcă de sudoare, se dezveli, şi când îşi văzu genunchii şi pulpele dezgolite, se acoperi repede la loc. Avea impresia că trupul acela nu mai este al ei... îi rămăsese numai capul care ardea cu tâmplele zvâcnind într-o durere acută. Corpul i se părea o zdreanţă mototolită şi murdară, aruncată pe pat. Încordată, muşca perna cu dinţii, în dorinţa de a-şi chinui trupul, îi venea să-i rupă carnea cu unghiile până la sânge. Târziu, când auzi uşa scârţâind, tresări speriată: — Ce ai, fata mea? Să chem doctorul? o întrebă tatăl ei îngrijorat. — Nu trebuie, răspunse fata cu spaimă, ridicându-se de pe pat. Şi deodată simţi picioarele ca tăiate, parca picase de la o înălţime, iar prin coapse o săgeta o durere ascuţită. Şi se lăsa din nou moale pe pat. Făcea sforţări să adoarmă, dar nu putea. I se părea că mii de ochi o privesc cu batjocură. Toţi îi ştiau taina, pe care n-o mai putea ascunde. Deznădăjduită, cuprinsă de o disperare neputincioasă, izbucni într-un plâns sfâşietor. Lulu, maimuţa, care dormita zgribulită pe scaun, în faldurile unui şal de lână, îşi ridica uşor capul, privind lung, c-un fel de mirare în ochişorii ei negri, ca nişte gămălii sclipitoare. Şi când mintea ei, puţintică prinse a înţelege că stăpâna suferă şi plânge, se ridică din culcuş şi ţâşni dintr-un salt pe pat, între perne. Se strecură până la subţioara fetei, şi de acolo îşi întindea lăbuţa ei neagră, pipăind-o pe obraz, îşi scotea capul ca să privească întrebător drept în. ochii stăpânei, care plângea cu sughiţuri.

CAPITOLUL X   La vapor, în careul ofiţerilor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un Aviz Navigatorilor: „Sunt absolut interzise la masă discuţiile privitoare la serviciu. Contravenienţii vor fi amendaţi. Ofiţerul popotar este învestit cu puterea executivă”. În schimb se debitau destule zeflemele, glume sărate şi nesărate, anecdote cu sau fără perdea. Uneori câte o victimă căuta să-şi răzbune vreo înţepătură dureroasă şi declama cu patos faimosul vers a lui Vlahuţă: Anecdota, calamburul acolo fiind la preţ, Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ. La zile mari, când comandantul cobora din turnul său de fildeş, ca să ia masa cu ofiţerii, conversaţia lua un caracter serios, şi uneori didactic. Un comandant pedant, admirat pentru erudiţia sa, fusese păcălit de un ofiţer tânăr. Făcându-şi de lucru prin birou în lipsa comandantului, ofiţerul observă semnul pus între paginile unui volum din „La Grande Encyclopédie”: Năvălirea Avarilor. El citi pasajul însemnat. La masă se discută despre năvălirea Avarilor. Comandantul rămase în admiraţie pentru profunda erudiţie a tânărului ofiţer. — N-aş fi crezut, şopti secundului, să aibă o cultură aşa de serioasă băiatul ăsta. — E prea modest, de aceea nu l-aţi remarcat până acum, îi răspunse secundul stăpânindu-şi râsul. * Într-o seară, pe la sfârşitul mesei, Neagu ieşi pe punte fiind anunţat că intră de serviciu. Bucuros că scapă de gălăgia asurzitoare şi de aerul îmbâcsit din careu, se plimba singur căutând să-şi şteargă din minte vorbele auzite în timpul mesei. Se făcuseră o serie de glume şi aluzii la tinerii sentimentali şi romanţioşi. El suporta cu greutate tonul de zeflemea obişnuit la bord. De data asta avea impresia că este direct vizat, i se părea că unii camarazi îi aruncau priviri ironice. Pe punte era întuneric. Un timonier îi aduse jurnalul de bord, în care trebui să semneze. Neagu se apropie de lumina geamului deschis la spiralul careului. De jos se ridica un vuiet confuz, vorbe, râs şi ţăcăneala zarurilor de la jocul de table. Deodată Neagu tresări; îşi auzise numele rostit într-un hohot de râs. Instinctiv îşi ascuţi auzul; se aplecă atent spre geamul deschis. „Neagu îi ageamiu, domnilor... nu v-am spus... eram sigur... am câştigat pariul.... Sirena a eşuat în braţele lui Deliu... cum putea un debutant ca Neagu să concureze c-un tip expert ca Deliu. Faptul e consumat.... l-am văzut cu ea pe la miezul nopţii la plajă”... Ca lovit de un glonte, Neagu se frânse în două. Şovăind, se lăsă moale pe banchetă, îşi duse o mână la frunte frecându-se apăsat. A înţeles totul. E foarte clar. Se făcuseră pariuri pentru cucerirea Evantiei. El rămase acolo paralizat. Simţea cum i se înfierbântă capul, fără să poată reacţiona. Avea o senzaţie de durere fizică aşa de intensă că-i dăduseră lacrimile în ochi. „...Ce ruşine... tocmai el care se ştia aşa de sensibil, veşnic cu groaza de ridicol, să ajungă de râsul lumei, obiectul de haz al camarazilor, eroul unei sinistre tragi-comedii de care toţi îşi băteau joc...” C-o extremă sforţare se ridică. Era copleşit de ruşine; simţea mândria lui rănită, şi o mânie clocotitoare ce trebuia înăbuşită. Noroc de întuneric. Puntea goală. Dacă l-ar vedea cineva în halul în care se găsea? I se păruse că timonierul de serviciu l-a privit pe furiş... poate şi el a înţeles ce vorbeau ofiţerii în careu. „Ei şi?” încordat începu să se plimbe călcând apăsat cu tocurile în puntea de lemn. Îşi auzea zgomotul paşilor răsunând cadenţat în liniştea nopţii. În agitaţia nervoasă în care se afla, simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, şi sângele fierbinte care-i năvălea la creier îi tulbura judecata. Se pierdea în confuze întrebări şi presupuneri contradictorii. El voia să se lămurească, să stea de vorbă cu sine însuşi, să reflecteze cu sânge rece, cu tot calmul necesar pentru a găsi o ieşire. „Cum? adică trebuia numai decât să abuzeze de naivitatea unei minore?... să-şi bată joc de ea?... ca să fie admirat de camarazi pentru cucerirea făcută?... A! dacă ar fi fost o femee cu experienţă... da, dar aşa... o copilă neştiutoare, dezarmată... nu, sigur ar fi fost o mişelie din partea lui...” Şi un val de furie neputincioasă îl cuprinse tulburându-i vederea. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului şi nişte ghiare invizibile îi zgâriau gâtul. Căuta o descătuşare. Simţea dorinţa să plângă. S-ar fi uşurat. Dar nu putea, inima îi era încleştată de o profundă suferinţă. Târziu, când coborî scara să intre în cabină, simţi cum i se taie genunchii, parcă i s-ar fi rupt tendoanele de la picioare. Cu faţa în pernă, cu ochii închişi, pierdu noţiunea lucrurilor şi căzu pirotind în visuri agitate. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tâmple şi o greutate pe inimă. Simţea o slăbiciune fizică. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. Se făcu bolnav. Ceru aspirină, dar n-o luă. Avea să lipsească toată ziua de la serviciu. N-ar fi putut înfrunta privirile camarazilor. Şi compătimirea i-ar fi făcut rău. Cu un fel de orgoliu căuta să-şi ascundă suferinţa. Nici la masă în careu nu s-a arătat. În cabina lui strâmtă şi întunecată s-a frământat ca o fiară în cuşcă. La amiază un soldat îi aduse un plic. Îşi aruncă surprins ochii pe adresă. Îi tremurau mâinile rupând febril plicul. Se uită în josul paginii la iscălitură: „O binevoitoare”... Un scris stângaci de femee... În câteva cuvinte, îl anunţa „să nu aibă încredere în negroaica ipocrită şi depravată, că ea îl înşeală în fiecare noapte întâlnindu-se la plajă cu amantul ei, căpitanul D.” „Ha! ha!” explodă Neagu, „asta-i frumos, va să zică lucrul e public... toată lumea ştie.” „Ce ridicol! Ce stupidă situaţie! Să cazi cu ochii închişi în aşa încurcătură!...” „Nu-şi va ierta toată viaţa asemenea slăbiciune, care l-a compromis în aşa hal”. Se simţea umilit de-o prăbuşire lăuntrică. Chinuit în acelaşi timp de un ciudat amestec de mândrie, ruşine şi dorinţă. „Şi cât am iubit-o”. îşi zise deodată învins de un plâns copilăresc. Merită oare atâta iubire creatura asta? Cum e posibil să existe asemenea făpturi? Perfidie? Capriciul unui suflet femeesc? E ceva în afară de raţiune. Ceva pe care el nu putea înţelege...” Nu, e un chin pe care el nu-l poate suporta. Trebuie să verifice faptele; să aibă o explicare, să se lumineze. „Are să se ducă întins la ea. Are curajul să primească adevărul în faţă. Nu trebuie să se cramponeze de fustele unei femei. Va fi hotărât, neînduplecat”. Începu să se îmbrace grăbit, dar îşi aminti că nu poate ieşi de la bord. Raportase că-i bolnav. Atunci se aşeză la scris. Scurt, ferm, tăios, înşiră o serie de întrebări lapidare – răspunsurile primite aveau să lumineze situaţia şi starea critică în care se găsea. „Îi trebuia o situaţie clară, netedă. El nu-i omul compromisurilor. Ori tot, ori nimic”. A dat scrisoarea în mâna unui caporal şi i-a explicat unde trebuie s-o ducă. Dar după câteva minute s-a răzgândit. S-a repezit pe scări şi l-a ajuns pe caporal care abia plecase. A rupt scrisoarea aruncând bucăţile în Dunăre. Era mai bine să se ducă singur. Trebuia s-o vadă imediat, cu orice preţ trebuia să-i vorbească. S-a hotărât. „Va lua taurul de coarne, trebuie să fie tare, stăpân pe sine. Sunt momente hotărâtoare în viaţă. Va şti el să limpezească chestiunea”. Când începu să însereze, ieşi neobservat pe chei. Era turburat de propria-i îndrăzneală. Pe drum, de la distanţă, văzu fereastra luminată. E acasă. Toate întrebările şi frazele construite migălos îi pieriră brusc din memorie. Tot dialogul mental dispăruse. Ce avea s-o întrebe? Cum să înceapă? Şi ce ton trebuia să aibă?... „Nu-i nevoie; momentul oportun o să-l inspire. Va proceda bărbăteşte”. Sună hotărât la scară. — Domnişoara Evantia e bolnavă; nu poate primi, îi spuse scurt Eftichiţia, fata proprietăresei. În faţa uşei închise brusc, Neagu rămase posomorât, cu buzele strânse, cu sprâncenele încruntate, ca în faţa unei piedici pusă în cale. După un moment de mânie absurdă se hotărî să plece. Unde? Ce trebuia să facă? În loc să se întoarcă spre vapor, o luă înainte pe chei. Avea nevoie de mişcare, de aer, de linişte. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei nelinişti adânci. Era torturat de sentimentul unei ofense de nesuferit, de gândul că nu poate face nimic pentru a găsi un deznodământ onorabil. Neputinţa de a înţelege ce se petrece în sufletul şi în corpul acelei fiinţe care se depărta de el, îl chinuia amar, până la disperare. Mintea lui nu putea să admită ceva mai monstruos: „o copilă castă, iubitoare, cu sufletul curat, să se arunce deodată, fără un pic de pudoare în braţele unui Don Juan ca Deliu, jucăria capriciilor acestui om care n-a iubit nici o femee în viaţa lui... „şi eu care o iubeam cinstit, profund, din toată puterea inimei... pentru toată viaţa”, îşi zicea el, îndurerat, c-o naivitate copilărească. Şi un sentiment de revoltă, de gelozie nesatisfăcută, îl irita până la furie. Îi venea să alerge, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înşelător, care făcuse atâtea victime nenorocite. O seară de toamnă, umedă, rece La Cercul Marinei era lumină. Prin sticla geamurilor se vedeau umbre mişcându-se în jurul biliardului. Neagu se opri. împins de o dorinţă bizară, se apropie de fereastră. Parcă o presimţire îl atrăsese. Era chiar el Deliu. Mândru, zâmbitor, cu tacul în mână, lovea bilele de fildeş cu eleganţa unui maestru de la academia fie biliard. Câţiva ofiţeri urmăreau cu admiraţie măiestria loviturilor în serie. Nici unul nu-l putea egala. Neagu tulburat îi observă gesturile pe furiş ca o fiară la pândă. Inima îi zvâcnea. Îl privea pe Deliu, c-o lacomă curiozitate, simţind în acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumos şi înzestrat cu atâtea calităţi. „Ce impresie trebuie să facă femeilor?” „Desigur e o făptură deosebită de a mea... el e din rasa cuceritorilor... abil, hotărât, tare”, recunoscu Neagu, clasificând în minte intelectualii de o parte şi oamenii de acţiune de altă parte. „O îmbinare armonică, îşi zise în sine, trebuie să dea omul ideal, complet”. Abătut, înjosit, de-o gelozie sălbatică, Neagu se întoarse la bord. Simţea cum i se ridica din străfundul sufletului, învingând orice raţionament, un dor de răzbunare, o ură primitivă, insuportabilă, pe care niciodată n-o bănuise că mocneşte în firea lui blândă şi onestă. * Doctorul Barbă Roşie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. Şi uneori îl zgâlţâia cu asprimea lui prefăcută. — Ce-i cu tine, băiete? Ai căzut într-o melancolie cronică... nu vezi că te topeşti ca lumânarea... cât are să mai ţină febra asta sentimentală? Să ştii de la mine că morbul lui Cupidon, e cea mai păcătoasă boală microbiană, pentru-ca ataca în acelaşi timp inima, capul şi corpul. Criza ta e prea lungă. Aştept să intri în convalescenţă. — Dar n-am nimic, se încerca Neagu să protesteze, schiţând un zâmbet forţat. — Mă băiete! Eu n-am venit să-ţi dau bromură, nici să te consolez. Vreau numai să-ţi deschid ochii asupra vieţei; nu căuta absolutul, nu lua totul în tragic. E ridicol şi absurd să încerci marea cu degetul. Eşti prea tânăr, n-ai experienţă, nu cunoşti încă specia asta de mamifere numite femei. Să ştii de la mine că femeea este o piesă de schimb. Oricând poate fi înlocuită. Când îl lăsa doctorul, îl lua căpitanul Mincu la spovedit. — Neagule, băiete! te-afunzi într-o neagră mizerie sentimentală. Te-ai împotmolit de la prima decepţie; te-ai sfărâmat de primul colţ. de stâncă ce ţi-a ieşit în cale. Tu nu ştii că viaţa e o mare capricioasă, că are flux şi reflux. Dacă ai demnitate nu trebuie să te cramponezi de o fustă. În viaţa de marinar, în religia meseriei noastre este fatal vagabondajul, legăturile pasagere: „în fiecare port câte-o iubită”, zice un cântec napolitan: „ancorează, debarcă, iubeşte, şi iute ridică ancora şi du-te... Marinarii nu fac purici nicăieri. Fi bărbat, Neagule, nu copil...” C-o milă părintească pentru fiul adoptiv cum spuneau în glumă camarazii – Mincu vorbea fără convingere. Trecuse şi el prin aceleaşi crize sufleteşti. Cazul lui Neagu deschidea şi în inima lui o rană veche pe care o crezuse vindecată. Cabina doctorului era, în miniatură, o farmacie, laborator şi bibliotecă. — Ce-i de făcut cu băiatul nostru, doctore? întrebă Mincu închizând uşa şi deschizând ochiul de geam rotund al cabinei ca să intre aerul proaspăt al mării. — Dragul meu, eu combat mizeriile trupului, nu şi ale sufletului. Boala lui Neagu nu se vindecă prin droguri sau bisturiu. — Dar cum? Care-i terapeutica iubirii? — Cred că trebuie să-l faci să nu se mai gândească la trecut, să-i smulgi din minte icoana adoratei, chipul divinizat. Eu i-aşi prescrie în doze mari un extract de matematici superioare. — Asta am încercat-o. L-am forţat să facă o serie de calcule nautice şi astronomice, pe care altă dată le migălea cu plăcere. Acum nu-i în stare să meargă până la capăt, se poticneşte de la început. — Atunci nu ne rămâne decât omiopatia. Cui pe cui scoate – trebuie încurcat cu alta... — Un surogat? întrebă Mincu. Asta nu-l poate satisface pe Neagu. Figurantele amorului, relaţiile tarifate, proza nu poate înlocui poezia iubirii. El suferă din cauza poetizării, idealizării – e prima lui iubire... Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital... — Dar el suferă rănit de necredinţa acelei fete, poate o mică vicioasă, pe care el a iubit-o cu tot focul tinereţii... — Sunt sigur că şi ea l-a iubit la fel, şi că-l iubeşte încă. Fata era un fruct copt, gata să cadă din pom. Neagu s-a abţinut, credea că-i fruct oprit. A venit la timp altul şi l-a cules. E foarte simplu. De ce îţi închipui că fata asta e o înşelătoare vicioasă. Cel mult e o victimă dezarmată în faţa unui cuceritor de talia lui Deliu. Chiar căderea unor femei cu experienţă încă este un lucru fatal, o chestie de temperament şi împrejurări. Cum a stricat capul oamenilor literatura. Câte victime n-au făcut poeţii şi romancierii. Nu ştiu care filosof a propus ca poeţii romantici să facă un stagiu de studii pe lângă hergheliile de reproducţie a cailor de rasă. Numai aşa vor înţelege şi ei rolul instinctului vital în problema perpetuării speciei. Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă. Mincu, după ce-şi aruncă pe fereastră mucul de trabuc stins, începu a vorbi cu melancolie, lunecând fără să vrea în confidenţe la care doctorul nu se aştepta. Auzise şi el vorbindu-se în surdină de un amor nenorocit, pe care Mincu ştiuse, c-o pudoare bărbătească. să-l ascundă întotdeauna. — Ce bine îl înţeleg pe Neagu... şi eu am trecut prin aceleaşi chinuri sufleteşti. Când te gândeşti că sunt oameni care trec prin viaţă fără să aibă parte de a simţi fiorii iubirii adevărate... un lux care nu-i tuturor îngăduit... şi alţii la care prima iubire le devastează viaţa şi rămân cu rana de stilet în inimă. Niciodată nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa. Pe când mă aşteptam mai puţin, mi-a ieşit în cale o femee care, de la prima vedere, a fost pentru mine centrul universului. Există o lege de atracţie a sexelor? Nu ştiu. Oricum este un fenomen inexplicabil. O enigmă. De ce din miile de făpturi pe lângă care treci indiferent, numai una te opreşte în ioc? De ce dintre toate săgeţile care ţi se aruncă, numai una – cea otrăvită – te loveşte drept în inimă? De ce din întâlnirea a două priviri se produce scânteia ce electrizează două fiinţe care niciodată nu se cunoscuseră? Ce banal şi ce misterios lucru. Ce lumină în domeniul acesta ne-a adus ştiinţa care trebuie să găsească legi asupra forţelor oarbe ale naturei? O putere străină, dominatoare, o afinitate de chimie sufletească, face apropierea şi fatala contopire. Ezitam anume să-i fac cunoştinţa; luptam cu mine însumi; presimţind parcă un pericol mă ţineam pe marginea unei prăpăstii – un pas şi eram pierdut. Pornirea, chemarea instinctivă era aşa de violentă încât – mi-a spus ea în urmă – era hotărâtă să vină singură la mine dacă mai întârziam! Ai remarcat deosebirea de atitudine în faţa adevăratului amor? Pe când femeea devine radioasă, bărbatul e grav, chinuit de o criză lăuntrică, simte că ceva nou a intrat în existenţa sa, stăpânindu-i gândirea şi simţirea. Lumea nu mai exista pentru noi. Nici o piedică în cale n-ar fi putut să ne oprească. Cu ce puteri necunoscute sunt încărcate privirile magnetice ale ochilor unor femei. În acea exaltare a simţurilor am înţeles lupta pentru cucerirea femeii; hotărârea bărbatului de a răzbate până la capăt, pe viaţă sau pe moarte... E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie. Bărbatul ei, un levantin abil – care nu ştia dacă se însurase din calcul sau din dragoste – încercase la început să lupte; dându-şi în urmă seama unde putea să ajungă, se resemnă cuminte. După trei luni s-a pronunţat divorţul. Era liberă. Ne-am căsătorit. Eram fericiţi. Am simţit atunci farmecul vieţei în doi. Nu mi-am închipuit niciodată că poate să existe o aşa contopire a simţurilor şi a spiritului. Parcă o făcuse anume natura pe femeea asta după acelaşi tipar. Aveam aceleaşi vederi despre lume şi despre viaţă, aceleaşi gusturi şi idei. Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Spiritul critic şi cultura, care singură şi-o făcuse, mă uimea. Pe lângă simţul fin, artistic, înnăscut, avea un fel de a judeca bărbăteşte, deşi înfăţişarea ei graţioasă amintea chipul Giocondei. Armonia care o radia o simt şi acum în mine. Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. Eram orbit de fericire. Nu ştiam că fericirea este un lucru de care trebuie totdeauna să te temi. Dar nu asta voiam să-ţi spun. Voiam să vorbesc de lucruri care nu se pot explica. Să-ţi arăt contrastul firii femeieşti la două epoci diferite. Nici până azi nu-mi dau seama cum o fiinţă se poate transforma total în câţiva ani. Prin ce fenomen biologic se face acea metamorfoză – din omidă fluture? Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citeşti ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. Îşi schimbă gusturile, obiceiurile, părerile, credinţele, dispreţuieşte ce a respectat, urăşte ce a iubit, iubeşte ce a urât, îşi neagă trecutul – schimbată complet ajunge o străină, altă făptură pe care n-o mai recunoşti. — Cunoşti teoria, îl întrerupse doctorul, asupra reînnoirii continue a corpului omenesc? Preschimbarea completă se face în curs de câţiva ani. Materia cerebrală ca şi carnea trupului se preschimbă.... — Dar asta nu poate justifica schimbarea sufletească. Procesul tainic al gândirii rămâne acelaşi. Eu de când mă ţin minte, am rămas cu acelaşi fel de a simţi şi gândi, pe când ea... — Ea e femee. Nu trebuie să judecăm femeea după procesul vieţei sufleteşti a bărbatului. Astai greşeala pe care toţi o repetăm mereu. Diferenţierea absolută a sexelor este o lege fundamentală a universului. — Bine, dar în fond nu-i acelaşi conţinut sufletesc la bărbat ca şi la femee? — Da, însă trebuie să ştii că în mecanismul masculului piesele sunt articulate, pe când la femee gândirea şi simţirea nu sunt încă despărţite. Femeia trăieşte în inconştient. Bărbatul e conştient. Femeia nu poate fi constantă; prin firea ei este schimbătoare. E o persoană, dar n-are personalitate, căci îi lipseşte individualitatea. — Şi totuşi nu poţi nega că unele femei au o inteligenţă destul de... — Mă rog, să ne înţelegem, e un anumit fel de inteligenţă, concretă, practică, ce nu se poate ridica până la abstract. Ea observă, nu interpretează. Ca şi cameleonul femeea îşi schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbeşte ca un critic de artă despre tablouri, deşi nu avea la început nici o idee de pictură. Femeia care iubeşte un marinar vorbeşte cu pasiune, ca orice lup de mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni şi naufragii. Şi pe aceeaşi femee, dacă trece în braţele unui călăreţ, o vei auzi discutând cu toată competenţa despre cai, iepe şi armăsari, de herghelii, curse şi hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai uşor la mediu tocmai pentru că nu are individualitatea. Şi Mincu, pentru că vedea bine că se încurcă în ipoteze şi teorii abstracte, trecu din nou la fapte. Să vezi cum a început transformarea. Loviturile destinului le-am primit printr-un ordin de serviciu. Eram detaşat la minister. Mă mut la Bucureşti. În atmosfera încărcată a Capitalei, în vârtejul acesta tulburător începem o viaţă nouă. Ca să-ţi descriu toate fazele metamorfozei ar trebui să fac un volum de analiză sufletească. Numai aşa ai putea să înţelegi adevărata criză sentimentală prin care am trecut. Intrasem într-un angrenaj distrugător, ale cărui roţi ne rupeau carnea bucată cu bucată. Zile şi nopţi pierdute în acest bâlci monden tocesc şi cele mai viguroase resorturi sufleteşti. Telefonul, care zbârnâia toată ziua, cred că are o mare vină în dizolvarea familiei moderne. Frânturi de conversaţii care mă enervau la culme, întâlniri, serate, ceaiuri, plimbări, atâtea ieftine plăceri ne pulverizează viaţa. Avidă de senzaţii, ahtiată de o lume uşuratică, femeea asta cuminte, înţeleaptă, ajungea frivolă, mincinoasă şi violentă. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i cer socoteală. îmi aluneca printre degete. Busola se deranjase; fără orientare, pierdusem – cum spun marinarii – capul la compas, scăpasem cârma din mână. Bătea un vânt de nebunie. Prin frumuseţea şi farmecele ei, prin vioiciunea spiritului, fusese întotdeauna seducătoare, acum cocheta, flirta fără jenă în mijlocul unei bande dubioase de snobi, bărbaţi şi femei, care-şi schimbau amanţii şi nevestele între ei, imitând un fel de iubire ca o parodie a dragostei redusă la un singur gest. Simţul pudorii dispăruse. „Femeia modernă are drept la aceeaşi viaţă senzuală ca şi bărbatul”, era cuvântul de ordine al bandei. Ea, care ştia să judece solid, începuse a privi lumea ca orice femeiuşcă – un cap de păsărică. Oamenii pe care îi cunoscuse bine şi-i ironiza înainte, acum îi admira. O prăpastie se adâncea între noi, deşi avusesem o identitate perfectă în felul de a gândi şi privi viaţa şi lumea în care trăiam. Ce trebuia să fac? Concesii? Compromisuri? Sau să reacţionez? Evitam explicări penibile. Mă închideam în mine, sufeream în taină. Aşteptam. Nu ştiu ce aşteptam. Stam mut zile întregi. Şi asta o irita până la furie. Gioconda, cu surâsul ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. Tăceri bosumflate, izbucniri violente, cuvinte înverşunate care se încrucişau ca săbiile ascuţite. Cele mai urâte zile, de care şi azi roşesc, au fost acele în care chinuit de demonul geloziei, şedeam la pândă, spionând orice mişcare, să aflu, să surprind, să mă încredinţez. Dacă era la mijloc un sentiment nobil, adânc, de iubire adevărată, mă pregăteam să iert, să mă înving, să sufăr resemnat. Dar m-am convins în scurt că nu era decât un capriciu, o legătură efemeră, o întâmplare neprevăzută, un simplu accident de cale ferată. Unde ajunsese îmi era indiferent. Destul că a putut să facă primul pas. Legătura era ruptă. Stima, credinţa reciprocă dispăruseră. Totul era pierdut... ireparabil. Mă durea gândul trecutului. Visasem o legătură ideală întemeiată numai pe iubire, nu pe calcule şi compromisuri. Era tovarăşa vieţei, jumătatea mea, soţie nu amantă. Puteam să iert, dar nu puteam să uit. Într-o zi, din întâmplare, dau de o carte cu dedicaţie: „Celei mai bune prietene – prietenia este anticamera amorului”. Am cunoscut scrisul. Un junghi dureros mi-a oprit răsuflarea. Să intru în pământ de ruşine. Totdeauna am avut groază de ridicol. Întunecat, dar stăpânit, am întrebat-o: „Ce găseşti tu în tipul ăsta pe care acum trei luni îl ironizai, socotindu-l o perfectă secătură?” — Mă amuză. E un om interesant când îl cunoşti mai bine, îmi răspunse ea înţepată. Şi deodată se încorda, îşi dădu capul pe spate şi adaogă, şuierând cuvintele: — Tu, care vezi totul în negru şi iei viaţa în tragic, rămâi un burghez fatalist. Eu ştiu să mă ridic... să-mi trăiesc viaţa... să mă descătuşez –... fiecare pentru sine... — A! ha! zic, am înţeles, aceleaşi banale vorbe late pe care femeea modernă le repetă ca un papagal când vrea să iasă din jugul căsniciei. Să nu-ţi închipui că o să mă cramponez de fustele tale... eşti liberă... ne despărţim. În fine, ce să-ţi mai înşir, ne-am despărţit. O uram şi o iubeam încă. Una îmi spunea mintea şi alta inima. Mă zbăteam între demnitate şi umilinţă. Mă învinuiam singur. Aşteptam un cuvânt, un gest. Nimic. Eram doi nenorociţi care pierduserăm ceea ce niciodată nu mai puteam găsi. Atunci am putut vedea că memoria durerei e mai intensă decât a plăcerei. Ce luptă cu tine însuţi ca să alungi din minte imaginea care te obsedează. Simţi că s-a rupt o parte din sufletul tău, rămâi între viaţă şi moarte, vrei să sfârşeşti odată, să scapi într-un fel de tortura şi amărăciunea care te apasă veşnic. Convalescenţa a fost lungă. Am suferit grozav până m-am regăsit. Dar nu eram acelaşi. Rana o cred azi vindecată, dar cicatricea e aşa de sensibilă că uneori se deschide şi supurează încă. Trebuie să ştii, doctore, că unele regrete sunt mai dureroase decât remuşcările, sfârşi Mincu tremurător, cu vocea stinsă, înecată de un nod care i se oprise în gât. Şovăind, căutând un sprijin, îşi rezemă greoi capul pe mână. Doctorul, ascunzându-şi emoţia, îşi freca fruntea privind pieziş. După câteva minute de tăcere, Mincu îşi reveni. C-un gest mângâitor îşi trecu mâna prin păr şi începu cu glas schimbat, rar, domol: — În fond, toată istoria asta e prea puţin interesantă; un caz banal, una din miile de căsnicii desfăcute azi cu atâta uşurinţă. De ce aş pretinde vieţei mai mult decât îmi poate da? Ca să visezi iubire şi fericire eternă ar fi o absurditate, totuşi mă uit în urmă cu regret; spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe un străin. Caut în zadar factorii necunoscuţi în problema vieţei în doi. Mă întreb de ce femeea pe care am iubit-o şi-a distrus singură cu mâna ei cuibul, c-o brutalitate şi cruzime pe care nu pot să mi-o explic. Pe ce drumuri ascunse ne poartă viaţa... Cele mai intense plăceri şi cele mai cumplite dureri îţi vin din partea aceleiaşi fiinţe. Ca o tragică ironie a căsniciei, vezi adesea două făpturi de aceeaşi calitate, pe care natura anume parcă le-a făcut pereche, şi totuşi nu ajung să se înţeleagă, nu pot trăi împreună şi se despart. Ea, o femee distinsă, se împacă bine cu un imbecil; el, om superior, se înţelege perfect c-o cocotă sau trăieşte fericit cu propria-i bucătăreasă. — Pe mine, zise doctorul, mă chinuieşte mereu această metafizică a amorului, misterul naturei care deosebeşte sufletul masculin de cel feminin. Nu ştiu dacă ai observat la femei lipsa de memorie a sentimentelor? În structura gândirii, logica este condiţionată de memoria adevărată a faptelor trăite, care este în legătură cu voinţa. Memoria bărbatului e continuă, impresia primită se imprimă şi rămâne. Femeia nu are memorie continuă, ea se opreşte numai asupra unor momente, nu reţine nimic. Femeia e o coardă care zbârnâie când o atingi. Bărbatul e o placă de patefon care poate reproduce o operă celebră. Femeia nu are Eu. Spune cu uşurinţă minciuni, nu are remuşcări, pentru-că nu are memorie şi logică, nici pentru trecutul ei, şi nu poate vedea în depărtare. Demostene, mi se pare, a zis că o femee poate prăbuşi într-o clipă ceea ce un bărbat a zidit cu gândul ani întregi. Femeia nu poate fi geniu. Dovadă că omenirea n-a dat până azi nici un geniu feminin. — Poate să dea în viitor, întrucât încep să aibă şi ele aceleaşi preocupări intelectuale. — Toată activitatea socială şi culturală a femeii moderne nu-i decât o imitaţie masculină. Ştiinţa nu priveşte femeea decât sub aspectul unei maşini de perpetuare a speciei. Aceasta este crudul adevăr ştiinţific. Natura a înzestrat-o cu trupul şi sufletul propriu acestui scop. Arta, literatura, religia, cultura, nu servă în fond decât ca nişte accesorii de toaletă pentru femei. Femeia este sau maşină de copii, sau obiect de plăcere. Soţie sau amantă. Bărbaţii, în egoismul lor, vor să aibă pe amândouă în aceeaşi făptură. Se întâmplă, cum e şi natural ca amanta ideală să fie o soţie detestabilă. Femeia pe care ai iubit-o voia să-ţi fie amantă şi nu soţie. După o formulă strict ştiinţifică, femeea nu este decât sexualitatea pură. — Cum? făcu Mincu scandalizat, nu există un ideal de femee... — Ha! ha! îl întrerupse doctorul cu râsul lui sarcastic. Idealul acesta e creat de erotismul bărbatului. Instinctul sexual se mulţumeşte cu orice femee, dovadă relaţiile tarifate. Numai erotismul face ca bărbatul să-şi aleagă ca obiect de cult o femee pe care o împodobeşte cu toate frumuseţile idealului. Vezi cum păşim din biologie în estetică. De aceea s-a şi zis odată că frumosul nu-i decât o declaraţie de dragoste făcută naturei. E de la sine înţeles că amorul nu poate să aibă decât început. Proiectarea asta a frumosului asupra altei fiinţe este iluzorie. De aceea se repetă mereu, deşi nimeni nu crede, că amorul nu-i decât o iluzie. — Dar din toate iluziile de pe pământ, singura adevărată; setea de viaţă, puterea creatoare, cum zice poetul, unica iluzie care încântă sufletul omenirei de la facerea lumei şi până azi. Nu-i o cruzime ca s-o distrugeţi? — Himera a fost totdeauna mai frumoasă decât realitatea. Dar eu fac ştiinţă nu literatură. — Se cunoaşte, doctore, că n-ai iubit niciodată. Teoriile şi speculaţiile filozofice care le faci te duc la paradoxuri. În schimb rămâi un misogin înăcrit... — Şi tu, care ţi-ai ars aripile odată, rămâi acelaşi romantic, fără să poţi zbura. O bătaie în uşa cabinei curmă discuţia. Timonierul de serviciu aducea caietul de ordine cu însemnările comandantului. „Astăzi, până la ora 5, toată provizia de rezervă, pe 7 zile, să fie îmbarcată. Să se umple depozitele de apă dulce. Toată lumea la bord. La ora 6 să stea la posturile de plecare”. * Seara de toamnă cădea mohorâtă, jilavă de umezeala sărată a mării. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. Două bărci de pescari cu pânzele umflate, se întorceau gonind spre adăpost. Stoluri de goelanzi, veneau grăbiţi din larg atingând crestele valurilor cu vârful aripilor. Şi ţipetele lor stridente anunţau în port furtuna care venea din urmă. Evantia, de câteva zile, sta în casă. Singură, abătută, bolnavă. De două ori luase condeiul în mână să-i scrie lui Neagu, dar n-avea curajul să înceapă. Parcă anume o înţelegere mută făcea să nu se vadă unul pe altul. Amâna, aştepta ceasul ce trebuia să vie, să aducă o dezlegare pentru iertarea ei, pentru împăcarea lui. În casă o umezeală rece. Fata sta culcată, învelită în nişte şaluri vechi. Încerca să citească o carte de călătorii rămasă de la Neagu. Deodată tresări. Trei fluierături scurte. Ea cunoştea semnalul. Un vapor făcea manevră mergând înapoi cu pupa în curent. Sări în picioare. Se repezi la fereastră. Un vas cu pânze luneca domol spre gura Dunărei. Recunoscu silueta. Şi scoţând un răcnet răguşit începu să vorbească singură ca o nebună: „e Mircea, pleacă... pleacă Mircea... se duce... Neagu... Îl pierd pentru totdeauna...” La repezeală îşi puse o broboadă pe cap şi o luă la goană pe chei după vapor. Pe drum îşi reveni. În minte îi încolţea o vagă speranţă: „poate nu pleacă, îşi schimbă numai locul de ancoraj”. Bricul-şcoală „Mircea”, acostase la capătul cheiului, în faţa palatului C. E. D. în locul rezervat anume vapoarelor pentru manevra de plecare. Deşi întunericul se lăsa grabnic şi vremea era urâtă, lumea ca de obicei, se strângea pe chei ca să privească manevra vaporului care pleca. În clipa supremă a despărţirii, la vasele militare n-au loc acele scene de îmbrăţişări, lacrimi, strigăte şi gălăgie, care se petrec la plecarea vaselor de pasageri. Disciplina militară impune o rezervă ambilor părţi. Pe mal, fără de larmă, apar batiste fluturând, pe bord câteva şepci se ridică discret, şi nimeni parcă n-ar vrea să ştie cu cine a schimbat salutul despărţirii. Capul-pilot, Barba Spiro, vechi marinar de rasă din tată în fiu, venit din Trebizonda, servea Comisia Europeană la Dunăre de jumătate de secol. De pe mal conducea manevra de ieşire a vaselor la mare. Bătrânul, cu pipa stinsă între dinţi, îşi îndesă şapca pe urechi, îşi încheie mantaua de ploaie făcută din pânză cernită, şi după ce mirosi aerul îşi scarpină ciuful de barbă albă: „Cade barometru... să schimbă vremea... o să-i dea tava urât la mare, zice privind spre puntea lui „Mircea”. Echipajul la posturile de manevră, gata să înceapă „rondoul”. Corpul vasului, urmând să se învârtească în loc cu prova spre ieşire, se leagă de la uscat cu o parâmă enormă, cât braţul de groasă, frânghie de sârmă împletită, fixată de o puternică baba făcută dintr-o coloană de fontă îngropată adânc în pământ. Vase încărcate până la zece mii de tone girează în jurul acestui solid punct fix. Numai ochiul sigur al Capului-pilot ştie să prindă clipa în care trebuie să strige: „Mola!”... Un moment de emoţie. Dacă s-ar da drumul prea devreme parâmei care zbârnâie întinsă, vasul s-ar pune pe uscat, dacă ar întârzia, vasul s-ar zdrobi de chei. Cu toate că Evantia venise în goană, ajunse când manevra lui „Mircea” era pe sfârşite. Se opri gâfâind înfierbântată. Sprijinită de un felinar de pe chei, sfredelea cu ochii mari pâcla ce se lăsa încet. Ca într-un joc de umbre se vedeau nedesluşit oameni, care umblau pe punte. „Unde era Neagu? O va recunoaşte el? îşi va arunca ochii spre dânsa? Dacă vaporul ar mai sta câteva zile?... Poate s-ar împăca...” După statură i se părea că recunoaşte silueta lui Neagu care se profila în provă. Îşi amintea că îi spuse odată că la ancoră e locul lui la postul de plecare. Vaporul se dezlipi uşor de chei şi începu cu încetul să gireze; apoi din ce în ce mai iute până ce se auzi tunând vocea de bas a omului de mare: „Mola peste tot”. La comanda lui Barba Spiro toţi ochii se aţintiră asupra parâmei care vibra metalic, până ce scăpă încolăcită în inele ca un şarpe uriaş rănit de moarte – „Mircea” plutea liber, fără nici o legătură cu uscatul; părăsea fluviul, tăind cu pieptul apa mărei. O comandă scurtă, urmată de triluri de filiere prelungite, răsuna pe puntea navei înghiţită de noaptea neagră, care cădea învăluind şi marea şi pământul. Apa Dunărei plumburie; marea un vid negru, nelămurit. Din cerul opac se desfăceau, ca dintrun sul ascuns, perdele de pânze cenuşei din ce în ce mai dese. Sub biciuirea vântului din larg norii negri veneau goniţi, aşa de jos încât păreau turme de monştri marini care se încălecau târându-se pe faţa apei. „Mircea” îşi întindea velele. Proiectat în văzduh lua forme bizare – Vasul fantomă – o pasăre gigantică gata să zboare. Se simţea în aer că vine furtuna. O grijă înfiora mulţimea, căci pe deasupra capetelor plana ca un mister eterna groază de elementele naturei. Evantia, zdrobită, stingherită, îşi trăgea broboada pe faţă ca să nu fie recunoscută. În jurul ei erau mai multe femei decât bărbaţi. Unele triste, cu ochii în lacrimi, se stăpâneau să nu izbucnească în plâns; altele vesele, zglobii, se agitau chicotind, cătându-şi cu ochii sclipitori amanţii de care abia se despărţiseră. Pătrunsă până la oase de frig şi umezeală, Evantia sta cu ochii aţintiţi în beznă. „Mircea” în larg schimbând direcţia, ca să-şi ia capul de compas, îşi arătă încă odată felinarele de drum, doi ochi – unul verde, altul roşu – licăreau ca două candele în noaptea glacială. Nava se depărta făcându-se din ce în ce mai mică – o umbră... o pată... un punct... nimic. Şi când nimic nu se mai desluşi în zare, o apucă pe fată un plâns sfâşietor. Ca să nu fie observată o luă repede înapoi spre casă. Dar vijelia izbucnise. O răpăială de picături de ploaie îngheţată ca nişte sfârcuri de bice, cădeau în vârtejurile vântului de Nord. Lumea îngrozită fugea la adăpost prin cârciumi şi cafenele. Evantia singură, ca o nălucă, mergea înfruntând ploaia. Sufla greu, înăbuşită, trăgând până în fundul pieptului aerul rece, îngheţat. Dinţii îi clănţăneau de frig. Din uşa unei taverne un marinar chefliu întinse mâna s-o tragă înăuntru: „Încotro, fetiţo, alergi aşa turburată?... Nu-i timp de randevouri... Vino la interes aici...” Ea se smuci şi iuţi pasul. Ajunse acasă istovită, tremurând, cu trupul ud până la piele, cu inima strânsă de o cumplită presimţire care o înăbuşea de spaimă: un glas de undeva îi şoptea în taină că n-o să-l mai revadă pe Neagu niciodată. Căzu bolnavă la pat.

CAPITOLUL XI   Un iad ajunsese casa lui Stamati. Penelopa căutând să zvârle praf în ochii lumei, ameţită de iluzia averii Americanului, făcuse o sumă de cheltuieli nesăbuite cu mobilarea casei. Dobânzile datoriilor creşteau. Stamati aştepta cu groază scadenţa poliţelor. El fusese atras de un grup de speculanţi în comerţul de grâne, în vedere că şi fratele său Americanul va intra în afaceri. Se lăcomise în speranţa unei mari lovituri care să-l salveze, şi se încurcase în socoteli în aşa fel, încât nu mai vedea nici o ieşire. Ajunsese la felurite expediente. Se zbătea, dar se afunda văzând cu ochii. Cu-n fel de laşitate fugea de lume şi de casă. Ca să evite scenele şi nevricalele Penelopei, pleca mereu pe drumuri după afaceri, la Galaţi, la Brăila şi la Constanţa. Când pierdu şi ultima speranţă în averea Americanului, Stamati avu o criză de disperare care-l ţinu la pat două săptămâni bolnav de gălbenare. Nu mai dormea, nu mai mânca, era într-o veşnică spaimă. Ne mai având puterea de a reacţiona, aştepta nenorocirea să-i vină, cum aşteaptă struţul primejdia, ascunzându-şi capul în nisip. Penelopa, frântă în orgoliul ei, sta ziua închisă în casă; ocolea lumea; nu ieşea decât seara; umbla îmbrăcată numai în negru. Dacă mai înainte, îl privea pe Stamati c-un suveran dispreţ, acum ajunsese să-l urască înverşunat. Nu-l mai putea suferi în apropierea ei; numai înfăţişarea lui o irita la culme. Când îl vedea trist şi umil, mut, cu fruntea încreţită, cu privirea rătăcită, umblând cu haine ponosite, cu şapca pleoştită şi cravata strâmbă, îi venea să ţipe, să-l zgâlţâie şi să-l zgârie. Trăiau complet dezlipiţi, departe unul de altul. „Uite ce bărbat am! îşi zicea; asta mi-a fost partea pe lume.. Ce viaţă nenorocită trebuie să trăiesc... până când o să mai ţină acest trai mizerabil?...” Aşteptase mereu ceva nou, o întâmplare, un eveniment care să-i schimbe traiul. Sosirea Americanului o ameţise; îi adusese speranţa unei schimbări în viaţă. Dar se înşelase. Acum sta toropită, bolnavă şi chinuită de gelozie. Organizase o reţea de spionaj în jurul lui Deliu. Şi uneori pornea exaltată, febrilă, în căutarea lui. Când într-o dimineaţă, unul din băeţii din cafenea, plătit de ea, îi aduse informaţia sigură că Deliu a fost la miezul nopţii cu Evantia pe plajă, Penelopa rămase înmărmurită. „Va să zică, nu se înşelase. Prevederile ei se realizau”. Ca o fiară rănită de moarte, retrasă în vizuină, sta închisă în camera ei. Chinuită de setea răzbunării, ca să-şi descarce năduful, se puse la scris. Rânjind, compuse o anonimă către Neagu din partea unei binevoitoare. Îl plângea că-i înşelat de o fată depravată, care noaptea se întâlneşte cu amantul la plajă. A doua scrisoare era pentru Deliu. Aşternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri şi blesteme. După ce o stropi cu lacrimi fierbinţi, o puse în plic şi o trimise c-un băiat lui Deliu Dar după câteva minute fu cuprinsă de o chinuitoare laşitate. Îi era frică de o ruptură definitivă. Ca o furtună se repezi la uşă, o luă la goană pe stradă... Era prea târziu, băiatul dispăruse. Frântă, ruşinată de slăbiciunea ei, se întoarse în casă, se trânti pe pat, plângând cu faţa în perne, într-o disperare neputincioasă. Nu-şi ierta prostia făcută: „Cum nu putuse ea să se stăpânească? Ce va face el?... Ce-i va răspunde?... Dacă i-ar compune o altă scrisoare, în care l-ar ruga fierbinte s-o ierte, să uite tot ce i-a spus întâi... că a fost nebună de gelozie... n-a ştiut ce spune”. Dar mândria o oprea. Şi un grăunte de speranţă începu să încolţească în mintea ei. „Dacă în inima lui a rămas un pic de iubire, nu se poate să n-o ierte. Diseară se va duce la el; ştie ea cum să-l ia şi ce trebuie să facă”. Hotărâtă, sări din pat, îşi şterse ochii de lacrimi şi se aşeză în faţa oglinzii, la măsuţa de toaletă. Trebuia să se refacă. Să fie frumoasă, seducătoare. * Deliu, care ţinea locul căpitanului de port plecat în concediu, se găsea în birou înconjurat de agenţi consulari, interpreţi şi martori. Era în cercetarea unui scandal întâmplat la o cârciumă din port, între marinarii francezi şi italieni, care de obicei se luau la harţă pe unde se întâlneau. Primind plicul, Deliu se opri o clipă, citi adresa şi, recunoscând scrisul Penelopei, fără să desfacă plicul, îl vârî mototol în buzunar. Tocmai după masă, la cafea, îşi aduse aminte de scrisoare. O citi pe îndelete, cu mare atenţie. Acreala şi furia Penelopei nu reuşiră să-l tulbure. Calm, citi până la urmă. Se lungi comod pe o sofa, fumându-şi satisfăcut havana; ochii lui pe jumătate închişi, urmăreau fumul albăstrui în spirale capricioase, iar buzele schiţau un surâs ironic. „... Şi în fond, îşi zicea în sine, cea mai bună despărţire este cea provocată de femee”. Tocmai cazul Penelopei. După experienţa făcută, Deliu era încredinţat că în strategia şi tactica amorului, o retragere onorabilă cere mai multă abilitate decât o cucerire, care nu cere decât curaj. Începuse a-l obosi legătura asta. El de la început o clasase pe Penelopa ca o romanţioasă tiranică. Avea apucături stranii. Prea lua viaţa în tragic. E drept, avea temperament, dar cunoştea el bine specia asta de femei care închid ochii şi încleştează fălcile... trebuia să fie mereu în gardă. Şi el, care ţinea la libertate, mai mult ca la orice, trebuia să suporte capriciile şi gelozia ei sălbatică? Trebuia să se cramponeze de fustele unei femei? Prima dată, plecarea lui silită şi repede din Sulina, înlesnise despărţirea şi amânase realizarea visurilor ei de salvare şi de trai în doi. Ea sperase o legătură strânsă, durabilă, poate chiar o situaţie nouă în societate. El se făcuse la început că nu înţelege, apoi amână mereu realizarea, care îl îngrozea. Nu era făcut pentru o legătură durabilă. Nu putea concepe viaţa decât în completă libertate. „Cu asemenea femee? Ce ar zice lumea? Nu, ar fi fost ridicol. Sigur că trebuia să o rupă cât mai curând”. „Iată că ea singură acum face gestul fatal. Cu atât mai bine, venea în ajutorul lui. Dar trebuie să fie atent, să procedeze cu tact şi sânge rece. Să nu facă vreo prostie femeea asta disperată. Avea oroare de scene şi lacrimi”. Şi ca să-şi păstreze calmul fără să cedeze slăbiciunii trebuia, cu orice chip, să evite o întâlnire cu ea. „Avea să-i scrie şi să dispară pentru câteva zile”. Deliu se aşeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. Caseta dragostelor moarte, cum o numea el, conţinea pachete şnuruite de scrisori, fotografii, bucle de păr, blonde şi brune legate cu panglici, flori presate... „nimicuri scumpe” din care se ridica un parfum vechi şi un praf gros, care-i stârnise un profund strănut repetat. „Fleacuri... minciuni... E curios, gândea el, cum cere amorul atâta falsitate... de ce se îmbracă acest sentiment natural, în haina minciunii. Mereu trebuie să minţi, să te prefaci, să fii veşnic cu masca pe obraz. Dar femeile cer să fie minţite. Ele singure ne fac să fim şireţi şi necinstiţi.” Şi pe el a început să-l cam plictisească această continuă minciună. Poate asta e tocmai un semn că începe să îmbătrânească... şi un spin ascuţit parcă îi înţepase inima. Ca să-şi smulgă din minte un gând ce-i încolţea chinuitor, îşi aminti cu voluptate de frăgezimea Evantiei... păcat că e aşa de sălbatică. De ce fugea de el? Un presentiment îi spunea că n-are s-o mai vadă niciodată... „Oricum, de scrisoarea Penelopei trebuie să profite numaidecât. A venit la timp ca să fie exploatată. Cine-i de vină? Ea a voit-o”. Luă pachetul cu scrisorile primite de la ea. Îl înveli şi îl sigilă. Se aşeză apoi la scris, după câteva minute de gândire pentru a-şi aminti vechile clişee: „Nici odată n-am iubit o femee pe care să n-o stimez... trupul meu a fost sclavul inimei... dorinţa şi iubirea au fost la mine împreunate...” „Se învinui că are un temperament nenorocit: O fatalitate îl urmăreşte în viaţă; ca să suporte suferinţa care-l roade, pleacă, se îmbarcă pe-un vapor de comerţ... îşi schimbă complet viaţa... se rupe de lume... nu vrea să mai aibă nici o legătură... nu vrea să mai provoace suferinţe în jurul său... începe o nouă viaţă rătăcitoare pe mări...”. Şi la urmă sfârşi cu o frază de efect, pe care o mai utilizase de multe ori: „Sper că nu vei uita momentele noastre de fericire... şi vei primi ca să rămân pentru toată viaţa un devotat şi statornic amic al tău...”. — Jeane, eu trebuie să dispar câteva zile. Plec chiar diseară. Tu să fii cu ochii în patru; e o chestie delicată la mijloc, mă înţelegi? Credinciosul Jean (Ion Rotopan, şmecher de port din Brăila), clipind des din ochi, întrebă grăbit: — Ce trebuie să spun la Căpitănia de port şi ce trebuie să spun persoanei în chestie? — La Căpitănie să spui că am fost chemat la Galaţi, la Inspectoratul Porturilor. Iar dincolo că am plecat urgent ca să mă îmbarc pe un vapor de comerţ pentru Rotterdam. Ai s-o convingi să nu vie după mine. Şi numai după cinci zile ai să te prezinţi la ea cu pachetul şi scrisoarea asta. Ai să-i spui că le-am trimis din Constanţa, înainte de a pleca vaporul în străinătate. Tu ai s-o urmăreşti pas cu pas şi să mă a-nunţi dacă pleacă din Sulina. Adresa care am să ţi-o dau, n-ai s-o arăţi la nimeni. Să te văd, Jeane, dacă ştii să lucrezi ca un băiat deştept. — Nu aveţi nici o grijă! îi răspunse Jean măgulit. Deliu se îmbarcă devreme pe vaporul poştal. * Penelopa, care se frământase toată ziua frângându-şi mâinile de necaz pentru prostia ce-o făcuse, îndată ce începu a se întuneca, porni ca o furtună întins acasă la Deliu. În mintea ei, pe drum, i se încrucişau crâmpeie de fraze fără legătură; nu ştia cum are să înceapă, dar avea o încredere oarbă în voinţa ei. Era sigură că va învinge... cu forţa disperării... Nu se mai feri ca altădată. Gâfâind de emoţie, sună lung, energic, la uşa lui. Credinciosul Jean, care-i ştia secretele, căci înghiţise multe bacşişuri, ieşi înainte surâzător, întro pijama de mătase din garderoba stăpânului. — Domnul căpitan nu-i acasă. — Nu-i adevărat! Deschide să văd! ordonă ea hotărâtă. Jean execută ordinul adăugând c-un discret zâmbet ironic: — Pardon! de fapt nu eu sunt omul care să mintă o persoană ca d-voastră. — N-a primit azi dimineaţă o scrisoare adusă de un băiat pe care l-am trimis eu? Când şi unde putea să plece aşa de repede? — De fapt a primit o scrisoare, dar după amiază şi-a făcut bagajul şi mi-a spus că pleacă fiind chemat urgent. — Cum, n-a lăsat nici o scrisoare? Nici o vorbă? — De fapt a plecat să se îmbarce pe un vapor de marfă pentru Rotterdam. Şi mi-a spus că înainte de a ieşi la mare are să vă trimită o scrisoare. Penelopa, care se credea tare, păli deodată: i se întunecă vederea şi simţind galopul inimei se rezemă de zid, de frică să nu cadă. Zdrobită, învinsă, târându-şi picioarele, murmură printre dinţi: „laşul! fuge... îl insult şi nu răspunde... n-are curajul să dea ochii cu mine... fuge ca un mişel... dar nu-l las, trebuie să pun mâna pe el... am să-l urmăresc până la capătul lumei...”. A doua zi Penelopa, era pe vaporul postal pentru Galaţi. În zadar răscoli tot portul. Nici un vapor românesc nu pleca la acea dată spre Rotterdam. Se întoarse a doua zi la Sulina. Pe uşă găsi lipită o hârtie roşie. Obosită, ameţită de drum, la început nu înţelese bine ce scria acolo. Când îşi dădu seama că este somaţia pentru sechestru mobilei şi a efectelor, instinctiv îşi întinsese mâna să rupă hârtia, dar ca un copil fricos repede şi-o retrase. O cuprinsese o spaimă mare şi printre lacrimile care-i jucau în ochi îi apăreau mobilele de care trebuia să se despartă. Patul ei monumental de mahon, cu perdelele de catifea portocalie, bufetul de nuc, sticlăriile care scânteiau, covoarele turceşti, rochii, mantale, lenjeriile... şi toată mobila nouă luată pe datorie pentru găzduirea Americanului. Ce să facă? De unde putea găsi atâţia bani? Stamati lipsea de-acasă. De-o săptămână era dus la Brăila. Copleşită, se lăsă pe pat cătând cu o privire rătăcită... „Lucruşoarele ei avea să fie vândute la mezat... nu mai avea nimic... va rămânea goală pe drumuri”. Simţea cum se înăbuşă. Se ridică, îşi turnă un pahar de apă şi, pe când îl ducea la gură. auzi un zbârnâit de sonerie. Se opri. Îi era frică să facă vreo mişcare. Cine putea să vie la ora asta? O groază stupidă o paralizase. Servitoarea intră c-o scrisoare şi un pachet sigilat. — Le-a adus soldatul de marină. Penelopa sări electrizată. — Unde-i Jean? — A plecat. Jean, care înţelegea bine chestiile delicate, se făcuse nevăzut. Penelopa, curioasă, nerăbdătoare, negăsind la îndemână nici cuţit, nici foarfece, rupse cu dinţii sfoara pachetului în faţa servitoarei. Un vraf de plicuri albe, roze, albastre se răspândiră pe jos... A înţeles... „scrisorile ei”. Groaznica lovitură o primise drept în plin, ca un glonţ în inimă. Scrisoarea închisă îi juca între degete. Îi lipsea curajul s-o deschidă. Ce putea să-i scrie? Începuse a se întuneca. Printr-o sforţare de voinţă se târî până la fereastră. Rupse plicul şi începu să citească. Mânia înăbuşită o făcea să icnească într-un tremur convulsiv, într-un fel de rânjet amar şi straniu. „Va să zică... s-a sfârşit... asta a fost... nimic nu rămâne... ce laşitate... ce păcătoşi mai sunt bărbaţii...” „A!... dacă l-ar avea ea acum în faţă... laşul... se ascunde... n-are curajul s-o înfrunte... dar ea îi va dovedi că s-a înşelat, el n-o cunoaşte încă... o să-l facă să sufere, să se zbată cu chinurile remuşcării... se va răzbuna cu viaţa ei... atunci o să vadă el ce amantă a avut, şi pe care n-a meritat-o. Ce va zice lumea? Va zice că ea a fost mai tare ca el. Ce, nu-i liberă să facă ce vrea cu viaţa ei? Cine poate s-o împiedece? Mai curând sau mai târziu, tot o să sfârşească. Ce-o mai aşteaptă în viaţă? Dacă n-a avut noroc... aşa i-a fost scris... mai bine aşa... trebuie să sfârşească”. Şi simţind un nou flux de furie, se ridică hotărâtă în picioare. I se părea că tavanul o apasă, pereţii casei o striveau. Se îneca. O ieşire, căuta o ieşire. Deschise uşa. Plecă grăbită, parcă o chemase cineva. Afară respiră profund. Mergea repede, cu capul gol, înfierbântată, tâmplele îi zvâcneau. Nici o şovăire nici o oboseală; mergea cu vioiciune. Cu sânul plin de un fel de orgoliu păşea hotărâtă, împinsă de un avânt eroic, simţea nevoia să întreprindă ceva mare, o acţiune care să uimească pe toată lumea. Nu îi era frică de nimic. O putere de neînvins o mână spre pustiul întunecat al mării. Două rânduri de lumini, ca nişte ochi curioşi o fixau de la distanţă. Şi în negura nopţii se profila silueta unui vapor la debarcader, gata de plecare. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul, unde se vedea lumea adunată. Gândurile care i se încrucişau cu repeziciune în mintea înfierbântată o despărţeau fatal de lume. Era o seară de toamnă. Salcâmii înşiraţi pe drum îşi îndoiau scheletele negre scârţâind cu jale, iar vântul sărat din larg sufla rece, gonind în iureş frunzele galbene, moarte pe pământul jilav. Ea nu se opri până la capătul drumului. Digul care desparte Dunărea de mare sfârşeşte cu farul verde. Stoluri de fluturi, insecte mici, atrase de lumina scânteietoare a farului, se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinţi şi cădeau în valuri la picioarele farului. Marea liniştită, grandioasă. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrângea în apă ca într-o oglindă neagră. Miriadele de candele licăreau tremurând în adâncuri. Penelopa, singură în puterea nopţii, sta lângă farul verde, privind în larg. Stropii de apă sărată îi udau pantofii de antilopă. Se feri un pas căutându-şi batista. Dar tresări înfiorată de un urlet asurzitor de sirenă. Vaporul ridicase ancora. Ieşea din port alunecând lin pe apa neagră, brăzdată de dâre luminoase. Nu mai era timp de pierdut. Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far, de frică parcă să nu fie văzută de cineva în lumina vaporului. Şi repede, pe neaşteptate, făcu de pe dig un pas în gol – drept în picioare, cu pumnii închişi, încleştaţi, c-o ultimă hotărâre să nu dea din mâini. ...nu auzi decât un vâjâit prelung de ape de-asupra capului... şi pe urmă nimic. * Deliu, la Bucureşti, primise informaţii de la credinciosul Jean din Sulina. „Penelopa îl căutase pe la Galaţi. Se întorsese acasă. Primise pachetul de scrisori. Şi plecase iar, dar nu se ştie în ce parte. Poate la Constanţa sau Constantinopole în căutarea lui”. Deliu îşi făcu socoteala că are vreme trei-patru zile să se repeadă la Sulina în lipsa ei. Trebuia să facă act de prezenţă la serviciu şi să plece într-un concediu, până va reuşi să părăsească definitiv acest mizerabil colţ de provincie în care avusese atâtea necazuri. De la plecarea vaporului poştal din Galaţi, el se adâncise în citirea unui roman de senzaţie. Era ameţit şi distrat când păşi pe pământ coborând scara vaporului. Un gardian de la Căpitănia portului îi ieşi înainte. — Domnul doctor a telefonat că vă aşteaptă la morga spitalului ca să asistaţi la autopsia unui înecat. — Ei asta îmi mai trebuie, bombăni el plictisit. Cu toată neplăcerea Deliu trebuia să se ducă. Nu se putea sustrage. Căpitanul de port este dator după lege să fie faţă la autopsia înecaţilor pescuiţi în raza portului. La început îi venise foarte greu. Nu putea suporta mirosul şi vederea cadavrelor întinse pe masa de autopsie. După câteva încercări reuşise să se învingă, şi înecările fiind dese, se obişnuise cu totul. Fără să mai treacă pe acasă, Deliu, resemnat, se îndreptă spre spital făcându-şi în drum o nouă provizie de ţigări, ca să poată suporta aerul infect din sala de autopsie. Trecând prin grădina spitalului văzu lumea adunată la morgă. O brancardă goală aştepta lângă uşa întredeschisă, înainte de a intra, Deliu primi drept în faţă o duhoare nesuferită care-l înăbuşi o clipă. Miros amestecat de mucegai, tămâie şi carne putredă. Autopsia începuse. Trebuia să intre măcar de formă, ca la urmă să iscălească procesul-verbal, să îndeplinească actele legale. Se hotărî. Intră încet cu batista la nas. Doctorul şi subchirurgul, în halate albe pătate de sânge, lucrau de zor spintecând un trup omenesc ca pe o vită tăiată la abator. „E o femee... observă Deliu, trebuie să fi stat mult timp în apă... e umflată şi a început descompunerea... pete verzui de putrezire pe corp”. Faţa nu i-o văzuse încă. Numai când doctorul făcu un pas în lături ca să-şi aleagă un bisturiu din cutia de instrumente, îi apăru fioroasă o figură femeiască deformată, vânătă şi puhavă. Deliu tresări. Ceva îi săgeta trupul... „ea... Penelopa”. Se trase un pas înapoi şi se sprijini de peretele rece şi umed. Nu putea să-i privească faţa. Făcu ochii mari privind la mâna moartei care atârna verzuie. Cunoscu brăţara, un lănţişor de aur pe care i-o dăduse c-un an mai înainte. Simţea cum îi slăbesc genunchii. Roşeaţa mustrării i se ridicase în obraji. Frica, ruşinea, îi împăienjeniseră ochii. Niciodată nu i se mai întâmplase să-şi piardă stăpânirea de sine. Lupta să-şi învingă slăbiciunea. Se întoarse cu faţa spre uşă, îşi aprinse o ţigară trăgând cu sete fumul până în fundul plămânilor. „De s-ar sfârşi mai degrabă. Soarta îi pregătise anume un joc de întâmplări... I-o adusese în faţă ca o pedeapsă... Ea reuşise să se răzbune... Trupul acesta l-a strâns el în braţe... E înspăimântător...”. Mirosul de stârv îi sfredelea creierul până în fund... Făcu o sforţare să-şi învingă scârba. Ce dracul, e bărbat şi încă soldat. Ar fi dat orice să fugă, dar îi era ruşine. Ce ar fi zis cei doi bărbaţi care ciopârţeau trupul acela cu atâta nepăsare. Un hârşcâit ascuţit de ferestrău îi zgâria dureros nervii. Îşi întoarse ochii şi văzu valul de păr negru, lipit în şuviţe de nămolul cleios, dat peste cap, acoperind faţa, şi ţeasta goală scalpată. Deliu se împletici. Era la capătul puterilor. Sprijinindu-se de pereţi, şovăind, se strecură pe uşă. Se opri o clipă sub o boltă de viţă ca să respire aerul curat din grădina spitalului. Dar nu putea scăpa de mirosul acela scârbos pe care-l ducea cu el, îmbibat parcă în toţi porii pielii. De partea cealaltă a zăplazului acoperit de trandafiri agăţători, un grup de femei de mahala sporovăiau aşteptând sfârşitul autopsiei. „De inimă rea sărăcuţa s-a aruncat în mare...” „Vai dragă! dacă n-aţi văzut cum o aduceau legată c-o frânghie de subţiori în urma bărcii. Când trăgea pescarul la lopeţi, şuvoiul apei o ridica în picioare, parcă era vie, aşa se apleca dând din cap. Când am văzut-o, mi-am făcut cruce şi am fugit... Doamne fereşte”... În dreptul spitalului, căzut frânt pe o bancă, zăcea Stamati. Horcăia şi din când în când izbucnea într-un muget de vită înjunghiată. Se zbătea să se ducă la morgă, s-o vadă. Logaridis se lupta cu el, ţinându-l pe loc. Ca un fugar, Deliu ocoli pe departe spitalul. „Cine ar fi crezut – gândea el – că Stamati, bărbatul acesta şters şi umil, putea s-o iubească pe femeea asta care-l privea cu dispreţ... şi totuşi o iubise cu patimă...”. Deliu simţea că nu mai poate să rămână în Sulina. A doua zi, era să fie înmormântarea. Avea sa înfrunte atâtea priviri... nu, trebuia să fugă din aceste locuri. Nici în casă nu-i venea să rămână peste noapte. O luă întins spre vaporul poştal. În revărsatul zorilor avea să plece, din nou, la Galaţi. Toată noaptea şi-a petrecut-o singur pe punte între două sticle: una de piperment şi alta de mastică. Îi plăcea mai mult culoarea decât gustul. Schimba verdele de smarald cu albul de opal, şi ca să uite, să scape din ghearele care-i strângeau creierul, îşi omora mintea cu otrava colorată, care-l narcotiza ţinându-l între vis şi viaţă. * Iubită nu fusese Penelopa, nici stimată, dar la înmormântarea ei lumea se îmbulzea. Colonia elenă era foarte numeroasă. Prin fapta ei disperată, prin sfârşitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei; opinia publică o admira. Toţi o plângeau; i se aduceau flori şi lacrimi. O faptă eroică, măreaţă, era socotită sinuciderea acestei femei, deşi în fond nimeni nu ştia precis nici cauzele şi nici împrejurările. Au fost oarecare discuţii asupra serviciului religios. Preotului ortodox nu-i este îngăduit să slujească la înmormântarea omului care singur şi-a ridicat viaţa. Consulul elen, ca totdeauna, ştiuse să argumenteze cu autoritate: — Femeia aceasta, buna şi pioasă creştină, care a făcut fapte caritabile pentru biserică şi şcoală, a fost găsită înecată. Cine poate şti dacă s-a aruncat singură în apă, sau dacă n-au aruncat-o alţii, sau a căzut din întâmplare? Pentru un spânzurat numai încape nici o îndoială dacă l-ai găsit cu gâtul în laţ, pentru un înecat însă nu poţi şti dacă nu-i victima unui accident nenorocit. Deşi nimeni nu se îndoia că la mijloc e o sinucidere, se stabilise parcă un pact tacit faţă de biserică, prezentând cazul ca un accident nenorocit. Stamati reuşi să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile unei înmormântări de clasa întâia. În zadar încercase Logaridis să-l mai oprească de la cheltuieli inutile. — Am iubit-o prea mult ca să nu fac tot ce pot pentru ea, îi răspundea gata la orice jertfă. El ţinuse să fie peste tot doliu alb. Corul bisericii, copiii şcoalei elene, coroane cu panglici albe... Stamati era zdrobit. Nu-şi mai da seamă de nimic şi abia îl ţineau picioarele. Logaridis, ajutat de Ahile, conducea trista ceremonie. Nicu Politicu, în negru, voia să fie demn şi grav, dar călca stânjenit, incomodat de un flacon mare de odicolon, pe care-l ducea ca remediu pentru leşinurile nevestei. Olimpia, grasă, astmatică, abia se mişca vărsând lacrimi fierbinţi pentru cumnata ei Penelopa, pe care în viaţă n-o putuse suferi, numind-o de câte ori vorbea de ea: scorpia lui Stamati. Femeile curioase, ca de obicei, se înghesuiau să vadă figura înecatei. Dar o maramă de borangic acoperea chipul cel umflat şi desfigurat. Americanul şi fata erau la coada convoiului. Un gol mare se făcuse în jurul lor. Unii îi ocoleau, alţii căutau pe furiş cu necaz la ei. Nimeni nu cunoştea exact ce se întâmplase în casa lui Stamati; se ştia numai că Americanul s-a mutat de acolo. Se făceau presupuneri, legături şi vagi bănuieli... „trebuie să fi fost ceva la mijloc... nu se omoară aşa degeaba o femee... este un secret de moarte aicea”. Şi vina se arunca tot pe Americanul care adusese, ca o piază rea, numai nenorociri de când debarcase în Sulina. Fata slăbită, bolnavă, primi cu spaimă vestea sinuciderii Penelopei. Cu toate că abia putea închipui vreo legătură între faptele întâmplate, fără să-şi poată da seama bine de vinovăţia ei în actul disperat al Penelopei, îşi făcea totuşi crude imputări. Chinuită de remuşcări, îşi luase asupra-i vina neînţeleasă pentru nenorocita întâmplare. Şi se credea pe drept condamnată, urgisită pentru toată viaţa. Şi ura neîmpăcată pentru Deliu simţea cum îi creşte. Îl căuta cu ochii prin mulţime, dar nu-l putea descoperi nicăieri. Pe o îngustă limbă de pământ, între mare şi bălţi era cimitirul maritim. Mai trist, mai dezolant apărea în sfârşit acela de toamnă. Copacii dezgoliţi, aleile troienite de foi uscate, pământul mocirlos în care crucile se aplecau pe-o coastă şi oasele ieşeau la suprafaţă. ...Şi mormântul proaspăt, negru, primi în sânul lui, pentru vecie, trupul acela pe care marea îl respinsese aruncându-l la ţărm. * A doua zi după înmormântare, Stamati intră în alte cheltuieli. Puse să-i zugrăvească o cameră în negru. De-asupra patului monumental de mahon cu draperii de mătase portocalie, aşeză un portret al Penelopei în mărime naturală; sub sticlă, într-un colţ, o şuviţă de păr negru. Sub o icoană a Sfintei Fecioare aşezase o candelă de argint. Făcuse acolo cu pietate un modest iconostas. Şi când îl întreba cineva de ce şi-a zugrăvit o cameră în negru, nu da explicaţii ci răspundea vag: „o idee a mea”. În fiecare zi mergea la cimitir. Cu mâna lui sădise la mormântul Penelopei doi pini maritimi şi o tufă de trandafiri agăţători. Chibzuia să facă o boltă de verdeaţă şi o bancă de piatră. Lumea îl vedea singur acolo stând ceasuri întregi. Abătut, stors, îmbătrânise cu zece ani, în două săptămâni. Cafeneaua în care nu se mai arăta, o arendase unui compatriot. Era în vorbă să închirieze şi două camere din locuinţă. Lui îi ajungea una singură, alăturea de camera zugrăvită în negru, în care grămădise toate lucrurile Penelopei, păstrate cu pietate ca nişte relicve scumpe. Abia se zvoni că Stamati închiriază casa şi consulul elen veni să-i facă o vizită. Cu oarecare diplomaţie, după o serie de sincere condoleanţe, Consulul atinse o chestiune delicată, pentru care fusese obligat să păstreze o discreţie desăvârşită. — E adevărat că închiriezi casa? — Cafeneaua am arendat-o. Acum vreau să închiriez şi sus două camere, zise Stamati fără nici un gând ascuns. — Cred că ar fi bine să nu te grăbeşti. Aşteaptă până s-o stabili chestia proprietăţii pentru viitor... oricum, dorinţa decedatei trebuie mai curând sau mai târziu împlinită... dacă aşa a fost voinţa ei... i-a plăcut să fie filantroapă... să-i rămână numele... ca recunoştinţă... colonia elenă poate o să-i facă un bust ca donatoare a localului de şcoală... Stamati ascultă înduioşat, fără să înţeleagă bine unde vrea consulul să ajungă. Numai când auzi cuvintele de donatoare a localului, îl întrerupse, cerând lămuriri. — Ce fel de donaţie? Care local? — Este vorba de casa asta, proprietatea donată pentru şcoală, răspunse calm consulul elen. — Cum, casa asta? E casa mea! Cu bănişorii mei am cumpărat-o. Nu înţeleg cum putea ea s-o lase şcoalei? spuse indignat Stamati. — Bine, dar dumneata ai făcut actele de cumpărare pe numele soţiei. Casa era proprietatea ei, niciodată n-a fost a d-tale. Soţia era liberă să dispună de avutul ei. Pentru a rămâne casa soţului, trebuia să facă testament în favoarea lui. D-ta ai la mână un testament prin care ea îţi lasă casa? — Nu, n-am nimic, dar ea nu are alţi moştenitori. Dacă n-are moştenitori, casa rămâne Statului, în caz când nu există testament. — Iată testamentul ei, depus la consulat încă din anul trecut, prin care lasă casa coloniei elene, pentru local de şcoală. Şi consulul scoase grav din buzunar o coală de hârtie cu scrisul şi semnătura donatoarei. Stamati îşi aruncă ochii grăbit pe scrisul acela cunoscut, dar nu avu tăria ca să citească până la urmă. Înmărmurise cu ochii împăienjeniţi. Ridicându-se mut de pe scaun, făcu doi paşi prin cameră cu mâna la frunte, apoi se opri în cadrul uşei deschise, fixându-şi lung privirea pe candela ce lumina portretul iubitei lui soţii, din micul iconostas al camerei cernite. Un nod îi sugruma gâtul. Simţea cum i se taie picioarele din genunchi. Mâinile îi tremurau. Şi deodată începu să strige în gura mare, aprins, încâlcind cuvintele ca un bâlbâit: — Cum? Adică nu-s stăpân în casa mea?... Să mă daţi afară din casa pe care eu am plătit-o? Asta-i dreptate? Asta-i lege? Asta-i hoţie curată... Om vedea ce zice tribunalul. — Linişteşte-te, omule! îi spuse consulul blajin; nimeni n-are să te supere. Poţi sta până îţi vei găsi o locuinţă. Nu-i nici o grabă, trebuiesc plătite taxele de moştenire, sunt de făcut forme până să intrăm în posesia imobilului... — Şi pe urmă?... Rămân pe drumuri... Asta nu se poate. Cât oi trăi eu, nu intraţi voi aici... — Eu nu-mi fac decât datoria, zise prudent consulul, ieşind grăbit pe uşă, cu pălăria în mână. * „Ei! aţi auzit ce a păţit bietul Stamati? „Cică îi ia casa... rămâne pe drumuri la bătrâneţe.” „Nu se poate, domnule!” „Ba se poate, că aşa-i legea.” „Cum să scoţi omul din casa lui?” „Păi, nu era casa lui, era a ei.” „Dacă a fost prost să pună casa pe numele nevestei.” „Iaca unde te-aduce un cap de muiere.” Asemenea discuţii, aceeaşi argumente pro şi contra, se repetau în fiecare zi, prin toate cafenelele din port. Nicăieri însă nu se punea atâta patimă şi nu aveau loc mai aprinse discuţii contradictorii ca în Frizeria Heladei. Era şi firesc. Interesul familiei era în joc. (Olimpia, nevasta patronului, era sora lui Stamati). Într-o Sâmbătă seara, frizeria era plină. Nicu Politicii, ucenicii şi calfele asudau lucrând. De fapt numai o zi din şapte se lucra în frizerie. Toată săptămâna se făcea politică şi muzică. Patronului mandolinist i se dedicase şi un cuplet pentru desfătarea lui – cum se spunea – de a scărpina burta purcicăi. — A! bine că v-am prins pe amândoi jurisconsulţii la un loc! zise poliţaiul Petrăchel Petraşcu. Să mă luminaţi asupra chestiei la ordinea zilei. Are sau nu drept consulatul elen să ceară evacuarea lui Stamati din propria-i locuinţă? — Mai e vorbă... sigur că are... bine înţeles respectând formele legale, răspunse avocatul Armand Popescu, poreclit Breloc, pentru făptura lui de miniatură umană. — Auzi vorbă... cum să scoţi omul din casa lui... este imoral şi inuman! răspunse apărătorul Traian Brânzei, zis şi Bădiţă Traian. — Casa era cumpărată pe numele femeii şi prin testament a lăsat-o şcoalei. — Dar dacă testamentul e fals? — Cine avea interes să facă falsul? — Ha! ha! cine avea interes? explodă sarcastic Nicu Politicu. Dar dumneata nu vezi că aici a fost un complot întreg ca să se pună mâna pe casa lui Stamati? Lasă că descoperim noi toată banda... întâi caiafa de consul are să înfunde puşcăria... Şi Nicu, furios, ameninţa cu briciul în mână. Avocatul, numai pe jumătate bărbierit, îngheţase pe scaun în faţa oglinzii, cu obrajii albi de clăbuci de săpun... Nu mai îndrăzni să-şi expună argumentele; tăcu chitic, simţind lama rece a briciului plimbându-se pe beregata ameninţată. Fără să mai scoată o vorbă, plăti şi plecă grăbit. — Le ţine parte! — Dacă-i avocatul consulatului! — Nicule! zise poliţaiul, stăpâneşte-ţi, omule nervii când eşti în exerciţiul funcţiunii. Nu de alta, dar ferească Dumnezeu, se poate întâmpla o nenorocire, când te agiţi aşa cu briciul în mână. De frică, clienţii o să te părăsească. Uite, consulul nici nu mai dă pe aici. — Atâta pagubă... Să vedem cine poate să-i cănească mustăţile ca mine!... Nu vezi că i s-au decolorat de tot, au început să bată în verde. — Oricum, spuse poliţaiul, eu nu pot înţelege cruzimea răposatei. Ce fel de inimă a avut femeea asta, să-şi lase bărbatul pe drumuri, când ştia bine că el cumpărase casa pe numele ei, numai ca să-i dovedească iubirea, s-o asigure pe ea... — A fost o femee fără inimă! explică Nicu; ea avea aşa o mândrie de contesă, şi când vedea la gazetă că scrie de cutare persoană filotimă că a lăsat averea la o biserică sau şcoală, avea dorinţa ca să-i rămână şi ei numele după moarte, să fie cunoscută şi onorată. De aceea s-a înţeles cu diplomatul nostru de consul ca să lase casa şcoalei şi ei să-i facă o statuie, oricât de mică... — Desigur, zise poliţaiul, că are drept la un bust, ori măcar la o piatră comemorativă. — Ce răutate! Ce ingratitudine din partea unei soţii, răsuflă Bădiţă Traian. Să-i spui lui Stamati să treacă pe la mine. M-am hotărât să-i iau procesul. Câştigăm la sigur. Nu-l las nici mort... până în pânzele albe o să merg... până la Casaţie. Şi bătrânul, întinerit de mâna lui Nicu, se ridică radios, triumfător ca după o victorie câştigată la bară. * Câteva zile în şir Stamati fusese văzut umblând cu Bădiţa Traian, discutând chestia viitorului proces, care începuse a pasiona toată lumea portului. Bădiţă era unul din cele mai reprezentative tipuri româneşti din localitate, prin statura, ţinuta şi trecutul său. Avea o înălţime de doi metri şi ceva. Totdeauna cu pălăria înaltă. Lipovenii pescari, care veneau la târg pentru procese, îi ziceau domnul Căciulă mare. Purta nişte venerabile barbete după moda veche. Se îmbrăca în negru pentru că, spunea el, în provincie avocatul trebuie să inspire încredere prin ţinută şi prestigiu. El nu era avocat, ci apărător, dar avea o veche experienţă juridică. Şi, după cum spunea tot el, lumea trebuie să aleagă medic tânăr şi avocat bătrân. Nimeni nu-i ştia vârsta, dar toţi ştiau că-i venit din vremea descălecării române la 78 în Dobrogea. Îşi câştigase un titlu de glorie prin introducerea limbii române în primărie, unde discuţiile consiliului comunal se făceau în greceşte şi turceşte. Se ţinea destul de bine. Cireşica, a treia nevastă, era o femeiuşcă durdulie, mai tânără decât cele trei fete ale lui măritate. Bădiţă Traian avea din naştere darul oratoriei, vorbea uşor c-un mare debit. Uneori se desfăta ascultându-se pe sine cum declama cu paloş, fără să cunoască nici un articol din lege. Şi când era tachinat pe tema asta, el răspundea supărat: „Eu apăr; judecătorul e dator să ştie şi să aplice legile. Fiecare cu meseria lui”. Bădiţă era convins că apără o cauză dreaptă. Se făcea cerc în jurul lui la cafenea, de câte ori începea să declame apărând pe Stamati. Lumea, ca de obicei, se împărţise în două tabere. Intrase iar dihonia în colonia elenă. Consultaţii juridice, discuţii înflăcărate, certuri violente se repetau în fiecare zi. Se făcea teoria testamentelor, se vorbea de moştenirea Zapa, se căutau cazuri analoage şi se amintea numele unor experţi grafologi care să constate scrisul testamentului. Se anunţa un proces extrem de interesant, dar procesul... nu s-a mai deschis. În ultimul moment Stamati s-a lăsat convins de Logaridis, bătrânul înţelept al portului. „Resemnare, zise el, orice greşeală se plăteşte. Ştii cum începi un proces, dar nu ştii cum îl sfârşeşti... cheltuieli... zbucium... duşmănii...” — Tot n-are să intre casa în mâinile lor cât oi trăi eu, bombăni crunt Stamati. Şi a doua zi fu văzut sfătuind cu Toni Melasti, jucător de cărţi şi organizator de loterii. Patima jocului se răspândise mai cu seamă după ce un droghist din localitate câştigase o sumă frumoasă la Loteria Statului. Toată lumea juca. Sistemul loteriei tindea să înlocuiască schimbul obişnuit al produselor. Păsări, peşti, icre, pastramă, halva, în loc să se vândă după cursul pieţei, se puneau la loterie. Pe la toate colţurile vedeai oameni ţinând sub braţ câte o găină sau o raţă, şi oferindu-ţi săculeţul de pânză soioasă plin cu bilete de loterie. Toni, organizatorul acestui gen de comerţ, era un om misterios. Mărunt, spân şi uscăţiv, fără vârstă. Italian? Grec? Nimeni nu ştia. În tot cazul levantin din Pera. Debarcase în Galaţi. De acolo fusese nevoit să fugă. Se stabilise de curând la Sulina. Căpitanul portului îl tolera şi chiar făcea haz de el. Îi plăcuse felul cum i s-a prezentat prima dată, când a cerut permisie să lucreze în port. — Ce profesie ai? l-a întrebat căpitanul. — Niciuna. — Cum nici una? — He! ce bună profesie am avut la Galaţi... dar nu mai merge. — Eu pregăteam focuri în oraş! — Cum pregăteai focuri? — Să vedeţi... Bunăoară dumneavoastră plecaţi de-acasă... eu aranjez aşa lucrurile după un plan al meu, că atunci când vă întoarceţi, nu mai găsiţi casa. Societatea de asigurare e datoare să plătească despăgubire... Pe dumneavoastră nici nu vă doare capul, pentru că dovediţi că eraţi lipsă din oraş în ziua cu bucluc. Şi mie îmi daţi cât vă lasă inima, după filotimie... * Într-o noapte izbucni un incendiu la casa lui Stamati. În câteva minute acoperişul era în flăcări. Când gardianul din far văzu pălălaia înălţându-se spre cer, anunţă imediat postul de pilotaj, ca să vie în ajutor pilotina „Petrei” care avea o pompă puternică pentru salvare. Tocmai atunci pilotina era dusă spre gura Dunărei. A trecut o oră până ce „Petrei” să fie gata, întinzând furtunul în lungul străzii, până în dreptul casei lui Stamati. Sulina nu are un serviciu de pompieri. Marinarii, c-o pompă de mână, şi cu sistemul lor de aruncare a unor mici ancoroturi legate cu parâmă, mai mult dărâmau decât stingeau. Cu toate ajutoarele date, focul n-a putut fi potolit, căci izbucnise din patru locuri deodată. N-au rămas în picioare decât zidurile goale. Toţi erau convinşi că focul a fost pus. Desigur că la mijloc era o mână criminală, dar pe cine să apuci? Stamati plecase din Sulina câteva zile mai înainte. Pentru că se şoptea numele lui Toni Melasti, poliţia începu cercetările, căutându-i urmele. Dar levantinul dispăruse la timp. Se strecurase probabil pe un vapor grecesc gata de plecare spre Pireu.

CAPITOLUL XII   Vaporul Tunis, acostase la chei. După ce-şi goli magazia de marfă franţuzească, începu să-şi umple burta cu fasole românească pentru Marsilia. Căpitanul, un franţuz gros, c-un colier de barbă roşie se plimba singur pe dunetă. În papuci de catifea verde, c-o bonetă bască pe ceafă, cu pipa între dinţi, îşi făcea după obicei plimbarea de cents pas, ca un cal dat la coardă într-un manej închis. Logaridis, bătrânul înţelept al portului, trecând spre birou, îl recunoscu de departe. „Căpitanul Andre... el trebuie să ştie... are să mă lămurească”... îşi zise în sine clipind des c-o vicleană bucurie. Într-o clipă îşi făcu planul cum să-l iscodească pe franţuz ca să poată afla adevărul, să-şi satisfacă dorinţa ce-i chinuia mintea de atâta vreme. Pe căpitanul Andre îl cunoştea de câţiva ani; făcuseră chiar împreună o mică afacere, odată când vaporul „Tunis” încărcase nişte cărbuni în Sulina. — A! Ha! Mon vieux! explodă franţuzul jovial, văzându-l pe bătrân urcând greoi şi cu băgare de seamă scara vaporului. În careu se afundă comod într-un fotoliu de bord, din cele fixate în punte ca să nu se răstoarne în aplecările vasului pe mare. Căpitanul scoase o butelie de „Porto” şi un borcan de tutun „Caporal”. Bătrânul îşi potrivea limba ca să pronunţe cât mai corect franţuzeasca lui levantină, învăţată din copilărie în Pera. Cu tot planul făcut în grabă se simţea cam încurcat, neştiind cum să înceapă pentru ca să ajungă la ţintă. O hartă marină, atârnată pe un perete în faţa lui, îi veni în ajutor. îşi aţinti ochii pe ea. — Cauţi vreun port pe harta asta? întreba căpitanul. — Da. Caut Guyana. — Ha!! ha! apoi, asta-i harta Mediteranei. — Nu ai una cu Guyana? întrebă cam ruşinat bătrânul. — De unde? Între Marsilia şi Galaţi n-am ce face cu harta coastelor Americii de Sud. Să-ţi dau un atlas. Şi căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărţi. — Uite între Amazon şi Orenoc, vin la rând cele trei Guyane. Toate au fost odinioară colonii franceze. Ţara asta se cheamă Franţa Equinopţială. Am pierdut-o prosteşte, cum am scăpat din mână şi Canada. Acum nu ne-a rămas aci decât bucăţica asta de pământ: Guyana Franceză. — Ai navigat prin părţile acelea? — De sigur. Un an întreg m-am învârtit în Antile, între Panama, Martinica şi Guyana. — Ce făceai pe acolo? — Întâia dată, pe când îmi făceam serviciul militar în marină, eram sub-ofiţer pe Condor, am transportat la Cayena nişte câini. — Câini? întrebă mirat înţeleptul. — Da. Am dus acolo două sute de câini de Pirinei. O rasă grozavă de câini mari ciobăneşti, ca să se lupte cu jaguarii, un fel de tigri roşii, care atacau oamenii şi vitele de pe la ferme. — Mă rog, aş vrea să ştiu dacă se poate sau nu îmbogăţi cineva acolo? — Ce bogăţie se poate face într-o ţară care nu-i decât o imensă puşcărie? Toţi criminalii din Franţa, acolo sunt deportaţi. — Avem şi noi un compatriot venit de-acolo, zise cam jenat bătrânul. — A! desigur că-i un fost condamnat. Se poate recunoaşte uşor. Ia să-l căutaţi la piele, trebuie să aibă, tatuat numărul matricol de la puşcărie. Şi căpitanul vesel, guraliv, începu o poveste lungă cu amintiri şi isprăvi marinăreşti din vremea petrecută în Antile. Numai după ce s-a golit şi a doua butelie de Porto, înţeleptul bătrân coborî atent, cu mare precauţie scara mobilă a vaporului. Era luminat, dar nu pe deplin satisfăcut; diavolul curiozităţii îl aţâţa să audă din gura Americanului mărturisiri complete. * Acasă, seara, cu uşa închisă, cu perdelele trase, amândoi bătrânii şedeau la taifas. Pe masă o garafă de mastică bătrână de Hios. Blajin, mângâitor, înţeleptul portului îl îndemna pe Nicola Marulis să-şi descarce inima către un bun şi vechi prieten. Şi limba Americanului începu să se dezlege, pe când ochii priveau fix în fundul paharului, la o picătură de mastică rămasă acolo albă, mată, ca o pietricică de opal. Începu să-şi povestească viaţa şi peripeţiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească, amestecată cu vorbe româneşti şi franţuzeşti. * Nicola Marulis era un copil când plecase din Sulina. Se îmbarcase ca mus pe o goeletă franceză, care încărca grâu de la Dunăre pentru Marsilia. Fiind mic şi sprinten îl rânduiseră la manevra pânzelor, tocmai sus, în vârful catargului, la rândunică. Odată, în port la Alger, de unde încărcau tutun pentru Tulon, a cunoscut la un bar o evreică arabă, albă ca porţelanul, cu ochii negri ca mura. Fata asta era amanta unui marinar, un spaniol ursuz. Şi pentru că se certase cu el, începu să-i facă ochi dulci lui Nicola, mai mult în necazul spaniolului. Ceilalţi marinari făceau haz de întâmplarea asta. Spaniolul, furios, de câte ori întâlnea pe băiat pe punte îşi strângea fălcile şi scrâşnea dinţii. Într-o dimineaţă, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună, cu toate pânzele întinse. Când s-a dat în grabă la posturile de manevră, s-au repezit toţi ca pisicile pe scările de frânghie în catarge. Nicola, uşurel, a ajuns cel dintâi în vârf, la rândunică, pentru descrucişarea vergelelor. În urma lui spaniolul. Se găseau alături, luptând cu-n colţ de pânză, care-i înfăşură, zbătându-se în urletul furtunii. Nicola simţi deodată o lovitură puternică, făcându-l să scape pentru un moment de sub picioare frânghia pe care sta în echilibru. Spaniolul, fără nici o vorbă, îi dăduse o lovitură de picior în burtă. Gata să cadă, Nicola şi-a înfipt mâna în beregata spaniolului. Şi s-au încăierat acolo sus, în vârful catargului, deasupra abisului, în suflarea vântului, care culcase vasul pe o coastă între valuri. Ca nişte fiare turbate s-au încleştat cu manele şi cu dinţii, Luptă pe viaţă şi pe moarte. Lipiţi, cu burta de vergă, se smunceau cătând să se arunce unul pe altul jos, în prăpastia deschisă sub ei. Când Nicola a simţit că-i împins până la capătul vergii, gata să se prăbuşească, şi-a dat drumul, şi c-o mână a smucit cuţitul de gabier care-l ţinea deschis, legat c-o sfoară de gât. Sfoara s-a rupt şi dintr-o lovitură Nicola i-a împlântat lama în pieptul spaniolului până în plăsele. Amândoi deodată s-au prăbuşit de la înălţime ca nişte păsări cu aripile frânte. — Eu, explică Nicola, fiind la capătul vergii, am avut norocul să cad în apă. Spaniolul fiind la mijloc a căzut pe puntea de lemn... — Şi?... întrebă Logaridis cu ochii scânteind prin sticla ochelarilor. — Zdrobi s-a făcut... Pe mine m-au pescuit teafăr... M-au pus în fiare... M-au judecat... M-au condamnat... — La cât te-a condamnat? — La zece ani puşcărie... găsiseră cuţitul meu înfipt în inima spaniolului. — La zece ani, făcu Logaridis, clătinându-şi capul. Şi după câteva momente de tăcere, Nicola începu să înşire peripeţiile călătoriei pe apă în colonii, unde trebuia să-şi facă osânda. Fusese îmbarcat pe Laura, o covertă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayena. Ce drum groaznic. Ce chinuri îndurate în acea puşcărie plutitoare. Erau cinci sute de deportaţi îngrămădiţi într-un spaţiu strâmt, fără aer şi fără lumină. Pe rând îi scotea afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai dornici decât de hrană. Nu aveau voie să vorbească cu marinarii din echipaj. Dimineaţa, după ce strângeau hamacele în care dormiseră, se dezbrăcau în pielea goală şi-i împroşcau cu apă de mare, la furtunul pompei de bord. După câteva săptămâni de drum s-a ivit la bord boala scorbutului. Aveau numai provizii uscate. Galeţii, care-i rodeau până le sângerau gingiile, erau găuriţi de viermi. La primul mort, pe care lau aruncat în ocean, s-a răspândit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. A fost o panică grozavă. În fiecare zi îi chiorau şi îi înăbuşeau cu fum de găinaţ de pasăre. Înainte de a trece tropicul i-a prins o furtună cumplită. Coverta era să fie sorbită de-o trombă marină. Norii cerului se uniseră cu apa oceanului. În faţa primejdiei, le-au dat drumul liberi pe punte. Nu mai era nici o deosebire. Ofiţerii, marinarii şi puşcăriaşii erau toţi egali. S-au luptat cu moartea cinci zile şi cinci nopţi după ce tromba fusese ruptă cu lovituri de tun. Laura, scăpată de naufragiu în larg, cu pânzele sfâşiate şi catargele rupte, făcea apă. Trebuia să se pompeze zi şi noapte. Dacă s-ar fi întrerupt numai două ceasuri pomparea, vasul se umplea şi se ducea la fund. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena. I-au cercetat, i-au înmatriculat pe piele şi i-au împărţit pe la diferite servicii. Nicola, ca marinar de meserie, a fost dat ca barcagiu la biroul de înmormântare al închisorii. Acolo nu era dric, nici nu se săpa groapă. Mortul era înfăşurat în pânză de sac şi pus într-un sicriu de lemn. Îl duceau cu barca la larg. Şi după ce preotul citea o rugăciune scurtă, scoteau mortul din sicriu şi-i făceau vânt în mare. Rechinii flămânzi, se repezeau şi-l sfâşiau înainte de a ajunge la fund. Aşa se învăţaseră blestemaţii lacomi că îndată ce auzeau sunând clopotul de înmormântare de la capelă, se apropiau, ca la ora de masă, la hrană sigură de carne de om. Cu Nicola la barcă mai era şi un arab din Tunis, condamnat la douăzeci de ani. Îşi silise nevasta să bea un pahar cu sânge cald, al amantului, ucis în faţa ei. Într-o seară, arabul a fost dat lipsă la apel. A doua zi, s-a aflat că a dispărut. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua că era păzită de santinelă. Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise şi-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. Îl văzuseră mulţi cioplind nişte lopăţele de lemn, dar nu-i dăduse nimănui în minte ce poate face cu ele. După patru zile, un vapor francez a întâlnit sicriul plutind în larg. Arabul zăcea amorţit în el, mai mult mort decât viu. L-a pescuit şi l-a adus în port. Toţi condamnaţii erau chinuiţi zi şi noapte de ideea de a fugi. Deoparte, oceanul pustiu, fără capăt, de altă parte pădurea virgină, tropicală. Apa îi atrăgea pe toţi; ea dădea mai multe şanse de scăpare. Pe toţi îi chinuia gândul să încerce a fugi pe apă. Cătau toţi cu ochii avizi înainte în largul oceanului; acolo era libertatea. Înapoi, pe pământ, era puşcărie, umilinţă şi moarte. Nicola îşi făcea mereu socoteala anilor ce avea de stat acolo. Zece ani şi cu dublajul douăzeci. Căci după ce-ai sfârşit pedeapsa, nu poţi pleca din insulă decât după ce stai liber încă un timp egal cu cel la care ai fost condamnat. Şase inşi s-au înţeles să fugă pe apă. Trei luni de zile au ţinut pregătirile. Un italian tânăr, care lucra la depozitul de materiale, a furat un balot de pânză de vele. Un grec bătrân, lucrător la atelierul de reparaţii a vaselor, a construit un berton, un fel de barcă pe pânză, având numai coastele de lemn de ulm. Barca o ţinea ascunsă pe mal într-un stufăriş. Nicola, singur om de apă, marinar de meserie, trebuia să conducă barca pe ocean. Doi erau bandiţi corsicani şi unul francez, uriaş, fost măcelar la Lyon, care-şi spintecase nevasta. Au strâns provizii de drum: pesmeţi, cutii de conserve, slănină şi zahăr. Pentru apă dulce italianul furase două butoiaşe din depozit. Şi într-o noapte au şters-o pe ascuns. Au avut noroc de un vânt bun de la coastă. Repede au ieşit în larg. Trei zile şi trei nopţi au navigat în vederea ţărmului, cu nădejdea că o să ajungă pe coasta Guyanei olandeze. Acolo era limanul de scăpare al tuturor evadaţilor. Nu aveau nici busolă nici hartă. Când se zărea vreun fum în larg, ei se îndreptau spre ţărm, strângeau pânzele şi legau în vârful catargului nişte foi de palmier, mascând barca din depărtare. Timpul era bun, marea calmă, dar, nenorocul lor, fundul bărcii a fost sfâşiat într-o noapte de trunchiul unui copac plutitor. Nu mai era nimic de făcut. Cum se găseau pe un banc de nisip aproape de coastă, au sărit în apă şi au ajuns cu toţii teferi la mal. La început, nu puteau merge pe uscat. Li se înţepeniseră picioarele cât au stat în barcă. Pe apă toţi se supuneau lui Nicola, care era căpitanul. Pe uscat însă măcelarul uriaş se puse în capul lor. C-o sabie grea, furată din corpul de gardă, tăia ierburile deschizând drumul înainte. Liane gigantice, plante agăţătoare ţesute între ele închideau la fiecare pas calea prin pădurea virgină. Nicăieri nici o urmă. Aveau de gând să meargă de-a lungul coastei până ce întâlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pământul olandez. N-a fost chip să ajungă din cauza mlaştinilor în care se înfundau. Au luat-o atunci spre inima pădurii şi s-au rătăcit. După ce au isprăvit proviziile, au început să ducă viaţa animalelor sălbatice. Mâncau plante şi bureţi. Noaptea, de groaza jaguarilor, se căţărau în copaci şi-şi făceau culcuşul acolo. Într-o zi au dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. Au trebuit să schimbe direcţia deoarece erau bombardaţi cu pietre şi cioate. Altădată le-a ieşit în cale un şarpe veninos. Pe sus îi urmăreau croncănind un fel de corbi mari ca nişte vulturi. Decât să moară de foame şi de mizerie, mai bucuroşi erau să se întoarcă la puşcărie. Dar nu ştiau pe unde să apuce. Şi Nicola închise pentru o clipă ochii repetând de câteva ori: — Ce viaţă! Ce viaţă am dus acolo în pădurea cea sălbatică. N-ai să crezi când ţi-oi spune că am mâncat carne de om... — Cum?... carne de om?... ai mâncat carne de om? întrebă îngrozit Logaridis. — Da. Am mâncat carne de om. „Unul dintre noi, un italian era slăbit, nu mai putea merge din pricina unei răni la un picior. Rămase în urmă. Credeam că până seara avea să ne ajungă. Dar nu l-am mai văzut. Spre seară, la locul de popas, măcelarul francez face un foc zdravăn în pădure şi începe să frigă o halcă de carne. M-am minunat. Şi mirosul de friptură îmi gâdila nările, iar gura îmi lăsa apă.” „Ne-a căzut în mână un pui de căprioară sălbatică”, zice măcelarul, cu ochii ţintă la jăratic. Eu şi corsicanul l-am îmbucat cu lăcomie de lup, sugeam toate ciolanele c-o poftă nespusă. Grecul cel bătrân nici n-a atins friptura. S-a culcat, văitându-se că-i bolnav. După miezul nopţii se apropie tiptil şi mă întrebă în şoaptă: „Ei, a fost gustoasă friptura?” Zic: „fragedă şi dulce-i carnea de căprioară”. El râde înfundat. „Era carne de om”. „Ce spui?...” Şi simt deodată că mă iau nişte fiori prin tot trupul, iar stomacul parcă voia să se întoarcă pe dos. Tovarăşul îşi puse degetul la buze şi face cu ochiul, arătând muteşte la cei care dormeau în jurul focului. — Am văzut ieri, şopteşte el, cum măcelarul spinteca trupul italianului într-un tufiş... — Hai, zic, înapoi, că ne vine şi nouă rândul. Ne-am sculat binişor, să nu ne simtă, şi am plecat amândoi prin pădurea întunecată. Când s-a făcut lumină eram departe. M-am suit în vârful unui copac înalt, şi de-acolo am putut zări marea, care se arăta ca un fum în depărtare. Aşa am putut găsi în ce parte se află Cayena. După patru zile de mers am ajuns la primul post şi ne-am predat. După o săptămână i-au prins şi pe ceilalţi tovarăşi! Ne-au judecat şi ne-au condamnat: pe mine la trei ani, grecului şi corsicanilor câte cinci ani, iar pe măcelarul francez la moarte pentru canibalism. I-au tăiat capul la ghilotină faţă de toţi condamnaţii, ca să le fie de pildă. Pe mine m-a trecut în serviciu ca infirmier la spitalul de leproşi de pe insula Carantinei. — Cum, între leproşi? întrebă Logaridis. — Da, am stat acolo zece ani. Dar am avut noroc; am scăpat fără să mă molipsesc. Şi pentru buna purtare ce am avut m-au graţiat. — Păi, dacă te-a liberat, de ce nu te-ai întors încoace? Vezi, că eram obligat să stau la Cayena încă zece ani. Din rândul condamnaţilor am trecut în rândul concesionarilor. Mi s-a dat pământ de lucru în colonia agricolă de la Sf. Laurenţiu. Şi Nicola, după ce mai bău un pahar de mastică, începu să lămurească cum era organizată viaţa în colonie. Un grup de douăzeci oameni lucrează în comun. Statul dă sămânţă, unelte şi material de construcţii. Fiecare om are drept la o vacă şi la o scroafă. După defrişarea locului şi facerea drumurilor, liber este fiecare să-şi lucreze lotul de pământ cum vrea, pe cont propriu. Rămâne deplin stăpân. Mai toţi se însoară. Statul se obligă să-ţi dea şi nevastă. Mulţi îşi aleg nevasta chiar din femeile condamnate, care sunt ţinute sub îngrijirea călugăriţelor misionare. Dar el n-avusese curajul. S-a însurat c-o indigenă. Era o femee blândă şi muncitoare, dar n-a avut noroc. A murit muşcată de-un scorpion. Copila, mică de tot, o dăduse la şcoala călugăriţelor Sfântului Iosif. Acolo a crescut şi a învăţat carte bună franţuzească. — E adevărat că ai făcut cultură de cafea? întrebă Logaridis. — Da. Aveam câte puţin din toate: cafea, piper, banane şi ananas, care creşte acolo până la zece kilograme bucata... — Şi cât câştigai? — Prea puţin. Nu poţi face bani acolo, din cauză că n-ai unde să desfaci marfa. — Oricum, trebuie să fi strâns ceva... — Tot ce-am agonisit, am cheltuit cu drumul. Biletele de vapor până la Marsilia m-au costat o groază de parale. — Ei, şi n-ai nici o sumă pusă deoparte la o bancă, undeva? — Nu... nimic. Şi bătrânul înţelept al portului, care ascultase calm toată povestirea, se sculă enervat de la masă şi începu să se plimbe prin cameră pufnind şi bombănind cu necaz... nimic... ni... mic...