Carti politiste nesortate pe categorii de autor

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.1 1. FATA CU PĂRUL NEGRU   Locotenentul Soare ieşi din cantonament oarecum con­trariat. Agentul de legătură care-l anunţase să se pre­zinte de urgenţă la regiment nu putuse să-i dea nici o explicaţie în legătură cu acest ordin neaşteptat al lui Belami. Tînărul mergea cu pas egal, fără să ia seama în jur. Era seară, aerul proaspăt de primăvara exala miresme tari de zambile şi tămîioară, de zarzări şi corcoduşi în­floriţi. Ofiţerul, cufundat în gînduri, nu simţea nimic din farmecul serii. Auzul îi era captat de clinchetul lim­pede al duriţelor de la pinteni, două note muzicale care-i sunau ca un refren pe cît de vechi, pe atît de îndrăgit. Cu puţin înainte de începerea celui de-al doilea răz­boi mondial Cîmpina nu-i arăta trecătorului mare lu­cru: case micuţe, cu cîteva camere, expuneau cu zgîrcenie cîte o fereastră, două, iar acoperişurile abia răsă­reau dintre coroanele pomilor fructiferi şi ale salcîmilor. Şoselele în pantă erau de obicei circulate. Un miros vag de gudron se împrăştia uneori, mai ales seara, fără să aibă puterea de a risipi valurile de aer rece care coborau dinspre munţi. Ajunse în faţa casei în care se afla cartiruit colone­lul Belami pe timpul manevrelor. Îşi controlă ţinuta instinctiv şi bătu la poartă. Îi deschise gazda, o femeie scundă, morocănoasă. — Ce doriţi? — Vreau să merg la domnul colonel. — Toată ziua nu vă mai potoliţi. M-aţi înnebunit. Nu se opri la impoliteţea femeii. Îşi făcu loc pe lîngă ea şi se îndreptă spre camera lui Belami. Bătu în uşă nici prea tare, nici prea încet, şi cînd auzi glasul baritonal al comandantului său apăsă clanţa. Intră, salută şi rămase într-o impecabilă poziţie. Stătea ca pe un soclu, blestemînd în sinea lui rigorile care îl puneau de cele mai multe ori într-o confruntare penibilă cu el însuşi. Colonelul Belami citea ceva la masă. Se vede că era tare preocupat de lectură, pentru că abia după cîteva clipe îl învrednici cu o privire obosită. Îl măsură din tălpi pînă în creştet, zîmbi, apoi îi spuse pe un ton cald, aproape părintesc: — Dacă ai fi mai scund cu o palmă, dacă ai avea părul blond şi nu negru, ochii albaştri şi nu verzi şi dacă n-ai fi cîteodată atît de pansiv, aş jura că mă aflu în faţa mea însumi în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani. Te avertizez, deci, să mă examinezi cu atenţie, ca să-ţi dai seama cum ai să arăţi peste un sfert de veac. Cu corecturile de rigoare, fireşte. Clar? — Foarte clar, domnule colonel. — Ar fi bine, băietele, să iei măsurile cuvenite: însoară-te! Să n-ajungi ca mine, solitar la vremea ghio­ceilor de toamnă. Înţeles? — Înţeles, domnule colonel. — Cît timp sîntem în doi, ai putea să nu mă mai „domneşti” atît. Zi-mi simplu, cum îmi spuneţi toţi într-ascuns, Belami. Nu-mi displace. Soare prinse o umbră uşoară care trecuse fulgerător peste fruntea înaltă, liniată ca un portativ, a coman­dantului său de regiment. — Dar nu pentru asta te-am chemat. — Sînt convins, domnule colonel. — Iar mă iei cu „domnule”? — Mă iertaţi! Obişnuinţa. — Ai citit fiţuica asta ordinară? Soare luă ziarul pe care i-l întindea Belami. — Vă referiţi la articolul care pomeneşte de mane­vrele noastre? — Evident. Înseamnă că ai citit. Nu ţi se pare că „domnii” ăştia cunosc foarte multe amănunte legate de locurile unde se desfăşoară manevrele? — M-a uluit şi pe mine într-un fel... — Şi ca ofiţer cu misiuni speciale ce crezi că este de făcut? — Să-i tragem la răspundere! — Dacă putem. Dacă nu, suflăm în buze. Ar merite să le aruncăm magherniţa în aer. Îndată ce vor lua sfîrşit manevrele, vom face un raport sus de tot, să-i potcovim puţin pe domnii ăştia neţesălaţi care cred că-şi pot vîrî nasul în treburile noastre milităreştl ca-n oalele lor cu ciorbă. Locotenentul înţelegea bine că se petrece ceva cu Belami. Prea era vorbăreţ. — Acum spune-mi ce ai mai aflat despre „cineaştii’’ tăi.. — Nu sînt „ai mei’” — Începi să-mi placi. Să ştii însă că nici ai mei nu sînt. Ascult! — S-au fîţîit chiar prin zona noastră, între Cîmpina şi Moreni, cîteva zile. Am refăcut cu uşurinţă ruta ma­şinii lor. De altfel, pe schiţa aceasta totul este indicat destul de precis — Destul? — Vreau să zic, precis... — Asta e cu totul altceva. Belami urmări, interesat, cu vîrful creionului linia şerpuitoare trasată de Soare cu tuş negru şi care unea un număr de localităţi din regiunea în care se aflau. — Ce zici, tinere, să fie numai o coincidenţă? Mai că n-aş crede. Ei cunosc destul de bine, din ziare, itine­rarele noastre. Nu eşti de părere că ar fi cazul să cerem răspuns la întrebarea aceasta legiunii de jandarmi? Întâmplarea face ca un regiment de-al lor se află în zonă, iar comandantul unităţii, un vechi amic şi coleg, poate fi găsit chiar aici în Cîmpina. — Nu v-am raportat încă totul. — Avem timp berechet. Ţin să plecăm neîntîrziat la Dobreanu, comandantul legiunii de jandarmi.   Cei doi ofiţeri mergeau de un sfert de oră, schimbau din cînd în cînd cîte o vorbă, dar mai mult tăceau. Colonelul Dobreanu, comandantul legiunii de jan­darmi, un om nu prea înalt, cu gîtul puternic clădit pe umeri viguroşi, cu părul, sprîncenele şi mustaţa cînepii, îi primi jovial: — Belami, afurisitule, ce bucurie! Nu văd nici un fir de păr alb... — Îl cănesc, ce crezi! — Ascultă, Belami, dă-i ordin locotenentului tău să iasă două secunde din cameră. Am să-ţi spun ceva între patru ochi. — Haide, lasă prostiile... Poţi să-mi dai şi faţă de el pumnul cu care mă ameninţi încă de pe cînd eram co­legi la liceul militar. Numai că pe urmă... ai să-ţi înca­sezi şi tu porţia. Cu supliment, să ştii. — Bine, ne răfuim altă dată... sau poate că ai venit chiar pentru asta.. — Nu, Dobrene — vocea lui Belami deveni brusc gravă — altceva m-a mînat încoace. O afacere cu nişte... cineaşti. — Ei, imberbule, nu cumva te-au invitat să joci rolul lui Belami? Vrei să-l concurezi pe Charles Boyer? — Ai auzit de o anumită caravană care bate dru­murile Prahovei de cîteva zile? — Tu ce crezi? — Cred că da. — Atunci... n-ai vrea să discutăm despre altceva? Apropo, am găsit o fotografie veche... Amândoi, la Mărăşti, înainte de atac. Îţi aminteşti de ziua aceea de apocalips? — Să ştii că păstrez şi eu poza. Dar mai mult mă interesează acum cineaştii... Nu schimba vorba! — Ce ai cu ei, frate! Au actele-n regulă. — Ce fel de acte? — Toarnă exterioarele pentru un film care se va chema „Fata cu părul negru” sau cam aşa ceva. — Şi ce hram poartă? De unde vin? — Habar n-am. Pare să fie o companie particulară, „Excelsior”, creată ad-hoc nu ştiu unde. Un american, un englez şi... chiar un român... — Ofiţerul meu, aici de faţă, ştie mai multe despre această companie „ad-hoc”... — Zău? Hm! S-auzim! Belami scoase harta cu traseele însemnate de Soare. — Crezi că are vreo legătură cu manevrele voastre? Mă-ndoiesc. — Atunci ce vor indivizii ăştia? Ce părere ai? Îţi închipui că i-a apucat aşa, din senin, dragostea de România? — Nu ţi-am spus? E vorba de nişte exterioare şi atît. Unde mai găsesc ei peisajele noastre? Dumneata, locotenente, ce zici? — Eu, dacă-mi permiteţi, am alte păreri. Soare scoase din buzunar o hîrtie mototolită şi o despături pe masa din faţa lui Dobreanu. — O hîrtie de ambalaj! se miră colonelul de jan­darmi. Unde naiba ai găsit-o? — Citiţi reclama magazinului care a imprimat-o. Dobreanu citi rar: — „Vinurile Rhein peste tot... Hermann şi Robert, Calea Rahovei”. Nu înţeleg mare lucru. Tu, Belami, pricepi ceva? — Ceva, ceva... Firma asta... Cazul cu spionul prins nu de mult chiar în acest magazin... Ziarele au relatat acest fapt. — Să mă ia naiba, române... cît pe-aci să uit, zău aşa... Ai dreptate. Ei, locotenente, am impresia că ai stofă. Unde ai găsit-o? — Într-unul din locurile unde-şi parcaseră maşina cei cu... compania. — Ce ai de gînd, Dobrene? întrebă Belami — Nimic. Absolut nimic. — Nu-i pui sub urmărire? Dobreanu oftă lung: — Mă, române, în cîte sîntem azi? În 12 aprilie, nu? Am să-ţi dau să citeşti un document secret. Scoase dintr-un dosar o foaie dactilografiată. Belami citi cu glas tare: — „În ziua de 10 aprilie 193... se aflau în Valea Prahovei circa 1000 de turişti veniţi unii cu maşini pro­prii, alţii cu trenul. Majoritatea, după datele pe care le deţinem, se recomandă drept specialişti în diverse probleme industriale, în special în cele privind extrac­ţia şi prelucrarea ţiţeiului. Mulţi au aparate de foto­grafiat...” — Ajunge, dă-mi hîrtia! Ce crezi, dispun de o mie de oameni care să ia urma tuturor acestor plim­băreţi, dintre care, sînt sigur, cel puţin zeee-douăzeci au venit cu nişte „intenţii” clare? Domnii de la sigu­ranţă au alte... preocupări. — Am înţeles. Deci nu te interesează treaba pentru care am venit. Bună seara! — Stai, omule, stai! Pentru ce îţi închipui că mă aflu în seara aceasta aici? — Atunci? — Am să văd ce pot face în problema cu „cineaştii” tăi. Am să văd... Deci v-aş ruga să credeţi că misiunea voastră se încheie aici. Mulţumesc pentru sesizare! Mai departe nu vă dau voie să acţionaţi. E teritoriul meu. — Şi al meu, şi al tuturor... daca vrei să afli şi opi­nia mea. Bună seara! Hai, Soare! — Stai, Belami... Crezi că te las să pleci aşa? Dobreanu fu convins că lucrurile au luat o întorsă­tură pe care el n-o dorea, de aceea socoti că este mai potrivit să bată în retragere. — Ai rămas la fel de încăpăţînat, române! De asta-mi placi, lua-te-ar naiba! Hai, mai bine, să stropim revederea noastră cu un păhărel. Am ceva de soi. — Mirosisem eu ceva, zîmbi oarecum maliţios Belami. Nu-ţi dezminţi vechile preferinţe... — Preferinţele mele sînt şi ale tale, afurisitule! Belami îl cuprinse pe negîndite peste umeri, rîzînd în hohote. Soare, care asistase la ultimul schimb de cuvinte cu obişnuita-i impasibilitate, dădu un pas înapoi: — Îmi permiteţi să mă retrag? — Nu! spuse Dobreanu. — Unde vrei să pleci, mînzule? Sări şi Belami. Dobreanu îi apucă de epoleţi şi-i trase pe âmîndoi în camera alăturată.   Filtrate prin cristalul auriu al ţuicii de Văleni, amin­tirile celor doi foşti colegi de liceu, de şcoală militară şi de front curgeau ca un rîu lin şi adînc. Se despăr­ţiră tîrziu, după miezul nopţii. Locotenentul îl conduse pe comandantul său de re­giment, care îşi risipise toată voia bună, iar acum părea sărăcit de cuvinte, coborît ca prin farmec pe o scară neluminată, într-un tărîm la fel de întunecat. La despărţire nu uită însă să-i recomande locotenentului: Du-te şi dormi zdravăn! Pînă la 9 să dormi, auzi? După aceea, iei lucrurile în serios cu „cineaştii”. — Dar domnul colonel Dobreanu spunea... — Lasă-l tu pe „românul” meu... Asta mă priveşte personal. El cu ale lui, noi cu ale noastre... Noapte bună! — Să trăiţi!

Enigma Sagetii albastre de Mircea Popescu    Când Radu Balmuș primise telefonul din partea redactorului-șef al săptămânalului ilustrat unde lucra tocmai se pregătea să se întindă pe admirabilul său divan-studio. Fără să mai aprindă lumina, ridică receptorul aparatului telefonic. Își dădu seama, după timbrul răgușit al interlocutorului, că avea să i se comunice o veste importantă. De-abia se întorsese de la Timișoara, după trei zile de muncă încordată. Toată după-amiaza muncise la articolul ce urma să apară în numărul viitor al revistei. În acest timp, Dorian, bunul său prieten de la laboratorul fotografic, lucrase și el la developarea clișeelor, astfel că, la ora zece și jumătate, când terminaseră lucrul, au respirat ușurați, au băut câte o cafea mică și s-au despărțit cu sentimentul de mulțumire al lucrului isprăvit cu bine. De la redacție până la el acasă nu erau decât zece minute de mers pe jos. Când a ajuns, obosit, s-a dezbrăcat cu cea mai mare iuțeală posibilă, a făcut un duș, a stins lumina și… a sunat telefonul. După cum bănuia, redactorul-șef i-a comunicat o veste într-adevăr neașteptată. La ora șapte dimineața trebuia să plece la Viena. Toate amănuntele plecării erau pregătite, inclusiv pașaportul și biletul de avion. Dar Viena nu era decât o mică escală în drumul pe care-l avea de parcurs. De acolo, urma să se urce în „Săgeata albastră”, avionul care lega Delhi de Paris. Nu se știe prin ce împrejurare, redactorul-șef aflase vestea că cele mai faimoase bijuterii din tezaurul prințului indian Sarasthri vor fi transportate la Expoziția internațională de la Paris cu acest avion. Întrucât bijuteriile erau de o valoare uriașă, Radu își închipuia că „Săgeata albastră” era un fel de fortăreață zburătoare, păzită de cel puțin o companie de soldați și una de polițiști și detectivi. Vă închipuiți dezamăgirea lui când, urcându-se în splendidul avion, nu observă decât șase pasageri, stewardesa, căpitanul și pilotul secund. Așadar, nu erau, în total, decât zece oameni pe bordul „Săgeții albastre”. Instalat comod pe unul din fotolii, recapitula în minte ceea ce avea de făcut. La sosirea în capitala Franței trebuia să filmeze scena preluării tezaurului de către delegații Expoziției internaționale, apoi, cu ajutorul unui permis special, pe care avea să-l primească de la secretarul ambasadei române, urma să înregistreze pe mica peliculă de celuloid toate evenimentele prilejuite de deschiderea faimoasei expoziții. Radu tresări brusc din gândurile sale. Pe nesimțite, stewardesa se apropiase de el și, într-un mod care îl surprinse (n-ar fi putut spune că neplăcut), îi atinse ușor mâna. Buzele murmurară abia șoptit, pline de înfrigurare: — Sunteți înarmat? Apoi, schimbând brusc tonul: Doriți să serviți ceva? Câteva clipe. Radu se uită uluit la ea. Era o fată drăgălașă, în jurul vârstei de douăzeci de ani, cu părul atât de blond, cum i se păru că nu mai văzuse până atunci în viața lui, și cu ochii de un căprui atât de închis, că mai curând păreau negri. Într-un cuvânt, o înfățișare mai mult decât plăcută. Fiindcă stewardesa aștepta răspuns la cele două întrebări, Radu se hotărî să-i răspundă numai la una dintre ele: — Ești amabilă, domnișoară, să-mi aduci o oranjadă? Stewardesa se uita de jur împrejur pe furiș. Parcă se temea să nu fie auzită de ceilalți pasageri ai avionului. — Vă aduc imediat, murmură ea. Înainte de a ajunge în dreptul barului, unul dintre pasageri îi făcu semn să se apropie de el. — Ați dorit ceva, domnule Van Blathers? — Iartă-mi indiscreția, domnișoară! Cine e pasagerul cu care stăteai adineauri de vorbă? — Scuzați-mă, domnule, dar nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată în viața mea. Și stewardesa se îndepărtă grăbită. Domnul între două vârste, care răspunde la numele de Van Blathers, se adresă atunci vecinei sale: — Ce părere ai, draga mea Corine? Corine întoarse o privire plictisită și ridică din umeri: — Nu înțeleg ce te interesează atât tânărul acela! — Nu înțelegi? Nici eu nu înțeleg ce caută printre pasagerii „Săgeții albastre”. Mi se pare suspect, asta e! conchise domnul Van Blathers, clipind des din ochi. Corine nu dădu nicio atenție spuselor lui. Era preocupată de cu totul altceva. — Tedy! Pasagerul acela înalt trage cu urechea la ceea ce vorbim. — Crezi? Doarme ca un buștean. Nu-l auzi cum sforăie? — Se preface, murmură Corine neîncrezătoare. Se preface, ascultă-mă pe mine! De câte ori trece cineva pe lângă el întredeschide, pe furiș, ochii. L-am urmărit tot timpul. Deodată Corine tresări brusc. Cineva se apropiase de ei pe nesimțite. — A! M-ai speriat, domnule Redhome! — Scuzele mele, domnișoară Corine, răspunse cel căruia îi era adresat reproșul, un individ scund, dar bine legat, ceva mai în vârstă decât Van Blathers. Erai atât de preocupată, continuă el pe același ton indiferent și monoton, încât nu m-ai observat când m-am apropiat. — Ce dorești, Redhome? mormăi enervat Van Blathers. — Trebuie neapărat să-ți vorbesc, îl întrerupse Redhome. L-ai văzut pe individul care discuta cu stewardesa? — Da, cine e? — Tocmai asta mă întrebam și eu. Între timp, stewardesa se reîntoarse cu oranjada. Se uita drept în ochii lui Radu, parcă ar fi căutat să-i citească în privire și nu mai spuse decât atât: — Fiți atent! Sunteți în mare primejdie. Până să-i răspundă, dispăruse de lângă el. • Căpitanul avionului, Sanders, obținuse imediat legătura cu aeroportul din Lyon. — Atențiune, aeroportul! Atențiune, aeroportul! Aici „Săgeata albastră”! — Atențiune, „Săgeata albastră”! Atențiune, „Săgeata albastră”! Aici aeroportul din Lyon. Trec pe recepție. Te ascult, căpitane Sanders! — Aeroportul! Aici Sanders, căpitanul „Săgeții albastre”. Zburăm deasupra Mont Blancului. Înălțimea avionului: cinci mii cinci sute de metri. Motoarele funcționează normal. Totul în ordine. În treizeci de minute aterizăm. Nu trecuseră două minute de la această convorbire când crainica aeroportului din Lyon citi la microfon obișnuitul anunț: — Avionul „Săgeata albastră” sosește pe aeroport la orele 18:45. Repetăm. Avionul „Săgeata albastră”… Doi reporteri, înarmați cu tradiționalele și nelipsitele aparate de filmat, și care moțăiseră până atunci pe o banchetă din sala de așteptare, tresăriră imediat la auzul acestei vești. — Ai auzit, Lucien? întrebă cel mai tânăr. — Auzit! răspunse laconic Lucien. — Pregătește-ți aparatul de fotografiat! — Pregătit, veni și cel de al doilea răspuns tot atât de laconic ca și primul. — Eu, unul, scriu un reportaj pe trei coloane cu aldine, se entuziasmă tânărul. Și două-trei fotografii. E senzație. Ascultă-mă pe mine, Lucien! Fii atent ce titlu formidabil am găsit: „Săgeata albastră”, în drum spre Paris, aterizează la Lyon. Fabulosul tezaur al prințului Sarasthri, aflat în safeul special al avionului, fotografiat de Georges Boyer pentru „Lyon soir”. Ce spui? Strașnic, nu? — Strașnic! Georges era, fără îndoială, mult mai volubil decât colegul său Lucien. — Senzație, domnule! Senzație! Ascultă ce-ți spun eu! Când spunea că sosește? — Și patruzeci și cinci. Georges se ridicase de pe banchetă și pornise spre ușă, când vocea crainicei de la aeroport se făcu din nou auzită. De data asta vocea era puțin tremurată, trădând o oarecare emoție: — Atențiune! Atențiune! Avionul „Săgeata albastră” nu mai aterizează pe aeroportul din Lyon. Persoanele interesate se vor prezenta pentru lămuriri suplimentare la direcțiunea aeroportului. — Ai auzit, prietene? izbucni tumultuos Georges. Lucien se uită lung după rotocolul de fum albăstrui, izvorât din țigara cu filtru. — Auzit. — Nemaipomenit! — Senzație, rectifică ironic Lucien. — Nu știu ce găsești de râs! Am pierdut bunătatea de articol, se indignă Georges. Și aveam un titlu colosal! Ce părere ai? În sfârșit, Lucien se decise să vorbească mai mult decât o făcuse până acum: — Probabil că vor ateriza direct la Paris. Așa cum a fost stabilit inițial. Era riscantă escala la Lyon, adăugă el după un timp, continuând cu îndărătnicie să urmărească rotocoalele de fum ale țigării. • În acest timp, radiotelegrafistul de serviciu al aeroportului din Lyon lansa, plin de teamă, un apel desperat în eter: — Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? Ușa cabinei radiotelegrafistului se deschise brusc și în prag apăru domnul Favre, directorul general al aeroportului, în persoană. Cu un semn îndepărtă persoanele care-l însoțeau, închise ușa și se apropie de omul ce încerca zadarnic să obțină legătura cu „Săgeata albastră”. — Ei bine? Nimic? — Nimic, domnule director. Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat. Zborul decurgea normal. Acum douăzeci de minute am vorbit cu căpitanul Sanders. Nu mai înțeleg nimic. Directorul ridică încruntat o sprânceană. — În fața ușii cabinetului meu sunt adunați peste treizeci de oameni care așteaptă un răspuns. Nu știu ce să le mai explic. Am înștiințat-o pe domnișoara Prenet să dea un anunț evaziv. Am redactat personal anunțul, din care să reiasă că avionul n-ar mai face escala la Lyon, ci ar ateriza direct la Paris. Ajunsesem să cred chiar eu în această minciună. Adineauri am luat legătura cu Parisul. Nici acolo nu se știe nimic. „Săgeata albastră” a dispărut, s-a evaporat… sau Dumnezeu mai știe ce s-o fi întâmplat cu ea. E îngrozitor! — Într-adevăr, domnule director, e îngrozitor! Sunt zece oameni pe bordul avionului. De data aceasta amândouă sprâncenele directorului general se ridicară în semn de adâncă nemulțumire. — Zece oameni? Mă faci să râd! Pe bordul avionului este o încărcătură mult mai prețioasă: tezaurul prințului Sarasthri. Știi cât valorează? Zece milioane de franci. Zece milioane! Era pur și simplu transfigurat. Broboane de sudoare îi învăluiră tâmplele. — O avere colosală dispare în neant! Înțelegi? șuieră el către radiotelegrafist. Radiotelegrafistul se pare că nu avea niciun interes să-l contrazică pe directorul său, de aceea murmură evaziv: — Înțeleg… domnule director general. — Mai încearcă! Poate că totuși… Ei, dar nu! Trebuie să găsim cu orice preț „Săgeata albastră”. Zece milioane… mai șopti el, și simți că i se taie răsuflarea dacă mai pomenește această cifră ce părea că-i dansează în fața ochilor o sarabandă îndrăcită. — Am înțeles, domnule director general. Și radiotelegrafistul reluă cu înfrigurare apelul către spațiul enigmatic: Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? • Imediat după convorbirea căpitanului Sanders cu aeroportul din Lyon, zguduituri violente cuprinseră masivul bolid albastru. Pasagerii începură să se agite. — Ce se întâmplă, domnișoară stewardesă? izbucni domnul Van Blathers. — Ce înseamnă asta? Era vocea vădit speriată a Corinei. Stewardesa trecu pe lângă pasageri și se opri în fața ușii cabinei de comandă a avionului: — Vă rog să vă păstrați calmul! „Săgeata albastră” va fi nevoită să aterizeze înainte de a ajunge la Lyon. — Dar e o nebunie, domnișoară! protestă enervat pasagerul cel înalt, care se trezise evident din somn. Suntem deasupra Mont Blancului. Măcar dacă am fi avut parașute! — Și ce să faci cu ele, domnule? interveni cel care se numea Redhome. Să sari pe Mont Blanc? Se iscă o rumoare ușor imaginabilă într-o astfel de împrejurare. — V-am rugat să vă păstrați calmul! repetă stewardesa. Din motive care ne sunt absolut necunoscute, motoarele nu mai funcționează normal. Pentru a evita o catastrofă, căpitanul Sanders va încerca, și vă asigur că o va face din toate puterile sale, să aterizeze pe o pantă mai puțin înclinată a Mont Blancului. Vă rog încă o dată să fiți calmi! Nimeni să nu se miște de pe fotoliu. Și blonda stewardesă dispăru în cabina de comandă a avionului. • Căpitanul Sanders avea experiența a douăzeci de ani de zbor. Acasă era așteptat de o soție admirabilă și trei copii. Era de la sine înțeles că urma să lupte din toate puterile pentru a salva „Săgeata albastră” și pasagerii ei de la un dezastru. După ce a îndepărtat-o pe stewardesă din cabina de comandă, a comunicat pilotului secund hotărârea sa de a încerca tot ce-i va sta în putință pentru a ateriza pe unul dintre rarele platouri ale Mont Blancului. — Ne vom zdrobi de stânci, domnule căpitan, i-a replicat pilotul. — Voi încerca aterizarea. Altceva nu mai avem de făcut. — Motoarele funcționează tot mai slab. — Tocmai de aceea trebuie să aterizăm. În curând nu vor mai funcționa de loc. Și cei doi experimentați piloți încercară ceea ce părea aproape imposibil. • Nimeni nu ar fi putut să explice ce s-a întâmplat sau mai bine spus cum au reușit căpitanul Sanders și secundul lui extraordinara performanță a unei aterizări pe Mont Blanc. Din păcate, cei doi eroi nu au mai supraviețuit, fiind singurii care și-au găsit moartea în această nemaipomenit de temerară încercare. Cabina de comandă s-a izbit de un perete stâncos și cei doi piloți au fost zdrobiți de carcasa metalică. Cu prețul vieții lor, reușiseră imposibilul. Restul avionului era aproape intact, iar stewardesa și cei șapte pasageri erau salvați. Opt oameni, complet izolați de restul lumii, fără apă și fără lumină, proiectați pe un platou singuratic… Radu se dezmetici primul dintre toți. O zări pe stewardesă la doi pași de el leșinată. Destupă repede sticluța de coniac pe care o purta în buzunarul hainei. Îi fricționă tâmplele și fata, gemând ușor, se trezi încet, încet din leșin. Îi dădu să bea o înghițitură de coniac. Între timp, ceilalți pasageri începură să-și revină din șocul pe care-l suferiseră. Se adu-nară cu toții în fața avionului. După ce Radu constată cu multă durere că moartea celor doi fusese fulgerătoare, caută să stabilească măsurile imediate ce se puteau lua în situația excepțională în care se aflau. Domnul Van Blathers se plimba de câteva minute, agitat, prin fața micului grup. În cele din urmă, se opri în fața lui Radu și exclamă: — Va trebui să întreprindem ceva, firește! Dar ce?

Dosarul Caprioarei aurii de Mircea Popescu volumul 2 El rupse, cel dintîi, tăcerea: — Aşadar, iată-ne la Paris! Sîntem din nou îm­preună. Ca în urmă cu atîţia ani. — De unde ai ştiut ca voi veni? — Nu-ţi imaginezi? — Caraiman? — Exact! Dobitocul ăsta bătrîn mă slujeşte ca un cîine credincios. M-a infomat şi de călătoria ta, dar, mai ales, că ai descoperit, în sfîrşit, „Căprioara aurie”... — Ştiai, deci? — Bineînţeles! Altfel n-ar fi avut nici un rost să mă deplasez pînă aici. — Şi acum... ce vrei? — Tabloul nu mă interesează. Poţi să ţi-l păstrezi, îmi trebuiesc neapărat documentele. — La ce bun? — Să mă îmbogăţesc. — Nu s-ar apune că eşti sărac? — E adevărat, am tot ce-mi trebuie! Nu-mi lip­seşte nimic. Dar noii mei patroni s-au săturat să tot aştepte împlinirea promisiunii mele. — Nu înţeleg! — Nici nu e nevoie să ştii prea multe. Îmi e su­ficient să intru în posesia documentelor. — Dar nu mai au nici o valoare! S-au schimbat atîtea de atunci! — Baronul „lucra” bine. Sînt unele documente deosebit de preţioase şi acum. Măcar pentru „meto­dele” de lucru înşirate acolo. Cred că ar fi nişte surse bune de inspiraţie. — Şi ai vrea să le trimit? — Ar fi ca şi imposibil. M-am gîndit la ceva mai deosebit. Am să le iau singur. Şi apoi, sînt convins că voi mai găsi şi documente noi. Eşti doar inginer la un Institut important. Spionajul industrial mă in­teresează deopotrivă. — Vrei să spui că... — Nu vreau să spun nimic. Eşti tot atît de deş­tept ca şi mine şi sînt convins că ai înţeles imediat despre ce e vorba. — Dar... În cazul acesta... — Vei fi prizonierul meu cu sau fără voia ta. Am pregătit o cameră, în acest castel, specială pentru tine. — Eşti nebun?! — Ştiu. Îmi risc poate viaţa, dar n-am de ales. Şi aşa nu mai e de glumit cu patronii mei. E singura speranţă sa mă pot reabilita în ochii lor. Altfel, vor considera că nu mai sînt bun de nimic. Ani de zile am trăit în preajma lor ca un parazit. Trebuie să le dovedesc că sînt totuşi încă util. Ştii prea bine că sub numele meu nu m-aş mai putea întoarce în ţară niciodată. Eu am murit de mult, prăvălit în văile adînci şi colţuroase ale Zăganului, şi morţii nu învie decît în romanele celor care cred în metempsihoză. Dar m-aş putea întoarce sub un alt nume: sub nu­mele tău. Nimeni n-ar bănui nimic. Şi în timp ce tu mă vei aştepta aici, eu mă voi ocupa frumuşel de treburile care mă interesează. Spune? Nu găseşti că planul meu e genial? Un fior rece trecu prin şira spinării lui Romulus. Se ridică de pe fotoliu şi cercetă cu privirea camera în care se aflau. Într-un colţ, pe o măsuţă, zări un telefon. — Ce-ţi trece prin gînd? îl întrebă „el”, surîzînd batjocoritor. Aici eşti complet izolat. Telefonul nu funcţionează. Vrei, poate, să strigi după ajutor? Ser­vitoarea care ne-a deschis uşa e surdo-mută. În afară de asta, doi paznici, care nu ştiu de glumă, te vor pune imediat la respect, dacă încerci să faci vreo faptă nechibzuită. Ei te vor păzi cu străşnicie pînă mă voi întoarce eu, viu şi nevătămat. Şi acum destul cu vor­băria! E tîrziu şi trebuie să încep acţiunea. Dezbracă-te şi dă-mi hainele tale! Din cîte sînt informat, trebuie să pleci mîine dimineaţă cu avionul spre Bucureşti. Romulus Dobrotan s-a aşezat în fotoliu, cu capul prins în mîini. Înaintea ochilor îi joacă acum torţe, zeci de torţe, sute de torţe şi simte ca şi atunci, în nări, mirosul puternic al răşinei arse...   Cînd a aflat de moartea lui Manea, l-a cuprins de­finitiv groaza. Nu mai avea ce căuta acasă. Trebuia să se reîntoarcă la Bucureşti, să scape de coşmarul, de aripa morţii care îi învăluia pe toţi cei ce cunos­cuseră, cît de puţin, misterul „Căprioarei aurii”. Ceea ce Romulus ştia acum cu precizie era faptul că baronul şi „el” îi întinseseră o cursă abilă, pentru a se convinge de intenţiile lui Begu. După ce baronul vînduse tabloul tatălui său, l-a înlocuit cu o copie lip­sită de valoare. Bine-nţeles, baronul nu ascunsese nici un fel de documente secrete în tabloul original. Toată povestea era inventată pentru a descoperi pe cei care erau interesaţi să pună mîna pe documente. Romulus îşi dădea seama că a fost un pion pre­ţios pe tabla de şah a spionilor. Cu ajutorul lui, inconştient, se ţesuse bine urzeala în care fusese prins Begu. Odată lichidat adversarul cel mai de temut, baronul îşi continuase liniştit treburile. Cît priveşte bietul Manea, acesta fusese urmărit; în momentul cînd lemnarul îl căutase acasă, confir­mase bănuielile urmăritorilor săi, care încheiaseră imediat socotelile cu acest martor, „care ştia prea multe”. Convins, deci, că îi va veni şi lui rîndul, îşi pre­gătea cu febrilitate bagajul într-o după-amiază căl­duţă, de primăvară timpurie, cînd, deodată, cineva ciocăni cu putere în uşă. — Deschide, Romulus! Eu sînt! Nu ştia ce să facă. Un tremur bolnăvicios îi cu­prinse trupul. Poate era o slăbiciune firească, urmare a bolii care îi chinuise trupul atîta vreme. Se hotărî, în cele din urmă, să deschidă uşa, orice s-ar întîmpla.„El” pătrunse în cameră. — Te pregăteşti să pleci? Romulus nu răspunse. Aştepta încordat, curios să vadă ce urmează. — Nu fi prost! Nu trebuie să-ţi mai fie teamă de acum înainte. Baronul e mort!   „Îi întindeau o nouă cursă? În orice caz, vestea — dacă era adevărată — l-ar fi liniştit în bună parte.” — Un nebun! Un electrician de la şantier s-a re­pezit asupra lui şi l-a sugrumat. Electricianul a fost împuşcat pe loc. Îşi aprinse calm o ţigară, că şi cum lucrurile pe care le istorisea erau foarte fireşti. Se aşeză pe un scaun şi îl invită pe Romulus să procedeze la fel. — Nu ai nici un motiv să nu mă crezi! Poţi ve­rifica uşor adevărul spuselor mele. Am rămas în viaţă singuri noi doi, care cunoaştem taina „Căprioarei aurii”. În sfîrşit, Romulus se decise să vorbească: — Am impresia că această „Căprioară aurie” e o simplă nălucire. Nici nu există! — Ba da, Romulus! Te înşeli profund! Există! Poate să-ţi confirme şi Caraiman. El e autorul co­piei, pe care baronul a vîndut-o bătrînului drept ta­blou original. Numai că el nu cunoaşte ceea ce ştim noi: că în adevăratul tablou sînt ascunse documente importante. Baronul mi-a arătat tabloul. L-a văzut şi Caraiman. Îl ţinea ascuns într-un tub de metal. Acolo — sînt sigur — se află şi documentele. Baronul mi-a vorbit despre ele. Îţi dai seama ce ar însemna să ni le însuşim? — Nu vreau să ştiu nimic. Nu mă interesează nici tabloul şi nici documentele! Vreau să plec la Bucureşti! — A, nu! N-ai să faci asta! Trebuie să rămîi aici, cu mine, pînă cînd le voi găsi. Apoi, ai să te duci unde pofteşti. — De ce? Ce rost are? — Fiindcă ştii cine l-a ucis pe Begu. Îl privea pătrunzător, drept în ochi. — Aş putea să te strivesc oricînd ca pe un vierme! Însă, ştii foarte bine, asta nu se va întîmpla niciodată, dintr-un singur motiv, care ne leagă mai presus de orice, deşi sîntem atît de deosebiţi unul de altul. Dar tu? Tu ai putea să mă vinzi, inconştient cum eşti, cu firea ta serafică şi naivă, primului om ce-ţi iese în cale. Dacă pleci de aici, să ştii că îmi calc pe inimă, aşa că poţi să-ţi faci şi testamentul! Ai înţeles? Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. — Despachetează imediat! mai spuse „el” şi pă­răsi încăperea. Şi Romulus a rămas acasă. De la moartea baronului, lucrările şoselei strate­gice fuseseră în bună parte întrerupte. Din Bucureşti veniră ştiri grave. Capitala suferise de pe urma unui bombardament îngrozitor. Situaţia pe front era de-a dreptul disperată. Trupele germane de geniu, care lucrau pe şantier, au fost dizlocate pe rînd şi tran­sformate, în grabă, în trupe de infanterie pentru a apăra retragerea celorlalţi, astfel că şantierul rămase aproape pustiu. În acest timp, „el” se încăpăţîna să caute „Căpri­oara aurie”. Cercetările s-au dovedit însă zadarnice. Baronul dusese în mormînt taina ascunzătorii ei. La începutul lunii august, „el” a primit ordin de la comandamentul german să preia conducerea ulti­mului detaşament de genişti şi să plece pe front. Trecuseră trei săptămîni. Şi iată că într-o noapte fierbinte de august, cîţiva oameni, cu torţe aprinse în mîini, intrară în grădina din faţa vilei. Era o imagine aproape ireala. La lumina văpăilor, oameni şi brazi căpătau înfăţişări şi contururi fan­tastice, ca de basm. Din mijlocul lor se desprinseră doi oameni care duceau pe o targă improvizată corpul unui mort, îm­brăcat în uniformă de subofiţer neamţ. Cei doi oa­meni erau pictorul Caraiman şi un ţăran înalt, care, după straie, părea să fie un cioban. Întreaga familie Dobrotan ieşise în cerdac. Pictorul întinse bătrînului Dobrotan un portofel de piele vişinie, pe care era prinsă o monogramă de aur: litera M. — L-a găsit omul acesta, spuse Caraiman, arătînd spre cioban. S-a prăvălit într-una din văile colţu­roase ale Zăganului. Probabil... un accident... Dum­nezeu să-l ierte! De pe cerdac se auzi un ţipăt uşor, şi Mara Do­brotan se prăvăli leşinată pe trepte. ó În după-amiaza zilei de 15 iunie a anului 1968, că­pitanul Dan Tomescu urmarea cu satisfacţie lista pa­sagerilor avionului Caravelle, care trebuia să aterizeze peste un sfert de oră pe aeroportul Băneasa, venind direct de la Paris. Printre pasageri figura şi inginerul Romulus Dobrotan, o persoană care îl inte­resa în cea mai mare măsură. Mulţumi directorului aeroportului pentru amabili­tate, traversă holul uriaş şi intră în bar. Se aşeză pe unul din scaunele înalte şi comandă o cafea. Apoi se întoarse spre vecinul său, un tînăr scund şi negricios, care sorbea visător dintr-un pahar plin cu Pepsi-cola. — Peste un sfert de oră va fi aici! Misiunea dumitale începe din momentul cînd va coborî din avion. Pentru confruntare, ai fotografia la îndemînă. — Am înţeles, răspunse locotenentul Mareş, grăbindu-se să golească conţinutul paharului. Îşi achită consumaţia şi ieşi, în timp ce Dan Tomescu calcula în gînd că — pînă la sosirea avionului — are timp suficient să-şi bea cafeaua. Gigantica pasăre de oţel sosi la ora fixată, cu o precizie de calcul electronic. Printre pasagerii care coborîră din avion se aflau savantul Horia Domileanu, doctorul Vasile Vasilescu şi inginerul Romulus Dobrotan, adică grupul de specialişti români, care perfectaseră la Paris diverse acorduri tehnice cu un grup similar de specialişti francezi. Locotenentul Mareş privi încă o dată fotografia pe care i-o înmînase superiorului său şi se convinse, pe deplin, că bărbatul în vîrstă de aproximativ cinci­zeci de ani, potrivit de statură, îmbrăcat într-un cos­tum gri, croit impecabil, purtînd pe cap o pălărie de aceeaşi culoare, cu borurile exagerat de mari, este — fără nici o îndoială — una şi aceeaşi cu persoana pe care trebuia să o supravegheze îndeaproape pînă a doua zi, cînd urma să între în acţiune căpitanul Tomescu. Inginerul Romulus Dobrotan îndeplinise formali­tăţile vamale, obişnuite în astfel de cazuri, şi se îndreptase spre ieşire, acolo unde cîţiva ziarişti culeseră pe blocnotesuri impresii fugare ale savantului Domileanu, şeful delegaţiei, iar fotoreporterii îşi făcură datoria, imortalizind pe mica peliculă de ce­luloid cîteva aspecte ale evenimentului. Inginerul îi salută ceremonios pe ceilalţi doi, pre­cum şi familiile acestora, venite în întîmpinare, şi se îndepărtă grăbit spre staţia de taxiuri. Bineînţeles, Mareş îi urmărea atent orice mişcare, însă la o distanţă care să nu trezească nici un fel de bănuieli urmăritului. Însă, mai înainte ca inginerul să ajungă la staţia de taxiuri, o maşină particulară, un Renault albastru, se desprinse de lîngă trotuar, porni în viteză şi se opri brusc chiar în dreptul lui. Uşa cea mai apropiată a maşinii se deschise larg şi inginerul se urcă înăun­tru, fără nici un fel de ezitare. Mareş nu stătu nici el mult pe gînduri. Se aruncă în primul taxi; arătînd şoferului legitimaţia, îi ceru să urmărească îndeaproape maşina cu care dispăruse inginerul. Renaultul albastru parcurse drumul de la aeroport pînă la gară în cea mai mare viteză, strecurîndu-se cu multă abilitate prin aglomeraţia celorlalte maşini. Dar şi şoferul de pe taxiul în care se urcase loco­tenentul Mareş se dovedi a fi un bun meseriaş, astfel că cele două maşini ajunseră aproape în acelaşi timp în faţa gării. ó După aterizarea avionului, Dan Tomescu îşi băuse tihnit cafeaua. Tocmai se îndrepta spre ieşire, cînd se ciocni de... Radu Balmuş. De data aceasta, nu-şi putuse stăpîni un zîmbet: — Ne; întîlnim, pentru a doua oară, în acelaşi loc, Radule! — Cu deosebirea că de data aceasta am impresia că nu ţi-am produs nici un fel de încurcătură, răspunse reporterul satisfăcut. — Tot pentru un reportaj ai venit? — Bineînţeles. M-am revanşat pentru insuccesul de acum două săptămini, — Ce insucces? — Trebuia să fac un reportaj despre plecarea sa­vantului Horia Domileanu la Paris. Din greşeală, l-am confundat atunci cu un alt membru al delega­ţiei. Şi Radu îi povesti în cîteva cuvinte peripeţiile prin care trecuse, precum şi nemulţumirile redactorului şef Lăzăroiu. — De data asta, Dorian şi-a făcut şi el, pe deplin, datoria. Iar ca amintire, l-am mai fotografiat o dată şi pe celălalt, un inginer... Cum îl cheamă? Radu răsfoia carneţelul de însemnări. — Romulus Dobrotan, îi veni în ajutor Dan. — Exact! De unde ştii? — Fiindcă persoana lui mă interesează în mod de­osebit. — Ei, drăcie! exclamă deodată Radu. Dobrotan! Unde am mai auzit eu de numele ăsta? Fulgerător, îi venise în minte scena din casa lui. Se opri brusc şi îşi dădu o palmă peste frunte. — Ce s-a întîmplat? Ce-i cu tine? — Ascultă! Nu cumva acest Dobrotan e implicat într-o afacere dubioasă? — Ce spui?! De unde: pînă unde ţi-a venit ideea asta? — Pentru că, atunci cînd mai mulţi oameni sînt preocupaţi în mod deosebit de o persoana, socotesc că persoana respectivă nu are cugetul prea curat. — S-ar putea, consimţi calm, tresărînd uşor la auzul veştii, că — în afara lui — se mai interesa şi altcineva de cazul „Căprioarei aurii”. Aş fi curios să ştiu, adăugase el, cu toata sinceritatea, cine se mai preocupă de persoana inginerului? — Un coleg de-al tău. — De-al meu?! — Adică nu chiar un coleg, că era de la miliţie. — Nu înţeleg, mărturisi foarte intrigat căpitanul de securitate.

Dosarul Caprioarei aurii de Mircea Popescu volumul 1 Soneria telefonului întrerupse brusc, strident, ima­ginile plăcute pe care Radu Balmuş le străbătea în vis. Cu o mînă leneşă căută butonul lămpii de pe nop­tieră; cînd lumina invadă camera, ochii clipiră spe­riaţi şi buimaci, căutînd să înţeleagă dacă-i dimineaţă sau după-amiază. În sfîrşit, se hotărî să ridice receptorul. La celălalt capăt al firului, o voce repezită, răguşită şi bine cu­noscută îl luă numaidecît în primire: — Greu mai răspunzi, băiatule! — Iertaţi-mă, tovarăşe redactor-şef, dar sînt curios să ştiu cît e ceasul? — E cinci şi douăzeci, veni prompt răspunsul. — Dimineaţa?! — Bineînţeles! Şi la şase şi cinci pleacă avionul de pasageri pentru Paris. Cîteva minute, Radu rămase descumpănit. Nu înţe­legea ce rost avea această informaţie. — Maşina redacţiei e la poarta casei tale. Ridicînd un colţ al draperiei ce acoperea fereastra, Radu constată, nu fără oarecare uimire, că afirmaţia redactorului-şef era întru totul întemeiată. — În maşină, continuă acesta imperturbabil, te vei întîlni cu Dorian. „Asta înseamnă, reflectă Radu, că bunul meu prie­ten şi totodată cel mai iscusit fotoreporter al revistei se şi află la datorie, împreună cu întregul său arsenal de aparate fotografice.” — Ne trebuie urgent un articol despre plecarea savantului Horia Domileanu la Paris. La ora şapte fără cinci minute te aştept cu articolul şi fotografiile la redacţie. Sînt sigur că te vei descurca admirabil! încheie convorbirea redactorul-şef. Desigur, nu era nici prima, şi probabil nici ultima oară, cînd Lăzăroiu — redactorul-şef al revistei unde lucra Radu Balmuş — proceda în acest mod. Bineîn­ţeles, Radu se obişnuise cu felul de a fi al şefului său. Şi, mai ales, ştia că acesta are un fler deosebit în alegerea materialelor importante. Aşa că, fără a mai sta mult pe gănduri, intră sub duşul rece din baie. ó Tînărul, spătos şi bronzat, îşi făcea loc cu multă greutate prin mulţimea care forfotea în holul aero­portului internaţional Băneasa. Arătă portarului, gră­bit, legitimaţia şi pătrunse pe pista aeroportului, din­colo de grilajul unde un public numeros urmărea, cu justificată curiozitate, decolarea sau aterizarea uria­şelor păsări de metal. Căută insistent cu privirea pe cineva, şi după ce cercetă cu luare aminte grupurile de pasageri — ce se pregăteau de plecare — constată, în sfîrşit, că a găsit persoana dorită: un bărbat de vreo 50 de ani, potrivit de statură, îmbrăcat într-un costum gri, croit impecabil, purtînd pe cap o pălărie de aceeaşi culoare, cu borurile exagerat de mari. Părea absorbit de gînduri. Tînărul se apropie cu paşi hotărîţi de el şi-l salută într-un chip ciudat: — Eu sînt omul pe care îl aşteptaţi! Celălalt tresări şi abia răspunse la salut. Ochii săi, cenuşii-albaştri, priveau — învăluiţi parcă într-un val de tristeţe — bolidul argintiu ce se pregătea de decolare. — Ştiţi de ce v-am chemat? şopti bărbatul, cu oarecare teamă în glas. Tînărul recunoscu vocea gravă, şovăitoare, pe care o înregistrase cu puţin timp înainte pe banda de mag­netofon. — Da! — Nu avem însă vreme să discutăm acum. — Într-adevăr, avionul pleacă peste cinci minute, confirmă tînărul, aruncînd o privire fugară ceasornicului-cronometru, de care nu se despărţea niciodată. — Întocmai! Totuşi, v-aş ruga să reţineţi o adresă şi o dată... Nu le notaţi? întrebă el, văzînd că celălalt nu schiţează gestul de-a scoate din buzunar cele ne­cesare scrisului. — Am încă o memorie destul de bună, surîse tî­nărul, aranjîndu-şi, cu gesturi stîngace, cravata. — Bine! Atunci, ţineţi minte: Vila Mara — staţi­unea climaterică Cheia. În ziua de 15 iunie vă aştept negreşit. Dar vei veni numai dumneata. — Voi fi punctual... Strania discuţie se întrerupse aici, datorită altor doi tineri care alergau, abia trăgîndu-şi sufletul, chiar în direcţia lor. Aceştia nu erau alţii decît Radu şi Dorian, care soseau cu întîrziere faţă de planul ini­ţial din pricina unei neaşteptate întîmplări, petrecută în apropierea aeroportului. Şoferul lor se strecurase cu multă abilitate, în cea mai mare viteză posibilă, prin­tre sutele de maşini care împînzeau şoseaua. Nu mai aveau decît aproximativ 500 de metri pînă să ajungă la destinaţie cînd, o altă maşină, un Renault albastru, stopă brusc, căutînd să evite un pieton răsărit pe ne­aşteptate în faţa lor. Cu toate că şoferul frînă şi el imediat, maşina în care se aflau cei doi prieteni tampona cu putere bara din spate a celeilalte. Într-o clipă circulaţia se în­trerupse şi, de undeva, apăru un miliţian, fluierînd de zor. Dar cei doi ziarişti nu aveau timp. Îl lăsară pe şo­fer să dea explicaţiile cuvenite şi ţîşniră din maşină, ca doi iepuri fugăriţi de vînălor. În acelaşi timp, şi la cealaltă maşină se petrecea un lucru asemănător. Un bărbat scund şi gras, înjurînd de zor pe toţi pietonii din lume, abandonă ma­şina şi şoferul ei şi se avîntă pe urmele celor doi prie­teni, în aceeaşi direcţie: aeroportul. ó Redactorul-şef Lăzăroiu măsura cu paşi agitaţi lun­gul şi latul camerei sale de lucru. Reporterul şi fotograful ajunseseră exact la şapte fără cinci la redacţie, dar rezultatul expediţiei lor fusese cu totul altul decît cel aşteptat. Mai întîi, ac­cidentul acela stupid de maşină îi întîrziase cu cel puţin cinci minute. Apoi, abia cînd au ajuns în dreptul avionului şi-au dat seama că, de fapt, ei nu-l cunoş­teau, ca înfăţişare, pe profesorul Domileanu. Şi atunci, cînd îl zăriră pe omul în gri, au convenit în­tr-o clipă că nu poate fi decît acela pe care-l căutau. S-au repezit într-un suflet spre el, dar un tînăr spă­tos şi bronzat le aţinu calea. Lui Radu i-a fost impo­sibil să obţină măcar o singură declaraţie. Dorian, mai norocos, declanşase pe ascuns aparatul fotografic şi reuşise să fotografieze pe profesor în clipa cînd se urca în avion. Chiar în acel moment ajunse la gri­lajul pistei de decolare şi bărbatul scund şi gras, abia răsuflînd şi transpirat leoarcă. Îndepărtînd cu bruta­litate pe cei din jurul său, încercă să-l strige pe omul în gri, dar uruitul motoarelor acoperi, bineîn­ţeles, vocea sa şi individul rămase locului mofluz, primind cu nepăsare apostrofările celor pe care-i bruscase cu cîteva clipe mai înainte. Toate aceste scene, mai mult sau mai puţin neaş­teptate, se petrecură în mai puţin de două minute. Pasagerii dispărură în pîntecele bolidului argintiu. În afara incidentului cu cei doi tineri, privirii agere a bărbatului cu alură sportivă nu-i scăpase nici amă­nuntul cu încercarea grăsunului de a lua legătura cu interlocutorul său din urmă cu cîteva minute. Asigurîndu-se în acelaşi timp că cei doi ziarişti nu mai au timp pentru a lua legătura cu inginerul, se îndreptă spre grilaj, cu gînd să-l urmărească pe grăsun. Dar Radu Balmuş nu era omul care să se lase înfrînt cu una, cu două. Aşa că se agăţă de umărul celui care îl împiedecase să-şi exercite misiunea şi îi strigă, plin de năduf: — Cu ce drept m-ai oprit, domnule, să... De-abia în acel moment Radu sesiză că în faţa lui nu se află altul decît fostul său coleg de liceu, Dan Tomescu. Acesta nu părea însă dispus să dea acum explicaţii şi nici nu se arătă încîntat de revederea neaşteptată. Profitînd de faptul că Radu slăbise strînsoarea braţului, îi dădu un brînci şi dori să-şi continue urmărirea începută. Dar, acele cîteva se­cunde, cît Radu îl întîrziase se dovediră totuşi suficiente pentru ca grăsunul să dispară din raza privirii sale. Înciudat, se întoarse spre reporter: — Mi se pare, Balmuş, că ţi-ai ales meseria de „încurcă-lume”! ó Colonelul de securitate Adrian Manea urmărea, în acelaşi timp, două lucruri: raportul subalternului său, căpitanul Dan Tomescu, şi rotocoalele alb-albăstrii ale fumului ţigării, aşezată pe scrumieră. Deoarece me­dicul îl sfătuise să nu mai fumeze, colonelul găsise o soluţie ingenioasă, care îi satisfăcea oarecum pasi­unea, fără a-l îndepărta definitiv de ea. Aprindea ţi­gara, trăgea cu nesaţ un fum, două, apoi o aşeza pe marginea scrumierei de bronz şi urmărea rotocoalele de fum pînă ce scrumul ajungea la filtru. Acest lucru se petrecea şi acum, tocmai cînd Dan isprăvise de istorisit, peripeţiile petrecute în dimineaţa acelei zile la aeroportul Bănoasa. Un timp, în cameră se aşternu o linişte desăvîrşită. Apoi, colonelul aprinse o nouă ţigară, trase cu nesaţ un fum, şi, după ce o aşeză cu grijă pe marginea scrumierei, scoase dintr-un sertar al biroului un dosar alb, pe care scrise cu cerneală roşie, caligrafic: „Do­sarul căprioarei aurii”. ó Tocmai se pregătea de plecare, seara trecută, cînd telefonistul de serviciu îl înştiinţase că un oarecare inginer Dobrotan doreşte să-i vorbească. — Tovarăşul colonel Manea? îl întrebă o voce gravă şi şovăitoare. — Da! — La telefon inginerul Dobrotan. Aş vrea să vă dau unele informaţii cu privire la „Căprioara aurie”. Vă mai amintiţi de ea? Un minut de linişte întrerupse convorbirea tele­fonică. Gîndurile colonelului Manea zburară în acele momente în urmă cu aproape 25 de ani.   În după-amiaza mohorîtă de octombrie a anului 1943, elevul de liceu, Adrian Manea, urca sprinten potecile ce duceau la cabana Muntele Roşu, din ma­sivul Ciucaşului. Aşa cum îl sfătuise „nea Petrică”, electricianul, alegea cu băgare de seamă drumul, căutînd să se ţină cît mai departe de şoseaua pe care forfoteau maşini militare, române sau germane. Nerăbdarea îl făcea să i se pară că drumul, pe care îl cunoştea atît de bine, de mic copil, nu mai are sfîrşit. Cînd nea Petrică venise la ei acasă, în urmă cu trei zile, taică-său l-a chemat şi i-a spus: — Adriane, acum eşti băiat mare! Avem toată încrederea în tine! Şi eu, şi nea Petrică, îţi vom în­credinţa o misiune importantă. Băiatul simţise că obrajii îi ardeau ca focul. Era pentru prima oară cînd taică-său vorbea cu el în acest fel. Pînă mai ieri îl ţinuse departe de grijile şi frămîntările sale de om necăjit. Şi iată că acum era luat în seamă, ba încă avea de dus la îndeplinire cine ştie ce acţiune interesantă şi plină de riscuri. — Te vei duce la cabana de pe Muntele Roşu, continuase vorba taică-său. Acolo te aşteaptă un tînăr cu părul cîrlionţat şi ochii negri, ca murele. Înţelegi? — Înţeleg, tăticule! — Te va întreba dacă iubeşti căprioarele... — De ce? — Ai răbdare! Asta-i o parolă, adică... — Ştiu. Astfel mă va recunoaşte, nu? — Aşa! Tu vei răspunde: „Nea Petrică doreşte mult să crească o căprioară acasă la el.” Ai înţeles? — Da! Asta-i tot? — Nu! Vei primi de la acest tînăr un sul de hîrtie albastră, din aceea cu care îţi înveleşti tu cărţile şi caietele de şcoală, sau o punem în ferestre... pentru camuflaj. Oricine te va opri în drum şi te va întreba ceva în legătură cu sulul de hîrtie, tu vei spune că-ţi trebuie pentru şcoală, dar nu-l vei desface nicidecum şi, bineînţeles, nici nu-l vei lăsa în mîna nimănui. Adrian se gîndi că aceasta nu era o misiune atît de importantă, cum pretindea taică-său. „Dar, oare, ce rost avea sulul de hîrtie albastră?”. Îi întrerupse gîndurile nea Petrică, explicîndu-i să se ferească de drumul mare, spre a nu se întîlni cu cineva, şi atrăgîndu-i atenţia că reuşita lui va fi de mare folos pentru multă lume. Deşi, oarecum descumpănit, neînţelegînd ce impor­tanţă chiar aşa de mare avea misiunea pe care urma să o îndeplinească, zilele, pînă sîmbătă, i se părură nesfîrşite. Îl mistuia dorinţa aventurii. În sfîrşit, sosise şi după-amiaza mult aşteptată şi acum fremăta de nerăbdare să ajungă mai repede la cabană. După un timp, se opri în dreptul unei bifurcaţii. Aici nu mai avea încotro şi trebuia să iasă la şosea. Ascuns într-un frunziş, cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedea nici ţipenie de om. Stră­bătu grăbit şoseaua şi se avîntă pe drumul de căruţe, iar de acolo pe singura potecă ce ducea la cabană. Îşi făcuse, în gînd, socoteala, că de aici nu mai erau decît vreo doi kilometri pînă la ţintă. Din cerul plumburiu se abătură stropi mărunţi, de parcă ar fi fost trecuţi prin sită deasă. Adrian despături pelerina de ploaie şi se îmbrăcă imediat cu ea. Se lăsase pe neaşteptate frigul, prevestind iarna mai timpuriu decît de obicei. Acum înainta anevoie. Ploaia se îndesea din ce în ce. Şi deodată... inima începu să-i bată năvalnic, parcă să-i spargă pieptul. Fără îndoială, un bărbat zăcea lungit în mijlocul potecii... Era leşinat? Sau era mort? Adrian se oprise buimac, neştiind ce să facă. Dar dacă se prefăcea numai? Poteca nu era mai lată de un metru — un metru şi ceva — şi dacă voia să îna­inteze trebuia neapărat să treacă peste omul acela. Îşi încordă privirea, căutînd să-i desluşească chipul şi, fără să-şi dea seama, se apropie de el. Acum îl vedea destul de bine. Era îmbrăcat într-un tricou de lînă, cu gulerul rotund şi răsfrînt pînă aproape de bărbie, şi pantaloni bufanţi, în carouri. În picioare purta ciorapi trei sferturi şi bocanci de munte. Mai înainta cîţiva paşi şi se opri din nou, înmăr­murit. Bărbatul gemu şi întoarse faţa spre Adrian. Între­deschise ochii şi tresări la vederea lui. Buzele dădură să spună ceva, dar nu reuşi. Un firicel de sînge i se prelinse din gură şi, în loc de cuvinte, Adrian nu auzi decît o bolboroseală fără nici un înţeles. Dar acum băiatul prinsese curaj. Era limpede că omul zăcea rănit, sleit de puteri. Poate că pierduse mult sînge... Cine ştie de cînd stătea acolo, în mijlo­cul drumului. Se apropie de-a binelea şi, aplecîndu-se peste rănit, îl cercetă cu luare-aminte. Se gîndi ce ar putea să facă pentru cel care abia îşi mai trăgea sufletul. Şi, deodată, îl cuprinse din nou frica. Dacă omul fusese rănit, însemna că „cineva” îl atacase. Şi dacă acel „cineva” se afla încă în apropiere? Se ridică imediat, îşi roti privirile, dar nu zări pe nimeni. Totuşi... parcă se mişeaseră crengile tufişului de jnepeni... Nu! A fost numai o părere. Un nou geamăt îl făcu să se întoarcă spre rănit. Deschisese iar ochii aceia împăienjeniţi, dar buzele bă­teau neputincioase aerul. Se aplecă, să desluşească vorbele, şi, deodată, i se păru că pămîntul se învîrteşte cu el. Rănitul, cu preţul unor mari eforturi, îl întreba dacă îi plac căprioarele... De-abia acum îşi dădu seama că ochii celui lun­git în mijlocul potecii erau negri ca murele şi şuvi­ţele de păr numai inele. Aşadar... rănitul nu era altul decît acela pe care îl căuta. Trebuia să-i răspundă degrabă, dar acum se zăpăcise cu totul şi nu-şi mai amintea ce anume. Emoţia îl gîtuise, îi învolburase creierul, îl copleşise cu totul. Nu reuşi decît să aplece capul. În semn că a înţeles că el este cel căruia îi era adresată parola. — Eu sînt... Begu, murmură rănitul. Begu... Fii atent... ce-ţi spun! Căprioara... căprioara de aur... În­ţelegi? Adrian nu înţelegea nimic, dar dorea din tot sufle­tul ca omul să nu se mai chinuiască atît. Şuviţele de sînge se îndeseau din ce în ce, ca şi stropii de ploaie care cădeau tot mai mulţi şi mai deşi. Clipi din ochi, ca şi cum ar fi priceput tot ce i se spunea. Rănitul, cu un efort disperat, se ridică într-un cot şi, cu mîna liberă, încleşta reverul mantalei sale de ploaie. — Ţine minte!... Să nu uiţi... niciodată! Căpri­oara aurie... Bolboroselile se transformaseră acum în horcăituri... „Dacă moare?” îşi spuse Adrian, îngrozit. Celălalt, ca şi cum i-ar fi ghicit gîndurile, bîigui printre horcăieli: — Eu mor... Tu... fugi acasă! Să nu uiţi... Căpri­oara aurie... Urmă o convulsie puternică, buzele bătură cu disperare aerul, apoi, un horcăit ca un muget. Omul îşi dăduse duhul şi rămăsese aşa, în poziţia aceea caraghioasă, aşezat într-un cot, cu degetele celeilalte mîini agăţate de reverul mantalei lui de ploaie. Ochii se deschiseseră mari şi priveau fix, undeva, peste umărul lui Adrian, ca şi cum acolo, spre zările mohorîte ale Zăganului, ar fi desluşit zburdînd, pe tăpşanele verzi, o căprioară aurie. Imaginile acestea tragice se derulaseră pe dinain­tea ochilor colonelului Manea, ca şi cum ar fi asistat la un film proiectat cu o viteză ameţitoare. Totul nu durase decît un minut. Revenea cu greu la realitate. Abia acum îşi aduse aminte că la celălalt capăt al firului o voce gravă pronunţase două nume, care îi răscoliseră atîtea amintiri din trecut. — De ce nu răspundeţi? Vă amintiţi sau nu? — Da! rosti colonelul, abia şoptit. — Atunci, mîine dimineaţă, la ora cinci şi jumă­tate, veţi primi un nou telefon. Vă voi comunica lo­cul şi ora întîlnirii noastre. Brusc, celălalt închise receptorul. ó Toată noaptea, colonelul Manea se zvîrcoli în aş­ternut, încercînd zadarnic să aţipească. Amintirile se întorceau din trecut, tot mai răscolitoare. Ajunsese acasă transpirat şi obosit. Ploaia răzbă­tuse prin manta şi-l udase pînă la piele. Chipul îi trăda spaima şi emoţiile prin care trecuse. Pe atunci, Adrian Manea nu împlinise nici 17 ani. O găsi în casă doar pe maică-sa, dar ei nu-i spuse nimic din cele întîmplate. Nu trecu multă vreme şi se întoarse şi taică-său. — Aşteptam să vii mai tîrziu. Dar ce-i cu tine, Adriane? îl iscodi el, cercetîndu-i cu atenţie chipul palid. — Tată, omul acela e... mort! — Care om? — Cel care trebuia să-mi dea sulul de hîrtie al­bastră. Un timp se lăsă o tăcere grea. Numai o muscă, ameţită de ploaie şi amorţită de frig, bîzîia împre­jurul lămpii aninate de tavan. — Spune, ce s-a întîmplat?

Secte criminale de Traian Tandin Introducere   Prea multe tragedii au produs sectele în ultimii ani ca să nu se nască întrebarea firească asupra esenţei acestor grupuri de oameni debusolaţi, cu devieri comportamentale, stăpâniţi de nişte nebuloase doctrine mistico-ezoterice, unul cu rădăcini mergând până la începuturile religiilor monoteiste, dar şi cu încrucişări şi contagiuni cu religii orientale, cu practici tribale. Ne-am obişnuit să citim în presă despre secta templului Solar, unde un guru septuagenar, măcinat de o maladie incurabilă, dar şi înrâurit de istoria davidienilor[1] a provocat un incendiu catastrofal la un ranch din Waco (Texas). Sau despre acei disperaţi din Guyana, adepţi ai Templului Poporului, păstorit de Jim Jones care s-au sinucis în colectiv. Sau despre iniţiaţii din secta Poarta Cerului sau a Raiului, care au sfârşit printr-o sinucidere colectivă la ranchul San Diego din California. Sau secta lui Moon, cea care a comis şi asasinate. Desigur că un rol mare îl joacă şi conducătorii spirituali, aceşti guru moderni, persoane malefice charismatice ca Moon DiMambro, Jim Jones, David Koresh, Applewhite, ultimul protagonist al tragediei de la San Diego. Sunt şi secte care până acum n-au practicat sinuciderea, dar prozeliţii practică un fel de genocid spiritual şi fizic asupra copiilor, ca Ordinul Apostolic Tabitha's Place, răspândit în SUA (Vermont) şi în Franţa (Pirinei). Câte sinucideri colective prin otrăvire, împuşcare, drogare, incendiere mai poate suporta conştiinţa omului modern, după puseurile de moarte din Alpii Francezi, Elveţia, Canada şi zborul în nefiinţă către un OZN din spatele cometei Bopp-Hale? Un studiu, întocmit la Universitatea Santa Barbara - California de Melton, directorul unui for intitulat „Institute for the Study of American Religion” face o statistică a sectelor, consemnând o serie de cifre. Astfel, numai în SUA funcţionează peste 5000 de grupuri spirituale de sorginte creştină şi ezoterică. În Japonia sectele ce îngemănează şi constituenţi de sorginte budistă şi shintoistă se ridică la 1.500. Pe continentul african fiinţează zeci de mii de „biserici independente” cum sunt catalogate sectele, cifra variind între 15-30.000 de grupuri distincte. Iată că misionarismul a adus şi înrădăcinat nu numai credinţa, ci şi marasmul sectant, o viciere a religiei. Ziarul „Le Monde” consideră că numai în Franţa sunt 800 de asociaţii spiritualiste, în care intră şi grupări psihotehnice, cercuri yoga, varii secte creştine, grupuri „tolclonce”, satanice, iniţiatice, mistice. Iar această dereglare în plan spiritual are la origine carenţe ale realităţii în toate planurile, conducând la deznădejde, pesimism, blazare, dezabuzare, contestare. E o frondă după ce oamenii au suferit dezamăgiri în plan religios când principiul „homo homini lupus” a acţionat bestial în lagărele de concentrare, fie naziste, fie gulagurile comuniste, în plan ştiinţific după dezastrele nucleare de la Nagasaki şi Hiroşima, în plan ideologic, după destrămarea sistemului comunist, în plan medical-sanitar, după răspândirea virusului HIV şi înmulţirea cazurilor de SIDA. Şi, desigur, în plan social-politic, unde acumulările de nemulţumiri, fie privind calitatea vieţii, fie putreziciunea sistemului social, anchilozat ori corupt, lipsesc oamenii de perspectivă. Să ne mai mire atunci aderenţa indivizilor în „New Age”; a noilor ipostaze religioase? Pentru informarea dvs. e suficient să arătăm că Biserica Scientologică din SUA are opt milioane de adepţi. Un număr imens de oameni cât populaţia unei ţări, mieii Domnului, au plecat pe o cale greşită, care duce la asasinate, jafuri, desfrâu, demenţă, sinucidere. Deşi scopurile, ca şi modurile de acţiune ale unora dintre noile secte au, de cele mai multe ori, un caracter confidenţial, activitatea pe care o desfăşoară le dezminte făţărnicia religioasă, dovedindu-se a fi grupări criminale cu scopuri ascunse, dar bine definite de către şefii lor. Viaţa comunitară a unora dintre aceste «secte», în beciuri insalubre, case părăsite, ingerarea de droguri, practicarea unor ritualuri primitive până la «arderea pe rug» sau comiterea de aşa zise crime rituale sunt justificate de apologeţii noilor «religii» ca fiind cerinţe «divine». Şi cea mai periculoasă dintre sectele care propagă religia crimei este satanismul. Acesta este cultul cu rata de răspândire cea mai rapidă de pe mapamond. Este o sectă de un diabolism înfiorător, cu majoritatea membrilor depresivi, o capcană pentru tineri, inculţi şi răzvrătiţi, devenind un pericol mondial. Citind această carte, scrisă de un ofiţer de poliţie (în rezervă), expert în afaceri judiciare, poate că vă veţi îngrozi aflând de ce sunt în stare sectele criminale, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să constituie pentru noi toţi un semnal de alarmă, întrucât unele din aceste secte şi în special satanismul au pătruns şi în România. Sectele criminale reprezintă un coşmar ce tulbură visul oamenilor dintotdeauna: binele semenilor, fericirea şi armonia universală.   AUTORUL                   PARTEA I SECTELE CRIMINALE ÎN LUME           Sectele, sursă de venituri pentru „mentorii spirituali”   Sectele atât de vestite în lumea întreagă, se pot caracteriza prin două cuvinte: bani şi sex. Sexul le ajută să-şi domine adepţii. Rapoartele parlamentare din multe ţări dovedesc că aceste organizaţii au o concepţie foarte largă asupra sexualităţii şi un mare apetit financiar. În Franţa încă se mai caută mijloace de luptă împotriva lor, în ciuda faptului că guvernul american pretinde, fără să aibă dovezi, că libertatea religioasă este primejduită în Europa.   Abuzuri făcute în numele ritualurilor „Sunt adevărate izvoare de bani” a fost caracterizarea făcută sectelor de către Jacques Guyard şi Jean-Pierre Brard, autorii anchetei parlamentare intitulate „Sectele şi banii”. Dat publicităţii, raportul a dovedit că mişcarea sectară a câştigat, în ultimii ani, în mercantilism, ceea ce a pierdut în spiritualism. Organizaţiile cele mai bogate sunt „Martorii lui Iehova” şi secta denumită „Scientologia”, prima dispunând în Franţa de un patrimoniu de un miliard de franci. Lor le urmează sectele „Seka, Sakkai, Biserica neo-apostolică, Antrosofia şi Dianova” (noua denumire a Sectei Patriarhiei). Având un parc imobiliar de 100 de miliarde de franci, Dianova este exemplul cel mai reprezentativ pentru structurile comerciale sectare. Lucien Engel-majer, fondatorul sectei, a construit un veritabil imperiu economic, cuprinzând, printre altele, o serie de construcţii camuflate într-un paradis fiscal: o casă în Elveţia, patru la Luxemburg şi două în Liechtenstein. Pentru a-şi mări resursele, liderii exploatează vulnerabilitatea adepţilor, cu ajutorul unei stabile manipulări mentale. Ei intră astfel în posesia unei averi lichide colosale. Anchetele au demonstrat, de exemplu, că una dintre secte a transferat 14,7 milioane de franci în Italia, prin bilete de bancă. Nemulţumindu-se doar cu banii, unii „maeştri” merg mai departe. Ei abuzează fizic de adepţii lor, ascunzându-şi nelegiuirile sub acoperirea unor ritualuri făcute în altare şi alcovuri secrete. Dar uneori scandalurile izbucnesc şi dezvăluie feţele acestor false divinităţi: Guy-Claude Burger, un papă cu barbă roşie, Iso, un iluminat lubric, Gilbert Bourdin, un „mesia cosmoplanetar”, David Berg, liderul „Copiilor lui Dumnezeu”, acuzat de incest, sau Lucien E., creatorul celei mai periculoase secte, cea a Patriarhiei. „Liturghiile” sexuale disimulează gustul lor pentru lux şi dorinţa de putere. Sectanţii au înţeles că, dacă reuşesc să treacă de cele mai intime frontiere ale individului, au acces, printr-un nivel superior de dominaţie, la toate datele ce îi interesează. Isabelle Sebagh, care şapte ani a făcut parte din secta Iso-Zen, îşi aminteşte discursul prin care „guru”-ul lor încerca să-i convingă: „energia voastră, centralizată la nivelul sexului, trebuie să se orienteze spre nivele superioare ale fiinţei voastre. Când veţi începe să simţiţi efluvii subtile, atunci veţi atinge orgasmul cosmic”. Iso, care pretindea că are legături cu extratereştrii, le cerea ca, în momentele în care se află în transă, să-şi lepede veşmintele, pentru a putea accede astfel la o altă dimensiune.   Extravaganţa sectanţilor - un mijloc de a se identifica „Sanctitatea” sa Hamsa Manarah, pe numele său adevărat Gilbert Bourdin, era cunoscut pentru extravaganţele sale. În reşedinţa sa din Mandarom (Provence), el îşi obliga adepţii să lupte pe cai, cu un pumnal într-o mână şi un clopot în cealaltă. Totul pentru a alunga demonii de pe alte planete. Îmbrăcat, la rândul său, în haină militară, el încerca astfel să salveze Pământul de Satana. Dar când dorea să-şi impună „divinitatea” asupra adepţilor, devenea mult mai prozaic. Florence Roncaglia povesteşte că: „guru”-ul a violat-o sălbatic când ea nu avea decât 14 ani. Fata şi-a acuzat mama că ar fi oferit virginitatea ei „guru”-ului pentru a obţine diferite favoruri. Florence, împreună cu alte trei femei, au depus plângere împotriva lui Bourdin, dar acesta a negat faptele. Cu puţin timp înainte de a ajunge în faţa judecătorului, acuzatul a decedat. O statuie de 33 metri şi 1.200 tone a fost înălţată de către adepţi, în memoria lui. Curtea de Apel din Aix-en Provence a ordonat însă distrugerea ei... Guy-Claude Burger, în schimb, nu a reuşit să scape de judecată. Încarcerat în iulie 1997 pentru viol şi corupere de minori, Burger mai suferise înainte o condamnare pentru practicarea ilegală a medicinii, pedeapsă pronunţată de Curtea de Apel din Paris. Pentru corupere de minori, 22 de adepţi ai sectei „Familia” - noua denumire a „Copiilor lui Dumnezeu” - au fost puşi sub acuzaţii în 1991. Fiindcă au fost găsiţi nevinovaţi, mama unui băiat, care a rămas cu traume în urma ritualurilor sexuale colective practicate de secetă, a făcut apel. În raportul comisiei de anchetă, mărturia fetei „guru”-ului David Berg, care afirmă că şi ea, a fost violată, a fost un punct de plecare. O altă mărturisire, a unui fost adept, prin care s-a aflat că într-adevăr copii erau obligaţi să se prostitueze, a ajutat la condamnarea vinovaţilor. La „Martorii lui Iehova” incestul nu este inclus între ritualurile de „deşteptare a copiilor”. Secta este atât de puritană şi reunită, încât, dacă un adept comite o astfel de faptă, afacerea este muşamalizată. O excepţie a fost atunci când Tribunalul din Dijon a condamnat doi iehovişti - dintre care unul era director de şcoală - pentru nedenunţarea unui adept care-şi violase fiica.   Exploatare, dominaţie fizică „Patriarhia” este o asociaţie a adepţilor toxicomani. Acest lucru, cunoscut de toţi, nu a putut fi totuşi dovedit. Lucien E. s-a născut la 27 noiembrie 1920, la Frankfurt, într-o familie de evrei originari din Polonia. În timpul războiului a fost, pe rând, soldat, prizonier, evadat. Membru al Organizaţiei Tineretului Comunist, el a abandonat militantismul politic în anii 50, absorbit de o nouă activitate, aceea de comerciant, pe care a desfăşurat-o în propriul său magazin. În 1963 şi-a lichidat afacerea şi a plecat într-un sat din Toulouse, pentru o „retragere spirituală”. În 1971 a pus bazele „Patriarhiei”, formată în mare parte din toxicomani. Trei ani mai târziu, organizaţia va fi înscrisă oficial, reuşind să-şi deschidă peste 250 de centre pe continentul european şi pe cel american. Prin rezultatele pe care le-a obţinut în tratarea toxicomanilor, asociaţia a câştigat repede notorietate şi sprijinul cetăţenilor. Totuşi, problemele şi suspiciunile nu au întârziat să apară. În cursul anilor 80, două anchete făcute de Inspectoratul general pentru probleme sociale au fost urmate de o inspecţie ministerială. Deşi rezultatele nu au fost făcute niciodată publice, în 1995, anchetatorii au cerut statului să retragă „Patriarhiei” sprijinul financiar. Dar era prea târziu pentru a lupta împotriva unei organizaţii devenite un adevărat imperiu şi redenumită „Organizaţia Internaţională Lucien Engelmajer”. Problemele cele mai importante nu veneau însă din exterior, ci din interior, din cauza conflictelor dintre şef şi adepţi. În februarie 1991, scandalul a luat o altă dimensiune. La nord de Miami Beach, în Florida, a fost organizată, în cel mai mare secret, o adunare a adepţilor. Sosiţi la reşedinţa imensă a lui Lucien Engelmajer, primii conjuraţi l-au căutat în zadar pe guru-ul de 77 de ani. L-au găsit, aparent fără suflare, într-un garaj. Pompierii şi Poliţia, sosiţi de urgenţă, au descoperit că totul fusese o patetică comedie, făcută cu un scop precis. Bătrânul Lucien ar fi trebuit să facă faţă celor 31 de „personalităţi” venite din toată lumea pentru a-l îndepărta de la putere. Foştii săi adepţi, dintre care unii încercaseră să-l înlăture exploatând gravele sale probleme de sănătate, au reuşit cu această ocazie să-i spună direct: „Dacă nu vei demisiona, împotriva ta vor fi depuse plângeri pentru corupere de minori”. Lucien a negat vehement aceste acuzaţii, dar charisma lui a scăzut tot mai mult. Susţinut doar de avocatul său, şeful a sfârşit prin a ceda. A semnat demisia şi a plecat în Brazilia având în buzunar 25 de milioane de franci, scoase din conturile sale personale. La câteva săptămâni de la plecarea lui, conspiratorii au dat publicităţii un comunicat în care se spunea că şeful lor s-a retras din motive de sănătate, cauzate de vârsta înaintată. Locul a fost luat de fiul acestuia, Bibi, principalul conspirator, între tată şi fiu fiind o concurenţă acerbă.   Asasinatele odioase ale „Fiului” lui Dumnezeu Liderul de culoare, charismatic al „Bisericii Iubirii” şi cei 16 membri ai săi au fost arestaţi pentru masacrarea a cel puţin 40 de oameni. Yahweh Ben Yahweh (Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu) s-a născut cu numele de Hulon Mitchell. El şi-a clădit un imperiu multimiliardar de afaceri prin crimă, asedii şi extorcare. Înainte de a fi arestat, liderul negru a participat cu onoare la Camera Comerţului sub imperiul zilei „Yahweh Day” inaugurată chiar de primarul oraşului Miami. Mica lui biserică, propovăduia ideea că negrii sunt evrei reîncarnaţi care acum trăiesc într-o lume a „diavolilor albi”. Membrii bisericii purtau haine albe şi ultimul lor nume a fost înlocuit cu Israel, ba chiar ţineau regim evreiesc. Secta mai este acuzată de decapitarea unui membru care a vrut să se retragă, de bombardarea plajei Delray, precum şi multe alte acte de violenţă. Plăcerea cea mai mare a liderului Bisericii Iubirii era să „fumeze oameni albi”. El sechestra ostatici albi pe care îi înfometa până aproape de moarte, după care îi incendia într-un ritual clasic. Câţiva dintre membrii sectei au povestit din închisoare că pe anumite persoane pe care le răpeau pentru a fi răscumpărate le ardeau în ulei încins în cazul în care nimeni nu le răscumpăra. Hulon Mitchell şi acoliţii săi însetaţi de sânge au răpit peste 80 de persoane şi au ucis 40 dintre ele, reuşind să se ascundă de anchetele poliţiei timp de patru ani, în care au devenit multimiliardari. Toţi membrii sectei au primit pedeapsa capitală prin injecţie letală, în afară de Mitchell care a fost electrocutat pe scaunul electric.   Secta „Move” şi tragedia de la Philadelphia Potrivit relatărilor presei americane, în mai multe rânduri autorităţile din Philadelphia au căutat să stăvilească activitatea sectei „Move”, pentru diversele fărădelegi comise de sectanţi: nouă dintre membrii sectei au fost condamnaţi la închisoare. Totul a culminat cu „incidentul” din luna mai 1985, când „raidul” poliţiei din Philadelphia împotriva sediului sectei „Move” s-a transformat într-o tragedie. Ziarele, revistele, posturile de radio şi televiziune americane au relatat pe larg despre „devastatoarea confruntare” dintre poliţie şi membrii sectei „Move”. „Time” scria într-un reportaj publicat pe mai multe pagini: „Totul arăta ca într-o zonă de război. Explozii, împuşcături, flăcări, distrugeri, morţi”. După cum relatează revistele „Newsweek” şi „Time”, secta „Move” a fost creată de Donald Glassey şi Vincent Leaphart, atrăgând câţiva adepţi în special din rândul negrilor şi portoricanilor, majoritatea fiind şomeri. În 1978, secta şi-a stabilit sediul în Powelton Village din zona de vest a oraşului Philadelphia. Ca urmare a unor „proteste împotriva diverselor măsuri ale administraţiei” - cum menţionează revista „Time” - „la 8 august 1978, circa 600 de poliţişti au încercuit sediul sectei din Powelton Village. A început o luptă adevărată, folosindu-se armele de foc. 12 membri ai sectei au fost arestaţi pentru crimă şi deţinere de arme. Clădirea unde secta îşi avea sediul a fost distrusă” - conchide „Time”, descriind episodul. De atunci, cei câţiva membri ai sectei care au rămas, au mai atras alţi prozeliţi, stabilindu-şi cartierul general într-o clădire de pe Osage Avenue, tot în zona de vest a oraşului Philadelphia. Aici avut loc confruntarea din mai 1985, care s-a încheiat în mod dramatic. Clădirea respectivă aparţinea sorei lui Leaphart, Louise James, unde, la început au fost aduşi copii membrilor sectei condamnaţi la închisoare după incidentul din 1978. Datorită faptului că membrii sectei zvârleau resturile de mâncare în jurul clădirii unde îşi aveau sediul, vecinii s-au plâns autorităţilor. Mai mult, sectanţii au început să fure, să ducă o viaţă „imorală”. Au avut loc certuri cu cetăţenii din cartier. Toate acestea au dus la intervenţia autorităţilor. Ce a urmat? Iată relatările revistelor „Time” şi „Newsweek”. Sediul sectei - al cărei efectiv nu a fost niciodată mai mare de 100 - se găsea la nr. 6221 pe Osage Avenue din cartierul Cobbs Creek, vestul Philadelphiei, într-o clădire de două etaje. Deasupra clădirii, sectanţii construiseră două bunkere de beton, ca adăpost pentru eventualele atacuri ale poliţiei. Ca şi în alte locuri în care se adună membrii acestor secte, prozeliţii lor duc o activitate care contravine tuturor normelor vieţii sociale: prostituţie, cerşetorie, violenţe, droguri, scandaluri, obscenităţi. În jurul clădirii respective se creaseră maldăre de gunoaie, care atrăseseră numeroşi şobolani. Desigur, vecinii sau plâns autorităţilor care, după incidentul din 1978, nu s-au grăbit să apeleze la poliţie, ci au încercat pe alte căi - fie tăindu-le curentul electric, fie întrerupând aprovizionarea cu apă. Dar sectanţii, partizani ai primitivismului şi, ca atare, adversari ai oricăror realizări ale ştiinţei şi tehnicii, n-au fost deranjaţi de aceste măsuri. În cele din urmă primarul oraşului Philadelphia, Wilson Goode, s-a adresat şefului poliţiei, comisarul Gregore Sambor, cerându-i să intervină pentru a-i evacua pe sectanţi, a opera câteva arestări şi a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei. Şi s-a trecut la acţiune. Întreaga operaţiune, care a început la ora 5,35 dimineaţa, a durat aproape 12 ore în şir. Mai întâi au fost evacuate toate persoanele din clădirile învecinate. Apoi, poliţia s-a adresat prin megafoane sectanţilor cerându-le să părăsească locuinţa întrucât aveau ordin de evacuare precum şi ordine de arestare împotriva a patru membri ai sectei: Frank James, Gonrad Hompton, Ramona şi Theresa Brooks. Răspunsul membrilor sectei au fost câteva împuşcături trase împotriva poliţiştilor. Atunci s-a recurs la tunurile de apă, încercându-se ca printr-un torent de apă să-i scoată afară din clădire. Acţiunea s-a dovedit fără rezultat după ce fuseseră introduse, prin ferestrele clădirii, 650.000 galoane de apă (un galon = 3.78 litri). Când s-a văzut că nimic nu-i poate determina să cedeze, sutele de poliţişti prezenţi la acţiune au deschis focul din toate părţile, trăgând timp de 90 de minute asupra clădirii înjur de 10.000 de cartuşe. Primarul Wilson Goode a auzit împuşcăturile din vila sa situată la o milă depărtare. El, împreună cu un grup de consilieri, beau cafea şi suc de portocale, aşteptând veşti de la faţa locului. Când au izbucnit împuşcăturile el s-a agitat spunând: „Parcă se trage cu mitralierele”. După care a adăugat: „Dar ce se va întâmpla cu copiii”? După o oră şi jumătate s-a văzut că şi împuşcăturile au fost în zadar. În aceste împrejurări, poliţia s-a gândit să recurgă la gaze lacrimogene. Dintr-o clădire alăturată, au făcut o spărtură în zid prin care vroiau să introducă furtunurile cu gaze. Dar, membrii sectei au început să tragă focuri de armă prin spărtura făcută, aşa încât şi această mişcare a eşuat. Era de-acum după amiază. Toţi participanţii la acţiune erau obosiţi. Poliţistul Edward Connors a fost lovit de un glonţ în spate, dar jacheta de protecţie l-a salvat. În aceste condiţii, comisarul Gregore J. Sambor şi directorul poliţiei Leo A. Brooks au hotărât să recurgă la un helicopter, din care să arunce o bombă de mic calibru, asupra acoperişului pe unde să poată apoi lansa grenade lacrimogene. În 20 de minute, primarul şi-a dat asentimentul pentru această tactică. Şi într-adevăr aşa s-a procedat. Ziarul „Inquirer” din Philadelphia a publicat un amplu raport în care se arată că în ultimele 18 luni poliţia a efectuat studii amănunţite asupra modului în care s-ar putea pătrunde în clădire. De săptămâni şi chiar de luni, în mod secret s-au folosit şi de diverse explozive, inclusiv explozivul denumit „Tovex TR-2” fabricat de firma Du Pont, exploziv care a şi fost folosit în această acţiune. Se menţionează de asemenea, opiniile companiei că explozibilul trebuie folosit în lucrări subterane, nu în aer liber, deoarece produce o temperatură ridicată şi poate provoca incendii. Şi, într-adevăr, din helicopterul pilotat de locotenentul Frank Powell, s-a aruncat o bombă asupra unuia din bunkărele de pe acoperiş. După explozie, cam o jumătate de minut a fost linişte. Apoi s-a ridicat o coloană de fum negru, după care au izbucnit flăcări. Organizatorii acţiunii au sperat că focul îi va obliga pe sectanţi să părăsească clădirea şi de aceea n-au utilizat de la început mecanismele de stingere a flăcărilor. Curând, însă incendiul s-a transformat într-un infern fantasmagoric. S-au auzit împuşcături din clădire şi poliţia a răspuns. Apoi, deodată, un copil a ieşit în fugă din casa în flăcări. El, cu Ramona Brooks sunt singurii supravieţuitori din ocupanţii clădirii sectei. Şi, în timp ce noaptea se lăsa, în jurul clădirii totul era în flăcări. Abia cu 13 minute înainte de miezul nopţii, brigăzile de pompieri au putut să spună că „incendiul este sub control”. În sediul sectei „Move” autorităţile au găsit unsprezece cadavre, dintre care patru de copii, mai toate calcinate. 61 de case au fost complet distruse. 250 de persoane au rămas fără adăpost. Totalul pierderilor materiale: 8 milioane de dolari. „Primarul Wilson Goode - scrie „Newsweek” - s-a găsit în situaţia unui arhitect care a dus un război ce aminteşte de tactica luptelor din Vietnam, când satele erau distruse pentru a fi salvate”. După cum s-a afirmat, incendiul a fost provocat de o serie de materiale inflamabile existente în clădire. Ziarul „Daily News” din Philadelphia a scris că „trei membri ai sectei ar fi fost ucişi în afara clădirii de către poliţie cu focuri de armă”. În Statele Unite au continuat dezbaterile asupra acestui grav incident de la Philadelphia. Indiferent de opiniile exprimate, această întâmplare tragică vine să pună încă o dată în lumină nocivitatea activităţii sectelor, astfel încât reviste ca „Time” şi „Newsweek” se pronunţă categoric pentru prevenirea efectelor degradante ale prozelitismului şi ale intoleranţei religioase, pentru combaterea acestei „hidre a sectelor”, cum este cazul sectei „Move”, care reprezintă un pericol serios pentru tineret.   [1] Liderul Cultului Davidian, Vernon Howell, şi-a schimbat numele în David Koresh pentru a simboliza faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa cum regele David a fost ales ca rege al Israelului. Falsul lider spiritual credea ca atunci când "străinii" de credinţa lui îl numesc David, înseamnă ca recunosc faptul că el este Alesul. Individul pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din revelaţiile biblice şi îngerul răzbunător al lui Dumnezeu. Originea cultului se plasează în 1929, când imigrantul bulgar Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă a celei de-a Şasea Zi, din Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică.

Grind, Urmasul lui Ringo de Traian Tandin PREFAŢĂ   Colonelul (r) Traian Tandin este un poliţist-scriitor cunoscut în toată ţara atât de colegii săi, prin reuşitele profesionale, cât şi de marele public în urma editării a 23 de cărţi de succes dintre care amintim „Enigmele căpitanului Roman”, „Dilemele căpitanului Roman”, „Bolidul verde”, „Din jurnalul unui poliţist”, „Limbajul infractorilor”, „Pedeapsă în stil american”, „Cazul Rîmaru”, „Asasin fără voie” şi altele. Autorul se identifică cu eroii din cărţile sale, el însuşi fiind un reputat ofiţer de judiciar, discipol al marelui criminalist, general de brigadă Dumitru Ceacanica. Acesta l-a botezat „Comisarul” şi aşa i-a rămas porecla. Alături de Ceacanica, Tandin a bătut ţara în lung şi în lat, rezolvând cele mai spinoase crime şi afaceri judiciare care altfel ar fi rămas cu autori necunoscuţi. După Revoluţie, „Comisarul” a fost numit redactor-şef al tinerei publicaţii care lua fiinţă, „Poliţia Română”. După 36 de ani de poliţie, în luna martie 2000, ofiţerul a fost pensionat la limită de vârstă. Unul din romanele de mare succes ale autorului, publicat în anul 1981, s-a numit „Adio, Ringo”, o carte dedicată unui câine poliţist de mare performanţă care a murit la datorie. Cartea a fost republicată, în anul 2002, într-o ediţie revăzută şi adăugită (130 de pagini în plus) de editura Aldo Press. De data aceasta, scriitorul ne oferă o carte compactă cu titlul „Grind, urmaşul lui Ringo”. Este vorba, deci, tot despre un câine poliţist, Grind, nimeni altul decât urmaşul lui Ringo, ale cărui isprăvi în domeniul prinderii hoţilor sunt de o mare savoare şi impresionabilitate. Grind este un câine poliţist, iar copiii care îl iubesc şi roiesc în jurul lui au înfiinţat în cartier „Clubul micilor detectivi”, de fapt, o „tribună” de luptă, de a preîntâmpina ca aceştia să devină victimele unor infracţiuni curente, o atractivă „ formă de organizare” prin care poliţiştii cu o mare experienţă ca subofiţerul Micu (dresorul) şi „comisarul Piedone” împărtăşesc micilor ascultători dintre cele mai interesante întâmplări şi cazuri la a căror elucidare şi-au adus contribuţia câinele Grind şi, prin aceasta, efectuează o foarte utilă muncă de educare a tineretului şcolar în spirit antiinfracţional. Ca urmare, tot mai mulţi copii doresc să aibă şi să dreseze câini „poliţişti”. În ultima parte a cărţii se oferă, în acest scop, multe date privind rasa acestor câini, modul de dresare, precum şi o bogată cazuistică cu felurite întâmplări de mare interes cu câini poliţişti din ţara noastră sau din lume. Astfel alcătuită, cu un bogat material frust, rupt din viaţa de toate zilele, cartea suscită un mare interes nu numai în rândul micilor lectori, ci şi în acela al adolescenţilor şi adulţilor, fiind extrem de incitantă. Adânciţi-vă în paginile următoare şi vă veţi simţi mereu „un mic sau mare detectiv”,...depinde...   Eugen Teodoru   Ediţie specială   Autoturismele alb-albastru ale Serviciului circulaţie se întorceau la bază. Unul dintre ele, condus de sergentul-major Dornea rula însă cu mai mare vitează decât celelalte, pe chipul subofiţerului citindu-se o bucurie copilărească. După un viraj, două, ori de câte ori maşina intra în linie dreaptă, Dornea arunca în fugă, aşa..., doar cu coada ochiului, câte o privire spre ziarele aşezate pe bancheta din dreapta. Cel de deasupra era despăturit în dreptul unui articol de o jumătate de pagină; în centrul lui, fotografia unui câine poliţist în plin salt deasupra capotei unui autoturism atrăgea atenţia cititorilor... Nu era vorba de o reclamă. Era chiar fotografia lui Grind, câinele de urmărire al brigăzii furturi auto-moto, surprins în timpul unei misiuni, una dintre cele multe îndeplinite cu succes şi care i-au adus faimă în rândul purtătorilor de uniforme cenuşiu-albastru... „Iată că acum îl cunosc şi locuitorii Capitalei! îşi zise cu adâncă mulţumire subofiţerul, netezindu-şi încet mustaţa cu o mână. Tare o să se mai bucure Micu, conductorul lui! Despre un câine ca ăsta chiar trebuia să se scrie... Păcat că i-a scăpat ziaristului un amănunt important... că Grind nu-i altul decât vrednicul urmaş al neuitatului câine Ringo! Dar poate că Ando nu a ştiut lucrul acesta. Fără îndoială... Altfel, cum să-i fi scăpat tocmai un asemenea amănunt!” Maşina se apropia de strada Logofăt Udrişte, când Dornea încă mai reflecta: „Oare ce-o mai face acum bunul meu Lupin...? Straşnic câine şi el... Şi cât de tare ne împrietenisem!... Mda... Păcat!” Sergentul-major Dornea îşi începuse activitatea în poliţie ca conductor de câini de serviciu, dar destul de repede fusese nevoit s-o abandoneze, în urma unui accident. Aşa e viaţa... Totuşi, dragostea lui pentru câini nu se stinsese, ba dimpotrivă. Îi iubea poate chiar mai mult... Numai aşa se explica de ce mai mereu îl găseai în preajma lui Grind şi a plutonierului Micu. Tot el era acel care, acum, simţea nevoia să-i dea primul de veste conductorului că inteligentul patruped „apăruse” în „Cronica zilnică a Bucureştiului”, fiind senzaţia zilei. — Trăiţi! salută Dornea dând buzna în biroul lui Micu. Apoi, cu voce emoţionată şi aşezând repede ziarele în faţa colegului său, adăugă: Vin de la „Cronica zilnică”! Uite-l aici pe Grind! Ediţie specială!... Aruncându-şi privirea peste ziarul despăturit şi zărind poza lui Grind, Micu se simţi străbătut de un fior cald. Sângele îi năvălise în obraji. — Când... De când e ziarul? întrebă el cu glas uşor tremurând. — Cum... de când? se miră Dornea. De astăzi! De-acolo vin. Ziarul apare peste o jumătate de oră. Eu le-am înşfăcat pe primele... — Nu asta am vrut să spun, zise Micu puţin încurcat, ci când s-a documentat, când a făcut poza? Mie nu mi-a spus nimic, habar n-am avut... — Ăsta-i secretul lui Ando, îl domoli Dornea. Apoi, pe un ton oarecum misterios, adăugă: Poate că-i şi secretul meu... Şi al domnului colonel Alexandru. — Pezevenghiule! zise Micu bătându-l uşor cu palma peste umăr. De la tine a plecat treaba... — Nu, de la Octavian Andronic. Iubeşte câinii poliţişti ca şi noi, ca şi domnul colonel Alexandru. Ando, care ne-a însoţit în atâtea misiuni, l-a observat pe Grind nu numai cu ochiul „poliţistului”, ci şi cu cel al ziaristului. Grind merita deplin asemenea hatâr... Citiţi articolul. Eu mă duc cu ziarele... Rămas singur, Micu citi pe nerăsuflate: „... DIN AGENDA DETECTIVULUI GRIND”. A afirma categoric că animalele au sau nu... precepte morale este un lucru riscant, atâta timp cât nu ne aflăm (încă) în posesia unui limbaj comun care să uşureze comunicarea dintre specia umană şi celelalte specii din univers. Tot ceea ce se ştie până în prezent în această direcţie şi în ciuda sistemelor sofisticate de investigaţie folosite de cercetători se bazează doar pe simple supoziţii, pe speculaţii... Până la elucidarea problemei, daţi-ne voie să afirmăm cu tărie că Grind, câinele-lup din componenţa „brigăzii furturi auto-moto” a Serviciului circulaţie este o persoană (deşi am putea spune chiar personalitate) pentru care graniţele dintre bine şi rău, dintre cinstit şi necinstit par să fie perfect delimitate. Este o însuşire care îl ajută să-şi facă datoria într-un mod ce nu o dată i-a uimit pe colaboratorii săi, câştigându-şi astfel, în scurt timp faima unui „detectiv” tenace, ferm şi greu, mult prea greu de înşelat. În acest sens, vă oferim în rândurile ce urmează câteva mărturii edificatoare”. Cine strigă: „Săriţi, hoţii!” ... Cine bate la ora 4 dimineaţa, în poarta Serviciului circulaţie din strada Udrişte? Nimeni altul decât P.M., conducător auto la Fabrica de Nasturi. Mi s-a întâmplat un lucru grav - relatează el, cu glas întretăiat. Când să plec în cursă cu camionul, am observat că acesta nu mai era parcat în locul unde-l lăsasem, ci la vreo trei metri distanţă şi că, în plus, avea bara de protecţie din faţă lovită puternic”. Cum şi ce să se fi întâmplat? „Paznicul e martor că, la ora la care am venit eu, maşina era deja lovită! Vă rog să mă ajutaţi să descopăr autorul, altfel o să mi se impute mie reparaţia. Şi nu ar fi drept!” Cercetările făcute la faţa locului au confirmat spusele omului. Bara era strâmbă, kilometrajul înregistra cu vreo 30 km mai mult faţă de parcarea de cu seară. Iar paznicul nu ştia altceva decât că şoferul, i-a reclamat şi lui, când a venit, cele constatate. Ceva nu părea totuşi în regulă: Ditamai camionul să dispară şi să apară, aşa pe nesimţite? Şi, dacă tot fusese furat, de ce l-a mai adus hoţul înapoi, după ce l-a accidentat? Cercetarea a fost preluată, în acest punct, de către detectivul Grind - mai ales că, după cum afirma şoferul, în cabină se află o pătură, pe care el nu o recunoştea, şi cu care, pesemne, fuseseră şterse urmele şi amprentele. Grind a mirosit clipe în şir pătura, după care, sub privirile poliţiştilor, ale portarului şi ale şoferului, s-a îndreptat spre ieşirea din garaj. Urmărind cu atenţie scena, plutonierul Traian Micu, conductorul câinelui - detectiv, a observat pe chipul şoferului o expresie de uşurare. Dar care n-a durat mult timp. Pentru că, de la poartă, Grind a făcut brusc stânga-mprejur şi a sărit în pieptul şoferului. „Ţineţi-l, scăpaţi-mă, recunosc tot!”, a strigat acesta, speriat peste măsură. Apoi a recunoscut: profitând de absenţa din post a portarului, a ieşit cu maşina, ca să facă un ciubuc. Obosit şi neatent, a lovit un pom, după care s-a întors la garaj, în timp ce paznicul nu reapăruse încă. A parcat maşina ceva mai la o parte, a şters urmele şi l-a aşteptat pe paznic pentru a juca apoi „comedia” omului nevinovat. „Rolul” acesta nu era însă deloc pe măsura lui, iar de la un „spectator” ca Grind n-ar fi putut spera să obţină şi aplauze... Recunoaştere din grup ... Din relatările anterioare v-aţi putut da seama de o particularitate a „stilului” Grind: aceea de a nu se îndrepta direct spre făptaş, de a studia cu atenţie pistele înainte de a „pune laba” pe el. Este un procedeu care înlătură, de foarte multe ori, posibilele erori şi tocmai de aceea procentajul de reuşite rămâne la Grind, foarte ridicat. Iată un exemplu: Într-o noapte, doi infractori au spart un autoturism dintr-un parcaj aflat în preajma Sălii Polivalente. Proprietarul i-a observat şi - cu toate că era noapte - s-a lansat în urmărirea lor. Abia pe bulevardul Constantin Brâncoveanu a reuşit, cu ajutorul unor cetăţeni, să pună mâna pe unul din ei. La cercetare, individul protesta cu vehemenţă: „Nu sunt hoţ!” „Atunci de ce fugeai?” „Ca să nu mă bată. Strigau „Prindeţi hoţul” şi arătau spre mine şi mi-a fost teamă. Până să se vadă că nu sunt eu, puteau să mă bată”. Reclamantul nu se arătase nici el prea sigur: „Era întuneric, de câteva ori s-a pierdut printre blocuri. Dar fiindcă fugea, am crezut că este el”. Tânărul fugar a prezentat şi un alibi: „Eram în parc cu o fată. Tocmai ne despărţisem. Dacă vreţi, vă dau numele şi adresa ei”. La verificarea alibiului s-a constatat că fata fusese într-adevăr în parc cu el, dar cu vreo două ore mai devreme. Intervine reclamantul: „Am găsit în maşină o cârpă care nu-mi aparţine. Poate că vă este de folos!” Era, desigur, o urmă. Şi din nou se apelează la Grind. Fugarul a fost de acord să se supună aşa-numitei recunoaşteri din grup. Şase persoane au fost aliniate în curte. Lui i s-a îngăduit să-şi aleagă locul. Grind miroase cârpa şi - tot în stilul lui - începe recunoaşterea. Adică porneşte din partea stângă, prin spate, şi îi adulmecă rând pe rând. „Nevinovatul” este al treilea. Cei care urmăresc scena îl văd mai întâi crispat, când Grind se opreşte în spatele lui, apoi destinzându-se brusc, după ce câinele a trecut mai departe. Dar, cum v-am mai spus, Grind are tipicul lui. După ce termină cu toţi, revine la cel de-al treilea şi îl apucă hotărât de pantaloni. Este momentul adevărului; infractorul recunoaşte: da, el spărsese maşina, împreună cu un altul, sperând să fure un radiocasetofon... inexistent! Fapta rămâne însă faptă şi după ea a urmat, fireşte, răsplata... Urmărire în noapte ... Într-una din nopţile trecute, dispeceratul Serviciului circulaţie este anunţat că pe autostrada Bucureşti - Piteşti, la km 20, se află o Ladă 1500 roşie, fără numere... răsturnată şi abandonată. Presupunându-se că ar putea fi vorba despre un autovehicul furat, este imediat alertată brigada, iar plutonierul Micu, însoţit de Grind, se prezintă la faţa locului. Între timp, se află amănunte: autoturismul fusese somat să oprească la postul de control Chitila. N-a oprit şi a fost urmărit de un echipaj, pe un drum de ţară, peste câmp, până la pasarela de la autostradă, unde a reuşit să se piardă. Parbrizul lipsea, iar împrejur, dâre de sânge. Grind ia urma şi porneşte la drum. Este ora 1 noaptea. Drumurile îl poartă prin lanurile de porumb, pe calea cea bună; dovadă - din loc în loc, pete de sânge. Întâlnesc, la un moment dat, un curs de apă. Îl traversează, fără ca Grind să piardă urma. În jurul orei 4 dimineaţa, şi după un traseu de 9-10 km, ajung în comuna Brezoaiele, la locuinţa Gheorghiţei P. Aceasta sesizând sosirea poliţiştilor, le iese în cale, plângându-se de zor: „Ne-au furat maşina! Soţul meu fără cununie, Marin T., e disperat, s-a dus s-o caute!” În casă, alte picături de sânge, dar atât. Până în cele din urmă, tot Grind îi dă de capăt, descoperindu-l - în casa unui vecin - tocmai pe... Marin T., proprietarul maşinii avariate, dar nu şi posesor al unui permis de conducere. Avea leziuni la cap, la mână şi duhnea a spirtoase: „Băusem un păhărel de ţuică şi am plecat la drum. Ceasul rău...” zise el. Pentru Grind au fost nu numai unul, ci trei ceasuri bune de urmărire... Acţiune fulger! ... Autoturismul Dacia 1300, cu numărul de înmatriculare 10-B-6826, fusese furat de două zile dintr-un loc de parcare aflat în cartierul Militari. Se interceptează o informaţie: autoturismul a fost zărit circulând pe str. Valea Ialomiţei din cartierul Drumul Taberei. La volan, un tânăr îmbrăcat cu tricou marinăresc. Alertă! Din curtea serviciului circulaţie demarează un autoturism „civil” al brigăzii furturi. Printre ocupanţi, nelipsitul Grind. Maşina poliţiei se îndreaptă cu viteză spre perimetrul semnalat. De la Academia Militară pătrunde în Drumul Taberei. Deodată, înainte de intersecţia cu str. Miron Constantinescu, în apropiere de complexul Favorit, lucrătorii de poliţie zăresc maşina cu pricina venind din sens opus. Stopul arăta galben şi avertizează că va apărea culoarea roşie. Şoferul în tricou marinăresc nu are de ales şi opreşte primul. În spate este blocat de alte autoturisme care se înşiruie. Planul abordării este întocmit la iuţeală. Maşina poliţiei demarează pe roşu, blocându-i calea. Totul se consumă în doar câteva secunde. „Marinarul” îşi vâră mâna în torpedo unde avea un cuţit. Nu apucă să-l scoată, că Grind a şi pătruns ca o vijelie prin geamul deschis al şoferului, în timp ce plutonierul Micu deschide brusc uşa din dreapta. Infractorul este buimăcit, iar fixarea clasicei „brăţări” nu mai este decât o simplă formalitate. „Aoleu, câinele! Câinele!... strigă speriat hoţul. Spun tot!”   *   ... Sunt evident, doar câteva din cazurile în a căror rezolvare rolul jucat de Grind a fost hotărâtor. Rol jucat cu o modestie şi cu o naturaleţe de care numai animalele inteligente ca acestea pot fi în stare. Având, bineînţeles, „în spate”, oameni. Oameni care au ştiut să-l educe cu afecţiune şi răbdare, de-a lungul a mii de ore. Oameni ca cei care îl înconjoară acum cu dragoste şi cu respect, pe Grind. Da, cu respectul datorat unui colaborator autentic. Octavian Andronic”. „Păcat că Grind nu poate citi...” îşi spuse Micu, încheind lectura articolului. Era plăcut impresionat şi pătruns de un sentiment de mândrie pentru câinele său. În amintirea sărmanului Ringo, căzut la datorie, Micu lucrase mult timp cu Grind, reuşind să continue tradiţia acestei familii de câini poliţişti vestiţi. Ba mai mult decât atât, prin unele rezultate, Grind începuse chiar să-şi depăşească părinţii, pe Ringo şi Nada. Sună telefonul. Micu este anunţat să se prezinte la şeful serviciului circulaţie, colonelul Alexandru. — O fi citit şi dânsul articolul şi i-a plăcut... monologhează Micu. Pe drum, până la biroul şefului, subofiţerul îşi aminti de înţelegerea, de sprijinul pe care i le acordase colonelul. Grind avea o boxă în curtea serviciului circulaţie, într-un spaţiu special amenajat, unde stătea în timpul orelor de program. Afecţiunea dintre câine şi dresor devenise însă atât de puternică şi atât de nedespărţiţi erau unul de celălalt, încât Micu solicitase locuinţă la curte, ca să-l poată lua şi pe Grind acasă după orele de program. Alina, soţia lui, fusese de aceeaşi părere, fiindcă şi ea îl iubea tare mult pe Grind. Ca să nu mai vorbim de Răzvan, băieţelul lor, proaspăt absolvent al clasei I, care după ce îşi atârna ghiozdanul în cui, era mai mult în preajma lui Grind... Colonelul Alexandru, şi el un îndrăgostit de câinii poliţişti, de Grind mai ales, pentru isteţimea dovedită în rezolvarea cazurilor, înţelesese dorinţa lui Micu şi îi obţinuse o locuinţă la curte pe strada Inginer Pascal Cristian, nr. 12, în apropierea cartierelor de blocuri Giuleşti şi Crângaşi. Ofiţerul era încredinţat că prezenţa lui Grind alături de Micu după orele de program, constituia un mare avantaj atât în îngrijirea şi menţinerea dresajului câinelui, a sănătăţii lui, cât şi a menţinerii prieteniei dintre ei. — Au început să sune telefoanele, spuse colonelul zâmbind după ce îi răspunse lui Micu la salut. Primul telefon l-am primit de la nepotul meu Cătălin, care m-a rugat să-i permit să vină să-l vadă pe Grind, împreună cu toţi colegii lui de clasă. Tare mult a stăruit... Te rog să le faci o primire frumoasă. E „vina” mea că le-am povestit atât de mult despre Grind. Iar acum după ce au şi citit...! — Vă înţeleg... zise Micu surâzând. Cam la fel o să păţesc şi eu când am să ajung cu Grind acasă. Răzvan o să dea „alarma”! Grind, prietenul copiilor De când Micu se mutase la curte, Grind câştigase foarte mulţi prieteni în rândul copiilor... La început, când l-au văzut pe Grind prima dată, copii l-au privit cu sfială: ştiau că este câine poliţist şi nu erau siguri dacă şi câinii poliţişti se joacă cu copiii. Dar îşi doreau să-l mângâie măcar o dată şi să-i ofere câte ceva din pachetele lor cu mâncare. Nici nu-şi închipuiau că Grind iubea atât de mult copiii! Ori de câte ori îi întâlnea, el era acela care simţea nevoia să se joace cu ei... Când îi vedea, începea să dea din coadă privind pe furiş la Micu. Pândea încuviinţarea stăpânului. Iar când Micu se arăta indiferent la ruga lui mută, îl trăgea uşor de manşeta pantalonului. Simţind prietenia câinelui, copii au prins curaj şi s-au apropiat de el tot mai mult. Asta până în ziua în care Grind a primit mult râvnita aprobare. Atunci a fost fericit. Atât de fericit!... S-a prins în joaca lor, alergând şi zbenguindu-se cu ei. După ce s-a lăsat mângâiat, a început jocul cu mingea, marea plăcere a lui Grind. A urmat apoi jocul de-a hoţii şi vardiştii, unde era neîntrecut - găsea obiectele „pierdute” de copii, sărea peste coardă şi alte obstacole, făcea tot felul de ghiduşii. Când Răzvan a aflat, a stat toată după-amiaza îmbufnat, ar fi vrut ca numai el să se joace cu Grind. Dar supărarea i-a trecut repede. Mai mult chiar, el era acum cel care dădea tonul... Răzvan era mândru mare, fiindcă îl considera pe Grind câinele lui, iar animalul asculta de el şi, spre uluirea copiilor, executa o sumă de comenzi învăţate de băiat de la tatăl său. După fiecare... partidă de joacă, prichindeii se înghesuiau să-i aducă lui Grind tot soiul de bunătăţi, dar câinele - deşi se gudura şi le adulmeca - nu se atingea de ele nici măcar la îndemnul lui Răzvan; numai la comanda lui Micu. Copiii înţelegeau atunci că aşa trebuie să se comporte un câine poliţist, pentru a fi ferit de otrăvire. Dar Grind se „otrăvea” după aceea cu tot felul de specialităţi şi dulciuri, spre marea satisfacţie a prietenilor lui...   *   Nu pe stradă avea loc hârjoana lui cu cei mici, ar fi fost periculos... Ci în parcul C.A.M.-ului care, spre norocul lui Grind, se afla chiar peste drum de curtea locuinţei stăpânului său. Tot aici, când joaca se termina, Micu repeta cu el diverse elemente de dresaj, sub privirile curioase ale copiilor care stăteau cuminţi, ca la teatru, şi urmăreau cu încordare toate mişcările câinelui. Când era cazul, ei se ofereau să traseze diverse urme de miros. La indicaţia dresorului, fireşte. Apoi aşteptau, pitulaţi, deznodământul. Era într-adevăr un spectacol pe viu rar întâlnit, iar Grind era plin de vioiciune şi dornic de lucru. Rareori se întâmpla să dea greş, poate numai când apărea ceva care să-i distragă atenţia, aşa cum s-a întâmplat o dată când un prichindel de pe strada Tabacului venise în parc cu un pui de iepure să-l arate la copii, dar îl scăpase în iarbă tocmai când Grind era „în exerciţiul funcţiunii”... Bietul iepure s-a ales cu o spaimă, în timp ce prichindelul plângea de mama focului... Micu l-a domolit însă pe prichindel şi le-a povestit apoi copiilor din parc câte ceva din tainele animalelor, ale lui Grind, şi mai multe întâmplări cu haz din „jurnalul” câinelui. De atunci, când îl întâlneau pe „nenea Micu”, cei mici făceau roată în jurul lui, rugându-l să le povestească alte întâmplări din care nu trebuia să lipsească niciuna dintre poznele lui Grind. Când dresorul se apuca de povestit, câinele stătea culcat pe burtă lângă el şi-i urmărea mişcarea buzelor, privirea, măturând iarba cu coada. Aveai impresia că înţelege tot ce se discută, iar când Micu îl mângâia sau copii începeau să râdă, câinele se ridica în patru labe şi se gudura sau scâncea, ştiind foarte bine că despre el era vorba. Ca să nu mai vorbim de clipele în care îşi auzea numele... Atunci, copiii, se îmbulzeau care mai de care să-l mângâie şi să se bucure de privilegiul de a fi prieten cu un câine poliţist ca Grind. Isprăvile acestuia începuse să facă ocolurile cartierului şi tot mai mulţi copii erau văzuţi în parc în aşteptarea miraculosului animal. Noii veniţi voiau să-l vadă şi ei „la treabă”, cum face un aport, cum găseşte obiectele, cum prinde „hoţii” adulmecându-le urmele şi câte altele auzite de la o vreme. Într-o duminică Răzvan îşi rugase tatăl, mai pe ocolite, mai de-a dreptul să-l scoată pe Grind în parc, întrucât micuţii spectatori se cam înmulţiseră, iar el le făgăduise „un spectacol”. — Nici chiar aşa... i-a răspuns Micu încruntându-se. Ştii foarte bine că duminica are şi el liber. Ca şi noi. Că trebuie respectat graficul de dresaj. — Da, tăticule, ştiu, stărui Răzvan. Dar noi nu o să-ncălcăm graficul de dresaj, ci numai graficul de... joacă! Este chiar aşa mare pierderea încă o joacă, acolo...? Dacă mie nu-mi strică două... atunci lui de ce i-ar strica? O să-i facă bine, te asigur eu, tăticule. Hai, te rog... Nu stăm mult... Nu mai pot să dau ochi cu copiii după aceea. Grind i-a văzut şi se agită ca leul într-o cuşcă... Vino de-l vezi! Înduioşat, Micu ieşi în curte. Ştia foarte bine că o mişcare în plus, în afară de cea de dimineaţă, nu-i putea dăuna lui Grind, dar nu voia ca Răzvan să întreacă măsura. În boxa lui câinele făcea salturi, zgâlţâind plasa de sârmă. Cum îi văzu începu să dea bucuros din coadă, şi să scâncească, cu privirea aţintită spre parc. — ... Ce zici? întrebă Răzvan privindu-şi timid tatăl. — Fie! încuviinţă Micu. Dar nu şi altă dată. Nimic fără să mă consulţi pe mine. — Am înţeles, n-o să mai greşesc, zise Răzvan, lăcrimând a bucurie. Gata, Grind, s-a aranjat! se repezi să deschidă lacătul. E-n ordine...! Până ce Răzvan să deschidă lacătul de la uşa boxei, Grind făcu în viteză câteva ocoale prin ţarc şi mai sări o dată cu labele în plasă. De data aceasta de bucurie... Copiii, care urmăreau scena de pe dâmbul din parc, începură să se agite voioşi şi să strige: „Răzvan s-a ţinut de cuvânt! Vine Grind! Vine Grind!” De cum i se deschise poarta, câinele ţâşni direct în parc şi începu să alerge zglobiu în jurul pâlcului de copii, descriind un cerc nesfârşit. — Gata Grind! spuse Micu ajungând lângă copii. O să oboseşti degeaba. Nu trebuie, fiindcă nu se ştie dacă nu vom fi chemaţi la vreun... caz. Trebuie să-ţi drămuieşti forţele. Câinele îşi conteni pe dată poznaşa-i goană şi veni lângă stăpân, prilej pentru Micu să observe că în grupul copiilor se aflau multe chipuri noi. — Tăticule, să facem mai întâi cunoştinţă, nu-i aşa? se grăbi Răzvan. — Da, aşa se şi cuvine, fu de părere tatăl. Au urmat aşadar prezentările. Dintre noii sosiţii, o parte erau colegii lui Răzvan de la şcoală, unii chiar din clasele mai mari; iar cealaltă parte era alcătuită din copii ai cartierului, dar din zone ceva mai îndepărtate de parc. Până să înceapă demonstraţia de dresaj, copii îl asaltară pe tatăl lui Răzvan cu tot felul de întrebări. Cu ochii erau însă mai mult la câine. Cei care nu-l văzuseră pe Grind până atunci se minunau şi-l admirau cu neascunsă curiozitate. Grind era un câine frumos, ciobănesc german pur sânge, păstrând în întregime virtuţile speţei genetice. Era proporţionat armonios, avea un corp alungit, foarte musculos, alură suplă şi degajată, reacţii de animal vioi şi deştept. Era înalt, după standard, cu o talie la greabăn de 65 cm, cu urechile ridicate, de câine-lup, şi cu părul negru ca pana corbului. „Ce frumos este!”, „Ca-n filme, „E mai ceva decât Colţ Alb!” îşi şopteau între ei noii admiratori... După demonstraţia de dresaj, încântarea copiilor a fost şi mai mare. Totul păruse un vis.

Din dosarele comisarului Tandin de Traian Tandin CRIMĂ PENTRU PEŞTOAICĂ   În dimineaţa zilei de 22 iulie 1977, pe strada Erugi, colţ cu strada Muntele Mic, din oraşul Caransebeş, a fost găsit cadavrul unui bărbat necunoscut, care prezenta urme de sugrumare, iar îmbrăcămintea îi era desfăcută, inclusiv pantalonii, având organele sexuale afară, iar buzunarele întoarse şi golite de conţinut. Cu ocazia cercetării la faţa locului, au fost găsite mai multe obiecte, înscrisuri şi nasturi proveniţi de la îmbrăcămintea victimei, în jurul cadavrului şi în curtea cetăţeanului Luci Erevin din Caransebeş, strada Muntele Mic nr. 86 (un briceag cu lama introdusă între cărămizile gardului de zid, doi nasturi de sidef, multe capete de ţigări „Mărăşeşti” şi un pulover plin de noroi la spate). Tot cu această ocazie, au fost găsite şi fotografiate mai multe fragmente de urme plantare de mărimea 43/44 cm. La 50 cm de capul victimei s-a găsit un bolovan, care, se observa, a fost scos de lângă zid - situat la 2 metri. Identificarea victimei Întrucât asupra cadavrului nu s-au găsit acte din care să rezulte identitatea acestuia, s-au efectuat o serie de verificări în oraşul Caransebeş şi în împrejurimile acestuia, reuşindu-se a se identifica victima cu ajutorul unui coleg de serviciu pe nume Ioan Pop, muncitor la Sectorul forestier Teregova, parchetul „Pusta”. Acesta, la morga spitalului din oraşul Caransebeş, a recunoscut cadavrul ca fiind al numitului Gavril Strâmtoreanu, fiul lui Gheorghe şi Elena, născut la 5 mai 1927, în Vişeul de Jos, cu acelaşi domiciliu, muncitor la acelaşi parchet forestier. Din primele verificări efectuate în oraşul Caransebeş, s-a stabilit că, în seara zilei de 21 iulie 1977, Gavril Strâmtoreanu a fost văzut în grădina restaurantului „Pomul Verde” unde căuta o femeie pentru a întreţine raporturi sexuale cu ea, spunând că pentru aceasta plăteşte oricât. Aceste afirmaţii le-a făcut faţă de personalul feminin al restaurantului şi faţă de Damian Garas (ultima persoană care a văzut-o pe victimă în viaţă), conducător auto la taximetre, pe care l-a întâlnit în jurul orei 23:45 la intersecţia străzilor Mihail Sadoveanu şi Libertăţii. Constatările medico-legale Raportul de constatare medico-legală a stabilit mai multe semne de violenţă la nivelul capului, feţei, gâtului şi în regiunea claviculară stângă - treimea medie. Leziunea de la cap, aflată în regiunea tempo-parietală dreaptă, sub forma unui hematom pe o suprafaţă de un centimetru, cu strivirea ţesuturilor moi subcutanate, dar fără să intereseze casele calotei craniene, este explicată prin lovirea victimei cu o piatră. Restul leziunilor, sub formă de excoriaţii şi hematoame aflate în regiunile menţionate, au fost create prin zgârieturi sau compresiune cu mâna, fapt ce duce la concluzia că moartea victimei Gavril Strâmtoreanu a fost violentă, fiind cauzată de asfixia mecanică produsă prin comprimarea cu mâna a căilor respiratorii superioare. Victima a fost sugrumată în timp ce se găsea culcată la pământ, pe spate, fiind în stare de ebrietate. Ruperea testiculelor şi hainele pline de noroi indica o luptă între victimă şi agresor. Buletinul de analiză biocriminalistică a evidenţiat că sângele victimei avea grupa sanguină O I şi conţinea 2% alcool. Ipoteze de lucru Avându-se în vedere datele obţinute cu ocazia cercetărilor efectuate la faţa locului, a necropsiei şi a verificărilor întreprinse, au fost elaborate următoarele ipoteze: 1. Omorul a fost comis în scop de jaf de elemente infractoare din localitate, care se aflau în local în seara respectivă sau au întâlnit victima pe străzile din apropierea restaurantului. 2. Omorul a fost comis din răzbunare de colegii de muncă ai victimei, veniţi odată cu el la Caransebeş. 3. Omorul a fost comis de persoane din localitate, bolnave psihic pe fond sexual (perverşi sexuali). 4. Omorul a fost comis de către o femeie de moravuri uşoare, care a acostat victima în apropierea localului şi a condus-o în acel loc cu scopul de a o jefui. Verificări şi cercetări În cadrul primei ipoteze a fost instruită întreaga reţea a miliţiei oraşului Caransebeş, primindu-se o serie de informaţii care au semnalat mai multe elemente infractoare predispuse la comiterea unei astfel de fapte. Au fost audiate şi cercetate peste 50 de persoane, infractori violenţi, existând suspiciuni şi asupra lui Luci Ervin, proprietarul imobilului în dreptul căruia s-a comis fapta. La data comiterii omorului acesta se afla internat în spitalul orăşenesc Caransebeş, situat în apropierea imobilului respectiv, de unde în permanenţă reuşea să plece la domiciliu, cât şi pentru a consuma băuturi alcoolice. Fiind etilic cronic şi violent a fost inclus în cercul de bănuiţi şi lucrat informativ în vederea stabilirii dacă are legătură cu cauza. Pentru verificarea celei de-a două ipoteze au fost efectuate verificări la locul de muncă al victimei, pe traseul parcurs de acesta din comuna Teregova până la Caransebeş şi la restaurantul „Pomul Verde”, stabilindu-se că, în ziua de 21 iulie 1977, au mai fost în Caransebeş numiţii Dumitru Tinca şi Petru Haraga, colegi de serviciu cu victima, împreună cu un cunoscut al lor, Petre Dobrin. Gavril Strâmtoreanu a consumat cu aceştia băuturi alcoolice la restaurantul „Pomul Verde” până au ajuns în stare de ebrietate. Din cercetarea celor trei au rezultat unele elemente de suspiciune pentru numitul Petru Haraga în sensul că nu a fost văzut niciodată în compania femeilor sau vorbind despre femei, iar înainte de închiderea localului a dispărut, fără să se ştie unde, întâlnindu-se cu ceilalţi doi în oraşul Caransebeş, în dimineaţa zilei de 22 iulie 1977. Din verificările efectuate, precum şi din recercetarea acestuia, s-a stabilit că nu justifică timpul la data critică, este pervers sexual şi violent când se află sub influenţa băuturilor alcoolice, fapt ce a determinat menţinerea sa în cercul de bănuiţi. Pentru verificarea celei de-a treia ipoteze au fost efectuate verificări asupra bolnavilor psihic, obţinându-se date despre numitul Ioan Dumitrescu, care acosta bărbaţi pentru a întreţine relaţii homosexuale, iar la data critică se afla în oraşul Caransebeş. Acesta a fost introdus în cercul de bănuiţi, însă, în urma verificărilor efectuate, nu s-au obţinut date concludente pentru elucidarea deplină a situaţiei lui. Prostituate pe portativ Pentru verificarea ultimei ipoteze, pe baza informaţiilor obţinute de la surse şi a investigaţiilor efectuate în zona comiterii asasinatului, au fost identificate şi introduse în baza de lucru două femei Petria Lozici şi Ana Brânzei, prostituate, care acostau bărbaţi aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice sub pretextul întreţinerii de relaţii sexuale. În plus, pentru a nu fi condamnate pentru prostituţie, îşi luaseră câte un serviciu, formal, ca vânzătoare la un chioşc din vecinătatea restaurantului „Pomul Verde”. Petria Lozici locuia foarte aproape de locul unde s-a comis omorul, fiind o proxenetă mascată. Având o casă moştenită de la părinţi, ea ţinea în gazdă femei de moravuri uşoare pe care le exploata după bunul plac. Cu toate acestea, timp de trei ani nu s-a putut stabili dacă Petria Lozici a avut vreo implicaţie în asasinat, dosarul fiind înregistrat în evidenţa celor cu autori necunoscuţi. După trei ani După trei ani de la comiterea crimei o informatoare din anturajul Petriei Lozici a furnizat miliţiei o informaţie foarte interesantă din care rezulta că aceasta împreună cu o altă prostituată, Didina Pânzaru, nu sunt străine de uciderea lui Gavril Strâmtoreanu. La data respectivă Didina locuia în gazdă la Petria şi a continuat să mai stea la ea trei ani. În ultima lună, cele două femei se certaseră la cuţite şi Didina Pânzaru plecase de la Petria Lozici mutându-şi „activitatea” în Reşiţa. Identificându-se noua adresă din Reşiţa a Didinei Pânzaru, aceasta este invitată la Serviciul judiciar şi audiată de căpitanul Răcăreanu care timp de trei ani se ocupase de dosar şi nu reuşise încă să-i dea de capăt. Didina a fost foarte sinceră şi a relatat cu lux de amănunte despre comiterea omorului şi despre autor. În seara de 21 iulie 1977, Petria şi cu Didina se aflau şi ele la o masă în grădina restaurantului „Pomul Verde”. Deja ele agăţaseră un bărbat în persoana unui tânăr de 27 de ani, Petru Gherghescu, din comuna Cornereva, cu acelaşi domiciliu, muncitor pe un şantier din Caransebeş. Următorul care a fost agăţat a fost Gavril Strâmtoreanu care îşi manifestase public intenţia de a găsi o femeie cu care să întreţină relaţii intime. Femeile, ca să nu fie acuzate de prostituţie, au plecat primele de la masă dându-le adresa celor doi bărbaţi. De fapt, ele locuiau foarte aproape. Bărbaţii, deşi în stare de ebrietate, au cumpărat băutură din belşug şi s-au dus la adresa indicată. După ce au consumat cu femeile toată băutura şi au ajuns în ultimul hal de beţie, urmau să se culce cu cele două prostituate. Numai că amândoi o voiau pe Petria care era mai corpolentă şi mai frumoasă decât Didina. Cum nu s-au înţeles şi aburii lui Bachus îşi făceau mendrele, s-au luat la bătaie. Au ieşit afară din curte şi s-au bătut pe străzile din jur până au ajuns în dreptul locuinţei lui Luci Erevin. Aici, ucigaşul, care era mai tânăr cu 23 de ani decât victima şi mai vânjos, a luat o piatră din gard şi l-a lovit pe Strâmtoreanu în cap. Acesta a căzut lat, pe spate. Ca să-şi desăvârşească „opera”, criminalul l-a sugrumat şi s-a urcat cu picioarele pe el. Apoi, pentru a deruta cercetările, i-a scos afară buzunarele de la pantaloni şi testiculele.   POLIŢIST DE ŞANTIER Locotenentul major de Mi­li­ţie Cornel Dima îşi aranjă în­că o dată lucrurile în mica lui geantă: trusa de bărbie­rit, pijamaua, un prosop. Şi-a luat şi două cărţi, „poate le răsfoiesc în tren, căci acasă n-am nici o şansă”, se gândi o clipă şi trase fermoarul genţii de voiaj. Porni apoi agale spre cuier, unde era cascheta, trase cozorocul înspre sprâncene. Era gata să por­nească spre gară. Ceruse permisiu­nea şefilor să petreacă sfârşitul de an la oraş, urma să se întâlnească acolo cu nişte colegi de liceu - sărbătoreau un deceniu de la absolvire - şi era convins că o să se simtă bine. Pe şantierul acestei hidrocentrale, cea mai mare de pe râurile interioare ale ţării, venise în urmă cu doi ani. Venise pentru două luni, aşa a fost informat la judeţ: mergi aco­lo, tinere, două luni - inspiri aer cu­rat, ozon, staţiune balneoclimaterică, boierie curată - şi după aceea te întorci la oraş. Cele două luni s-au făcut doi ani, timp în care n-a fost nici pe departe vor­ba de boierie. Şantierul era răs­pân­dit pe câţiva munţi, punctele de lu­cru erau la distanţă de zeci de kilo­me­tri, problemele cu care se confrunta erau dintre cele mai diverse. Îşi făcuse numeroşi prieteni în toate punctele de lucru, la Petrimanu mai ales (Petrimanu înseamnă piatră, şi din piatră s-a născut lumina), dar şi în alte locuri. Cazurile pe care le-a avut de rezolvat în aceşti doi ani l-au soli­citat intens, erau diverse, de la găinării mici până la afaceri de mi­li­oa­ne de lei. Chemarea datoriei Acum se pregătea să încuie uşa, când se pomeni în prag cu sergentul major Dobrotă, un ardelean sfătos şi cumpătat, de un calm proverbial, echipat ca-n regulament. Îi privi va­liza locotenentului-major, încercă să zâmbească, dar nu reuşi, şi îngână doar mai mult pentru sine: — Îmi pare rău, dar cred că va trebui să amânaţi... Ştiţi, e o situaţie ca-n schiţele proaste despre noi, poliţiştii: la Castelu s-a întâmplat o dramă, un omor. Am primit un telefon acum zece minute; am verificat, nu e vorba despre o alarmă falsă... Ştiţi, eu anunţ la judeţ... Spun că eraţi deja plecat... Dima îl privi scrutător şi dojenitor pe sub sprâncene, ar fi vrut să-l ia la rost, să-l întrebe de unde a în­văţat să mintă, dar a renunţat, şi-a dat seama că Dobrotă n-ar fi făcut asta, a vrut doar să-l menajeze, să-l consoleze pentru ghinionul venit ca un trăsnet la sfârşitul anului. Dobrotă continuă apoi dezar­mant de firesc să dea unele explicaţii, să-l convingă pe Dima că n-a stat cu mâinile în sân, ci a acţionat prompt, a vorbit cu Vasile, şoferul de pe un ARO al şantierului, să-i prindă pe amândoi până la Castelu. O petrecere dorită Castelu era un punct de lucru izolat, la 36 km de sediul conducerii şantierului. Erau aici, la peste 1.000 de metri altitudine, câteva barăci din lemn, dispuse perpendicular pe drumul care însoţea apa unui pârâu de munte. De aici, de la Castelu, pe galeria subterană care măsoară câteva sute de metri se prăbuşesc apele în turbinele Pelton[1], instalate în uzina din miezul pământului. Muncitorii de aici, oameni dârji ca locurile, lucrau pe rupte, locuiau în barăci, unii aveau nevestele şi copii cu ei, se obişnuiseră cu condiţia lor de şantierişti. Veniseră, cei mai mulţi dintre ei, din alte locuri, de pe alte şi alte puncte de lucru. Erau câteva zeci de familii, se cunoşteau bine de ani şi ani, între ei se legase o prietenie trainică, durabilă. În seara aceea de Moş Ajun s-au adunat într-o baracă - sală de mese în timpurile obişnuite -, hotărâţi să petreacă apropierea Crăciunului, mai ales că a doua zi era duminică, ziua lor liberă, nu trebuia să intre în şut, puteau lenevi până mai târziu în aşternutul cald. Petrecerea începu frumos, bucătăreasa - o femeie inimoasă, trecută de prima tinereţe, grasă, ca toate bu­cătăresele din lumea asta - se stră­duise, şi a reuşit, să folosească priceperea ei în pregătirea unui me­niu care putea fi invidiat de orice oră­şean trăit prin luxoase localuri. Asasinarea Violetei ... În sală era cald, atmosfera se încinsese, sticlele cu ţuică se goleau rând pe rând, unii fredonau uşor în surdină „Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva/ Să-mi cânţi ce ştii mai bine”, alţii vorbeau tare şi se ajunseseră în stadiul când nimeni nu mai asculta. La un moment dat a intrat în sală Moş Crăciun, într-o manta lun­gă din pânză roşie, cu barbă din vată şi cu sprâncene puse, cu un turban care îi acoperea fruntea. Mulţi l-au recunoscut, alţii nu şi-au bătut capul să-l recunoască, ştiau că e vreun tânăr pus pe glume... Violeta, frumoasa ospătăriţă, abia se zărea prin palida lumină împrăştiată de singurul bec din sală, corpul ei mlădios trecea printre mese unduindu-se, halatul imaculat şi şorţul negru îi veneau minunat... Mulţi îi cunoşteau necazurile, venise aici, pe şantier, cu bărbatul, trăiseră câteva săptămâni, apoi, într-o dimineaţă, după o ceartă de o noapte, el a plecat la alt punct de lucru şi poate la altă femeie şi dus a fost. Ea a încercat să-l „recupe­re­ze”, a fost după el de câteva ori, dar de­geaba. Ce-a fost între ei nu ştie ni­meni precis, probabil o scenă obiş­nuită de gelozie a lui, căci, se ştie, o fe­meie frumoasă în creierul mun­ţi­lor - şi nu numai aici - poate stârni numeroase ofuri. Pe Violeta o bă­nuia că ar fi avut ceva cu Sile, un economist fâşneţ de la centrală, care de câte ori venea la Castelu întârzia mai mult la o cafea în sala cu mese, unde trebăluia Violeta. Că numai îşi făcea de lucru aici, ameţit de farmecul Violetei, că într-adevăr era ceva între ei nu poate nimeni şti cu exactitate. Cert este că şi pe la Castelu se vorbea mult, bârfa era uneori în floare, confirmându-se parcă adevărul potrivit căruia „Gura lumii numai pământul o astupă”. Au găsit-o pe culoarul care ducea la bucătărie. Zăcea fără suflare, culcată pe cimentul rece, undeva, după o uşă. Pe chip i se întipărise o spaimă amestecată cu un surâs forţat. Cei care au întâlnit primii corpul ei fără viaţă au scos un strigăt de durere. Erau doi prieteni de la sectorul de exploatare, care au rămas să-i prindă zorile Crăciunului pe baricade. I-au condus pe ceilalţi cu privirea, unii se clătinau de-a binelea, alţii bom­bă­neau la nesfârşit, fără să-i asculte nimeni. Ei doi, Gelu Ivaşcu şi Tudor Paşca, au hotărât să rămână, precum căpitanii de vas, ultimii. Nu şi-au pus problema absenţei Violetei, credeau că a plecat să se culce, oricum, băutură aveau din belşug, mâncare la fel, magnetofonul cânta. Nu se îmbătaseră, duceau mai mult se pare, mintea lor era încă limpede, judecata lucidă, s-au simţit bine, ca de fiecare dată când se organizau petreceri în baraca lor de la Castelu. Acum, când să plece, s-au hotărât să treacă pe la bucătărie, să vadă dacă este totul în ordine. Culoarul care ducea aici era cufundat în întuneric, cineva a luat becul instalat în tavan sau acesta se arsese, aşa că au apelat la chibrituri. Şi-au aruncat privirea în bucătărie, au făcut un control sumar şi, când să plece, au distins corpul fără viaţă al Violetei. Fata aceasta, nespus de frumoasă, merita categoric o soartă mai bună. S-au hotărât s-o transporte la punctul sanitar, iar apoi să anunţe Miliţia şantierului... Vata demascatoare Când a ajuns locotenentul major Dima la Castelu, corpul victimei era întins pe un cearşaf alb la punctul sanitar, aflat într-o baracă învecinată. Lângă Violeta erau adunate câteva persoane: Geta, bucătăreasa de la Castelu, care plângea, Tiberiu, asistent medical, Gelu Ivaşcu şi Tu­dor Paşca, cei care o descoperiseră. Dima cercetă fulger corpul victimei. Nu-i fu greu să descopere că fusese sugrumată, pe gât se vedeau clar urmele mâinilor ucigaşe. Pe halatul alb şi pe şorţul negru distinsese câteva fire de vată, agăţate de nasturi şi cusături. Îi ceru imediat lui Dobrotă să ia legătura cu judeţul şi să raporteze despre crimă. A ieşit în aerul tare al muntelui cu gândurile aiurea. Apoi reveni hotărât, întrebându-l pe asistentul sanitar: — Tiberiule, te rog, gândeşte-te cine ţi-a cerut vată în ultimele zile. — De ce vă interesează?, întrebă, la rândul său curios, felcerul. — E un secret al meu, o să ţi-l spun pe urmă. — Păi, mi-a cerut Gheorghe Podaru, un băiat de la Frumuşani, care aseară, la petrecere, s-a travestit în Moş Crăciun. — Unde locuieşte? — La barca cinci. E burlac. Deşi are peste 30 de ani, pe ăsta nu-l ia nici dracu’, pentru că atunci când bea îşi pierde minţile şi nu mai ştie ce face. Au pornit amândoi într-acolo. Dima nu voia altceva decât să-l vadă, să stea de vorbă cu el, să-i urmărească reacţiile. L-au găsit plângând pe marginea patului. Alături era mantaua de Moş Crăciun. Dima văzu barba din vată care atârna legată cu o sfoară de spătarul unui scaun. Era răvăşită, din ea continua să atârne fire într-o neorânduială stranie. Când l-a văzut pe poliţistul în uniformă, Podaru a tresărit speriat. Apoi şi-a cuprins capul cu palmele şi a îngânat printre sughiţuri: — Deci, m-aţi descoperit. Nu-i nimic... Spun tot… Mobilul crimei „De mult o urmăresc pe Violeta. Chiar şi atunci când aceasta stătea cu soţul ei. După ce s-au despărţit, am simţit o mare uşurare. I-am propus să ne căsătorim. O opream în diverse locuri şi-i ceream, uneori pe un ton dur, să meargă cu mine. În seara de Moş Ajun am văzut-o plimbându-se printre mese, servindu-i pe participanţii la petrecere. O urmăream pe sub sprâncenele de vată şi mi se părea că-mi pierd minţile. Am mai golit câteva pahare de ţuică. Eram de acum trecut bine de miezul nopţii, în sală fumul putea fi tăiat cu cuţitul, şi nimeni n-a observat când am ieşit după Violeta pe o uşă care era folosită foarte rar. Şi iarăşi i-am propus să mă însoţească în camera mea. Violeta nici n-a vrut să audă. Am încercat s-o prind în braţe. M-a respins. Atunci... am prins-o de gât cu mâinile mele puternice. Şi-am strâns...”   Gheorghe Podaru, criminalul     [1] Tip de turbine hidraulice inventate de Lester Allan Pelton (05.09.1829-14.03.1908).

Dilemele capitanului Roman de Traian Tandin Presimţirea   Iarnă. Noapte. Era un frig de crăpau pietrele, însă căpitanul Roman tot mai stătea la pândă într-un loc de parcare, unde presupunea că vor apărea hoţii. Frigul îl îndârjise şi mai mult. Se iviră zorile, dar hoţii nu apărură… „Probabil că se relaxează, au dormit toată noaptea ca să prindă forţe, iar eu…” …Sosind la birou, căpitanul se prezentă la şeful său: — Să trăiţi! — Noroc! Ia loc, îl invită şeful. Cum a fost azi-noapte? — Frig, tovarăşe colonel! — Altceva? — Nimic, în afară de frig. — Mda. Să-ţi spun de ce te-am chemat. Am primit cu poşta de azi-dimineaţă o anonimă spirituală. Te priveşte în mod direct, preciză colonelul, deschizând coperta unei mape. — Scriptorul şi-a lăsat amprentele pe ea? privi Roman spre mapa de pe birou. — Nu, anonimul a avut grijă să-şi şteargă amprentele. „Anonimul, deci nu scriptorul!” sesiză căpitanul. — Cu alte cuvinte, depeşa nu e scrisă! — Da, ai sesizat bine, zâmbi şeful. Este alcătuită din litere decupate din ziare. Autorul ei vrea să fie prudent, să nu facă nicio greşeală! Citind-o am remarcat că a făcut totuşi câteva greşeli de… gramatică. Dar nu numai atât… Te rog, citeşte! Căpitanul Roman luă hârtia şi o citi cu mult interes. „Tovarăşe căpitan Roman. Se vorbeşte multe lucruri elogioase la adresa d-stră. Hoţi zice că aveţi fler de mare copoi şi că cunoaşteţi bine viaţa din metrou. Spune că nu vă daţi bătut până nu-i prindeţi şi îi înfundaţi bine ca pe sticlele cu vin de Drăgăşani de care îi place şi lui băiatu…” Ajungând aici, ofiţerul râse scurt. Anonimul voise să pară spiritual, dar din textul agramat se putea înţelege că va veni şi rândul lui să fie „înfundat”. Cili mai departe: „De data asta trebuie să recunoaşteţi că v-aţi dat bătut ca turcii la Călugăreni. Aţi pierdut bătăliile şi la Podul înalt sau Podu Basarab, la Griviţa sau pe Calea Griviţei, la Giurgiu sau pe Şoseaua Giurgiului, precum şi la Poarta Albă sau Balta Albă. Aţi pierdut fiindcă noi suntem patru apostoli neduşi la biserică şi lucrăm în viteză, depăşind limita legală în localităţi. Avantajul călăreţului… Acum vă lăsăm, că la următoarea bătălie vă vom felicita tot în scris. P.S. Nu vă obosiţi să căutaţi amprente că n-avem.” — Ei, cum ţi se par cei „patru apostoli”? zâmbi colonelul. — Cei „patru apostoli” au fost trei, Luca şi Matei, dar am tras cu tunul şi-am văzut doar unul! glumi Roman cu subînţeles. — Drăguţ, râse şeful. Rimează bine. — Rima ar mai putea continua… — Hai, încă una şi gata! îngădui şeful. — Scriind anonima, cu multe s-a trădat, deci cu toată stima, îl şi văd… înfundat! — Foarte drăguţ! râse el din nou. Ai talent… Dacă am început de lunea cu momentele vesele, înseamnă că o să ne meargă bine toată săptămâna. Dar să revenim. Spune-mi, te rog, mai ai nevoie de locotenentul Muşat şi plutonierul Drăgan în această acţiune? S-a ivit un alt caz, un furt de butelie, şi nu prea am pe cine să trimit. — Acum, după ce-am citit anonima, cred că pot renunţa la ajutorul celor doi. Voi organiza pândele folosindu-mă. Numai de agenţii de ordine din cursul nopţii. De fapt, însuşi „apostolul” mi-a dat o mai clară orientare asupra zonelor în care să-mi concentrez atenţia. Locurile „bătăliilor pierdute”, enumerate de el, sunt exact locurile unde au avut loc furturi din maşini. Dacă le unim întră ele, se va forma un triunghi cu centrul în jurul Pieţii Unirii. Asta-mi spune foarte mult… — Ca şi încercarea lui de a ne convinge că avem de-a face cu mai mulţi infractori, cu un grup, din moment ce au acţionat într-o singură noapte pe o rază aşa de întinsă. — Fără îndoială. El s-a trădat singur, în însuşi cuprinsul anonimei, că posedă un autoturism, de care se foloseşte la comiterea furturilor. Şi nu este unica greşeală… Am mai dedus că locuieşte în Bucureşti, în perimetrul triunghiului acela, cunoaşte expresiile argotice de ultimă oră, ceea ce mă îmbie să presupun că trăieşte în lumea celor certaţi cu legea sau are legătură cu ea… — Trăieşte şi are legătură cu ea! accentuă colonelul. Să ne gândim numai la valorificarea obiectelor furate, unde are nevoie neapărat de o a doua sau chiar a treia „mână”. — Da, aprobă căpitanul. E posibil să nu fi suferit nicio condamnare, să nu fi fost amprentat niciodată, după cum se înţelege din post-scriptum. Mai ştim despre el că este căsătorit sau a fost căsătorit, are un copil sau locuieşte împreună cu un copil în clasa I. Dovada: multe dintre literele lipite provin dintr-un alfabetar! De aici se poate omite şi supoziţia că nu prea posedă ziare sau cărţi, colecţia sa fiind foarte săracă în acest sens. — … Şi mai bogată, poate… în sticle de „Drăgăşani”! surâse colonelul. Oricum, „apostolul” ne-a oferit date preţioase despre el, cea mai importantă fiind aceea că lucrează singur, ajutându-se de un autoturism, şi, deci, că nu ne confruntăm cu mai mulţi infractori diferiţi, aşa cum am presupus până acum. Ai dezlegare, în numele meu, să foloseşti în pânde agenţii de ordine din zonele respective, iar dacă va fi nevoie, şi pe sectorişti. Mai rămâne, aşadar, să vă confruntaţi şi cu frigul şi cu voi înşivă, deoarece ştiu că o pândă îţi macină nervii. — Cred că mai urmează să ne confruntăm şi cu o eventuală greşeală a infractorului! mai adăugă Roman. A făcut prea multe greşeli cu anonima, şi crede prea mult în „izbânzile” sale, încercând să ne persifleze şi pe noi. Această atitudine îl va duce în pragul unei noi greşeli. De-aici i se va trage capitularea, presimt! — De regulă cam aşa se întâmplă cu cei care îşi iau „aripi” ca el, dar noi trebuie să fim prudenţi, să amplasăm bine posturile şi să nu aşteptăm numai o greşeală de-a sa. — Am înţeles, dar eu sunt de părere că tocmai prudenţa despre care vorbiţi, dumneavoastră îl va împinge la greşeală! — Tot ce se poate, dar nu cumva profunzimea presimţirii tale izvorăşte, dintr-un pic de pizmă? îl privi şeful pe sub sprâncene. — Nu, tovarăşe colonel! reacţionă căpitanul. N-am nimic cu „spirituala” anonimă, care-mi este adresată în mod direct. Dimpotrivă! Mi-ar face plăcere ca în fiecare caz de care mă ocup să primesc „ştiri” de la omul necunoscut pe care lupt să îl descopăr. Cel puţin m-ar hrăni cu convingerea că este sănătos, că are umor… Dacă s-ar putea, le-aş da şi adresa de-acasă numai să-mi scrie… — Bine, îi strânse mâna colonelul. Atunci aştept să-ţi văd „presimţirea” în carne şi oase! — Să-trăiţi.! …Trecuse de miezul nopţii, iar frigul devenise tot mai aprig. Zgârciţi în mişcări, pentru a nu se desconspira, colaboratorii aflaţi la pândă erau gata să intervină ori de câte ori se apropia sau se depărta vreo maşină. Aflat undeva, în mijlocul dispozitivului, căpitanul Roman ţinea legătura cu ei prin staţia, de emisie-recepţie. Un semnal, şi s-ar fi îndreptat imediat într-acolo, dar „apostolul” întârzia... Frigul îi intrase în oase şi căpitanului, dar acum parcă îl, suporta mai uşor ca în alte nopţi. „Să; fie, oare, presimţirea?... Mai sorbi o gură de ceai din termosul pe care i-l dăduse Elena şi îşi mai aranjă puţin fularul în jurul gâtului. „Bine că nu ninge sau viscoleşte. Asta ne-ar mai fi lipsit!” Deodată, aparatul începu să hârâie. Se prevestea emiterea unui mesaj. Recepţionă. „Aici, postul numărul patru! auzi vocea agitată a unui subofiţer. Infractorul şi-a făcut apariţia în zona mea, dar a reuşit să fugă! Este cu o Dacia 1300, albastră!” Căpitanul se îndreptă glonţ spre postul numărul patru. „Dacă nu l-am prins acum, aşa o să-mi petrec nopţile până la pensie!” îşi zise. — Eram prea departe de el! zise subofiţerul respirând repede. A vrut să spargă o maşină tocmai acolo, la al doilea stâlp. Am fugit spre el, dar a avut timp să facă câteva manevre desperate cu maşina şi s-o ia pe străduţa întunecoasă, din laterală. — I-aţi observat numărul? — Nu. Distanţa şi întunericul nu mi-au permis. — Formidabil! exclamă Roman supărat, îndesându-şi căciula pe cap. Şi unde zici că a întors, maşina? — Uitaţi acolo, lângă troianul de zăpadă afânată, din marginea drumului! Roman studie bine locul, urmele de roţi. — A dat-o şi înapoi se vede! murmură el. — Da, şi încă de două ori! zise subofiţerul. Ultima dată a intrat bine de tot cu spatele în zăpadă. Mă bucuram că aici va rămâne. A reuşit totuşi s-o urnească… — Formidabil! exclamă iarăşi căpitanul, dar mult mai tare decât prima oară. Subofiţerul îl privi derutat. De astă dată, exclamaţia era de bucurie. — Ha, ha! râse subofiţerul când îşi dădu seama despre ce era vorba. — I-am, spus eu tovarăşului colonel, că hoţul va face o greşeală! zâmbi Roman. Hai, acum, la miliţie să identificăm „presimţirea” şi apoi să facem cunoştinţă cu ea în carne şi oase!   *   …Splaiul Independenţei. Autoturismul miliţiei opri în spatele unei Dacii 1300, albastre, parcată pe trotuar, lângă o poartă. — Asta e maşina, rosti subofiţerul, 5-B-19… Da, e garată chiar în faţa curţii lui. Afară se luminase. Intrară în curte şi după ce studiară casa dintr-o privire, bătură la o uşă. În prag, apăru un bărbat în pijama şi cu ochii roşii de nesomn. — Cine este ? — Miliţia! îi arătă legitimaţia căpitanul. — Aveţi mandat? zise gazda cu tupeu, ridicându-şi mâneca pijamalei şi-privind, la ceas. — Avem, bineînţeles! Poate că vă deranjează că v-am sculat odată cu găinile, dar am ţinut cont că v-aţi culcat odată cu ele!… replică Roman caustic. De fapt, ne puteţi şi confirma, din moment ce cronometraţi timpul atât de bine, încât nici noaptea nu vă lipsiţi de ceasul de la mână… Ce oră e acum?… Bărbatul privi derutat la ofiţer, apoi îşi consultă ceasul. — E şase şi patru minte! zise el crispat. — Deci, suntem cu patru minute după ora legală de începerea unei percheziţii! ţinu căpitanul să-i arate cu cine a intrat în joc. Atunci să-ncepem! îi făcu semn gazdei că-l urmează. — Vă rog să mă scuzaţi, dar n-am vrut să vă jignesc, se dădu bărbatul într-o parte. A fost numai o glumă… — La mine n-a fost glumă! Iată autorizaţia de percheziţie. — Bine, dar s-ar putea să fie, totuşi, o greşeală, încercă gazda cu un aer inocent. Eu mă numesc Păun Alexandru. Poate căutaţi pe altcineva?… — Nu caut pe nimeni în afară de dumneata! Numele, prenumele şi adresa sunt scrise clar în autorizaţia de percheziţie. — Aşa este… dar mai sunt şi alţii cu numele de Păun, forţă gazda. — Poate că au fost! îi aruncă o privire căpitanul. — ?! — Da, pentru că înafară de dumneata şi de acarul Păun, eu nu cunosc pe altcineva cu acest nume. Numai că Păun a fost ceea ce ştim cu toţii, iar dumneata… eşti alt Păun! — Mă rog, dacă eu sunt persoana care vă interesează, aş putea să ştiu ce urmăriţi cu această percheziţie? zise el, îndreptându-şi bluza pijamalei. — Da, sigur că da. Urmărim un… alfabetar! — Vorbiţi ca la clasa-ntâi? căută Păun să nu se trădeze nici măcar cu un gest. — Probabil, ca şi el!… arătă căpitanul ghetele unui copil ce stăteau orânduite în antreu. — A nepotu-meu! — Şi el ştie că-i lipsesc litere din alfabetar? — Nu ştiu, zău, tovarăşe căpitan, dar aveţi, aşa, un fel de a vă exprima, că omul nu mai ştie când glumiţi sau când vorbiţi serios, zâmbi ştirb Păun. Ce naiba… — Deci nu eşti convins că mă interesează un alfabetar, că mi-a plăcut anonima, chestiile cu turcii… Păun căpătase o paloare ciudată. „Dracu’ m-a pus… Nu, trebuie să fiu tare! se îndreptă el de spate. O găsi literele lipsă, că-i isteţ, se vede, dar nu va da peste marfă, că e dusă! Apoi, n-are cum să facă dovada că în seara asta am fost la furat, deoarece nu m-a prins!…” La percheziţie nu se constată nimic altceva, decât lipsa acelor litere din alfabetar, ce fuseseră aplicate pe anonimă, precum şi prezenţa în cămară a numeroase sticle goale… de „Drăgăşani”! — E suficient ce-am găsit, zise Roman. — Cum adică, vreţi să mă înfundaţi cu probe lipsă? Ha, Ha! zise Păun plin de sine. — Probele „lipsă” vor fi completate cu faimoasa urmă de la locul faptei! veni rândul lui Roman să triumfe. — Ce urmă dom’ne? N-aveţi nimic! îi privi infractorul de sus. — Ba e prea clară, deşi e-ntoarsă! interveni subofiţerul care tăcuse până atunci. Numa’ s-o vezi!… — Da, numai s-o vezi!… întări şi căpitanul. Hoţul fu luat în maşina miliţiei şi dus, spre convingere, la locul de unde reuşise să fugă cu câteva ceasuri mai înainte. El rămase consternat, când dădu cu ochii de urma care îl învinuia ca o oglindă, căci şi oglinda are darul de a prezenta imaginea inversă a realităţii… Recunoscu faptele şi făcu declaraţii complete în legătură cu tăinuitorii şi plasatorii cărora le încredinţase obiectele furate spre valorificare. …Căpitanul Roman bătu la uşa şefului său. — Intră! auzi vocea groasă a colonelului. — Să trăiţi! salută el vesel. — Iar vreo rimă? presimţi colonelul. — Dacă-mi permiteţi?… — Bine, dar să fie ultima. — Cei „patru apostoli” au fost trei, Luca şi Matei, dar am tras din tun, şi-a rămas Păun… Păun Alexandru! O „presimţire” în carne şi oase!… — Bravo! Felicitări! îi strânse mâna colonelul. Ai fost la înălţimea… presimţirilor mele. Şi alor dumitale, bineînţeles! completă imediat. Căpitanul râse… — Şi mai las-o încolo de rimă! se „încruntă” şeful. — Dar, dacă mai primesc o anonimă?…   Lăsându-l pe Păun cu jurămintele sale, că nu va mai scrie niciodată o anonimă de „spirit” pe adresa miliţiei, dumneavoastră v-aţi dat seama, stimaţi cititori, care a fost urma pe care a lăsat-o la locul faptei şi pe baza căreia a fost identificat?   Răspuns: Urma pe care Păun a lăsat-o la locul faptei nu era altceva decât însuşi conturul numărului de circulaţie al autoturismului său şi care, bineînţeles s-a imprimat invers în zăpada afinată.

Adio Ringo de Traian Tandin Afară era frig şi ploua cu găleata. — Ce vreme rece, îngână Micu. De două zile o ţine tot aşa… Îşi dezlipi privirea de la fereastră, întorcâdu-se cu faţa la prietenul său, faimosul Ringo. Câinele stătea culcat pe covor, cu botul întins pe labele din faţă, lăsând impresia că aţipeşte; tresărea uşor şi ridica leneş din pleoape, când rafale mai puternice de ploaie se încumetau să-nfrunte geamul. Lupta picăturilor de ploaie semăna cu un dans vioi în care-şi dădeau mâinile sute de dansatori; şirurile lor se lăţeau şi se subţiau ca o magmă, desenând tot felul de contururi stranii, care lui Ringo îi trezeau în minte visul de peste noapte. Cam tot aşa arătaseră şi făpturile acelea din vis şi dispăruseră la fel de repede… închise ochii. Era mai bun un puişor de somn. Încercă să adoarmă, dar nu reuşi. De fapt, nu-şi prea aducea aminte când adormise el înainte de a pleca într-o misiune. Cazuri rare… când poate fusese prea obosit. Acum nu era obosit. Dormise noaptea, însă nu se odihnise prea grozav din cauza ploii care răpăise tot timpul pe acoperişul cuştii. Apoi, da! Iarăşi păcătosul ăla de vis! Se trezise din somn de mai multe ori, până să-i vină Nada în ajutor. Cum oare poţi dormi liniştit când te-aleargă, fie şi în vis, o haită de lupi fioroşi şi flămânzi? Reuşise o bucată de timp să-i păcălească şi să se ascundă de ei folosindu-se de toată ştiinţa sa de câine poliţist, învăţată de la Micu. Şi poate că nu s-ar fi priceput s-o folosească, dacă la fiecare impas nu apărea, prin ceaţă, mâna salvatoare a dresorului său, care îi indica prin semne ce trebuie să facă. Şi atunci, executând comanda lui, reuşea să scape; urletul lupilor rămânea tot mai în urmă, iar el îşi continua drumul cu mai puţină frică spre limanul salvator, pe care spera să-l găsească. Dar, după un timp, urletul haitei se-auzea din nou. Iuţea pasul pe zăpada îngheţată din pădure, căutând disperat mâna lui Micu. Nu era. Poate că nici nu putea s-o vadă din cauza pânzei de ceaţă pe care apăreau şi dispăreau chipuri nedesluşite. Avea impresia că ele îi voiau răul, că fugeau paralel cu el şi în faţa lui, pentru a ascunde mâna stăpânului său. Dar chipurile acelea nu-i voiau răul, aşa se părea, din moment ce ele se scurseră ca o săgeată de fum în urma lui, în direcţia de unde venea pericolul. Ringo putea vedea acum clar, dar mâna salvatoare întârzia, în timp ce-n urma sa simţea goana şi suflul nebun al lupilor. Desluşea în foamea lupilor nu una oarecare, ci foamea răzbunării! O răzbunare cruntă, şi nu pentru că el ar fi trecut de partea omului, în slujba lui, ci pentru că atunci când o salvase pe Alina, omorâse doi lupi… Haita din vis se desfăcuse-n două, apoi în patru, pentru a-l împresura într-un cerc ucigaş. Disperat îşi îndreptă capul în dreapta şi-n stânga, căutând să zărească mâna salvatoare. Îşi dădea seama mai bine ca oricând că fără ajutorul stăpânului său, fără ocrotirea lui, fără supunerea faţă de el, era o biată vieţuitoare sortită pieirii. Haita se apropia, iar crengile sure ale copacilor tremurau de urletele ei. Norii se lăsaseră şi ei mai jos pentru a urmări măcelul. Singura sa şansă de supravieţuire era numai să fugă. Dar lupii erau şi ei destul de vicleni, căci alergau în jurul lui într-un cerc pe care-l micşorau cu fiecare ocol. Strâmtorat, Ringo începuse să urle, un urlet mai fioros decât l-ar fi scos vreodată oricare lup, un urlet prevestitor de moarte şi poate de o ultimă speranţă. Şi deodată, când îl despărţeau numai câţiva paşi de dinţii ucigaşi, din direcţia unde el voise să facă breşa, apăruse Nada, căţeaua căreia îi datora mult respect, mai ales acum când îi purta în pântece viitorii urmaşi. Nada era necruţătoare, iar lupii, care cunoşteau pericolul şi furia dezlănţuită, a unei lupoaice cu pui în pântece, se dăduseră în lături chelălăind de durere. Colţii ei erau neiertători. Ringo prinsese şi el curajul unui lup feroce, şi haita fusese pusă pe goană… — Ce-i, Ringo? întrebă Micu auzindu-l că geme. Câinele era cu ochii deschişi. Dădu din coadă. — Te gândeşti şi tu la ploaia de afară? Ringo dădu din nou din coadă, de data aceasta mai vioi. — Aşteptăm telefonul. Tu mai odihneşte-te, c-o să-ţi prindă bine. Ringo se gândi iarăşi la vis. Oare Nada urma să nască chiar în acea zi, şi de aceea apăruse ea în vis, în ajutorul lui? Sau poate că ea era cea care avea nevoie de ajutor? Nu, căci Micu ar fi ştiut şi n-ar fi lăsat-o singură. Apoi nici chipul stăpânului său nu trăda o asemenea îngrijorare. A! Poate c-o visase pe Nada fiindcă fusese prima noapte când ea lipsise din cuşca alăturată de a lui! Nu-i mai simţise răsuflarea aceea apăsată din ultimul timp, când îşi dădea seama de greutatea vie pe care ea o purta în pântece şi care o obosea tot mai tare. Da, da, probabil lipsa Nadei, singurătatea îl împinsese la un asemenea vis. Ringo privi cu încredere la Micu, la cutele de pe faţa lui, dar nu descoperi nimic neobişnuit. Urma, aşadar, o misiune cum fuseseră multe altele, cea de astăzi fiind poate ceva mai dificilă datorită ploii torenţiale de afară. Apa spală repede urma de miros şi în asemenea situaţii el putea face foarte puţin. Dar poate că se aştepta să stea ploaia… Sau misiunea lui nu era legată de vreo urmă de afară… În cameră zbârnâi strident telefonul. Ringo se trezi din amorţeală şi se ridică pe labele din faţă. Nu era pentru prima oară când se afla în biroul căpitanului Roman şi aştepta împreună cu Micu acest clinchet care, în cele mai multe cazuri, reprezenta semnalul de plecare. Căpitanul Roman îi era prieten, colaboraseră în multe misiuni, unele foarte grele. Micu ridică receptorul, iar câinele, auzind vocea de la celălalt capăt al firului, ciuli urechile. Era Alina, o altă fiinţă omenească care îl iubea mult pe Ringo. — Da, dragă, eu sunt la telefon, răspunse Micu. — Eram îngrijorată de vremea asta şi nu ştiam dacă aţi plecat. — Nu, încă n-am plecat. Aşteptăm telefonul căpitanului Roman. Criminalul a fost văzut în pădurea Corbeanca. — Cum, aşa departe? se miră femeia. — Da, caută să se-ndepărteze cât mai mult. Probabil că şi acum fuge… — Şi era tânără femeia? — Destul de tânără. Treizeci şi cinci de ani. — Vai! se auzi exclamaţia Alinei. E un nemernic! Să nu-l scăpaţi! — N-o să-l scăpăm, întări Micu. — Auzi, Ringo e lângă tine? întrebă Alina cu o altă tonalitate în glas. Auzindu-şi numele, câinele scheună recunoscător. Se târî cu mişcări rapide şi mai aproape de aparat, privind la stăpânul său. — E lângă mine, stă şi mă priveşte, îi răspunse Micu zâmbind. Parcă ar dori să asculte ce vrei să spui. Ringo scheună iar şi mişcă mărunt din bot. — Spune-i să nu-l scape. Drept recompensă, o să-i pregătesc eu masa de seară. — Bine, o să-i spun. — Şi de tine o să am grijă, adăugă Alina ca o dezmierdare, şi de oaspetele nostru… — Care oaspete? — Ehe… Surpriză! — A venit cumva medicul veterinar de la Sibiu? întrebă Micu nerăbdător. — Da. A şi consultat-o pe Nada. Auzind numele căţelei, Ringo ciuli urechile şi mai trase un scheunat. — Zău? Ce repede a venit… Te rog să-i mulţumeşti pentru grija lui. Şi ce spune? — Că nu va avea o naştere tocmai uşoară. E slăbită. — Bine, dar noi am îngrijit-o… — N-are a face. Sarcina-i sarcină! zise femeia. Acum te las. Succes şi ţie, şi lui Ringo. — Mulţumesc. Telefonul sună iarăşi. Micu ridică receptorul, iar Ringo îşi luă obişnuita poziţie de aşteptare, ciulind urechile. — Da, să trăiţi! Plutonierul Micu. Aşteptam telefonul dumneavoastră. Urmă o conversaţie scurtă, din care Ringo înţelese, după gravitatea vocii din aparat şi după înfrigurarea de pe faţa lui Micu, că semnalul fusese dat şi misiunea începea. — Coborâm imediat la maşină şi trecem să vă luăm. Să trăiţi! mai zise Micu şi închise telefonul. Hai, Ringo, că avem serios de lucru! atinse el uşor ceafa animalului. Ai auzit ce te-a rugat Alina. Trebuie să-l prindem cu orice preţ. Ia-ţi şi hamul până la maşină! Îi arătă nişte curele împăturite frumos. Ringo, care ştia lecţia, aportă hamul şi aşteptă să i se-deschidă uşa. Când i se deschise, păşi înaintea stăpânului. Pe hol erau mai mulţi cetăţeni, martori ai unui accident de circulaţie, după cum prinsese Micu din zbor. Când îl zăriră pe Ringo cu hamul în gură, se ridicară în picioare şi-i făcură culoar de trecere. Ringo era un câine foarte frumos şi impunător. — Cum ştie să ducă hamul în gură! se miră o bătrânică. Câinele meu poţi să-l baţi, să-l omori, şi tot nu poate învăţa aşa ceva. — Da’ unde vă duceţi cu el, tovarăşe plutonier? După criminal? întrebă alt cetăţean. — Pentru Ringo n-are importanţă. El ştie că merge în misiune. — Oo… Ringo. Ce nume frumos! aprecie bătrânica. Pe-al meu îl cheamă Ţucurel şi e mai mic… Daţi-mi voie să-i spun şi eu lui Ringo o vorbă bună. Succes, Ringo! — Succes, Ringo! se auziră alte voci în spatele subofiţerului. Să nu-l laşi să-ţi scape! Câinele se arătă impasibil la urările lor. Mişcase doar vag din coadă când îşi auzise numele. Pentru el, îndemnurile şi laudele străinilor nu reprezentau ceva deosebit. Când însă acestea veneau din partea celor apropiaţi şi în special de la stăpânul său, simţămintele îi erau cu totul altele. O simplă mângâiere a lui Micu, o vorbă încurajatoare ca „Hai, băiete! Hai…” sau o mică laudă: „Bravo, Ringo!” constituiau pentru el o mare bucurie. Ajunşi la maşină, subofiţerul îi luă hamul din gură şi-l îndemnă să se urce în spate, la locul lui obişnuit. Un singur salt şi Ringo fu în maşină, instalându-se comod pe preşuleţul ce-i era destinat. Micu avea grijă de toate când era vorba de câinele său şi lui Ringo nu-i scăpă faptul că, în afara culcuşului moale ce-i fusese aranjat, stăpânul său urcase în maşină şi două sufertaşe… Masa lui Ringo era întotdeauna respectată şi nu de puţine ori Micu împărţise cu el pachetul cu sandvişuri pe care Alina le pregătise soţului său. În multe situaţii, în cazul unor misiuni prelungite, stăpânul său nici nu punea gura pe mâncare, uita pur şi simplu de ea, în timp ce lui întotdeauna i se respecta tainul. Dar atunci nici el n-avea poftă de mâncare, o refuza privind tot timpul la stăpânul lui. Îi înţelegea frământările sau mâhnirea şi suferea şi el. În acele clipe ar fi fost în stare să facă orice, peste puterile lui, pentru a zări măcar un licăr de zâmbet pe chipul lui Micu. Se aşeza drept în faţa lui şi îl privea fix în ochi. Apoi dădea drumul la câte un scâncet, ca să-l facă atent că el este gata să reia totul de la capăt, să execute orice i se va cere. Şi dacă Micu îşi schimba cumva poziţia, şi-o schimba şi el, aşezându-se din nou în faţa stăpânului. De multe ori în asemenea cazuri, urma o mângâiere sau un cuvânt de alinare. Prin asta i se iertau greşelile sau se făcea înţeles că el nu poartă vina insuccesului. Oricât de întristat ar fi fost Micu, nu se despărţeau niciodată supăraţi. Întotdeauna, la sfârşitul unei misiuni, în care lipsise acel „Bravo, Ringo!” stăpânul său tot găsea câteva clipe să se joace cu el. Ringo era un câine cu mult bun simţ şi chiar din joaca aceea puţină, la despărţire, după insucces, el lua aminte şi învăţa ceva. Că în noua misiune trebuie să fie mai atent şi să se concentreze mai mult pentru a da satisfacţie, pentru a obţine mult doritul „Bravo!”. Maşina îşi continua cu greu drumul prin ploaie. După două ore de mers, opri în faţa unui post de miliţie. Aici, contrar aşteptărilor lui Ringo, care se şi ridică în picioare, nu se dădură jos din maşină. Şoferul claxonă de câteva ori, iar Micu îi spuse câinelui să stea jos. Ringo se execută şi îşi mută privirea la uşa din dreapta maşinii, aşteptând curios să vadă cine va urca. Uşa se deschise şi în maşină intră repede căpitanul Roman. — Să trăiţi! îl întâmpinară subofiţerii. — Noroc! dădu el mâna cu fiecare. Oo, ce plăcere! exclamă când îl văzu pe Ringo. Bună, Ringo! Animalul se gudură şi-i dădu laba. În tine ne sunt speranţele. Câinele întinse botul înainte vrând să atingă faţa ofiţerului, dar Micu îl opri: — Nu-i frumos. Gata, ajunge! Ajunge… Şoferul învârti cheia în contact. Maşina începu să-şi ia din nou avânt. — Brr! Şi ce-i toarnă! se zgribuli căpitanul pe locul său, înfăşurându-şi mai bine raglanul în jurul corpului. — Frig, confirmă şi şoferul. De mult n-am mai avut o toamnă ca asta. — Datorită ploilor nu s-a cules încă toată recolta, adăugă Micu. Dar unde este şeful de post? — E sus, la deal! răspunse ofiţerul. L-am trimis înainte să mobilizeze sătenii. Ne-am gândit la o scotocire şi mizăm pe ajutorul oamenilor. — Înţeleg, făcu Micu din cap. Ringo nu poate face mai nimic pe o ploaie ca asta. Adio urmă de miros… Câinele se foi în culcuş privind atent când la stăpânul său, când la căpitan. — Da… Tocmai de aceea ne-am gândit la o scotocire, confirmă Roman. În afară de simpla misiune de însoţire, câinele va intra în adevăratul său rol numai dacă va sta ploaia. Şi va trebui să stea naibii odată! aruncă ofiţerul o privire rea la stropii mari de apă ce alunecau pe parbriz. Satul Pietricica, un sat cu case rare, era aşezat pe coama unui deal. La şcoală, se adunaseră mai toţi sătenii. Coborî mai întâi căpitanul Roman, îl urmă Micu şi apoi Ringo. Văzându-se jos, câinele cercetă mai întâi locul cu privirea, mirosi, se scutură de câteva ori şi alergă câteva ture în jurul maşinii, sub privirile curioase şi admirative ale cetăţenilor. Alergarea nu dură mult; câinele se scutură de apă şi o tuli pe treptele şcolii după stăpânul său. — Ringo e dispus, după cum observ, îi strecură căpitanul lui Micu pe coridor. — Aşa şi aşa… făcu Micu. L-a frământat ceva de dimineaţă. Poate că îl mai încearcă vechea suferinţă… Cred că de-acum încolo îi vine pofta de treabă. Aici e la munte, aer proaspăt… — Probabil că şi ploaia asta l-a ţinut în amorţeală. În uşa celei mai mari săli de clasă, îi întâmpină plutonierul Năstase. — Cum stăm? întrebă Roman. — Bine, tovarăşe căpitan. I-am adunat pe oameni într-o clasă şi i-am pus în temă; au răspuns cu toţii apelului nostru. Au vrut să vină şi femei şi copii, dar nu era cazul. — Categoric. — Totuşi, de câţiva bătrâni tot n-am scăpat. — Frumos din partea lor. — Aşa este. Tocmai de aceea nu m-am încumetat nici eu să-i refuz. — Ai făcut foarte bine. Sunt convins că, toţi sunt oameni dintr-o bucată şi nu se cădea să-i refuzăm. Şeful de post se salută cu Micu, apoi îi aruncă o privire caldă lui Ringo, pe hol apăru şi Tudorică, şoferul, care rămăsese să încuie maşină. Era prieten vechi cu Năstase. — Să trăiţi! îl întâmpină şeful de post, căci Tudorică era mai vechi în grad decât el. — Las’ că am eu grijă… glumi Tudorică, apoi se îmbrăţişară. Căpitanul Roman se prefăcu că n-aude răspunsul şoferului şi intră în clasă. Când Micu vru să-l urmeze pe ofiţer, Ringo îl apucă uşor de pantalon. — Tovarăşe căpitan, zise Micu, eu mai rămân puţin afară cu Ringo. Are nevoie de puţin… antrenament. — Bine, zâmbi Roman. Rămâi cu el pe sală. Căpitanul intră în clasă urmat de şeful de post şi de Tudorică. Oamenii se ridicară în picioare. Ofiţerul îi salută din cap şi-i rugă să ia loc. Sătenii se aşezară cu toţii: — Tovarăşi, vă mulţumesc pentru bunăvoinţa dumneavoastră de a ne ajuta. N-o să lungim vorba, căci timpul ne presează. Vom forma două echipe; una merge cu noi şi cu câinele, pe urma criminalului, iar cealaltă va rămâne în sat, gata să intervină. Pe hol se auzi un lătrat urmat de câteva râcâituri la uşă. Sătenii făcură linişte ca la comandă. Uşa se deschise şi în sală îşi făcu apariţia Ringo, urmat de stăpânul său. Câinele înaintă câţiva paşi, mirosind pe jos, pe podea, apoi se opri, aruncând o privire oamenilor din sală. Sătenii se foiră în bănci, ba unii se ridicară-n picioare, să-l vadă mai bine. Căpitanul Roman îi făcu semn lui Ringo să stea culcat lângă catedră, dar câinele nu se execută până ce n-auzi „Culcat”! din gura dresorului său. — Gata, e tocmai bun de treabă, îi şopti Micu ofiţerului. — Bine, făcu Roman. Aşadar, urmă el, vom lăsa o echipă aici, în sat, iar pentru scotocire vom face grupe de câte doi oameni. Înainte de a pleca, rog pe tovarăşa Maria, să ne mai povestească o dată ce a văzut. Se ridică o tânără cu obrajii roşii şi c-o privire ageră, inteligentă. — D’apăi, să vă spun. Acum patru ceasuri mă aflam în poieniţă, la deal; am acolo o palmă de loc. Vântul şi ploaia mi-au culcat porumbul şi m-am gândit că dacă nu mă duc să-l culeg, vor putrezi ştiuleţii pe pământ. Îmi luasem cu mine un sac şi-am început să rup ştiuleţii. Am auzit foşnind ceva. La început am crezut că e ploaia, sau că am călcat pe vreun cocean. Când însă m-am oprit, iar am auzit foşnetul, ceva mai tare ca prima dată. M-am uitat în jur. Ajungând cu vederea la căpiţa de paie din capătul arăturii, mi s-a-mpietrit inima! Din căpiţă ieşise un om. L-am văzut bine la faţă, că doar nu eram departe, şi m-au luat căldurile când am văzut că are un cuţit în mână. Nu ştiam ce să fac. M-am gândit să nu m-arăt că mi-e frică, şi i-am dat bună ziua. S-a speriat şi el; a răspuns ceva şi a ascuns repede cuţitul. Stătea mereu cu faţa aşa, într-o parte, ca să nu-l văd bine, şi avea gulerul fâşului ridicat. Mi-a spus că s-a rătăcit de geologii care lucrează în zona noastră. I-am zis că eu nu i-am văzut şi să meargă în sat să se intereseze. Atunci el m-a întrebat încotro e satul. Arătându-i poteca, mi-a mulţumit şi a luat-o la picior. — Cum arăta? Cum era îmbrăcat? o întrebă căpitanul. — Era aşa, înalt, ca alde Stanciu Iepure. — E aici Stanciu? Cel pomenit se ridică în picioare. — Şi la corp îi seamănă, aprecie Maria. Şi la vârstă... — Deci, în jur de 1.80 în înălţime, circa 40 de ani, slab… — Numai că la faţă era mai prelung şi avea nasul coroiat. — Mai departe, o îndemnă ofiţerul. Ochii, gura, sprâncenele, părul? — Ochii nu i-am văzut, dar gura o avea mare şi buzele foarte subţiri. Sprâncenele… Sprâncenele erau căzute aşa pe ochi, şi erau împreunate deasupra nasului. — Culoarea? — Negre cum e pana corbului, cum avea şi părul. — Altceva ai mai reţinut? Perciunii, de exemplu — N-avea perciuni. — Acum hainele. — Purta fâş, după cum am spus, un fâş maro şi pantaloni închişi la culoare. — Încălţămintea? — Pantofi, dar de frică nu le-am mai văzut culoarea… — Înţeleg… făcu Roman îngăduitor. Şi aşa ne-aţi dat destule amănunte. Ele corespund cu descrierile pe care le-au făcut ceilalţi cetăţeni, care l-au urmărit când a ieşit din bloc. De fapt, tocmai pentru că era urmărit de cetăţeni, n-a reuşit să se ascundă, ci a trebuit să fugă peste câmp, retrăgându-se în pădure. Ca să poată scăpa de urmăritori, a tot fugit în partea asta până când s-a trezit la poalele munţilor. După atâta fugă, şi pe un asemenea timp, cred că este foarte obosit, de aceea s-a băgat în căpiţa cu fân să se odihnească. — Ah! Uitasem, spuse Maria şi înaintă spre catedră. În claia cu fân unde stătuse omul ăla, am găsit o batistă murdară de sânge. Asta e! Micu trase batista spre el, ţinând-o cu grijă de un colţ. Scoase din porthart o pungă de plastic şi o pensetă, iar Ringo scânci şi se ridică în picioare fără comandă. Cunoştea procedeul, ştia că lui îi era destinată batista. Făcu un pas înainte, cu ochii la stăpânul său. — Mă muşcă! se sperie Maria, trăgându-se într-o parte. — Nu muşcă, fiţi fără grijă, zise Micu calm. Luă cu penseta batista şi o introduse în punga de plastic, apoi legă punga la gură. Ringo, scânci din nou, mai tare decât prima dată. — Vedeţi, de-asta e neliniştit câinele, îi explică Micu femeii. Ştie că aici este „secretul”. Având acum acest obiect… Nu reuşi să-şi termine fraza, căci Ringo lătră tare de câteva ori şi ocoli catedra, venind lângă porthartul stăpânului său pe care începu să-l miroasă. La loc! îi ordonă Micu supărat că animalul plecase fără comandă. Ringo îşi lăsă coada în jos şi cât ai clipi din ochi fu în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie din care plecase, lăsându-şi botul pe labe… — E grozav Ringo, spuse un cetăţean din mijlocul sălii. Eu am fost veterinar în armată şi mă pricep un pic. Câinele dumneavoastră valorează cât un galantar de pietre preţioase… Câinele întoarse încet capul la ofiţer şi mătură uşor podeaua cu coada. Căpitanul Roman scoase o hartă a regiunii şi discutară planul scotocirii. Totodată, îi instrui pe oameni cum vor ţine legătura între ei, care erau punctele de întâlnire şi cum vor trebui să procedeze dacă vor da de urma celui căutat. La ieşirea pe uşa şcolii, miliţienii fură întâmpinaţi de un cetăţean ud leoarcă. — Noroc, Iancule! îl recunoscu imediat căpitanul Roman. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan, îi strânse mâna Iancu. Mai adineauri plecai şi eu de la lucru şi, auzind vestea din sat, venii să vă dau o mână de ajutor. Vreau să mă luaţi în dreapta dumneavoastră… Doar am rupt-o cu trecutul, ştiţi… căută el un argument convingător. — Ştiu şi nu era nevoie să-mi aminteşti, îl bătu uşor pe umăr căpitanul. Ce-a fost, a fost… Acum eşti un om drept şi cinstit ca toţi de aici. Dacă vrei, hai cu noi. — Vă mulţumesc! se lumină Iancu. Trebuie să-l prindem, nu se poate!… — Trebuie. Dă-te mai aproape să te pun în temă. Şi aşa, braţ la braţ, intrară în pădure doi oameni care cândva nu fuseseră tocmai… prieteni. Ceilalţi se răsfirară şi ei după planul stabilit şi începură scotocirea pădurii. Pădurea era deasă, cu fagi şi stejari, dar şi cu mult lăstăriş. Copacii începuseră deja să-şi piardă frunzele şi să-şi arate câte ceva din goliciunea crengilor. Frunzele căzute formau un covor moale, de cele mai multe ori alunecos din cauza ploii. De felul ei, pădurea era întunecoasă, dar, acum, norii mari şi grei o făceau din cale afară de sumbră. Căpitanul Roman, Micu şi Ringo o simţeau neprimitoare şi rece. Picăturile de ploaie şi şuviţele de apă scurse de pe frunzele copacilor scoteau zgomote ciudate. Era o vreme cum nu se putea mai potrivnică unei scotociri prin pădure, căci fiecare notă mai aparte din simfonia de zgomote te făcea să tresari, încercând să desluşeşti în ea tocmai sunetul care ascundea prezenţa unui om. Mai bătea şi vântul… Micu încercase ceva cu batista asasinului, dar feluritele mirosuri proaspete ce ieşeau din pământ, din frunze sau emanate de vegetaţia măruntă, aflată într-un freamăt continuu, îl încurcau foarte mult pe Ringo. Umblară mai bine de trei ore şi nu se-nregistră nimic deosebit. Numai ploaia parcă se mai înmuiase puţin. La Cotul Cucului, primul punct de întâlnire, sătenii se adunară cu toţii. Discutau încet, şoptit şi ridicau din umeri. — Mergem mai departe. Nu se poate să nu-l prindem, îi îmbărbăta ofiţerul. Formaţia se răsfiră ca la început şi se lansă în „pieptănarea” pădurii de pe al doilea deal. Iarăşi murmure, zgomote ciudate şi un păcănit de toacă în depărtare. Ringo se oprise şi asculta nemişcat. — Ce-o fi acolo? îl întrebă căpitanul pe Iancu. — Sunt nişte muncitori forestieri care fac mangal. Uitaţi-vă acolo, sus de tot, unde se vede şi-o dâră de fum... — Aha… — Acolo a stat ploaia. — Bine-ar fi să stea şi aici, spuse Roman. Înseamnă că tot Ringo va fi salvarea noastră. Iancule, cunoşti drumul? — Se poate? Doar, pe dealurile astea m-am născut. Apoi unul dintre muncitorii de acolo e fratele meu mai mare, neica Mitu. — Atunci mi-ar fi de mare folos să te duci până acolo şi să vii cu muncitorii în jos, în întâmpinarea noastră. — Mă duc, cum să nu, dar de ce vă grăbiţi? Că tot ajungem acolo. — Ajungem, da. Însă vor trece încă trei-patru ceasuri bune, fiindcă noi înaintăm încet. Îţi imaginezi cât am scuti dacă vreunul dintre ei l-a văzut pe criminal. — Da… Aveţi dreptate. Am plecat. După mai bine de o oră, Iancu şi trei muncitori forestieri ajunseră la căpitanul Roman. Fugiseră atât de mult, încât trebuiră să se odihnească câteva minute ca să poată vorbi. — Neica Mitu l-a văzut, reuşi Iancu să lege primul vorbele. — Unde? — Ceva mai sus de punctul lor de lucru. — Da, la Izvorul lupilor! confirmă Mitu răsuflând repede. — Mai odihniţi-vă puţin şi pe urmă îmi spuneţi amănuntele. — Era un om înalt şi cu un fâş maro, zise Mitu, când se mai linişti. — Ăsta e ucigaşul! nu rezistă Iancu. Roman tăcu. Micu se uită întrebător la el şi continuă: — Mi-a zis că e geolog şi că s-a rătăcit de colegii lui, care trebuie să fie pe undeva tot în sus, spre munte. M-a întrebat dacă n-am ceva de mâncare şi mi-a oferit o sută de lei. I-am spus că nu-mi trebuie bani şi i-am dat o pâine, de care facem noi la cuptor, şi două conserve de carne. — Şi le-a mâncat? îl întrerupse Roman. — Da. Numai din pâine i-a mai rămas ceva. — Unde-a poposit? — Pe iarbă, la Izvorul lupilor. — Deci resturile de mâncare au rămas acolo? — Da… spuse omul nedumerit de întrebare. — Altceva ce-aţi mai discutat? — Mai nimic. Am observat că era tăiat la mâna dreaptă şi l-am întrebat ce-a păţit. Mi-a răspuns că s-a agăţat într-un rug de spini. — Şi încotro a luat-o? — Cred că spre Şaua Turcului, — Şi cam când a fost asta? — Acum trei ceasuri, nu-i mai mult. Căpitanul se privi o clipă cu Micu, apoi calculă: — Deci suntem în urma lui cu patru ore. — Plus cât a mai câştigat el până în locul unde se află acum… adăugă Micu. Depinde de ritm… — Atunci ştii ce ne-aşteaptă, Micule!… — Maratonul, zâmbi Micu. La semnalul ofiţerului, sătenii rupseră „lanţul” şi veniră la el. Roman îi puse în temă cu noua situaţie. — Dumneavoastră va trebui să vă-ntoarceţi acasă, le explică el. Nu oricine poate face faţă unui asemenea efort. — Nu se poate, nu vă putem lăsa singur, zise săteanul care fusese veterinar în armată. Aveţi nevoie măcar de-o călăuză. — Dar nu sunt singur, suntem trei, iar călăuză mai bună ca Ringo nu ne poate fi nimeni… Aţi auzit că la Izvorul lupilor nu plouă, iar urma criminalului e proaspătă… — Pe mine să mă luaţi cu dumneavoastră, vă rog... stărui Iancu.

Gentlemanul schiop de Constantin Barbuceanu 1 Începuse să însereze. Grăbind venirea nopții, nori negri-cenușii se învolburau și se adunau grămadă deasupra orașului. Întunericul însă nu-l speria. Îl nelinișteau doar norii. Neașteptat de repede îngrijorarea sa se dovedi întemeiată. Aproape de ora șapte și jumătate asfaltul din preajma parcului fu împestrițat de primele picături. Blestemând, își ridică gulerul fâșului și se adăposti lângă tulpina unui copac cu coroana mai bogată. Un castan. În apartamentul de la etajul doi al blocului situat de cealaltă parte a străzii se aprinsese lumina. Trecuse o oră încheiată. Până la începerea spectacolului mai rămăsese o jumătate de oră. Iar ploaia cădea cu tot mai multă furie. Căldura de peste zi, neobișnuită pentru acea perioadă a anului, fusese înlocuită de o răcoare plăcută. Însă vântul care alerga printre aleile pustii ale parcului îl făcu să se înfioare. Furtuna îndoia și scutura copacii și picături reci îl loveau în cap și se strecurau pe după ceafă. Se cutremură de câteva ori, bombănind ceva abia auzit. În răstimpuri, întunericul era alungat de lumina fulgerelor, iar bubuitul care urma sclipirilor părea atât de aproape, încât se temea să nu fie trăsnit cumva copacul sub care se adăpostise. Trase câteva înjurături și încercă să ghicească în bezna din jur un alt adăpost, mai puțin expus dezlănțuirilor naturii. La lumina unui fulger de-o clipă zări mai într-o parte un tufiș. Fugi într-acolo, fără să slăbească din ochi ferestrele apartamentului. După câteva minute reveni pe locul de unde plecase. Prea ploua tare și tufișul de păducel nu-i oferea nicio protecție. I se udaseră pantofii și apa pătrunsese până la piele. Ciorapii erau uzi. Se zgribuli înfrigurat și-și aruncă privirea spre limbile fosforescente ale ceasului. Mai rămăseseră doar douăzeci  de minute. Pe stradă, țipenie. Nici măcar un câine. Toți erau la adăpost. Furtuna se înverșuna doar împotriva lui. Ar fi plecat, s-ar fi lipsit, ar fi așteptat un alt prilej, dacă ploaia nu l-ar fi împresurat din toate părțile cu urzeala invizibilă a picăturilor de apă. Deodată, prin ropotul și trăsnetele descărcărilor electrice, sesiză un altfel de zgomot. De roți de mașină ce tăiau băltoacele care inundaseră strada. Se bucură, într-un fel; nu mai era cu totul singur; prin apropiere trecea un om. Mașina, cu lumina farurilor estompată de intensitatea averselor, abia se târa și, neașteptat, se opri în dreptul intrării blocului supravegheat. Staționarea fu însoțită de un claxonat scurt, dar viguros, apoi încă de unul. — N-o fi un Getax? se bucură, și părăsi adăpostul ca să se apropie de grilajul de fier forjat al parcului, unde se lăsă pe vine, cu fulgarinul tras peste cap. Într-adevăr, cu o grabă vădită, luminile apartamentului fură stinse, pe rând, și după câteva clipe trei persoane ieșiră în fugă pe ușa blocului și se strecurară în mașină, două în spate, una în față. Își încordă auzul, să prindă din zbor adresa dată șoferului, dar nu percepu nici măcar o silabă. Nici n-avea nevoie. Doar știa bine unde plecau cei trei. Mai privi o dată la ceas. Rămăseseră douăsprezece minute până la începerea spectacolului. Și de acolo, până la Sala palatului, nu era mai mult de o mie de metri. Se putea ajunge și pe jos la timp. Totuși nu acționă în niciun fel. Se retrase doar din nou la adăpostul oferit de castan. Stătu nemișcat, cu spatele lipit de tulpina udă, mai bine de o jumătate de oră. Se temea să nu se înapoieze cumva cei plecați, dintr-o cauză sau alta… Puțin probabil însă. Ca să treacă timpul mai repede ar fi aprins o țigară, dar renunță. Era pustiu și era singur acolo, în parcul cufundat în întuneric și apă, totuși se abținu. La opt și douăzeci de minute, după ce închină o cruce mititică în dreptul nasturelui de sus al hainei croită după ultimul jurnal, părăsi adăpostul și se îndreptă spre bloc. Ploaia continua să cadă cu aceeași furie, doar fulgerele se îndepărtaseră undeva, în afara orașului. Trecu un picior peste gărdulețul parcului, apoi și pe celălalt și, după ce-și aruncă ochii în ambele părți ale străzii, porni șchiopătând spre intrarea blocului.   *   Trei spargeri fuseseră săvârșite în împrejurări similare. Spargeri… În realitate nu se spărsese nimic. Nici uși, nici ferestre, nici măcar un ochi de geam. Era evident că hoțul - sau hoții - intrase în apartamentele oamenilor folosindu-se de chei potrivite. Cum și-au procurat însă modelul cheilor? - toate chei de broască Yale - se întrebau intrigați cei care primiseră sarcina să descopere făptașii. Locotenentul Mircea Mihuț, ofițerul care se ocupase de anchetarea primului furt, nu dăduse nici de cel mai firav indiciu. Iar dacă păgubașul n-ar fi sesizat lipsa anumitor obiecte de preț, n-ar fi bănuit că musafirii nepoftiți l-au vizitat în lipsă, intrând și ieșind din casă, descuind și încuind ușa la plecare, grijulii poate să nu-i urmeze și alții, să fure ce rămăsese de la ei. Următoarele două furturi certificară într-un anume fel că infractorii erau unii și aceiași. Nu numai pentru că se furaseră aproximativ același fel de obiecte, de preț și cu volum redus, ci și fiindcă nu fusese lăsată nici măcar o amprentă pe vreun obiect, de pildă pe ușa șifonierului scotocit cu de-amănuntul. Era vizibilă o oarecare grijă de a nu devaliza. Se „lucra” curat, chiar „stilat”, nu se deranjau inutil locuințele prădate. După cel de-al treilea furt, Mihuț voia să renunțe, să se declare bătut, să ceară să fie înlocuit. I se părea că superiorul său direct, căpitanul Toma Popovici, îl privește ironic, considerându-l probabil incapabil, și locotenentul socotea că e de preferat să nu aștepte clipa când o să i se spună să predea cazurile respective altui coleg. Era tânăr, chiar foarte tânăr, dar asta nu-l împiedica să aibă și el mândria lui. Nu se socotea, visa doar să ajungă un al doilea Maigret. Ori dacă nu era el în stare să dea de urma unor borfași, cum să descopere și să aresteze un infractor de mai mare anvergură, as în lumea mereu tot mai mică a celor certați cu legea? Necăjit, începuse să umble ceva mai puțin corect îmbrăcat decât îi era obiceiul, să uite în câte o zi să se bărbierească, să-și neglijeze logodnica, însă circumstanțe atenuante avea destule. Mereu pe drumuri, când pe o urmă, când pe alta toate dovedite ulterior false cercetând proveniența anumitor obiecte puse în vânzare prin consignație, sau rătăcind printre „afaceriștii” talciocului de la Ploiești, nu avea prea multe clipe libere. În dimineața zilei de 17 mai, aflând despre cea de-a patra spargere, hotărârea sa era luată: „Gata, cer să fiu înlocuit! Nu se mai poate, mă fac de râs…” Căpitanul Toma Popovici, însă, nu dădu nicio importanță cererii lui Mihuț. Se mulțumise să privească la el câteva clipe cu ochii absenți, apoi se apucă să răsfoiască dosarul conexat al primelor trei cazuri. Lui Mihuț nu-i spusese decât să ia loc și să vorbească mai puțin. Primul păgubaș, cercetătorul științific Lucilius Dumitrăchescu, reclamase miliției în dimineața zilei de 30 martie că, înapoindu-se din concediul petrecut împreună cu soția sa în Iugoslavia, găsise casa ceva mai goală decât o lăsase la plecare, în urmă cu două săptămâni. Unicul lor copil, o fată de 17 ani, elevă la „Gheorghe Șincai”, rămăsese în grija unei mătuși care locuia în alt cartier al orașului. Femeie de serviciu nu aveau. Cei trei - tată, mamă, fiică - constituiau o familie armonioasă și bine închegată. Părinților nu li se putea reproșa decât că, poate, își iubeau și răsfățau prea mult fiica, dar Luminița Dumitrăchescu nu părea să abuzeze de dragostea acestora. După nici două săptămâni, în seara zilei de 12 aprilie, medicul Alexandru Loghin, soția și cei doi copii ai lor au vizionat la „Republica” un film de aventuri. După spectacol s-au dus cu toții la „Ambasador”, unde au stat până aproape de ora două. Că în lipsa lor un străin le scotocise prin casă au observat abia a doua zi dimineață. — Ce copii sunt ăștia, de stau la restaurant până la două noaptea?! se cam miră căpitanul. — Nu-s tocmai copii, găsi cu cale să precizeze Mihuț, deși etatea lor putea fi găsită și în declarațiile de la dosar. Fata - Felicia Loghin - are 21 de ani și a absolvit în urmă cu doi ani liceul „Dimitrie Cantemir”. Băiatul - Radu Loghin - este „într-a noua”, tot la „Cantemir”. „Dumnealui, ăsta, băiatul, n-are într-adevăr decât șaptesprezece ani, dar pare pe puțin de douăzeci. Este, ca să zic așa, foarte emancipat. Fumează în fața părinților, e obraznic și arogant, iar pe mine m-a repezit de nu m-am văzut: „Ce vrei, dom’le?!… Lui Măndel nu i-a pierit nimic, nici măcar servieta cu cărți unde-ar fi fost norocul ăsta!” Și mi-a râs în nas. „Așa că poftește dumneata de mă lasă-n pace! Descoase-l pe babacu, dacă n-ai altceva de făcut!” — Iar fata? — Fata… s-a prezentat în două rânduri la examenul de admitere la „Teatru” și tot de atâtea ori n-a reușit. Vrea să facă pe interesanta, pe femeia de lume, însă mie mi s-a părut mai degrabă o ființă bolnăvicioasă, care singură nu știe ce vrea. Altfel amabilă, nu ca rebelul ei de frate. Era doar revoltată că i se furase o brățară de aur, două inele și magnetofonul, un Grundig cu patru piste, zicea. — Femeie de serviciu? — N-au. Menajul îl face soția medicului, o matroană de care te sperii doar privind-o. — Urâtă? — Nu… N-aș putea zice că-i urâtă. Însă mai degrabă aduce a bărbat decât a femeie. Foarte voluntară, autoritară chiar, tip de femeie-jandarm. Dintre toți, doar medicul mi s-a părut mai la locul lui. Ceilalți… — Mda… Iar pe 5 mai… — Inginerul Emanoil Protopopescu reclamă că, înapoindu-se de la un concert dat în Sala palatului, a observat că îi lipsea ceasul de mână uitat pe lada studioului. Căutându-l, a sesizat îndată și lipsa altor obiecte de preț, printre care… — Știu, știu, deocamdată astea n-au prea mare importanță. Spune-mi din cine e compusă familia inginerului: el, soția… — Și o fiică de optsprezece ani, în ultimul an la „Gheorghe Lazăr”. La concert au fost cu toții. Femeie de serviciu au, dar numai dimineața, câteva ore. O femeie necăjită și de treabă, în etate. — Și-aseară… — Aseară… nu știu. Adineaori am aflat. — Te-am căutat, dar nu erai acasă. L-am trimis acolo pe Ioniță. — Am fost cu… știți, cu Gabi, la un restaurant. — Foarte bine. Măcar acum, până te-nsori, mai scoate-o și tu în lume. Și Popovici zâmbi cam strâmb, doar el știa de ce, poate la gândul că în meseria lor deseori timpul era drămuit ca iarba de leac. — Și-aseară credeți că „a operat” același? întrebă Mihuț. — Același sau aceiași, nu știu. O să mergem împreună acolo. Spune-mi însă mai întâi un lucru: văd că în primele trei cazuri păgubașii au copii mărișori, gata să-și ia zborul. N-ai aflat cumva dacă aceștia sunt între ei prieteni, dacă au sau nu cunoștințe comune? — Nu! fu categoric Mircea Mihuț. Nici părinții și nici copiii n-au relații unii cu alții. De niciun fel. — N-au… — Și nici nu locuiesc în apropiere. Toți în perimetrul central al orașului, e adevărat, însă pe străzi cu totul diferite. — Bine, să mergem! Cât e ora